Capitolul V: Raportul juridic penal

Secţiunea I. Noţiunea şi specificul raportului juridic penal

Raportul juridic penal reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se
realizează legile penale, normele juridice penale.
În doctrina dreptului penal se afirmă că premisele raportului juridic penal
constau, pe de o parte, în existenţa relaţiilor sociale de apărare împotriva
infracţiunilor, iar pe de altă parte, în adoptarea normelor juridice penale care fixează
conduita oamenilor ce participă la aceste relaţii sociale.1
Dreptul penal, reglementînd relaţiile de apărare socială, fixează prin normele
sale modul în care trebuie să se desfăşoare aceste relaţii pentru a se respecta ordinea
de drept, iar atunci cînd valorile sociale sînt periclitate sau vătămate, măsurile ce pot
fi întreprinse pentru sancţionarea făptuitorilor şi prevenirea infracţiunilor în viitor.
Datorită acestei legături de interdependenţă dintre normele penale şi relaţiile
de apărare socială împotriva criminalităţii, raporturile juridice penale apar ca fiind
normele dreptului penal în acţiune (cît priveşte relaţiile cu caracter de recomandare
pe care le propune tuturor membrilor societăţii în plan preventiv) sau ca o reacţiune
de tip represiv (cît priveşte relaţiile de tip conflictual care se nasc între societate şi
făptuitor din momentul săvîrşirii unei infracţiuni).2
Studiul raportului juridic penal a contribuit la elaborarea noţiunii de raport
juridic penal în general sau de raport juridic penal tip, însumînd totalitatea
trăsăturilor comune tuturor raporturilor juridice penale. În acest sens, raporturile
juridice penale reprezintă relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii
şi combaterea acesteia, reglementate prin normele dreptului penal, ce apar
independent de voinţa destinatarilor legii penale.
Această noţiune nu are corespondent nemijlocit în realitate, deoarece nu există
un raport juridico-penal în general, ci numai raporturi juridico-penale concrete. Însă,
această construcţie logică serveşte la mai buna cunoaştere a fiecărui conţinut în
parte.3

1
C. Bulai, Op. Cit., p.55; I. Oancea, Op. Cit., p.47.
2
A. Boroi, Gh. Nistoreanu. Drept penal. Partea generală. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002,
p.71.
3
Bulai C. Op. cit., p.58.
 În fapt, raportul juridic penal se realizează între stat şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii. În cadrul acestui raport, statul prin organele sale specializate, are dreptul
de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi trage la răspundere
penală pe cei care au săvîrşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se
conforma legii şi a suporta sancţiunile penale în măsura în care au violat prescripţiile
normei penale.4
Raporturile juridice penale prezintă unele trăsături caracteristice, care rezultă
din natura, structura şi finalitatea relaţiilor sociale reglementate. În ansamblul
celorlalte raporturi juridice, raporturile juridice penale nu iau naştere în baza unui
acord de voinţă între cei care sînt subiecţi ai raportului, ci prin exprimarea imperativă
a voinţei sale. Ca atare, raporturile juridice penale se nasc, se modifică şi se sting în
mod obligatoriu, independent de voinţa destinatarilor legii penale şi, deci, nu pot
forma obiectul unor cedări sau tranzacţii.
Raporturile juridice penale, în ansamblul tuturor formelor şi modalităţilor lor
de exprimare, alcătuiesc ordinea de drept penală efectivă, spre deosebire de ordinea
de drept formală (normativă), care se realizează numai în plan strict legislativ.
În cea mai mare parte, ordinea de drept penal se înfăptuieşte prin respectarea
dispoziţiilor legii penale, constrîngerea penală intervine numai în cazul săvîrşirii
unor infracţiuni. Din momentul intrării în vigoare a legii penale, un număr
nedeterminat de relaţii sociale intră sub incidenţa legii penale şi se desfăşoară
conform exigenţelor formulate de aceste norme. Astfel, majoritatea oamenilor îşi
conformează conduita prescripţiilor legale prin abţinere de la săvîrşirea faptelor
incriminate de normele juridice penale.
Aceste raporturi, ce se stabilesc între stat (ca subiect ce asigură protecţia celor
mai importante valori sociale prin mijloace juridice penale) şi toţi cetăţenii (cărora
normele penale li se adresează), sînt denumite raporturi juridice de conformare.
Raporturile juridice de conformare au o existenţă abstractă, imaterială, avînd
relevanţă în realizarea scopului de prevenţie generală pe care o are dreptul penal.

