Istoria Armatei Naţionale şi a unităţii militare.

1. Premisele apariţiei organismului militar propriu.

Politica privind realizarea unor reforme, începută de liderii sovietici la mijlocul
anilor ’80, a influenţat mişcarea de democratizare a societăţii din statele europene,
jucând un rol decisiv pentru soarta întregului sistem de alianţe politice. Noua
mentalitate generată de ideile novatoare ale oamenilor politici a cuprins în aceşti ani
toate ţările din Europa de Est. Situaţia internaţională devine destul de tensionată.
Apariţia statului Republica Moldova pe harta politică a lumii era strâns legată
de dezideratele situaţiei politice ce domneau pe continentul european.
Procesul de reforme a avut la bază politica restructurării promovată de liderul
comunist de la Moscova Mihail Gorbaciov. La sfârşitul anilor ’80, drept consecinţă a
acestui proces, în ţările Europei de Est au loc un şir de transformări democratice.
În 1990, la Paris, a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate obişnuite
din Europa, care prevede reducerea substanţială a armamentului clasic. Acest
important document stabilea paritate între NATO şi Tratatul de la Varşovia. Un an
mai târziu avea să se desfiinţeze Tratatul de la Varşovia, constituit din ţările cu
regim socialist. În urma dezmembrării Pactului de la Varşovia se sfârşeşte războiul
rece, care a ţinut în tensiune întreaga lume încă de la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial.
Politica reformatoare a influenţat ideile şi mişcările politice din statele aflate în
apropierea hotarelor Republicii Moldova.
La 4 aprilie 1990 îşi revede cursul politic Cehoslovacia. Contradicţiile din iulie
1992 duc la adoptarea de către Consiliul Naţional Slovac a Declaraţiei de suveranitate
şi, ca rezultat, Parlamentul Cehoslovaciei, bazându-se pe greşelile altor ţări europene,
va lua decizia de a separa Cehoslovacia în 2 state – Cehia şi Slovacia.
În urma alegerilor democratice ce se desfăşoară în octombrie 1991, Bulgaria
devine ţară democratică şi curând – cel de-al 27-lea membru al Consiliului Europei.
Destul de tensionată a devenit situaţia în Iugoslavia. Conducerea Croaţiei şi cea
a Sloveniei s-au pronunţat pentru constituirea unei confederaţii şi ieşirea treptată din
ea. La rândul său, Serbia şi Muntenegru au optat pentru crearea unei uniuni de state
democratice. Ca urmare, Croaţia şi Slovenia se proclamă state independente.
Politica reformatoare ce se promova în U.R.S.S. şi transformările ce le
parcurgeau ţările din Europa de Est spre pluripartitism, economie de piaţă, democraţie
au contribuit la apariţia unui nou stat – Republica Moldova.
Mişcarea de eliberare naţională din Moldova. Contextul situaţiei internaţionale,
evenimentele ce au avut loc în spaţiul ex-sovietic la sfârşitul sec. XX, au servit drept
catalizatori pentru mişcarea de eliberare naţională a populaţiei dintre Nistru şi Prut.
Diversele activităţi social-politice au culminat la 23 iunie 1990 cu declararea
suveranităţii RSSM.
 Atitudinea retrogradă a forţelor conservatoare locale au impus cercurile
reformatoare naţionale să grăbească crearea unor instituţii statale, pentru a se câştiga
mai repede noi atribute ale suveranităţii, care vor contribui, mai târziu, la declararea
independenţei de stat a Republicii Moldova. Alături de celelalte instituţii statale,
necesare funcţionării statului, se va încerca crearea unui mecanism militar, care
trebuia să meargă pe linia tradiţiilor seculare, în virtutea aspiraţiilor naţionale şi a
realităţii politice existente la acel moment în teritoriu.
Reorganizarea structurii militare şi a organismului militar sovietic, începută la
sfârşitul anilor ’80, a contribuit la realizarea iniţiativei de a se crea o instituţie
militară în Republica Moldova, care reieşea direct din tendinţa poporului nostru spre o
viaţă liberă şi independenţă statală totală faţă de statul sovietic.
Reţineţi: Declararea suveranităţii republicii, tendinţa spre independenţă a
statului Moldova, multiplele conflicte militare din cadrul statului sovietic, au devenit
o sursă importantă de învăţăminte pentru oamenii politici din Moldova şi au fost
principale premise care au stat la baza constituirii Armatei Naţionale.
Situaţia din armata sovietică. Un alt fenomen, care a grăbit apariţia instituţiei
militare, l-a constituit, la începutul anilor ’90, realitatea existentă în armata sovietică.
Esenţa acestui fenomen consta în faptul că moldovenii, precum şi militarii –
reprezentanţi ai altor popoare ne ruse, dezertau din armată, această realitate fiind
cauzată de multiplele conflicte interetnice din interiorul fostei Uniuni Sovietice.
Agravarea raporturilor dintre etniile fostei ţări multinaţionale duce la
implicarea armatei în soluţionarea conflictelor interetnice (Tbilisi – 1989, Ţările
Baltice – 1990 ş.a.). Moralul ostaşilor şi ofiţerilor era deplorabil, deoarece misiunea
armatei a fost orientată spre înăbuşirea tendinţei de eliberare naţională a popoarelor
fostei Uniuni Sovietice.
Conform statisticii existente în fondurile de arhivă ale Departamentului
Administrativ - Militar al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, în armata
sovietică, la începutul anilor ’90, îşi satisfăceau serviciul 55 de mii de tineri recrutaţi
pentru serviciul în termen şi circa 5 mii de ofiţeri şi plutonieri, băştinaşi din Moldova.
Majoritatea dintre ei îşi satisfăceau serviciul departe de hotarele republicii, cu toate că
în această perioadă în Republica Moldova erau 2 mii de ofiţeri şi 12 – 14 mii de
soldaţi ai armatei sovietice, repartizaţi într-un şir de unităţi militare, dislocate pe
teritoriul ei.
Apariţia ideilor de creare a organismului militar propriu. Declararea
suveranităţii şi independenţei statale ale Republicii Moldova, demonstra că formarea
unei instituţii militare proprii, care ar garanta integritatea ei teritorială, este obligatorie
şi inevitabilă. La început conducerea politică a ţării intenţiona să formeze doar
detaşamente de poliţie, necesare pentru menţinerea ordinii publice pe teritoriul ţării.
Cu totul de altă părere era opinia publică din ţară. La mitingurile organizate în
această perioadă de diferite organizaţii social-politice se auzea tot mai insistent
lozinca: „Vrem Armată Naţională”.
