Sunteți pe pagina 1din 116

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ

(Ciclul I)

AUTORI:

Alexandru Mariț dr. în drept, conf. univ. Svetlana Prodan doctor în drept, lector superior Boris Lichii dr. în drept, lector superior Sergiu Mîțu mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

1

I. PRELIMINARII Profundele transformări social-economice pe care societatea le-a cunoscut în evoluţia sa au marcat, cum era şi firesc, în mod direct şi evoluţia dreptului. O tendinţă în planul evoluţiei dreptului a fost şi este apariţia unor norme şi instituţii noi în cadrul ramurilor de drept ce formează sistemul dreptului. Dreptul penal, la rândul său, a fost şi el marcat de schimbările produse în realitatea socială. Ţinând seama de faptul că prin intermediul normelor, dreptul penal protejează în modul cel mai eficace ordinea de drept şi, pe cale de consecinţă, ordinea socială, se recunoaşte că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului unitar mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori sociale.

În acest sens, problema standardizării învăţământului universitar se înscrie în contextul eficientizării învăţământului ca sistem şi ca proces. Astăzi investiţia în învăţământ este una dintre cele mai importante. În astfel de condiţii, standartizarea învăţământului devine o necesitate, fapt impus atât de particularităţile funcţionării sistemului de învăţământ în cadrul societăţii, cât şi de condiţiile integrării internaţionale a ţării noastre.

În acest context, curriculumul universitar presupune o echilibrare a planurilor şi programenlor de învăţământ, obţinerea unor rezultate adecvate cerinţelor zilei de azi şi tendinţelor dezvoltării social- economice. Curriculumul universitar este o premisă a asigurării calităţii procesului de învăţământ.

Curiculumul la disciplina Drept penal (Partea Generală) reprezintă un aspect inovator al învăţământului universitar. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate: cunoaştere, aplicare, integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei conceptuale în domeniul Dreptului penal (Partea Generală). Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice disciplinei Drept penal (Partea Generală), dezvoltarea capacităţilor. Integrarea presupune formarea capacităţii de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de problemă, rezolvarea unor sarcini cu un grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă de diverse activităţi. Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la disciplina Drept penal (Partea Generală), formată prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare.

Astfel conceput, notelor de curs reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline universitare, prezentându- se studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu.

Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE §1. Definiţia dreptului penal §2.Obiectul dreptului penal §3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal §4. Sarcinile dreptului penal §5. Dreptul penal – ca ramură de drept public §6. Principiile dreptului penal §7. Izvoarele dreptului penal §8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept §9. Știința dreptului penal

§1. Definiţia dreptului penal Lupta împotriva infracţionalităţii se duce, în principal, prin prevenire şi, în secundar, prin combatere. Autorii francezi 1 definesc dreptul penal ca fiind acea ramură a dreptului care determină anumite fapte sau omisiuni considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile 2 , sunt autorii care afirmă că dreptul penal are ca obiect incriminarea şi sancţionarea acelor acţiuni sau inacţiuni ce sunt de natură a crea o tulburare în societate. Se mai susţine 3 că dreptul penal este sinonim cu legislaţia penală. Ca o sinteză considerăm că dreptul penal constituie acea ramură de drept ce face parte din sistemul de drept care este formată dintr-o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre stat şi infractor care apar eminamente din momentul săvârşirii unei fapte social periculoase considerată drept infracţiune şi care se mai rezumă la întreaga ordine de drept împotriva atentatelor criminale.

§2.Obiectul dreptului penal Obiectul dreptului penal îl constituie 4 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor, a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la

răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.

1

Jean Larguier, op.cit p.138

Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:

2

G.Levasseur şi G.Stefani, op.cit. p.89

- 3 G.Bettiol, op. cit. p. 18

funcţia preventiv educativă;

- funcţia sancţionatoare şi de combatere 5 .

2

Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:. Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea

infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur

4 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18

5 Ibidem p.18

6 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14

7 V. Dongoroz, op.cit. p.88

8 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14

9 M. Zolyneak, op. cit. p.8 10 A. Ungureanu, op. cit. p.7

3

§2. Obiectul de reglementare a ramurii dreptului penal Obiectul dreptului penal îl constituie 11 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor,

a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale. Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:

- funcţia preventiv educativă;

- funcţia sancţionatoare şi de combatere 12 .

Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.

- Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare

ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur sancţionator) 13 . Legea penală îndeplineşte o funcţie normativă, neconflictuală, adică de recomandare şi pretindere a unei anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de conţinutul prevederilor, când obligaţia legală este respectată de către destinatarii legii penale în care se naşte un raport juridic de conformare. Acest raport constituie dreptul societăţii de a i se conforma şi unul conflictual care constă în dreptul societăţii de a trage la răspundere şi a sancţiona făptuitorul precum şi obligaţia corelativă de a se supune rigorilor legii penale 14 . Rolul dreptului penal este unul social, de apărare împotriva criminalităţii ce constituie, de fapt, şi o obligaţie cu caracter complex preventiv-educativă şi, în caz de nerespectare a legii penale, acea de constrângere în urma aplicării pedepsei 15 . Aşadar, specificul relaţiilor de drept penal se materializează în următoarele forme sau aspecte:

Relaţiile sociale de conformare(cooperare), de respectare a prevederilor normelor penale (adeziune dorită

şi voluntară), în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul lor îl constituie relaţiile de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice născute din faptele săvârşite 16 . Relaţii sociale de conflict (contradicţie) sunt relaţiile sociale ce se nasc între stat şi infractor prin săvârşirea unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele penale şi

a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din fapta penală săvârşită 17 .

§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal Scopul dreptului penal este redat în art.1 al Codului penal şi anume: ―De a ocroti viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, orînduirea de stat, sistemul politic şi economic, precum şi întreaga ordine de drept de orice atentat criminal‖. Ca urmare a dezvoltării relaţiilor de proprietate, de finanţe, de transporturi, de agricultură, etc., în ţara noastră se realizează relaţii sociale noi.!În procesul transformărilor amintite, un rol important îl joacă statul şi dreptul. Statul s-a dovedit a fi un instrument eficace şi necesar care a contribuit şi contribuie la transformarea societăţii. Un rol important îl joacă dreptul care este un instrument regulator şi normativ indispensabil. Dreptul este chemat să reglementeze toate relaţiile sociale într-o direcţie şi într-un spirit democratic. Prin norme de drept se prescrie conduita necesară a participanţilor în relaţiile economice, politice şi în celelalte relaţii sociale existente sau în formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie condiţia necesară

a particularităţilor în relaţiile economice, politice şi în cazul celorlalte condiţii sociale existente sau în

formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie conduita oamenilor faţă de stat, faţă de bunurile publice sau faţă de oameni şi drepturile acestora la proprietate,muncă, familie, etc. Cu ajutorul dreptului toate relaţiile sunt reglementate pe o cale nouă, creîndu-se o normă de drept nouă, democratică. Cu ajutorul normelor de drept relaţiile sociale sunt îndrumate să se desfăşoare conform dreptului. Vorbind despre ordinea de drept democratică, înţelegem ordinea de drept umană în favoarea omului aşteptată şi dorită

de către om 18 . Rolul activ al dreptului penal constă în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea societăţii, lupta împotriva infracţionalităţii constă, în primul rând, în prevenirea acesteia şi combaterea ei 19 . Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva criminalităţii şi combaterii acesteia,din care rezultă:

funcţia de apărare (întreaga ordine de drept care implică toate valorile ocrotite prin diferite dispoziţii ale

-

11

legii penale);.