4
V. Dobrinoiu, I. Pascu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Op.cit., p.84-85.
 În ştiinţa dreptului penal s-a conturat însă opinia că respectarea de bunăvoie a
legii penale nu presupune şi naşterea vreunui raport juridic între norma penală şi
virtualii ei destinatari.
Împotriva acestui punct de vedere s-au formulat obiecţii întemeiate, pe care le
împărtăşim şi noi. Considerăm că realizarea ordinii de drept penal fie că are loc prin
respectarea de bună voie a prescripţiilor legii, fie că se impune prin constrîngere, se
înfăptuieşte întotdeauna prin intermediul raporturilor juridice penale. Este greu de
acceptat existenţa unor raporturi de conflict – generate prin săvîrşirea infracţiunii,
fără o prealabilă conturare a obligaţiilor generale de conformare la lege în cadrul
unor raporturi de conformare.5
Totodată, înţelegerea raportului juridic penal numai în sensul conflictului
dintre norma penală şi individul antisocial neglijează tendinţa legislaţiilor moderne
de a asimila modelul preventiv-curativ în aria mijloacelor de apărare socială penale
şi reducerea reacţiei represive.
Cea de-a doua etapă în procesul realizării dispoziţiilor legii penale se referă la
aplicarea sancţiunilor incidente ca urmare a săvîrşirii unor infracţiuni. Din momentul
în care o anumită persoană, nerespectînd norma prohibitivă sau onerativă a legii,
atentează la valorile sociale ocrotite, săvîrşind o faptă incriminată de legea penală,
raportul juridic penal ia o formă concretă. În această situaţie norma juridică penală
generează relaţii sociale de apărare de tip conflictual, represiv, care implică şi
raporturi juridice de acelaşi gen – raporturi juridice conflictuale.
Prin urmare, raportul juridico-penal parcurge în evoluţia sa mai multe etape:
- cea dintîi, de la data adoptării legii penale pînă la data săvîrşirii
infracţiunii;
- cea de a doua, de la data săvîrşirii infracţiunii pînă la data rămînerii
definitive a hotărîrii de condamnare;
- cea de a treia cuprinde executarea pedepselor principale, complementare,
precum şi a măsurilor de siguranţă;
- cea de a patra, a înlăturării tuturor celorlalte consecinţe ale condamnării,
inclusiv a antecedentelor penale prin reabilitare.