 În scrisorile adresate Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova,
Comisiei de Stat pentru problemele militare părinţii, care aveau fii în armata
sovietică, cereau reîntoarcerea lor la baştină şi formarea instituţiilor militare proprii.
Lozinca „Vrem Armată Naţională” era susţinută şi de militarii moldoveni aflaţi
în rândurile armatei sovietice, care erau de părerea că cetăţenii Moldovei trebuie să-şi
satisfacă serviciul militar pe teritoriul propriei republici.
Concomitent, problema militară se discuta şi la nivelul organului legislativ
suprem. Atunci când legislativul examina proiectul de lege cu privire la Guvern,
deputatul I. Costaş a propus o nouă variantă a denumirii Ministerului Afacerilor
Interne – Ministerul Afacerilor Interne şi problemelor militare. Legislativul nu a
acceptat această propunere, deoarece la acea perioadă problemele militare constituiau
o prerogativă a U.R.S.S., de aceea formarea în republică a unui organ executiv pentru
aceste probleme era lipsită de temeinicie.
Aşadar, pentru acea perioadă, când Republica Moldova mai era parte
componentă a Uniunii Sovietice, problema militară nu putea să fie rezolvată în
context intern, ea depinzând de raporturile stabilite la moment cu puterea sovietică din
centru.
2. Constituirea primelor instituţii în probleme militare
Comisia parlamentară în probleme militare. Evoluţia evenimentelor politice din
interiorul statului sovietic de la începutul anilor ’90 a influenţat şi asupra
transformărilor din R.S.S. Moldovenească. În primăvara anului 1990 în republică au
loc primele alegeri democratice în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Astfel se renaşte
tradiţia istorică de alegere a deputaţilor în Parlamentul Ţării, tradiţie care a fost
instituită în anul 1917, când s-au ales pentru prima dată deputaţi în Sfatul Ţării.
În timpul lucrărilor sesiunii Sovietului Suprem, când se examina formarea
comisiilor permanente, a fost abordată pentru prima dată şi problema militară. La 11
mai 1990 a fost creată pentru prima dată Comisia parlamentară pentru securitatea
statului şi problemele militare.
Scopul principal în activitatea comisiei consta în elaborarea şi promovarea
politicii de stat a Republicii Moldova în domeniile apărării şi securităţii naţionale,
precum şi în elaborarea doctrinei militare a republicii, proiectelor de legi militare,
exercitarea controlului asupra activităţii ministerelor de forţă, a comisariatelor
militare, unităţilor militare şi de frontieră, dislocate pe teritoriul republicii,
“DOSAAF”- ului şi statului-major al apărării civile. Lucrul comisiei ţinea direct de
scrisorile şi plângerile cetăţenilor Moldovei, problema primordială constituind-o
serviciul militar al tinerilor din republică, întrucât ideea creării Forţelor Armate nu se
înaintase oficial. Iniţial este elaborat regulamentul comisiei ce studiază ideile,
opiniile, sugestiile dictate de realitatea zilei, fiind direct legate de satisfacerea
serviciului militar de către cetăţenii Republicii Moldova. Pentru a hotărî destinul
militarilor moldoveni din armată se conlucra cu comisariatul republican, de la care se
cerea punerea la dispoziţie a informaţiei despre numărul băştinaşilor aflaţi în armată şi
unităţile militare, în care ei îşi satisfac serviciul, numărul şi soarta dezertorilor.
Departamentul de stat pentru probleme militare. Acutizarea crizei social-
economice şi politice din republică la sfârşitul lunii august – începutul lunii
septembrie 1990, aduce ţara în pragul unei crize social economice acute. Folosindu-se
de dezordinile din economia şi politica ţării, cauzate de destrămarea sistemului
totalitar, forţele reacţionare din republică, susţinute de tendinţele şovine ale
alolingvilor, întreprind un şir de acţiuni, care pun în pericol integritatea teritorială a
Republicii Moldova. Este vorba despre declaraţiile din 19 august de la Comrat şi din 2
septembrie de la Tiraspol, care au proclamat crearea republicii găgăuze şi respectiv a
republicii sovietice socialiste moldoveneşti nistrene – formaţiuni anticonstituţionale
ce veneau în contradicţie cu Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova.
În aceste condiţii la 4 septembrie 1990 Sovietul Suprem al R.S.S.M. a hotărât
stoparea încorporării cetăţenilor Republicii Moldova pentru satisfacerea serviciului
militar activ în rândurile armatei sovietice. Totodată, Guvernul urma să soluţioneze
problema reîntoarcerii la baştină a cetăţenilor ce îşi satisfăceau serviciul militar în
rândurile forţelor armate ale U.R.S.S., satisfacerii serviciului militar în termen pe
teritoriul republicii şi elaborării unui program de înfiinţare a formaţiunilor militare ale
Armatei Naţionale, asigurării condiţiilor tehnico-materiale pentru funcţionarea ei.
În vederea soluţionării acestor probleme a fost creat Departamentul de Stat
pentru problemele militare, căruia pe viitor îi revenea misiunea de a elabora programe
concrete de creare a formaţiunilor militar-teritoriale.
În faza iniţială de constituire a Departamentului de Stat pentru problemele
militare activitatea lui se limita practic la următoarele chestiuni:
1. Obţinerea informaţiei reale despre starea de lucruri în trupele dislocate în
Districtul militar Odessa. Respectarea de către conducerea militară a legislaţiei
R.S.S.M;
2. Elaborarea cadrului legislativ al organismului militar prevăzut pentru viitor.
 3. Declararea independenţei de stat şi primele acte legislative ce au stat la baza
constituirii organismului militar propriu
Declararea independenţei de stat. Un eveniment deosebit ce putea stopa
procesul de democratizare şi de renaştere naţională din fostele republici unionale a
fost încercarea forţelor reacţionare de a realiza la 19 august 1991, o rebeliune politică
la Moscova. Poziţia dură a conducerii de la Chişinău faţă de aceste evenimente, cît şi
activitatea energică a autorităţilor centrale îndreptate împotriva forţelor reacţionare au
fost apreciate pozitiv şi susţinute activ de populaţia republicii. Aceste evenimente au
grăbit decretarea independenţei de stat a tuturor republicilor unionale şi destrămarea
ulterioară a U.R.S.S.
În această situaţie, la 27 august 1991, a fost convocată la Chişinău Marea
Adunare Naţională, la care au participat zeci de mii de cetăţeni ai republicii.
Convocarea Marii Adunări Naţionale a însemnat reînvierea tradiţiilor istorice ale
strămoşilor noştri, care organizau astfel de întruniri de masă pentru a soluţiona
problemele de importanţă majoră ale statului.