Ibidem p.18

Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18

12

funcţia de combatere cu mijloace şi în forme specifice a criminalităţii 20 .

13 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14

-

Scopul dreptului penal mai rezidă şi în faptul de a pune în evidenţă caracterul său social-politic, el

15

N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14

14

V. Dongoroz, op.cit. p.88

apărând cele mai importante valori sociale, considerate statale la un moment dat 21 .

16

M. Zolyneak, op. cit. p.8

penal.

19

Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.6

Funcţiile de apărare, de preîntâmpinare şi de reglementare educativă constituie autonomia dreptului

17

18

A. Ungureanu, op. cit. p.7

22

Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.46.

S-a afirmat că dreptul penal nu constituie o ramură independentă, autonomă în cadrul dreptului, ci

4

dependentă de alte ramuri de drept, având un caracter complimentar, sancţionator. Conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal apără o categorie diversă de valoare socială de natură politică, civilă, administrativă, din acest punct de vedere se interpretează şi interpătrunde cu celelalte ramuri de drept. Dar odată săvârşită infracţiunea ce vătămează orânduirea de stat, dreptul de proprietate,

§4.Sarcinile dreptului penal Sarcinile dreptului penal sunt:

- contribuţia la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială, care este desfăşurată de către organele de stat competente.

- asigurarea dezvoltării noilor valori şi a relaţiilor sociale 23 .

În dispoziţiile dreptului penal, sunt reflectate realităţile economice, politice, sociale etc., din care izvorăsc trăsăturile sale, care se caracterizează prin, cel puţin, următoarele aspecte:

1.Un prim aspect l-ar constitui faptul că raporturile sociale se nasc între stat şi persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi sancţionate de aceasta. 2.Privind sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunii, există diferenţă de alte sancţiuni şi măsuri juridice (cum ar fi sancţiuni civile, administrative sau disciplinare), deoarece acestea joacă un rol de prevenire şi de combatere, aplicându-se de către instanţele judecătoreşti în cadrul unei forme juridice, cum ar fi procedura penală 24 .

§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public Dreptul penal aparţine dreptului public, întrucât realţiile ce le reglementează se stabilesc între stat şi între făptuitor sau persoana care este destinatar al normelor penale. Dreptul civil, dreptul familiei sunt ramuri ale dreptului privat, deoarece obligaţiile de reglementare sunt relaţiile dintre persoanele private. Dreptul penal reglementează relaţiile ce i-au naştere între stat (purtător al autorităţii, singur în drept de a exercita constrângerea) şi infractor. Obligaţia de reglementare este emanată în relaţiile sociale de conflict care apar în

urma sâvârşirii infracţiunilor, infracţiunile, la rîndul lor, aduc atingerea intereselor statului sau a organelor sale

ori a interesului public (mita, abuz de serviciu

Dreptul de a aplica sancţiunea aparţine statului, acţiunea penală este o acţiune publică ce aparţine statului care o exercită prin intermediul organelor de competenţă în acest sens. Caracterul unitar al dreptului penal include două categorii de norme (penală generală şi penală specială),în funcţie de conţinutul şi obiectul reglementării lor. Normele penale generale cu sediul în partea generală consacră asemenea noţiuni cum sunt principii, acţiunea legii penale în spaţiu şi timp, definiţia infracţiunii şi instituţiile referitoare la aceasta, tentativa, participaţia, pedeapsa şi felurile de pedepse şi celelalte sancţiuni a dreptului penal, circumstanţe atenuante şi agravante, instituţia de individualizare şi executare a pedepsei, într-un cuvânt, instituţiile fundamentale ale dreptului penal (legea penală, infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea de drept penal). Normele penale speciale îşi au sediul în partea specială şi au pedepse corespunzătoare după natură şi durată. Între ele există conexiune şi un caracter unitar, ele nu pot fi divizate într-o ramură distinctivă, autonomă, deoarece nu au existenţă desinestătătoare, aplicarea lor se face prin raportare de la unele la altele. Dispoziţiile referitoare la tentativă, participaţie, concurs, recidivă au în vedere tipurile de infracţiuni concrete ale părţii speciale. Regulile sociale, care formează obiectul dreptului penal sunt reglementate de cele două categorii de norme, privind acţiunea concomitentă şi convergentă. 25 În literatura străină, 26 se face deosebire dintre dreptul penal ordinar (obişnuit) şi dreptul comun în materie, care cuprinde norme penale generale şi speciale cu infracţiuni clasice, existente în toate legislaţiile penale, aplicabile tuturor persoanelor şi anumite infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de exemplu, infracţiuni militare, domeniul economic, vamal, rutier ş.a.). Caracterul unitar al dreptului penal rezultă şi din acest raport de completare între normele generale şi speciale. Referitor la dreptul penal în literatura străină, mai nou, s-a constatat apariţia dreptului penal internaţional şi a dreptului internaţional penal datorită rapoturilor internaţionale dezvoltate până în prezent,ca ramuri sau subramuri ale dreptului penal.

).

§6. Principiile dreptului penal Principiile în general sunt idei directoare cu caracter genedral care călăuzesc elaborarea şi realizarea ordinii de drept penal, acţionînd asupra sistemului de drept. În literatura de specialitate se întîlnesc principii fundamentame şi principii instituţionale, primele determină orientarea şi organizarea dreptului pozitiv. Unele

20 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.13

21 A. Ungureanu.op. cit. p.8

22 Ibidem p.17

23 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.14

24 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8

25 M. Zolyneak, op. cit. p.142

26 M. Zolyneak, op. cit. p.148,Pierre Buzat,Jean Pinatel,op.cit.p.59

5

sunt denumite principii fundamentale specifice, ceea ce este sinonim cu principiile instituţionale şi principiile fundamentale comune 27 . Literatura de specialitate recunoaşte unanim principiul legalităţii şi al încriminării pedepsei, celelalte principii coexistă şi coacţionează. Se mai constată identificarea şi formularea ca cele mai reprezentative principii cum ar fi; principiul legalităţii, umanismului şi democratismului 28 . Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei are implicaţii asupra următoarelor instituţii de drept penal; asupra aplicării legii penale în timp şi în materia izvoarelor de drept penal precum şi o importanţă deosebită mai are şi asupra interpretării legii penale. Pe lîngă cele menţionate adesea se întîlnesc şi următoarele principii, infracţiunea ca unic temei a răspunderii penale, personalităţii răspunderii 29 şi a egalităţii în faţa legii 30 . Clasificarea susmenţionată a principiilor ca fundamentale şi simple (instituţionale) se face în raport cu întinderea reală a incidenţelor sau asupra cîmpului de acţiune care este restrîns sau specializat. Francezii de exemplu prevăd principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi-l consacră în art.4 al Codului penal francez. Italienii comentează principiile dreptului penal, care sunt deja consfinţite în constituţia italiană; acestea sunt principiul legalităţii, neretroactivităţii legii penale, principiul umanismului, principiul responsabilităţii penale, principiul abolirii pedepsei cu moartea. Poziţiile predominante le ocupă principiile legalităţii, egalităţii, umanismului şi personalităţii.