5
A. Boroi, Op. Cit., p.72.
 Secţiunea II: Structura raportului juridic penal
Structura raportului juridic penal este asemănătoare oricărui alt raport juridic
şi cuprinde următoarele elemente componente: subiecţi, conţinut şi obiect. Acestea
prezintă, însă, unele particularităţi în cazul raportului juridic penal, datorită relaţiilor
deosebite ce se nasc în procesul de apărare socială împotriva infracţiunilor.
Urmînd distincţia între raporturile juridice penale de conformare şi cele
conflictuale, vom prezenta principalele aspecte pe care le ridică studierea
elementelor lor de structură.
a. Subiecţii raportului juridic penal
Subiecţii raportului juridic penal sînt participanţii la raport. Din acest punct
de vedere, atît în cazul raporturilor juridice de conformare cît şi a celor de conflict,
statul ca titular al funcţiei de apărare socială va apărea întotdeauna ca subiect investit
cu dreptul de a organiza această apărare prin mijloace de drept penal.6
În raporturile de conformare, statul, prin edictarea normei penale, impune
tuturor destinatarilor legii penale, în mod nedeterminat, îndeplinirea obligaţiilor de
conformare cuprinse în normele de drept penal. Statul apără astfel dreptul absolut al
titularilor valorilor sociale de a se bucura de aceste valori fără să fie împiedicaţi
(lezaţi) de ceilalţi membri ai societăţii. În acest scop el se substituie în dreptul
titularilor respectivi de a pretinde celorlalţi membri ai colectivităţii să se abţină de la
săvîrşirea faptelor periculoase pentru valorile respective.
Această substituire a statului în dreptul titularilor de valori nu înseamnă
înlăturarea acestora de la raportul juridic penal. Statul, în numele societăţii, apare ca
subiect principal al raportului juridic de conformare, dar alături de el există ca
subiect adiacent al aceluiaşi raport, persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale.7
Cel de-al doilea subiect al raportului juridic de conformare este persoana fizică
sau persoana juridică nenominalizată, destinatarul normei penale căreia i se
adresează obligaţia de a avea faţă de valorile sociale ocrotite o conduită prestabilită.
Astfel, subiecţi ai raportului juridic de conformare sînt, în principiu, toţi membrii
societăţii, oricare ar fi calitatea, poziţia socială sau condiţia psihofizică a acestora.

6
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.87.
7
C. Bulai, Op. Cit., p.60.
Nici un membru al societăţii nu poate fi scutit de îndatorirea de a avea în societate
conduita necesară existenţei normale a acesteia. Doar în unele cazuri, în care
normele de drept penal se adresează persoanelor ce au o anumită calitate (funcţionar
public, militar etc.), nu pot fi subiecţi ai raportului juridic penal decît persoanele care
au calitatea cerută.
În cadrul raportului juridic penal de conflict, statul, impune celuilalt subiect
al raportului juridic, persoana fizică sau persoana juridică, să suporte consecinţele
faptei sale – răspunderea şi pedeapsa penală. Există însă deosebiri în ce priveşte
celălalt subiect destinatar al legii penale. În cazul raportului juridic penal de conflict
se realizează o precisă determinare a celui de-al doilea subiect al raportului care este,
întotdeauna, o persoană fizică sau juridică ce prin acţiunile sau inacţiunile sale
social-periculoase, incriminate de legea penală, dobîndeşte calitatea de infractor.8
În această din urmă situaţie, prin săvîrşirea infracţiunii se poate naşte un raport
juridic penal adiacent între persoana vătămată şi infractor. Această calitate a
persoanei vătămate, de subiect al raportului juridic penal, constituie temeiul de drept
pentru a decide în unele cazuri asupra punerii în mişcare sau exercitării acţiunii
penale şi al dreptului de a participa la desfăşurarea procesului penal ca parte
vătămată.9
Astfel, soarta însăşi a raportului juridic penal de conflict poate fi lăsată la
dispoziţia părţii vătămate care îl poate anihila prin pasivitate sau stinge (de exemplu,
prin împăcare).
b. Conţinutul raportului juridic penal
Conţinutul raportului juridic penal este format din drepturile şi obligaţiile
corelative ale participanţilor la acest raport (subiecţii raportului).
Din acest punct de vedere, există unele deosebiri esenţiale între raportul
juridic penal de conformare şi raportul juridic penal de conflict.
În cazul raportului juridic de conformare, acest conţinut este alcătuit pe de o
parte, din dreptul statului de a pretinde o conduită în conformitate cu conţinutul
prohibitor sau onerativ al dispoziţiei înscrise în norma penală, iar pe de altă parte
din obligaţia destinatarului legii penale de a se conforma cerinţelor prevăzute în lege,