În aceeaşi zi, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul Republicii adoptă
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
Având la bază Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii, politicienii
de la Chişinău au întreprins un şir de măsuri pentru recunoaşterea independenţei
statale de către comunitatea internaţională şi a încheierii unor tratate politice cu
caracter de prietenie şi colaborare, menite să apere statalitatea şi integritatea
Moldovei.
Primele state care au recunoscut independenţa Moldovei au fost România şi
Georgia. Ucraina, celălalt stat vecin cu Republica Moldova şi membru al O.N.U., a
recunoscut independenţa Moldovei la 8 decembrie.
S.U.A. a recunoscut independenţa statului Moldova la 26 decembrie 1991, după
ce Moldova a semnat protocolul de constituire a C.S.I.
Legea cu privire la crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Crearea
statului şi menţinerea lui în plan politic pe arena internaţională necesită instituţii
corespunzătoare. Una din problemele principale ce trebuiau rezolvate la acea oră era
constituirea Armatei Naţionale. Având ca bază Declaraţia de Suveranitate, Declaraţia
de Independenţă, Constituţia ţării şi pornind de la ideea apărării tânărului stat, la 3
septembrie 1991 a fost adoptat Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire
la crearea Forţelor Armate ale republicii.
În scurt timp, după decretul privind crearea Forţelor Armate şi în scopul
executării lui au fost adoptate un şir de alte documente oficiale, care aveau ca obiectiv
completarea şi realizarea ideii constituirii instituţiei militare proprii. Este vorba, în
primul rând, despre trecerea în jurisdicţia republicii a comisariatelor militare dislocate
pe teritoriul republicii. Toată averea lor, inclusiv sistemul de evidenţă şi control
militar de pe teritoriul republicii, care devenea proprietate a Republicii Moldova, se
transmiteau Guvernului Republicii Moldova cu dreptul de administrare.
 Un alt pas întreprins de conducerea republicii a fost cererea de retragere
necondiţionată a trupelor sovietice de pe teritoriul republicii. În perioada de tranziţie
unităţile armatei sovietice urmau să se conducă de legislaţia în vigoare a Republicii
Moldova, rămânând să fie stabilite termenele de retragere, reglementate aspectele
juridice ale dislocării provizorii a unităţilor şi subunităţilor sovietice în baza unei
convenţii speciale.
Pentru reglementarea problemelor cu alte state, în conformitate cu normele de
drept internaţional, la 18 noiembrie 1991, Moldova aderă la actele de neproliferare şi
nimicire totală a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, la
obiectivele şi principiile consfinţite prin Tratatul de la Paris cu privire la forţele
armate convenţionale în Europa şi la documentul de la Viena asupra măsurilor de
întărire a încrederii şi securităţii în Europa, la Actul final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, la Documentul final al Reuniunii pentru Securitate
şi Cooperare în Europa de la Madrid, la Documentul reuniunii de la Kopenhaga a
Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., la Carta de la Paris pentru o nouă
Europă, la Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
contra umanităţii, la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi
alte acte internaţionale.
Primele măsuri concrete realizate în vederea constituirii organismului militar
propriu. In acelaşi timp Republica Moldova informează comunitatea internaţională că
intenţionează constituirea unor formaţiuni militare, destinate în exclusivitate
asigurării securităţii şi integrităţii statului, păstrării regimului constituţional şi
apărării drepturilor omului. În acest scop erau înaintate trei variante de constituire a
organismului militar:
1. Crearea de structuri paralele cu armata sovietică după exemplul ţărilor
baltice.
2. Declararea naţionalizării unităţilor militare – cale, pe care a mers Ucraina.
3. Încheierea în etapa de tranziţie a unei convenţii, care să includă aspectele
social-economice, politice, precum şi statutul unităţilor militare sovietice aflate
temporar în Moldova, asigurarea socială, drepturile ofiţerilor şi familiilor lor,
aspectele tehnice. Se pornea de la potenţialul economic, rezervele umane şi legislaţia
militară.
S-a ales anume această cale, deoarece după studierea minuţioasă a tuturor
aspectelor vieţii sociale şi politice s-a constatat că baza tehnico-materială e cea mai
costisitoare pentru organizarea unei armate. De aceea trebuia să se ia în considerare
acest fapt, încât potenţialul militar sovietic includea şi munca poporului nostru, prin
urmare nu se putea renunţa la această bază enormă, aşa cum au făcut-o, de exemplu,
statele baltice.
Conform Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale din Europa,
semnat la 19 noiembrie 1990, şi Acordului cu privire la plafoanele de deţinere a
acestor categorii de armament, semnat la Taşkent în 15 mai 1992, Republica Moldova
avea dreptul să dispună de 210 tancuri, 210 vehicule blindate de luptă, 130
transportoare blindate, 250 piese de artilerie, 50 avioane de luptă, 50 elicoptere de
atac. Aşadar, s-ar fi făcut cheltuieli enorme, dacă se renunţa la potenţialul militar
sovietic.
Începutul procesului de formare a Armatei Naţionale a fost condiţionat de
adoptarea hotărârii Guvernului Republicii Moldova privind neadmiterea evacuării din
republică a armamentului şi tehnicii militare, a combustibilului şi altor bunuri
materiale. Toate mişcările de trupe, evacuarea lor, transportul de materiale urmau să
se înfăptuiască numai cu consimţământul Departamentului de stat pentru probleme
militare. Prin această hotărâre se încerca stoparea evacuării nelegitime a bunurilor
materiale, care aparţinuseră unităţilor militare sovietice dislocate pe teritoriul
republicii şi acum deveniseră proprietate de stat a republicii, urmând să constituie
baza tehnico-materială a Armatei Naţionale.
Deosebit de important este faptul că, în pofida condiţiilor dificile, când forţele
antidemocratice încercau să obţină renunţarea la edificarea Armatei Naţionale, s-a
început elaborarea strategiei şi concepţiei construcţiei militare. La baza proiectului de
constituire a Armatei Naţionale a stat Constituţia Republicii, Declaraţia de
Independenţă şi actele legislative internaţionale, care vizează această problemă. De
asemenea, a fost luată în considerare şi practica mondială de constituire a Forţelor
Armate proprii în diferite state din Europa şi din lume. Nu a fost trecută cu vederea
nici realitatea existentă pe atunci în republică. Pentru ca proiectul să fie aprobat de
legislativ, s-au studiat minuţios toate aspectele, ţinându-se seama de factorii
economici, baza tehnico-materială, completarea cu cadre etc. De exemplu, Moldova
are o bază de recrutare de 3 – 4 ori mai mare decât posibilităţile tehnico-materiale şi
necesităţile ei şi de aceea toţi tinerii ajunşi la vârsta de recrutare pot să-şi satisfacă
serviciul militar în termen.