6.1. Principii generale. 1.Principiul legalităţii Acest principiu presupune, că fapta chiar prevăzută de legea penală,dacă nu înruneşte trăsăturile unei

infracţiuni,nu va exista răspundere penală. Principiu în cauză se conţinea în art.VIII al Declaraţia Universală a drepurilor omului şi cetăţeanului (din 1789), unde se prevedea, ―nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi, stabilită şi promulgată anterior infracţiunii şi legal aplicată‖ Deasemenea acest principiul a fost formulat de Cesare Becaria în opera sa ―Despre infracţiuni şi pedepse‖ din 1764 şi de Montesquieu în lucrarea sa ―Despre spiritul legilor‖, precum şi de Constituţia Statelor Unite din

1774.

El presupune implicaţii privitor la interpretarea legii penale (interzice interpretarea penală prin analogie), precum şi asupra izvoarelor dreptului penal şi asupra aplicării legii penale în timp 31 . Respectiv conform acestui principiu acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dacă faptei îi lipsesc unele din trăsăturile de bază ale infracţiunii sau vre-un element al componenţei, sau chiar pusă în mişcare nu poate continua şi atunci se dispune scoaterii de sub urmărire penală sau achitarea persoanei 32 . Una dintre cele mai importante condiţii ale constituirii statutului de drept este respectarea strictă a legalităţii în toate sferele activităţii ce ţine de aplicarea dreptului 33 .

2. Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei Acest principiu îşi are sorgintea de la Cesare Becare din opera sa ilustră “Dei delitti e della poenae” (Despre infracţiuni şi pedepse). Ulterior acest principiu a fost formulat în declaraţia dreptului omului şi a cetăţeanului din 1789 (Nullum crimen sine lege, nula poena sine lege), care serveşte un garant împotriva arbitrariului şi abuzului de tragere la răspundere penală pentru faptele (ex novo), care la data săvîrşirii nu erau prevăzute de legea penală. Acest principiu ca o nuanţă a democratismului şi umanismului a fost reafirmat solemn de Adunarea generală ONU din 10 decembrie 1948 în ―Declaraţia universală a drepturilor omului‖ şi în ―Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice‖ din 16 decembrie 1966, unde în art.15 al Declaraţiei se prevede ―Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care în momentul cînd au fost săvîrşite nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional.‖ Acest principiu mai este concretizat în art.1 şi 3 din Codul penal al RM, unde se subliniază în al.2 art.3 că ― Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît pe baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea.‖ Iar în art.22 al Constituţiei RM se declară în mod derect că ―Nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care la momentul săvîrşirii lor nu aveau toate elementele constitutive ale infracţiunii‖

27 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.25.

28 Vintilă Dongoroz, «Explicaţii teoretice ale Codului penal român», Ed.Academiei Române, 1938, p.64.

29 M. Zolyneak, op. cit., p.110.

30 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.47.

31 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.49.

32 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.10

33 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.24

6

Conform art.25 al.2 şi al.3 din ultima Constituţie a Italiei unde se prevede ―Nimeni nu poate fi pedepsit decît în baza unei legi ce a intrat în vigoare înaintea faptei săvîrşite. Nimeni nu poate fi supus la vre-o măsură de siguranţă decît în cazurile prevăzute de lege.‖ Astfel conform codului penal francez, unde în art.4 se prevede ―Nici o contravenţie, nici un delict şi nici o crimă nu pot fi pedepsite cu pedepse care nu erau prevăzute de lege, înainte ca ele să fie comise.‖ După cun vedem în contextul articolului în cauză se ilucidează şi principiul neretroactivităţii legii penale. Codul penal belgian prevede în art.2 ―Nici o infracţiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care nu erau prevăzute de lege înainte ca infracţiunea să fie comisă.‖ După principiul legalităţii în art.3 al Codului penal al Rusiei se prevede ―Faptele penale şi pedepsele lor şi alte măsuri penale se apreciază numai de actualul cod…‖, în al.2 se prevede ― aplicarea legii penale după analogie nu se permite‖. În codul penal rus în art.4 se stipuşează ―persoanele, care au săvîrşit infracţiune sunt egali în faţa legii şi sunt traşi la răspundere penală, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, provinienţă socială, avere şi poziţie socială, loc de trai, atitudine faţă de religie, convingeri, apartenenţă la întrunirile obşteşti şi alte împrejurări.‖ În codul penal al României din 1864, art.2 se prevedea că ―nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii.‖ În art.2 al codului penal actual al României se prevede, ―legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte‖, în Constituţia României în art.72 se precizează, că atît infracţiunile şi pedepsele nu se pot exprima decît în legi organice. Situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi prin succesiunea legilor penale diferite, fie cu efecte de dezincriminare (abolitio crimens) sau de incriminare (ex novo) care sunt deasemenea reglementate prin lege. În literatura belgiană pedepsele sunt practic puse la nivel egal indiferent de denumirea lor, aşa zisele măsuri de ocrotire sau siguranţă, care după cum se exprimă unii autori belgieni sunt nişte pedepse penale ―deghizate‖ prinpr-o simplă mistificare de limbaj 34 . Pentru a impune în evidenţă principalul său efect de neretroactivitate a legii penale sau preferat formulări mai nuanţate, ―nullum crimen, nullum poena, sine lege praevia‖ sau ―sine legea penale anteriori‖ sau ―nulum poena sine judicio, nullum judicium sine legea‖.Pentru o imagine mai amplă asupra problemei relatăm.

3. Principiul umanismului În articolul 20 al CP al RM se prevede că ―Pedepsa este nu numai o osîndă pentru infracţiunea săvîrşită,ci are drept scop corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii cinstite faţă de muncă,executării stricte a legilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,cît şi din partea altor persoane. Pedeapsa nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii omului‖, unde şi se conţine esenţa principiului umanismului. Umanismul unei societăţi democratice este reflectat şi în dispoziţiile dreptului penal,care presupune nu numai grija pentru cei care au încălcat legea, ci şi pentru ceilallţi membri ai societăţii care au respectat-o şi care sunt victime ale infracţiunii. Deci faţă de întreaga societate, care trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor. Ca atare legea penală pretinde membrilor societăţii să aibă o conduită căreia aceştea i se pot conforma 35 . După cum s-a menţionat şi mai sus privitor la art.20 al codului penal, caz concret al aplicării principiului umanismului mai sunt şi alte situaţii unde legea exteriorizează şi alte aspecte ale principiului umanismului, de exemplu prevede posibilitatea executării pedepsei fărăr privaţiune de libertate (cînd infractorul condamnă cu suspendarea executării pedepsei art.43 Cod penal prin dispoziţiile căreia se urmăreşte să fie ajutaţi şi să se îndrepte cei condamnaţi, să se creeze condiţii ca aceştea să se reîntegreze cît mai repede posibil în viaţa socială. Deasemenea este posibilitatea de absolvire a răspunderii penale cu atragerea la răspundere administrativă art.48-1 Cod penal RM, art.42, (aplicarea pedepsei mai uşoare decît cea prevăzută de lege), art.51, (eliberarea condiţionată înainte de termin şi înlocuirea pedepsei cu alta mai blîndă). Chiar şi aplicarea art.54 CP al RM,(stingerea antecedentelor penale) şi art.55 CP al RM, (aplicarea măsurilior de constrîngere cu caracter medical) şi art.59 CP al RM, (aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor) constituie deasemenea cazuri concrete de aplicare a principiului umanismului în contextul legislaţiei noastre şi nu în ultimul rînd abolirea pedepsei cu moartea la noi în republică.