8
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.88.
9
C. Bulai, Op. cit., p.60.
de abţinere sau de acţionare în legătură cu anumite valori sociale sub ameninţarea
constrîngerii penale.
În acelaşi timp, destinatarii legii penale au dreptul de a se supune numai
obligaţiei în limitele stabilite de lege şi nu altor eventuale pretenţii sau extrapolări
ce pot genera ilegalităţi şi abuzuri în înfăptuirea justiţiei penale.
Conţinutul raportului juridic penal de conformare decurge din însăşi natura sa
de raport de putere, impus prin lege membrilor societăţii. Astfel, este exclusă ideea
vreunei egalităţi posibile în drepturi între stat şi diverşii destinatari ai legii penale.
Fiind născut din transformarea dialectică a raportului juridic penal de
conformare, raportul juridic penal de conflict se deosebeşte de cel dintîi tocmai prin
conţinutul său.
În cadrul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la
răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare.
Acest drept al statului se completează cu obligaţia care-i revine de a acţiona în
spiritul principiilor dreptului penal, în strictă conformitate cu legea, aplicînd o
sancţiune legală numai aceluia care a săvîrşit infracţiunea, evitînd orice eroare
judiciară.
Corelativ, destinatarii legii penale deveniţi infractori au obligaţia de a se
supune tragerii la răspunderea penală şi la executarea pedepsei, precum şi celorlalte
măsuri coercitive prevăzute de legea penală. Totodată, infractorul are dreptul de a
pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale şi să nu suporte o altă
sancţiune decît cea care decurge în mod strict din dispoziţiile normelor penale
referitoare la individualizarea răspunderii penale.
Şi raportul juridic penal de conflict este un raport de subordonare deoarece
părţile nu sînt pe poziţie de egalitate, reieşind din însuşi temeiul care dă naştere
raportului.
În literatura de specialitate se subliniază şi alte drepturi şi obligaţii corelative
ale subiecţilor raportului juridic penal decît cele enunţate, dar considerăm că nu
necesită o analiză separată cuprinzîndu-se în sfera celor analizate.10
c. Obiectul raportului juridic penal

10
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.89.
 Cel de-al treilea element al raportului juridic penal - obiectul - este reprezentat
de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcţie de drepturile şi
obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.
Obiectul raportului juridic penal de conformare îl constituie însăşi regula de
conduită recomandată destinatarilor normei penale, cu privire la care sînt create
drepturile şi obligaţiile participanţilor la raport. Realizarea acestui obiect înseamnă
realizarea normei de drept penal în temeiul căreia a apărut respectivul raport juridic
penal de conformare, iar aceasta denotă realizarea ordinii de drept penal pe calea
convingerii sau conformării de bunăvoie.11
Obiectul raportului juridic penal de conflict este format din dispoziţia de
aplicare a pedepsei sau altor măsuri penale, stabilirea răspunderii penale şi
executarea pedepsei cu privire la care sînt create drepturile şi obligaţiile corelative
ale participanţilor la raport. În acest caz, obiectul raportului juridic penal presupune
nu o conformare, ci o constrîngere absolut necesară pentru a restabili autoritatea legii
penale, a asigura ordinea de drept penal şi a preveni în viitor alte încălcări ale normei
penale.
Secţiunea III: Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal
Problematica naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice penale
prezintă particularităţi diferite după cum vizează raportul juridic de conformare sau
raportul juridic penal de conflict.
Naşterea raportului juridic penal
Raportul juridic penal de conformare se naşte din momentul intrării în vigoare
a normelor cu caracter penal prin care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiecţilor
acestui raport juridic penal.12 În cazuri excepţionale pentru acele infracţiuni la care
legea prevede în mod expres un subiect special (o anumită calitate pentru subiectul
activ), raportul juridic de conformare se naşte de la data la care persoana dobîndeşte
calitatea cerută de norma penală (militar, funcţionar public etc.).
Dobîndirea calităţii de subiect al raportului juridic penal de conformare nu
depinde de exprimarea voinţei destinatarului său. Aceştia sînt puşi în situaţia de