Conform concepţiei militare, Moldova s-a declarat zonă demilitarizată.
Această declaraţie nu însemna însă şi inexistenţa unor structuri armate, ci doar
absenţa unui complex militar, care putea angaja statul într-un conflict de proporţii.
O importanţă deosebită pentru pregătirea condiţiilor creării Armatei Naţionale o
au evenimentele ce se desfăşuraseră în primele două luni ale anului 1992. La 10
ianuarie 1992 este dat publicităţii primul proiect al doctrinei militare a Republicii
Moldova, în care se menţiona că: “Doctrina militară a Republicii Moldova are un
caracter în exclusivitate defensiv, activităţile de pregătire şi organizare a apărării
naţionale nereprezentând ameninţări la adresa altor state”.
La 10 ianuarie 1992 Parlamentului i se propune spre examinare proiectul Legii
“Cu privire la asigurarea socială şi juridică a militarilor, a membrilor familiilor lor şi
a cetăţenilor angajaţi în pregătirea militară”. Având la bază normele de drept
internaţional şi Constituţia Republicii, această Lege stabilea normele de protecţie
socială şi juridică a militarilor Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi a membrilor
familiilor lor. În plan politic militarilor li se garanta dreptul de a participa la
referendumuri, la alegeri şi la alte acţiuni politice, beneficiind, totodată, de toate
celelalte drepturi şi libertăţi politice ale cetăţenilor, stabilite de legislaţie. În acelaşi
timp li se interzicea aderarea la partidele politice sau la vreo altă organizaţie social-
politică. În schimb, militarii aveau dreptul de a împărtăşi liber orice confesiune şi de a
practica ritualuri religioase în afara orelor de program .
La începutul anului 1992 militarii moldoveni stăteau pe poziţii ferme în
problema creării Armatei Naţionale, considerând că aceasta este cea mai bună
variantă de apărare a statului
Conform concepţiei militare, se prevedeau două genuri de armată: infanterie
motorizată şi apărare antiaeriană.
Crearea Ministerului Apărării. Modificările introduse, cât şi necesitatea unui
organism de conducere, activitatea căruia să fie mult mai eficientă în funcţionare,
existenţa cadrului legislativ adecvat au dus la 5 februarie 1992 la crearea Ministerului
Apărării al Republicii Moldova ca organ de conducere al Armatei Naţionale.

Principalele prerogative ale acestui organ militar erau:

- studierea şi aprecierea situaţiei politico-militare din republică şi stabilirea
gradului pericolului militar la momentul dat;
- participarea la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii
militare şi la formarea bugetului militar;
 - elaborarea şi prezentarea către Preşedintele Republicii Moldova, spre
aprobare, a proiectului planului de edificare a Forţelor Armate, a proiectului planului
de mobilizare a Forţelor Armate, de dotare a trupelor cu armament şi tehnică militară;
- conducerea activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul construcţiei militare;
- asigurarea promovării unei politici militare coerente, cooperarea cu forţele
armate ale altor state;
- exercitarea educaţiei morale şi militar-patriotice a efectivului Forţelor Armate;
- asigurarea protecţiei
sociale şi juridice a
militarilor şi a membrilor
familiilor lor.
Ministerul Apărării
se constituia din corpul
de specialişti, care a
activat anterior în
Departamentul de Stat
pentru probleme militare,
inclusiv ofiţerii de toate
gradele, reveniţi la
baştină.
Odată cu revenirea
acestor cadre, se
definitiva şi completarea
structurii armatei,
activitatea era mai organizată şi mai eficientă. La acest moment existau deja 700 de
cereri din partea militarilor din armata sovietică, care vroiau să-şi servească Patria.
Era necesar un plan complex de activitate pentru soluţionarea problemei cadrelor.
Primul Ministru al Apărării a fost generalul-maior I. Costaş, anterior fost
Ministru al Afacerilor Interne.
Sediul Ministerului a devenit complexul de clădiri şi construcţii împreună cu
toate utilajele şi bunurile materiale care aparţinuseră Comandamentului Direcţiei sud-
vest din cadrul fostei Armate Sovietice.
Pe 18 februarie la Mensk, în timpul întâlnirii la nivel înalt a şefilor statelor CSI,
Conducerea Moldovei declară încă o dată că îşi creează armată proprie. În timpul
acestei întruniri numai 8 state au convenit să formeze o armată unică. Din cele 14
documente puse în dezbatere Moldova a semnat numai 2, acestea incluzând asigurarea
tehnico-materială a viitoarei sale armate şi asigurarea socială a militarilor şi
membrilor familiilor lor.
Un punct aparte prevedea înapoierea armamentului scos nelegal de pe teritoriul
statelor CSI.
 La 21 februarie 1992 Ministrul Apărării al
Republicii Moldova dl I. Costaş şi locţiitorul
Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale
C.S.I, Mareşalul Şapoşnikov, general-colonelul
B. Piankov discută la masa de tratative
problema împărţirii patrimoniului militar de pe
teritoriul republicii noastre. Tratativele s-au
desfăşurat într-o atmosferă destul de
complicată, după cîteva runde hotărîndu-se că
90% din averea militară din partea dreaptă a
Nistrului să rămînă în posesia Ministerului
Apărării al Republicii Moldova, iar din partea
stîngă – aproximativ o treime. În decurs de 1,5–
2 ani armata a 14-a rusă urma să părăsească
republica .

4. Crearea unităţilor militare

Declanşarea conflictului de la Nistru grăbeşte adoptarea Legii “Cu privire la
Forţele Armate” şi Legii “Cu privire la apărare”, adoptate în conformitate cu doctrina
militară şi având la bază Constituţia ţării şi Declaraţia de Independenţă. Conform
acestor legi forţele Armate ale Republicii Moldova au menirea de a apăra statul în caz
de agresiune armată, de a asigura inviolabilitatea frontierelor şi a spaţiului aerian al
acestuia.
Forţele Armate se organizau în baza următoarelor principii:
- întreţinerea trupelor regulate ce se completează pe baza îmbunătăţirii
obligaţiunilor militare şi înrolării benevole a cetăţenilor pe bază de contract;
- pregătirea rezervei de militari instruiţi în baza obligaţiunii militare a
cetăţenilor;
- starea permanent gata de luptă şi de mobilizare a cetăţenilor;
- conducerea unică şi centralizată;
- asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor de către stat;
- educarea efectivului în spiritul dragostei de Patrie, respectarea legilor şi a
ideilor democratice.
 Conform structurii preconizate, Forţele Armate
ale republicii urmau a fi compuse din trupe
regulate şi din rezerva de militari instruiţi, care
numărau 10–12 mii persoane. Aceste legi au dat
un nou impuls procesului de organizare a
sistemului militar.