6.2. Principii instituţionale (speciale) 1. Principiul caracterului personal al răspunderii penale Răspunderea persoanei este personală şi nu poate fi transferată asupra altei persoane,survenirea morţii infractorului stinge raportul juridic penal.Infractorul este singurul titular al obligaţiei de a răspunde,moartea face

34 I.Consant,op.cit,p.26

35 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.16

7

să dispară legătura juridică stabilită între infractor şi stat.Neexluzînd posibilitatea de a continua această legătură în raport cu alte persoane participante la comiterea faptei. Pedeapsa este un mijloc de constrîngere şi mijloc de reducare. Principiu este subînţeles fără a fi prevăzut în mod direct şi expres (expressis verbis). Dreptul nostru penal nu admite răspunderea colectivă.În virtutea căruia ar urma să răspundă din punct de vedere penal nu numai infractorul,ci şi prin legături de rudenie sau de altă natură legate de un grup de persoane. Astfel complotul în scopul de a pune mîna pe putere ca modalitate a trădării de patrie(art.61 CP al RM)nu constituie o formă a răspunderii colective,dar fiind supuşi răspunderii penale toţi cei care au întrat într-o asemenea grupare sau asociaţie.

2. Principiul vinovăţiei

Potrivit art.3 CP al RM, răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii, adică persoana care a săvîrşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social periculoasă prevăzută de lege. Aceasta înseamnă, că nici o faptă săvîrşită cu nevinovăţie, oricît de grave consecinţe vor surveni nu poate fi examinată ca infracţiune. Principiul nu există infracţiune fără vină presupune deasemenea şi responsabilitatea personală a persoanei fizice care a atins vîrsta de la care se aplică răspunderea penală. Dacă s-ar incrimina fapte al cărui pericol social persoana nu l-ar putea şi nu ar trebui să-l prevada ,pedeapsa, la rîndul ei nu ar avea la bază scopul educativ şi preventiv şi, ca consecinţă, răspunderea penală se va transforma într-o răspundere obiectivă (similar unor state occidentale Germania, SUA, Franţa), ceea ce este străin teoriei şi practicii noastre judiciare. Incriminarea subiectivă este cea mai elimentară condiţie pentru aprecierea comportamentului uman în genere şi a celui infracţional în concret. În literatura de specialitate sau mai elucidat şi alte categorii de principii fie generale sau speciale (instituţionale), principiul democratismului, principiul egalităţii, echităţii sociale, internaţionalismului şi din cele speciale asemenea principii cum ar fi, infracţiunea singurul temei al răspunderii penale, incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce reprezintă un anumit grad de pericol social, principiul individualizării răspunderii şi sancţiunii penale, principiul inevitabilităţii pedepsei, principiul apărării sociale, patriotismului, siguranţei răspunderii penale, principiul conform căruia simpla intenţie sau gînd nu se pedepseşte (cogitationis poena nemo paitur), principiul unităţii infracţiunii şi a parificării sau diversificării pedepsei, principiul caracterului obligatoriu al prescripţiei răspunderii penale, principiul eliminării pedepsei cu moartea, etc. Fără a le considera incorecte ne limităm la explicarea principiilor dezvăluite mai sus şi doar la enumerarea celorlalte.

§7. Izvoarele dreptului penal Izvor al dreptului penal este forma de exprimare a normelor juridice în vigoare. În întreaga lume drept izvoare ale dreptului penal sunt recunoscute legile, precedentul judiciar, dreptul cutumiar, dreptul canonic şi dreptul musulman.

1. Legile sau legislaţia

Legile sau legislaţia stau la baza dreptului penal ca izvor în majoritatea ţărilor lumii. Acest principiu de obicei este aplicabil statelor din sistemul de drept romano-germanic. În şirul diferitelor acte normative de obicei pe prim plan este situată constituţia, unde sunt formulate principiile generale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, inviolabilitatea persoanei, dreptul cetăţeanului de a fi apărat în judecată, obligaţiunea cetăţenilor să

respecte legea, legitimă apărare. Defectul retroactiv al legii mai favorabile, prezumţia nevinovăţiei ş.a. Codul penal este unicul act juridic jeneralizator care include într-o formă sistematizată toate normele legislaţiei penale a ţării. Ca regulă el este adoptat de organul suprem al puterii legislative a ţării. În condiţiile statului nostru el este adoptat, pus în funcţiune, modificat sau completat numai de organul suprem al puterii legislative Parlamentul RM. Pentru prima dată codul penal a fost elaborat şi adoptat în 1810 pe timpurile lui Napolion 1, ulterior după modelul acestui cod au fost elaborate şi adoptate aproape toate codurile penale ale lumii.

2. Convenţiile internaţionale care conţin dispoziţii penale

În anumite condiţii, pot fi calificate drept izvoare ale dreptului penal şi pactele,tratatele, convenţiile internaţionale ce vizeazâ problemele combaterii criminalitaţii, semnate şi ratificate de Republica Moldova,însă trebuie luat în consideraţie faptul că contractele şi convenţiile la care a aderat ţara noastrâ(le-a ratificat) cu privire la criminalizarea unor fapte socialmente periculoase,care aduc prejudicii grave intereselor generale ale umanitâţii(lupta cu falsificarea de bani,lupta cu terorismul,genocdul etc.).Dar indirect pot fi considerate izvoare ale dreptului penal, deoarece,în virtutea circumstanţelor de ordin internaţional,statul nostru adoptă norme juridico-penale respective, care ulterior devin parte inalienabilă a Codului penal al Republicii Moldova,adicâ devin legislaţie naţională.

8

3.

Hotărârile Curţii Supreme de Justiţie

În practica judiciară a republicii o deosebită importanţă pentu perceperea nediferenţiată şi aplicarea anumitor norme ale legislaţiei penale au hotârîrile îndrumâtoare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, care sunt cu titlu de îndrumare şi uniformizare pentru organele de justiţie ale ţarii noastre , însă ele, cu toate câ sînt foarte importante, nu pot servi drept izvoare ale dreptului penal.