11
C. Bulai, Op. cit., p.61.
12
Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti, 1939, p.29; Rîpeanu Grigore. Legi obiective în dreptul penal // Analele
Universităţii de Bucureşti. Seria ştiinţelor juridice. 1971. nr.2, p.39.
subiecţi ai raporturilor respective prin ridicarea la rangul de obligaţie de drept penal
a obligaţiei morale de respectare a valorilor sociale apărate prin norma de drept
penal.13
Odată născut, raportul juridic de conformare se desfăşoară în timp prin
impunerea cerinţei de respectare a regulei de conduită pe care o instituie şi
executarea de către destinatarii normei penale a obligaţiei de a se supune dispoziţiilor
legii şi de a nu săvîrşi fapte prejudiciabile. Durata desfăşurării raportului juridic de
conformare nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce decurg din legile
temporare care prevăd în mod expres data sau împrejurarea în care ele vor ieşi din
vigoare.
Raportul juridic penal de conflict se naşte din momentul săvîrşirii infracţiunii.
Menţionăm că în literatura juridică de specialitate au existat discuţii în legătură cu
momentul naşterii raportului juridic penal de conflict. În acest sens, au existat păreri
că, acest moment ar fi cel al punerii sub învinuire a făptuitorului,14 iar în opinia altor
autori acest moment ar fi al pronunţării hotărîrii definitive de condamnare.15 Într-o
altă opinie s-a susţinut că raportul juridic penal se naşte prin consumarea raportului
de drept procesual penal.16
Stabilirea exactă şi corectă a momentului naşterii raportului juridic penal de
conflict prezintă o importanţă deosebită pentru dreptul penal, deoarece în funcţie de
aceasta decurg o mulţime de consecinţe în aplicarea altor instituţii ale dreptului penal
(curgerea prescripţiei, aplicarea amnistiei etc.).
În ceea ce ne priveşte, considerăm că un raport juridic penal de conflict nu
poate lua naştere decît prin săvîrşirea unei infracţiuni.
Această concluzie reiese din conţinutul art.51 CP al RM care prevede că:
„Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită.” Prin
urmare, săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală respectivă reprezintă singurul
fapt juridic care poate da naştere raportului juridic penal de conflict.

13
Bulai C., op. cit., p.62.
14
Ривлин А. Г. Об уголовно-правовых и уголовно-процессуальных отношениях //Правоведение, 1962, №2.
15
Смирнов В. Г. Правоотношение в уголовном праве //Правоведение, 1961, №3.
16
Traian Dima. Drept penal. Partea generală. Curs. V-I. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. – p. 51.
 În situaţia în care fapta nu există sau nu întruneşte elementele (sau semnele)
unei componenţe a infracţiunii, ea nu poate da naştere unui raport juridic penal de
conflict.
Spre deosebire de raportul juridic penal de conformare, dobîndirea calităţii de
subiect al raportului juridic de conflict se realizează prin voinţa expresă a persoanei
care decide să nu-şi mai respecte obligaţiile sale de conformare la dispoziţiile legii
penale. Prin aceasta, însă, nu încetează raportul juridic de conformare, cele două
categorii de raporturi coexistînd în paralel.
Persoana care a devenit într-o situaţie concretă infractor, are în continuare
obligaţia alături de toţi ceilalţi membri ai societăţii să respecte prevederile legii
penale. Astfel, este cumulată, în acelaşi timp, atît calitatea de subiect al raportului
juridic penal de conflict, cît şi a celui de conformare.17
Încălcarea repetată a obligaţiei de conformare, prin săvîrşirea mai multor
infracţiuni, dă naştere unor multiple raporturi juridice penale de conflict.
În cadrul raportului juridic de conflict trebuie făcută o distincţie între
momentul naşterii şi cel al constatării juridice a existenţei acestuia. Constatarea
existenţei unui raport juridic penal de conflict, în forma sa tipică, se face de o instanţă
de judecată competentă şi în forma prevăzută de lege. Acest act este hotărîrea
judecătorească de condamnare rămasă definitivă, prin care se constată cu putere de
lege, săvîrşirea de către inculpat a infracţiunii, vinovăţia acestuia, condamnarea lui
şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
Ca toate raporturile de conflict din orice ramură a dreptului, raportul juridic
penal de conflict nu se constată şi nu se realizează, în general, în mod direct, ci prin
intermediul unui proces judiciar, în acest caz al procesului penal.18 Atunci cînd pe
baza probelor adunate în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul judecăţii,
instanţa constată prin hotărîrea definitivă, că inculpatul a săvîrşit într-adevăr
infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, raportul juridic penal de conflict
este cert şi definitiv stabilit ca existînd nu din momentul constatării lui, ci de la data
săvîrşirii infracţiunii, cînd el a luat naştere de fapt.