Conflictul militar de la Nistru a servit şi
drept catalizator pentru edificarea instituţiei de
apărare a statului.
Anume în această perioadă au luat sfârşit
tratativele moldo-ruse cu privire la trecerea sub
jurisdicţia republicii a unităţilor militare,
armamentului şi altor bunuri materiale care au
aparţinut fostei Armate Sovietice, dislocate pe
teritoriul republicii. În urma acestor tratative, sub
jurisdicţia republicii urmau să treacă peste 100
de unităţi şi subunităţi.
Primele unităţi trecute sub jurisdicţia ţării
au fost unitatea de transmisiuni şi unitatea de
logistică, ambele staţionate în Chişinău. A urmat apoi prima mare unitate – cea de la
Cahul, care mai târziu va constitui o brigadă de infanterie motorizată a Armatei
Naţionale.
La începutul lunii aprilie a trecut sub jurisdicţia republicii unitatea militară de
la Ungheni, care în viitor va sta la baza brigăzii “Prut”. Primirea unităţii militare de la
Ungheni putea face posibilă introducerea artileriei pe câmpul de luptă. Însă aceasta
nu are loc, deoarece ofiţerii armatei sovietice, care s-au retras în Rusia, au sustras de
la fiecare tun mecanismele de tragere. Pentru lichidarea acestui defect a acţionat în
mod conştient şi înţelept colonel V.Grosu – şeful direcţiei artilerie, care în decurs de
câteva zile readuce la “viaţă” toată tehnica de luptă. În acele momente critice el
apelează la ajutorul prietenilor şi tovarăşilor de arme din republicile baltice. Astfel,
plutonierul Ochiciuc este trimis în una din Ţările Baltice cu misiunea de a aduce câte
un exemplar de fiecare mecanism de tragere. Misiunea a fost îndeplinită în termen şi
cu cinste, iar peste câteva zile, la 30 aprilie, au urmat tragerile experimentale,
elementul în cauză fiind executat cu concursul uzinelor din Chişinău, iar la 15 mai
1992 este efectuată prima împuşcătură de luptă cu proiectil din poziţie de foc
ascunsă.
În aceeaşi perioadă a trecut sub jurisdicţia Republicii Moldova şi Regimentul
83 aviaţie de vânătoare, care mai târziu se va numi Brigada mixtă aviaţie. La 4 aprilie
1992, reprezentanţii Ministerului Apărării al Republicii Moldova se deplasează la
Mărculeşti, unde în decurs de 8 zile a fost predat şi preluat echipamentul
regimentului de aviaţie de vânătoare. Nici un aviator din fostul regiment nu a căzut de
acord să rămână în Moldova. Rămân să-şi prelungească serviciul doar 18 ofiţeri, 95
plutonieri şi militari din efectivul serviciului terestru. Mai apoi, la 26 mai 1992,
sosesc primii aviatori – căpitanul V. Rusu şi locotenentul major A. Popovici.
Personalul a fost nevoit să ia măsurile necesare pentru ca în scurt timp, la
27 mai, să efectueze primele zboruri în istoria Armatei Naţionale, întreprinse de cei
doi aviatori nominalizaţi mai sus.
Puţin mai târziu este primită şi unitatea de la Olişcani, unde se găsea punctul de
comandă al Direcţiei Sud - Vest. În baza acesteia se creează o unitate de pază.
În garnizoana Floreşti unde se găsea o divizie a armatei sovietice se formează o
bază de păstrare a mijloacelor materiale.
La 10 aprilie 1992 depun jurământul de credinţă Republicii Moldova ofiţerii
structurilor noi formate ale brigăzii “Moldova”, dislocate în oraşul Bălţi.
Brigada de apărare antiaeriană “D. Cantemir” este formată în acele clipe de grea
cumpănă, rămânând doar cu 10% din cadrele militare, existente până atunci în
unitate.
La 20 aprilie1992 depune jurământul militar Detaşamentul topogeodezic.
În baza unităţii militare nr. 42757 a fost organizată baza centrală de servicii în
subordinea şefului Direcţiei logistică a Ministerului Apărării.
La 22 aprilie aparatul de conducere al ministerului şi corpul lui de ofiţeri a depus
jurământul în faţa statului Moldova şi a poporului său.
Astfel, procesul primirii şi formării subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi a
constituit o etapă aparte în istoria Armatei Naţionale. La 30 aprilie 1992 Ministrul
Apărării comunica Comandantului Suprem că Ministerul Apărării a primit unităţile
militare, dislocate pe teritoriul Moldovei şi trecute sub jurisdicţia ei, conform listei
semnate la 21 martie 1992 de Guvernul Republicii Moldova şi Comandamentul
Suprem al Forţelor Armate Unite ale C.S.I. Efectivul unităţilor menţionate a depus
jurământ de credinţă Republicii Moldova şi poporului ei. Cu ofiţerii şi subofiţerii,
care au depus jurământ şi au manifestat dorinţa de a-şi continua serviciul în Forţele
Armate ale Republicii Moldova, au fost încheiate contracte.
În scopul completării Forţelor Armate cu militari, Ministrului Apărării era
împuternicit, în caz de necesitate, să cheme din rezervă ofiţeri şi subofiţeri, care au
atins limita de vârstă de aflare în Forţele Armate, pentru satisfacerea, cu acordul lor, a
serviciului militar în Forţele Armate ale Republicii Moldova. Pornind de la situaţia
creată, deoarece nu existau cadre de militari profesionişti, majoritatea ofiţerilor ce
conduceau efectivul de ostaşi pe poziţii erau chemaţi din rezervă, îndeosebi şefi de
catedre şi profesori de pregătire militară. Această realitate şi necesitatea acţiunilor de
luptă fac obligatorie organizarea de lecţii practice, la care se studia armamentul şi
tactica de luptă. La Poligonul de instrucţie Bulboaca se organizează studierea
armamentului, se efectuează trageri din armă şi alte pregătiri de luptă. Pregătirea
practică pe teren avea un rol tot mai important. Se organizau aplicaţii cu o durată de la
3–4 până la 10 zile pentru fiecare unitate.
 Pentru coordonarea acţiunilor militare ale unităţilor dislocate în zonele de
conflict a fost creat statul-major, care la acel moment avea următoarele obiective
principale:
1. Planificarea acţiunilor de luptă.
2. Completarea formaţiunilor cu efectiv militar.
3. Aprovizionarea cu echipament, muniţii, arme şi produse alimentare.
4. Fortificarea spaţiului de luptă.
5. Organizarea temeinică a apărării poziţiilor deţinute.
6. Controlul nemijlocit asupra executării misiunilor.
Necesitatea apărării independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării în primăvara-
vară anului 1992 au contribuit în mare măsură la urgentarea procesului de organizare
a organismului militar propriu.