4. Izvoarele de drept în alte sisteme de drept

4.1. Precedentul judiciar

Despre precedentul judiciar în calitate de izvor al dreptului penal se vorbeşte în cazul, cînd judecata la pronunţarea sentinţei se bazează pe hotărîrea judecătorească cu privire la un dosar penal asemănător. Precedentul judiciar rămîne un izvor însemnat pentru sistemul anglo-saxonic. El este aplicat în Anglia, precum şi în unele state foste subiecte al expansiunii coloniale ale Angliei. Precedentul judiciar constă în aceea, că hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti superioare, care stabilesc anumite principii juridice referitor la colcul concret sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare care cercetează cazuri asemănătoare, curţile de apel în cadrul acestui sistem soluţionează problemele desinestătător. Esenţa acestui sistem constă nu în hotărîrea judecătorească, ci motivarea hotărîrii asemănătoare sau relativ asemănătoare. Un alt izvor de drept penal al Angliei este aşa numitul drept statutar, adică sistemul de legi şi acte subordonate legii cu privirea la pedepsele pentru infracţiuni publicate într-o perioadă de 800 ani, din sec al VII pînă în sec. XX. Al treilea izvor al dreptului penal al Angliei îl constituie operele juriştilor clasici, de exemplu tratatele lui Gllenevil şi Breakton din 1187 36 .

4.2. Dreptul cutumiar

Dreptul cutumiar este tradiţional pentru ţările în dezvoltare ale Africii, Asiei. El reprezintă o totalitate de obiceiuri juridice, care sunt generale şi obligatorii şi sunt sancţionate de stat. Pînă în prezent el funcţionează în

sfera relaţiilor sociale şi influenţează formarea sistemelor naţionale de drept, nivelul conştiinţei juridice şi ordinea de drept. Acest drept a existat în multe ţări precoloniale ale Asiei şi Africii. El continua să funcţioneze şi cînd aceste ţări au devenit colonii, însă cu unele limitări, fiind pusă condiţia că el să nu contrazică legislaţia colonială. Primii paşi privind crearea sistemului de drept naţional în ţările eliberate de sub jugul colonial era spre sistematizarea normelor dreptului cutumiar. În prezent dreptul cutumiar se dizolvă şi se reduce continu în normele de drept codificat. Trebuie luat în consideraţie faptul, că tradiţiile, obiceiurile nu dispar fără urmă după ce îşi pierd caracterul lor juridic 37 .

4.3. Dreptul canonic

Dreptul canonic este dreptul care se conţine în canoanele bisericeşti, stabilite de biserică pe parcursul secolelor la structura ecliziastică, instituţiile clericale, jurisdicţia pentru persoanele duhovniceşti. El conţine normele dreptului penal cu privire la combaterea infracţiunilor care atentează la bazele religiei (aşa numitele erezii) şa ale procedurii judiciare cu privire la dosarele religioase şi judecata inchizitorială. 4.4. Dreptul musulman (şariatul) Acest drept a apărut în Califatul arab în secolele VII-X şi este parte componentă a islamului. Dreptul musulman este bazat pe normele cărţii sfinte pentru musulmani – Coranul, care reprezintă o înregistrarea maximelor fondatorului religiei musulmane Mahommed. De rînd cu altele, dreptul musulman conţine normele dreptului penal şi procedurii judiciare. În prezent în majoritatea ţărilor musulmane şariatul este înlocuit cu codul penal de tip european, însă rămîne şi pînă azi izvorul principal al dreptului penal în Arabia Saudită, Republica Yemen, Sultanul Omman şi în unele cnezate ale Golfului Persic. În ultimul timp în Iran, Afganistan, Sudan, Pachistan este o tendinţă tot mai accentuată de renaştere a unor principii şi norme ale dreptului musulman, inclusiv celui penal. După cum s-a expus mai sus pentru sistemul nostru romano-germanic principalul izvor al dreptului în general îl constituie legea, deasemenea şi în contextul şi cadrul dreptului penal principalul izvor al dreptului îl constituie legea penală

§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept Orice lezare adusă valorilor prevăzute şi ocrotite prin normele de drept, constituie un ilicit juridic. Fiecare încălcare prezintă un anumit grad de pericol social neuniform. Cel mai accentuat grad de pericol îl prezintă ilicitul penal, care lezează cele mai importante valori sociale sau unele aspecte ale acestora, consecinţele sunt

36 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.33.

37 Ibidem, p.34.

9

mai grave decît toate celelalte cazuri de ilicit juridic. Se deosebesc atît prin mijloacele cît şi metodele prin care se ocrotesc diversele valori sociale sau unele aspecte ale acestora 38 .

1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional

Dreptul penal are o legătură strînsă cu dreptul constituţional, care stabileşte prin normele sale valorile sociale esenţiale pentru configurarea ordinii de drept în ansamblul ei. Reglementarea juridico-penală trebuie să purceadă în orientarea întregii sale activităţi normative de pe poziţiile asigurării transpunerii specifice a principiilor şi valorilor constituţionale care consacră reglementarea juridică intervenită în ocrotirea nemijlocită a unor norme de drept constituţional instituind infracţiuni şi pedepse pentru protejarea unor drepturi 39 . Dreptul penal are legătură cu dreptul constituţional, şi prin faptul că acesta consacră unele principii fundamentale ale dreptului penal (principiul legalităţii pedepsei, instituţia extradării), deasemenea consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, libertatea şi inviolabilitatea persoanei asigurată prin incriminarea faptei de arestare ilegală şi cercetare abuzivă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul incriminat prin infracţiunea violarea de domiciliu, secretul corespondenţei, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant 40 .

2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal

Dreprul penal are o strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Dreptul penal este acea ramură de drept material care determină prin normele sale faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile, condiţiile de aplicare şi executare a lor. Dar descrierea faptelor ce constituie infracţiuni şi identificarea infractorului precum şi

determinarea vinovăţiei şi determinarea aplicărei pedepsei are loc prin intermediul organelor judiciare pe calea procesului penal ce se desfăşoară în faţa organelor judiciare în activitatea de urmărire şi judecată. Legătura organică şi funcţională conduce la o legătura indisolubilă între aceste două ramuri. Eficienţa dreptului penal este condiţionată totodată şi de eficienţa dreptului procesual penal. Raportul juridic penal (conflictual) se precizează şi definitivează prin raportul juridic procesual penal. Instituţii ca amnistia, plîngerea prealabilă, reabilitarea, extrădarea, expulzarea, etc. au o alcătuire mixtă dintre normele penale şi cele procesual penale 41 . Dreptul procesual penal şi dreptul penal sunt aşa de strîns legate între ele ca de exemplu tipurile şi formele de plantă cu planta în sine, formele animalelor cu carnea şi sîngele acestora, astfel unul şi acelaş spirit trebuie să influenţeze procedura penală (procesul penal) cu legea penală, deoarece procesul este forma de viaţă a legii penale aşa dar forma de exprimare a vieţii interioare a acesteia.

3. Legătura dreptului penal cu dreptul administrativ

Dreptul penal reglementează infracţiunile prin care se aduc atingere activităţii organelor de stat (inclusiv cele administrative) abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu, sau infracţiuni contra autorităţii în mod direct 42 sau

cum ar fi cazul infracţiunilor contra statului.