17
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.92.
18
C. Bulai, Op. cit., p.64.
 Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că fapta nu
există, nu constituie infracţiune sau că făptuitorul nu este vinovat de săvîrşirea ei,
raportul juridic penal de conflict se consideră ca inexistent cu toate consecinţele ce
decurg din această constatare.
Modificarea raportului juridic penal
Modificarea raportului juridic penal de conformare poate interveni pe
parcursul activităţii normei juridice ca urmare a modificărilor ce intervin în
conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea fie prin restrîngerea obligaţiei
de conformare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul de conformare se
vor adopta din mers, în funcţie de modificările normative ce s-au făcut de către
puterea legislativă şi care au fost aduse la cunoştinţa publică potrivit dispoziţiilor
legale.19
Modificarea raportului juridic penal de conflict se produce sub influenţa unor
fapte juridice modificatoare, cum sînt, de exemplu, adoptarea unei norme juridice
penale mai blînde, intervenţia unor cauze care înlătură executarea pedepsei (graţiere,
amnistie după condamnare) sau de modificare a executării efective a acesteia (de
exemplu, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen).
Stingerea raportului juridic penal
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din
vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic sau prin încetarea
incidenţei acesteia. În cazul infracţiunilor la care subiectul activ este calificat
(special), raportul juridic încetează din momentul în care persoana fizică pierde
calitatea cerută de lege.
Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal de conflict o
reprezintă executarea pedepsei, moment în care părţile şi-au îndeplinit drepturile şi
obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. De regulă, momentul în care toate
consecinţele de natură penală ce izvorăsc din faptul săvîrşirii unei infracţiuni se
sting, coincide cu momentul în care pedeapsa principală şi complementară aplicată
este executată în întregime sau considerată executată.

19
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.91.
 În cazul liberării de răspundere şi pedeapsă penală, stingerea raportului juridic
penal de conflict se produce în chiar momentul rămînerii definitive a hotărîrii penale
prin care s-a dispus liberarea. În acelaşi timp, unele consecinţe sînt suportate de cel
care a fost condamnat şi după acest moment, motiv pentru care unii autori opinează
că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care intervine
reabilitarea.20
Stingerea raportului juridic penal de conflict se poate produce şi prin alte
modalităţi, în următoarele situaţii:
- prin fapte juridice intervenite anterior pronunţării unei hotărîri definitive:
decesul făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, constatarea lipsei plîngerii
prealabile, împăcarea părţilor, dezincriminarea, intervenirea unei cauze de
nepedepsire. În această situaţie, judecata constată stingerea raportului juridic penal
de conflict printr-o hotărîre de încetare a procesului penal;
- prin fapte juridice intervenite după pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti
penale definitive: decesul făptuitorului, prescripţia executării pedepsei, amnistia,
graţierea, dezincriminarea. În toate aceste situaţii este înlăturată dispoziţia de
executare a pedepsei, anihilînd o componentă esenţială a normei juridice penale de
conflict şi vidînd de conţinut raportul juridic penal de conflict.21

20
I. Mircea „Temeiurile răspunderii penale” Bucureşti, ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987, p.182.
21
A. Boroi, Op. cit., p.78.