Pe platourile de luptă de la Coşniţa, Doroţcaia, Dubăsari, Tighina şi în alte
puncte fierbinţi din timpul conflictului de la Nistru ostaşii Armatei Naţionale
împreună cu alţi combatanţi, patrioţi ai neamului, au apărat cu cinste şi demnitate
numele de apărător al Patriei. Pentru meritele militare şi bărbăţia de care au dat
dovadă în situaţii dificile au fost decoraţi cu ordine şi medalii un şir de ofiţeri ai
Armatei Naţionale: cu ordinul ”Ştefan cel Mare” – 17 militari, cu ordinul ”Meritul
Militar” – 28.
Stabilirea păcii la Nistru, pune bazele unei noi etape în organizarea şi
definitivarea edificării Armatei Naţionale.

5.Simbolurile oficiale ale Republicii Moldova şi ale Armatei Naţionale.

A.Noţiuni de heraldică
Heraldica este cea mai de preţ creaţie spirituală şi materială a poporului.
Totodată heraldica reprezintă o ştiinţă aparte, o artă a realizării simbolurilor şi
însemnelor, în care s-au înrădăcinat şi păstrat valorile şi tradiţiile din cele mai variate
domenii ale activităţii umane. Creaţiile sale, blazoanele şi sigiliile, stemele şi
drapelele, reprezintă unitatea statală a poporului de pe un anumit teritoriu, originea
acestuia, anumite obiceiuri, tradiţii istorice, acte de cultură recunoscute de întreaga
umanitate şi prin intermediul cărora statul dat îşi defineşte codificat identitatea sa.
Asemănător statului şi armata a stat mereu în atenţia heraldiştilor, care au reuşit
să creeze şi, totodată, să păstreze acele simboluri caracteristice doar poporului
respectiv şi care au fost transmise din generaţie în generaţie.
Reţineţi: Cunoaşterea valorilor artistice şi simbolistici a însemnelor heraldice
este o datorie cetăţenească, care contribuie la înfăptuirea obiectivelor principale în
pregătirea militară şi educaţia militaro-patriotică a tinerei generaţii.
În linii generale drapelul şi stema sunt cele mai frecvent utilizate semne
distinctive ale statului. Simbolurile statului nostru au fost consfinţite în articolul 12 al
Constituţiei Republicii Moldova. Conform articolului menţionat, Drapelul de Stat al
Republicii Moldova este tricolorul, culorile fiind amplasate vertical, începând de la
lance (hampă): albastru (azuriu), galben, roşu. În centru, pe fâşia de culoare galbenă,
este imprimată Stema de Stat a Republicii Moldova.
B. Stema de Stat
În articolul 12 (2) al Constituţiei se arată că Stema de Stat a Republicii
Moldova reprezintă un scut tăiat pe orizontală, având în partea superioară cromatică
roşie, în cea inferioară – albastră, încărcat cu capul de bour având între coarne o stea
cu opt raze. Capul de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în
stânga de o semilună conturată. Toate elementele reprezentate în scut sunt de aur
(galbene). Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale purtând în cioc o cruce de
aur (acvila cruciată) şi ţinând în gheara dreaptă o ramură verde de măslin, iar în cea
stângă un sceptru de aur.
Stema ca şi drapelul au fost elaborate de către o comisie specială aleasă de către
Parlamentul ţării în 1990, care la 3 noiembrie a aceluiaşi an au aprobat Stema de Stat
a Republicii Moldova.
Elementul principal al Stemei de Stat a Republicii Moldova este capul de bour,
care reprezintă însemnul istoric tradiţional al pământului Moldovei, recunoscut ca
atare şi care perpetuat de-a lungul veacurilor devine simbol oficial al ei. El aparţine
tradiţiei inspirate din vechile ritualuri de vânătoare, pentru a releva puterea, forţa,
mărirea.
Steaua cu opt raze dintre coarnele bourului este de provenienţă dacică şi este
preluată din ritualurile legăturii cu astralul şi reprezintă conform heraldicii divinitatea.
Tot de la daci se trage şi semiluna care este un simbol al rodniciei.
Roza, preluată în heraldica primilor voievozi ai Ţării Moldovei, reprezentând
blazonul întemeietorului statului Moldovenesc Bogdan I, evocă tradiţiile de
organizare a statului.
Cromatica câmpurilor scutului – roşu şi albastru (azuriu), care au fost cele mai
tradiţionale culori ale heraldicii moldoveneşti, în relaţie cu smalţul capului de bour au
stat la baza tricolorului naţional.
Acvila cruciată aminteşte originea latină a poporului nostru şi faptul că am fost
creştinaţi încă din epocile timpurii, adică din vremea influenţei romane.
Ramura verde de măslin ne relatează despre aspiraţia de pace a poporului
nostru constituind o aluzie la raporturile de colaborare şi prietenie a Moldovei cu toate
ţările.
Sceptrul este un element preluat din categoria figurilor heraldice ce constituie
expresia ideii de suveranitate.
Descrierea stemei şi succinta explicaţie a semnificaţiilor sale ne ajută să
observăm că aceasta este o compoziţie artistică bogată, complexă şi echilibrată
proporţional, iar prin cromatica sa evocă opţiunea timpurie a poporului nostru pentru
culorile roşu, galben şi albastru, care ulterior au devenit culorile Drapelului de Stat al
Republicii Moldova.
 C. Drapelul de Stat
Drapelul de Stat al Moldovei este simbolul suveranităţii poporului şi al
independenţei ţării. Astfel, el exprimă deplinătatea puterii poporului, care este stăpîn
pe soarta sa, de a-şi alege în mod liber calea pe care doreşte s-o urmeze în constituirea
şi dezvoltarea unei societăţi noi, democratice şi prospere.

Pentru toţi cetăţenii patriei, drapelul are semnificaţii profunde, care impun
respect şi o înaltă cinste. Drapelul statului îmbină vechiul însemn heraldic al
Moldovei – tradiţionalul cap de bour şi culorile naţionale, culori ce întruchipează în
sine o tradiţie milenară. Rădăcinile acestei tradiţii se pierd în negura vremurilor, încă
din timpul strămoşilor noştri geto-daci, care le-au purtat cu dârzenie şi aveau un
respect deosebit pentru drapelul lor. În prezent stindardele cunoscute ale geto-dacilor
numite “Dragonul dacic” sau “Balaurul dacic”, aveau forma unui cap de lup, prelungit
în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului sau în goana celui care
îl purta în vârful unei suliţe sau a unei prăjini, se umflau formând o flamură în formă
de spirală. O altă caracteristică a acestui steag este şi faptul că gura de lup, larg
căscată, era construită în aşa mod, încât şuiera ca furtuna îmbărbătând astfel luptătorii
daci şi înfricoşând duşmanii. Este semnificativ şi acel fapt că, conform unor izvoare
istorice, steagul geto-dacilor a fost reluat şi adoptat în mod oficial de Imperiul Roman
pentru întreaga armată.