4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil, dreptul familiei

Dreptul penal are legătură cu dreptul civil prin faptul că unele instituţii de bază ale dreptului civil cum ar fi:

proprietatea, sunt reglementate într-un capitol aparte a dreptului penal în partea specială cum ar fi: infracţiuni contra proprietăţii.(furtul,tîlhăria,escrocheria,şantaj,delapidare.etc) Dreptul penal mai are legătură şi cu alte ramuri private ale dreptului cum ar fi dreptul familiei, dreptul muncii, etc. Legătura dreptului penal cu alte ştiinţe nenormative

1. Legătura dreptului penal cu teoria generală a dreptului

Cu Teoria generală a dreptului legătura se constată prin faptul că ea exprimă şi prezintă prin sine baza teoretică a dreptului penal ca şi altă bază a altor obiecte şi în acelaş timp ea singură se bazează pe conceptul aceloraş discipline cum ar fi bunăoară chiar dreptul penal 43 .

2. Legătura dreptului penal cu filozofia

Cu filozofia legătura se explică prin faptul, că metodica de bază de cercetare a conceptului este dialectica şi materialismul istoric, sau o parte a conceptelor cum ar fi de exemplu baza răspunderii penale, raportul penal sau legătura cauzală, este studiată de pe poziţiile exprimate mai sus 44 .

3. Legătura dreptului penal cu penologia

38 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8

39 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.24

40 M. Zolyneak, op. cit., p.124

41 Ibidem.

42 Augustin Ungureanu Drept penal român (p.generală), Ed.Lumina LEX Bucureşti 1995, p.10

43 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г., ст.9.

44 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г.,

ст.11.

10

Ştiinţa penetenciară studiază problemele ridicate de executarea pedepselor definitive, a pedepselor şi sancţiunilor privative de libertate cu modalităţile lor de executare în regim penetenciar, în regim de semilibertate sau de libertate totală şi celorlalte categorii de pedepse şi sancţiuni neprivative de libertate, certetează sistemul de sancţiuni şi modalităţile lor de executare, studiind experimentarea executării pedepselor, dificultăţile care le ridică alte sau anumite sancţiuni, eficienţa şi neeficienţa lor, prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni, limitarea stării de recidivă 45 .

4. Legătura dreptului penal cu criminologia

Legătura dreptului penal cu criminologia. Aceasta constă în acea că criminologia ca ştiinţă socială nejuridică, la rîndul ei studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii geneza acestui fenomen, formele sale de manifestare, dinamica sa, precum modurile şi mijloacele de combatere a acestuia în scopul limitării sale.

5. Legătura dreptului penal cu criminalistica,

Săvîrşirea unei infracţiuni impune descoperirea rapidă a faptei şi a persoanei infractorului, la descoperirea faptei şi identificarea infractorului se presupun folosirea unor metode perfecţionate, criminalistica este o ştiinţă ce elaborează metodele tehnico-ştiinţifice şi tactice şi mijloacele corespunzătoare în vederea descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor şi prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni 46 .

6. Legătura dreptului penal cu medicina legală şi psihiatria judiciară

Legătura dreptului penal cu medicina legală este determinată de necesitatea calificării şi incadrării corespunzătoare a unor infracţiuni contra vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei şi infracţiunile referitoare la viaţa sexuală. Cu ajutorul medicinii legale se poate stabili cauza morţii sau vătămării integrităţii corporale, durata îngrijirilor medicale, în funţie de felul şi natura traumatismului provocat. Concluziile medico- legale pot fi hotărîtoare pentru aprecierea juridico-penală şi pentru justa calificare a acestora, expertiza medico- legală aduce elemente în probarea intenţiei. Ştiinţa dreptului penal are legătură şi cu psihiatria, ştiinţa în cauză se ocupă cu studiul bolilor mintale a nevrozilor şi maladiilor psihice. Iresponsabilitatea constituie o cauză care exclude caracterul penal al faptei, persoana iresponsabilă nu acţionează cu vinovăţie. Chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală dar săvîrşită fără vinovăţie fapta nu constituie vinovăţie şi nu atrage răspunderea penală. Iresponsabilitatea pune problema limitelor dintre penal şi extrapenal 47 .

§9. Știința dreptului penal Ştiinţa dreptului penal constă dintr-un sistem de cunoştinţe despre dreptul penal, care este obiectul său de studiu sub aspectul adoptării normelor care îl compun, al cauzelor care le-a determinat, modul cum acestea se realizează în practică prin analiza activităţii juridice în aplicarea normelor penale. Studiază legea penală în privinţa incidentei ei în spaţiu şi timp, infracţiunea, sancţiunea şi răspunderea penală, precum şi tipurile de infracţiuni prevăzute în partea specială a codului penal sau în legi speciale 48 . Dreptul penal atît ca ramură a sistemului de drept cît şi ca ramură a ştiinţei juridice denumite în acest fel reprezintă un sistem de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, principii, dezvoltări teoretice, privitoare la dreptul penal ca ramură a sistemului de drept 49 . Dreptul penal cuprinde ansamblul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridice penale, exprimate prin diverse concepţii, teorii, idei, cu privire la legitimitatea, conţinutul şi funcţiile dreptului penal, precum şi la metodele şi mijloacele specifice de apărare socială şi combatere a criminalităţii 50 . Ca ramură a ştiinţelor juridice se va ocupa de instituţiile răspunderii penale şi a pedepsei penale cu întreaga lor problematică. Cercetarea ştiinţifică-penală nu se va putea limita la studierea conţinutului normelor dreptului penal în sine, practicînd o viziune strict normativistă şi tehnicistă, va trebui să se implice la studierea comandamentelor sociale pe care le exprimă valorificarea datelor şi ideilor furnizate de ştiinţele limitrofe (sociologia, criminologia, psihologia, statistica) contribuind la fundamentarea teoretică a principalelor direcţii ale politicii penale 51 . Conform (V.Manzini) dreptul penal poate fi luat în consideraţie după trei aspecte

1. ştiinţa normativă

2. ca ştiinţă a fenomenului psiho-social şi ştiinţă fenomenologică

3. a adaptării mijlocului la scop, doctrina teliologică (politica penală)

Potrivit (G.Stefani, G.Levasseur) ştiinţele care studiază infracţiunea şi infracţiunile sub un alt aspect decît cel juridic sunt grupate în afara dreptului penal în ştiinţe criminologice şi criminalistice.

45 M. Zolyneak, op. cit., p.111.

46 Ibidem 114.

47 M. Zolyneak, op. cit., p.125.

48 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.19.

49 .M. Zolyneak, op. cit., p.118.

50 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.21.

51 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.20.

11

J.Largueir susţinea, că ştiinţa dreptului penal o formează ştiinţa penitenciară, criminologia, criminalistica şi politica criminală care fac parte din sfera mai largă a conceptului de ştiinţe criminale, care exced dreptul penal reprezentînd simple ştiinţe anexe ale acestuia. Obiectul ştiinţei dreptului penal Îl formează totalitatea relaţiilor ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, obiectul ştiinţei dreptului penal îl formează ansamblul normelor juridice penale al tuturor instituţiilor şi al reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal. Ştiinţa dreptului penal îl formează dispoziţiile, instituţiile, conţinutul normativ, condiţiile de rezistenţă, principiile ce le guvernează, conceptele, normele ce incriminează diferite categorii de infracţiuni, fundamentîndu-le din punct de vedere teoretic, ce se face cu respectarea succesiunii prevăzute în sistemul legii penale, izvoarele dreptului penal, legea penală, norma penală, structura şi clasificarea normelor, interpretarea legii penale, noţiunea de conţinutul (componenţa) de infracţiune, raportul de cauzalitate a dreptului penal. Partea specială supune analizei infracţiunile prevăzute în normele speciale de incrimanare grupate după anumite criterii ştiinţifice referitoare la valorile care le vatămă. Ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri istorice la elemente noi intervenite în disciplinile unei materii, necesitatea modificării sau apariţiei unor alte reglementări determinate de schimbările social economice, care impun modificări sau novaţii în legislaţie, ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri la dreptul penal al altor state, a privi reglementările exprimate în contextul multiplelor disciplinări ale aceleiaşi materii prilej cu care poate observa asemănări şi diferenţieri de reglementare şi evedenţierea astfel a unor legislaţii mai superioare în raport cu altele, în vederea perfecţionării se poate propune ca model o reglementare străină care trebuie adaptată la condiţiile specifice ţării noastre, prin prisma eficienţei în contextul condiţiilor proprii de dezvoltare un îndrumar de mare valoare în activitatea organelor juduciare în operaţiunea de aplicare a legii penale şi examenul teoretic al practicii judiciare pentru a constata felul cum au fost interpretate dispoziţiile penale de către organele judiciare, soluţiile adoptate de către acestea iar în cazul cînd soluţiile adoptate de către acestea nu sunt conforme cu legea să releve orientarea justă, să dezvăluie sensul şi inţelesul exact al dispoziţiilor ce au generat interpretări eronante. Dacă aceste interpretări au fost datorită neclarităţilor textelor sau insuficienţei cadrului legal interpretat se poate de făcut propuneri de perfecţionare a legii în sensul refolmurării textelor, a modificării şi complectării acestora, chiar şi a întroducerii unor noi dispoziţii de natură a crea în cadrul legal mai adecvat necesităţilor practice.

II. Plan de seminar

1. Noţiunea de drept penal: concept şi caracterizare;

2. Importanţa şi nesecitatea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice;

3. Caracterele dreptului penal;

4. Obiectul dreptului penal: definiţie şi opinii;

5. Scopul dreptului penal;

6. Subramurile dreptului penal.

7. Funcţiile dreptului penal;

8. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional;

9. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal;

10. Legătura dreptului penal cu dreptul civil;

11. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei;

12. Ştiinţa dreptului penal: concept şi importanţă

13. Obiectul ştiinţei dreptului penal;

14. Scurtă prezentare a ştiinţelor penale;(sub formă de referat).

Literatura recomandată:

1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002

2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. pag.9-39

3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.

4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie

românească.

5. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В. Наумова,

Москва, 1997, с.3 – 33. Orice altă ediţie rusească.

6. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi

X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 12-20

12

Capitolul 2. Legea penală

Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii legii penale, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.

Subiecte:

§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale; §2.Modalităţile legilor penale; §3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale. §4.Aplicarea legii penale în spaţiu. §5.Sistemul legii penale şi structura normelor juridico-penale; §6.Interpretarea legii penale.

§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale; Noţiunea, importanţa şi trăsăturile caracteristice ale legii penale. Codul penal – unica lege penală a Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova şi actele internaţionale la care Republica Moldova este parte ca izvoare ale dreptului penal. Sistemul legii penale. Dreptul nu este altceva decât sistemul normelor juridice, adică al regulilor de conduită impuse de puterea publică şi destinate asigurării ordinii în societate. Dar, pentru a-şi ajunge finalitatea, regulile de conduită trebuie să conţină totdeauna o comandă, un ordin, o punere în vedere prin care se cere să se facă ceva (jussum), să nu se facă ceva (vettum) sau să se facă în anumite condiţii (permissum). Norma juridică este definită în Teoria generală a dreptului ca o regulă generală de conduită, instituită şi sancţionată de stat, asigurată în aplicarea ei, la nevoie, de forţa de constrângere a statului. Din cele expuse mai sus se pot desprinde careva trăsături specifice normelor juridice, spre deosebire de normele de conduită. În primul rând, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică. În al doilea rând, norma juridică are un caracter categoric şi obligatoriu, precum şi o sancţiune determinată precis şi certă de realizare. Şi, în sfârşit, realizarea normelor juridice este realizată de o triplă intervenţie a puterii publice: de puterea legislativă, pentru aplicarea corectă şi executivă, pentru vegherea la respectarea normei şi la executarea sancţiunilor sale. Norma juridică de drept penal, având ca finalitate reglementarea apărării sociale contra criminalităţii prin mijloace de drept penal, nu şi-ar putea atinge această finalitate dacă nu ar institui şi ea reguli de conduită specifice, vizând acţiunile sau inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile ce le sunt aplicabile, deci reglementând reguli de conduită cu o comandă precisă şi o sancţiune certă. 52 Deci, în esenţă, norma de drept penal se va subordona structurii generice a oricărei norme juridice, dar, în acelaşi timp, va prezenta şi unele particularităţi proprii. Ca o consecinţă a celor expuse mai sus, legea penală constituie actul legislativ adoptat de Parlamentul Republicii Moldova, care conţine norme de drept, ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal, determină care anume acţiuni socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le determină pedepsele, ce urmează a fi aplicabile faţă de persoanele vinovate de săvârşirea lor. 53 Legislaţia penală se împarte în două părţi: partea generală şi partea specială. În legislaţia penală în vigoare partea generală se împarte în următoarele capitole: dispoziţii generale, infracţiuni, pedepse, aplicarea pedepsei şi absolvirea de pedeapsă, măsurile de constrângere cu caracter medical şi educativ. Partea specială a Codului penal include, la rândul său, categoriile concrete de infracţiuni cu indicarea pedepselor respective. La săvârşirea de infracţiune sau de o faptă socialmente periculoasă se conduce atât de normele părţii generale, cât şi de normele părţii speciale. Deci, partea generală şi partea specială ale Codului penal sunt interdependente şi nu pot fi aplicate una fără alta. Atât partea generală cât şi partea specială cuprind articole asupra unei întrebări concrete. Articolul, la rândul său, mai poate fi împărţit în părţi cu o importanţă de sine stătătoare.