Această tradiţie a fost preluată în perioada medievală de către domnitorii
statului feudal Moldovenesc, care numeau principalul stindard domnesc cu noţiunea
de steag. Pentru acea perioadă termenului steag îi corespund mai multe sensuri. În
primul rând – un atribut al domniei – stindardul domnesc şi al ţării, steag ca o unitate
militară şi steagul reprezentând micile steaguri purtate de către boieri pe vârful
suliţelor (cu semnele lor) şi de către trupele de cavalerie, culorile cărora corespundeau
steagurilor unităţii din care acestea făceau parte. Pe steagul domnesc era reprezentată
stema ţării – capul de bour cu stea între coarne.
Drapelul tricolor în spaţiul dintre Prut şi Nistru apare pentru prima dată în
timpul mişcării de eliberare naţională a moldovenilor din anul 1917, care a decurs sub
flamura tricolorului, fiind atestat totodată şi cel roşu – revoluţionar. Din primăvara
anului 1917 tricolorul a fost arborat în satele şi oraşele basarabene, precum şi la
Tiraspol, Odessa, Kiev, Sevastopol, şi în alte oraşe unde se aflau militarii moldoveni.
Anume militarii au hotărât la 14 mai 1917 la adunarea delegaţilor ostaşilor moldoveni
“de a crea unităţi militare naţionale sub steaguri vechi moldoveneşti de care poartă tot
neamul moldovenesc”. De asemenea, tricolorul a fost înălţat şi la deschiderea
lucrărilor primului parlament basarabean – Sfatul Ţării. Steagul tricolor împreună cu
capul de bour au ocupat un loc deosebit în timpul activităţii Republicii Democratice
Moldoveneşti, formată la 2 decembrie 1917.
Odată cu crearea statului Moldovenesc suveran şi independent se revine la
tradiţia naţională şi în ceea ce priveşte simbolurile statale – Stema, Drapelul şi Imnul.
Acestea reprezintă simbolurile suveranităţii statului asupra teritoriului naţional, sunt
simbolurile ce deosebesc un stat de altul.
Argumentele istorice au impus problema schimbării stemei de stat şi a
drapelului Republicii Moldova. În acest scop a fost creată o comisie specială, care
avea drept scop principal studierea simbolicii naţional-statale. La 27 aprilie 1990
prima sesiune a Sovietului Suprem al RSSM a legiferat oficial Drapelul tricolor cu
stema amplasată în centrul fâşiei galbene (stema urma să fie aprobată ulterior).
Valoarea de simbol a drapelului de stat, de-a lungul istoriei a dat tot mai multă
expresie aspiraţiei poporului spre libertate şi independenţă. Dragostea şi respectul faţă
de drapel s-au constituit de-a lungul veacurilor ca unul dintre sentimentele cele mai
trainice şi mai înălţătoare. În drapel oamenii s-au obişnuit să vadă tot ceea ce a avut
mai bun poporul, faptele memorabile ale înaintaşilor, sinteza valorilor sale materiale
şi spirituale.
O semnificaţie şi tălmăcire deosebită o au culorile drapelului. Roşul reprezintă
curajul fiilor pământului neamului nostru, care a fost transmis din generaţie în
generaţie şi care ne aminteşte de nenumăratele jertfe, pe care le-a dat naţiunii în
luptele purtate pentru apărarea libertăţii, independenţei şi suveranităţii patriei.
Culoarea galbenă semnifică bogăţiile ţinutului, holdele sale, frumoasele forme
de relief şi generozitatea oamenilor, care trăiesc pe aceste meleaguri.
Culoarea albastră este legată, în primul rând, de dorinţele de pace ale poporului
nostru. Ea simbolizează hotărârea Moldovei de a trăi în pace şi armonie cu toate
statele iubitoare de pace, de a exclude războiul pentru totdeauna din viaţa omenirii, de
a avea un cer senin pentru munca de abnegaţie a poporului.
Îmbinarea armonioasă a celor trei culori – roşu, galben şi albastru – reprezintă
republica ca un stat democratic, bazat pe drept în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui reprezintă valori spirituale şi sunt garantate de lege.
D. Drapelul Armatei Naţionale
Drapelului i se acordă respectul cuvenit şi o atenţie deosebită. El este păzit în
permanenţă de santinela destinată special, iar serviciul la acest post, pe lângă datoria
cea mai înaltă, poartă şi o mare încărcătură de mândrie şi onoare. Ca semn al
respectului deosebit ce i se acordă drapelului, atunci când trec prin apropierea lui,
militarii în formaţie îi dau onorul, iar cei izolaţi îl salută ostăşeşte. Toate ceremoniile
prilejuite de evenimentele importante din viaţa ţării, armatei şi din viaţa unităţii
militare se desfăşoară în prezenţa drapelului, care este însoţit de garda de onoare.
Obiceiul poporului nostru de a purta respect drapelului s-a fixat în conştiinţa
generaţiilor, încât cetăţenii civili de toate categoriile se încadrează ca într-un ritual,
salutând drapelul oprindu-se din mişcare, luând o poziţie demnă şi privindu-l cu
mândrie. Acest lucru se datorează faptului că drapelul a fost mereu prezent în toate
bătăliile purtate de neamul nostru în luptele pentru apărarea libertăţii şi independenţei.
Aceasta ne obligă să ne amintim întotdeauna de faptele de vitejie ale strămoşilor
noştri, care purtau cu mândrie şi demnitate alături de oaste şi steagul de luptă.
Indiferent cum se numea el – blazonul dac sau steagurile domneşti întotdeauna
reprezentau un simbol al demnităţii şi al cauzei sfinte de apărare a patriei. Referindu-
se la drapel, Alexandru Ioan Cuza – domn al Moldovei spunea că steagul este
simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi disciplinei ce reprezintă oastea, el fiind
totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării.
Drapelul este format din
următoarele elemente:
- flamură – partea
drapelului confecţionată din
pânză de mătase, cu forma
dreptunghiulară;
- hampa, căreia i se mai
spune lance, este confecţionată
din lemn, pe care sunt fixate un
inel şi un manşon. Vârful lancei
este confecţionat din bronz
alămit, în ogivă are imprimată
Stema da Stat a republicii.
Drapelul Armatei Naţionale a Republicii Moldova reprezintă o pânză
dreptunghiulară (2/3) albastră cu o cruce plină galbenă încărcată cu o altă cruce plină
mai îngustă roşie.
Pe aversul drapelului în centrul crucii roşii este amplasată emblema Armatei
Naţionale, iar pe reversul lui în locul emblemei, într-o cunună similară este înscrisă cu
litere de aur deviza: “Pentru onoare! Pentru Patrie! Pentru Tricolor!”.
Drapelul unităţilor militare simbolizează onoarea, vitejia şi gloria militară. El
aminteşte tuturor militarilor datoria lor sfântă de a servi cu credinţă Patria, de a apăra
cu bărbăţie, pricepere şi abnegaţie, chiar şi cu preţul vieţii, suveranitatea,
independenţa, integritatea teritorială şi ordinea constituţională a Republicii Moldova.
Drapelul se acordă unităţilor militare printr-un decret al Preşedintelui Republicii
Moldova, la propunerea Ministrului apărării. Drapelul se înmânează o singură dată, la
înfiinţarea unităţii militare şi exprimă încrederea întregului popor că armata reprezintă
scutul de nădejde în apărarea demnităţii, libertăţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale.
De asemenea, prin drapelul de luptă, întregul popor recunoaşte că armata şi-a
dobândit, prin fapte de arme, un binemeritat prestigiu, că în vremurile de răscruce a
ştiut să-şi facă datoria pe cîmpul de luptă.
Reţineţi: Drapelul este simbol al vitejiei
militare şi de el se leagă faptele de neuitat
în cronica luptelor purtate pentru apărarea
independenţei şi suveranităţii patriei. Ne
reamintim cu respect despre faptele de
vitejie ale bravilor ostaşi conduşi de
Burebista şi Decebal, Ştefan cel Mare şi
Petru Rareş, Ioan Vodă cel Viteaz şi
Dimitrie Cantemir. Faptele de vitejie ale
predecesorilor noştri însoţesc armata de-a
lungul întregii sale existenţe. Vitejia
militară, manifestată prin îndrăzneală,
hotărâre, datoria de ai învinge pe duşmani
îşi are explicaţia în principiile şi
sentimentele morale, în numele cărora se
realizează dragostea faţă de ţară, unitatea
indestructibilă dintre armată şi popor, responsabilitatea pentru viitorul ţării.
Drapelul reprezintă simbolul gloriei militare, reamintind tinerilor generaţii de
vitejia luptătorilor noştri din toate timpurile.
Drapelul oglindeşte sugestiv toate marile realizări ale poporului nostru de-a
lungul întregii sale istorii, aspiraţia spre o viaţă liberă şi demnă, alături de celelalte
popoare ale lumii. Graţie acestui fapt, drapelul a fost şi este un simbol al unităţii,
suveranităţii şi independenţei naţionale a Republicii Moldova.
Conştienţi de multiplele semnificaţii, ostaşii moldoveni au fost întotdeauna
demni de numele de purtători ai drapelului de luptă.
E. Emblema Armatei Naţionale
Emblema Armatei Naţionale a Republicii Moldova este însemnul heraldic
militar unic al Armatei Naţionale a ţării. Elementele ei sunt inspirate din Stema
de Stat a republicii Moldova şi din tradiţia naţională. Elementul principal al emblemei
este acvila crucială. Acvila a fost una din principalele embleme adoptate de strămoşii
noştri romani pentru a fi purtat de stindardele din capul legiunilor.
Culoarea ei de aur, aceeaşi ca şi in antichitate, apropie şi mai mult tradiţia antică
cu sensul ei militar din zilele noastre. Acvila poartă in cioc o cruce, care prin acest
element al spiritualităţii poporului nostru s-a individualizat pe parcursul secolelor
de acvila altor popoare ce au moştenit acest simbol roman. Acvila poartă in gheara
dreaptă o spadă. Spada este arma nobilă care simbolizează, in primul rând, starea
 militară, exprimând vitejia — virtutea
sa principală — şi puterea — funcţia
sa cu dublă semnificaţie. Puterea spadei
poate fi distrugătoare in raport cu răul,
nedreptatea, agresiunea, dar şi constructivă
atunci când se află in paza păcii, dreptăţii
şi onoarei.    Buzduganul din gheara stingă
a acvilei — altă armă militară, folosită
in lupta corp la corp — şi-a adăugat
cu timpul la înţelesul său militar
şi un înţeles al demnităţii şi puterii
suverane. Buzduganul, spada şi coroana
erau cele trei atribute heraldice ale
Domnitorului Ţării Moldovei, care întruchipau puterea lui suverană supremă militară
şi laică in stat. Scutul de pe pieptul acvilei repetă prin forma, compoziţia şi smalturile
sale scutul principal din Stema de Stata Republicii Moldova, având aceeaşi
semnificaţie şi constituie un fir clar de legătură intre stat şi unul din cele mai
importante instrumente ale lui — armata. Cununa peste care broşează acvila cruciată
are de asemenea origini antice, găsindu-şi rădăcinile in cununile militare romane.   
Ramura de laur vine din coroana triumfală (corona trimphalis) coroană purtată pe cap
de generalii distinşi cu triumfuri in cadrul acestor ceremonii. Astfel laurul era
şi a rămas simbolul gloriei nemuritoare cucerite cu arma şi mintea.    Ramura
de stejar vine din coroana civică, coroană care se acordă drept recompensă
luptătorului care salva un cetăţean in timpul unei bătălii. Pentru a o obţine nu era
destul să salvezi un legionar aflat in pericol, ci şi să ucizi agresorul , păstrând totodată
terenul pe care avea loc acţiunea. Simbolismul stejarului consta in faptul
că el întruchipa forţa, atât morală, cit şi cea fizică, puterea, soliditatea, rezistenţa,
longevitatea, înălţimea, din nou atât in sens spiritual, cit şi material. Simbolistica
romană s-a suprapus peste simbolistica dacică autohtonă şi cea celtică atestă aici
in ce priveşte rolul mitic al stejarului. Codrul, in care stejarul este arborele dominat
şi cel ce simbolizează noţiunea însăşi, din cele mai vechi timpuri a fost un adăpost
armat in vremuri restrişte, cetate naturală împotriva cotropitorilor. Astfel stejarul işi
accentuează semnificaţia de simbol al rezistenţei militare. Aici nu trebuie să uităm
că Moldova dintre Prut şi Nistru a fost cândva zonă de codru. Funda
tricoloră ce uneşte cele două ramuri este drapelul nostru naţional şi individualizează
pe plan etnic semnificaţia laurului şi stejarului cunoscută şi la alte popoare.