§2.Modalităţile legilor penale;

52 Nr. 1. pag. 52. 53 Nr. 2. (Borodac) pag. 29.

14

Dreptul penal este forma exterioară constituită din acte normative (legi organice) care reglementează ce fapte constituie infracţiuni şi sancţiunile ce se aplică în cazul săvârşirii lor. În tratate sau convenţii internaţionale pot fi, uneori, cuprinse dispoziţii penale şi acestea sunt forme de exprimare a dreptului penal numai după ce au fost ratificate de către Parlamentul Republicii Moldova. Clasificarea legilor penale se face după următoarele criterii şi anume: după domeniul său, întinderea legii, după durata legii şi după caracterul legilor. 1.După domeniul de aplicare a legilor penale, acestea pot fi generale şi speciale. a) Codul penal este o lege unitară şi sistematizată în care se conţine majoritatea normelor de drept penal şi care este adoptată printr-o lege organică,fiind o lege cu caracter general.

a) Normele cu caracter penal mai pot fi cuprinse şi în legi penale speciale sau legi speciale

nepenale, care conţin şi dispoziţii penale. 2.După caracterul duratei de aplicare, sunt legi penale nedeterminate în timp şi legi cu durată limitată sau

temporare.

a) Legi nedeterminate în timp sunt legile care produc efecte pentru o perioadă nelimitată în timp

la momentul adoptării, chiar dacă sunt modificate pe parcurs, durata lor nu este afectată.

b) Legi cu durată determinată sau temporare sunt legile care au aplicabilitatea limitată în timp.

3.După caracterul legilor, legile penale se subîmpart în legi ordinare şi legi penale excepţionale.

a) Legile penale ordinare sunt legile adoptate în condiţii social- economice şi politice normale

sau obişnuite;

b) Legile penale excepţionale sunt acele legi care sunt adoptate în condiţii neordinare sau

excepţionale ori alte împrejurări deosebite (război, calamităţi naturale, etc). 4.După caracterul corelaţiei dintre ele, acestea sunt:

a.Legi penale generale care, de obicei, sunt mai stabile şi de o mai lungă durată. b.Legi penale speciale care, la rîndul lor, se car`cterizează prin faptul că sunt mai schimbătoare,mai trecătoare şi de o durată mai scurtă de timp în care funcţionează. 5.După specificul lor, legile se împart în:

a.Legi penale integrale; b.Legi nepenale cu unele dispoziţii penale(cum ar fi legi privind circulaţia pe drumurile publice,legi privind regimul vamal). Legea penală în Republica Moldova Legea penală constituie actul legislativ adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova, care conţine norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal, determină care anume acţiuni

socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le stabileşte pedepsele ce urmează a fi aplicate faţă de persoanele vinovate de săvârşirea lor. Din definiţie rezultă un şir de principii:

a) Legile penale sunt adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova;

b) Legea penală stabileşte principiile generale, temeiurile şi condiţiile răspunderii penale, dezvăluie

noţiunile generale şi instituţiile dreptului penal, de exemplu, noţiunea despre infracţiune, complicitate, iresponsabilitate ş.a.;

c) Legea penală determină sfera de acţiuni socialmente periculoase, indicând, totodată, trăsăturile lor

caracteristice şi stabileşte măsurile concrete de pedeapsă, aplicate de judecată faţă de persoanele care au săvârşit

infracţiuni prevăzute de Legea penală. Legea penală exprimă voinţa poporului şi serveşte ca un mijloc important de apărare a ordinii de drept împotriva atentatelor criminale. Ele reflectă ideile politice, juridice, morale ale întregii populaţii a Republicii Moldova. Acest lucru se manifestă în participarea activă a cetăţenilor la elaborarea şi discutarea proiectelor de lege, iar după adoptare - în aplicarea lor în viaţă. 54 Conceptul de lege penală este examinat în doctrina penală în două sensuri:

Într-un sens larg (cato senso) conceptul de lege penală pe care îl are în vedere legiuitorul în predispoziţiile art.141 C. P Român. În alt sens, conceptul de Lege penală desemnează actul normativ emis de către Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal. 55 Legea, compusă dintr-un ansamblu de norme, este forma de exprimare a dreptului penal, deoarece ea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se pot aplica în cazul săvârşirii acestor!fapte.

54 Borodac A. ,, Drept penal‖ partea generală pag. 29-30

55 I. Macarie ,,Drept penal ― partea generală pag 43,

15

Prin lege penală înţelegem orice dispoziţie care se află într-o lege sau decret, iar prin legislaţia penală, totalitatea dispoziţiilor penale indiferent de sediul lor – cod penal, lege specială penală, sau nepenală cu dispoziţii penale. 56

§3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale. Acţiunea legii penale în timp. Timpul săvîrşirii faptei. Momentul intrării în vigoare a legii penale. Efectul retroactiv al legii penale. Limitele efectului retroactiv ale legii penale. Suspendarea acţiunii legii penale. Circumstanţele în urma cărora legea penală expiră (îşi pierde puterea legitimă). Aplicarea legii penale în spaţiu. Locul săvîrşirii faptei. Noţiunea teritoriului Republicii Moldova. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvîrşite în afara teritoriului ţării de către cetăţenii Republicii Moldova, apatrizi şi cetăţenii străini. Extrătarea. În conformitate cu prevederile art. 8 din Codul penal al Republicii Moldova Caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei pentru ea se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acesteia. Potrivit acestei dispoziţii o persoană poate fi trasă la răspundere, după acea lege penală, care era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Deci, eficienţa legii se dobândeşte odată cu intrarea ei în vigoare. De regulă, intrarea în vigoare se face prin intervenţia puterii executive, care realizează publicarea legii în baza promulgării ei de către şeful statului. De observat însă că momentul adoptării legii şi momentul intrării ei în vigoare, de regulă, nu corespund. Ordinea de publicare şi de intrare a legilor în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova e reglementată de Legea Republicii Moldova din 15 februarie 1991 Despre ordinea publicării şi intrării în vigoare a legilor Republicii Moldova, a hotărârilor şi a altor acte adoptate de Parlamentul Republicii Moldova, de ordinele lui şi de Preşedintele Republicii Moldova. Această lege stabileşte o ordine unică de intrare în vigoare a legilor penale publicate, după cum urmează:

a) termenul de intrare în vigoare nemijlocit este arătat în text;

b) dacă termenul de intrare în vigoare nu este indicat în text, atunci ea intră în vigoare pe întreg

teritoriul Republicii Moldova după expirarea termenului de 10 zile după publicarea ei;

c) ca excepţie (în caz de calamităţi naturale, stare de război ş. a.), o lege, dacă este indicat, intră în

vigoare prin telegraf, radio sau este expediată organelor de stat corespunzătoare, din momentul adoptării de aceste organe a textului oficial al telegramei, radiogramei. Efectul retroactiv al legii penale. În procesul schimbărilor din viaţa socială este posibil ca o anumită faptă, care a fost, la un moment dat sancţionată de legea penală, să-şi piardă nocivitatea sub limita unor cerinţe de a mai fi menţinută în planul sancţionării, situaţie în care se procedează la scoaterea ei din câmpul legii penale. În acest caz, legea penală adoptată ulterior acţionează în mod diferit în stabilirea răspunderii penale pentru faptele săvârşite până la intrarea ei în vigoare. Ea poate să atenueze, precum şi să agraveze pedeapsa sau, în genere, să nu recunoască acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă. De aceea, s-a admis principiul retroactivităţii legii, actualul Cod penal dându-i formulare în art. 10 C.P.R.M.

1. Principiul activităţii legii penale.

Aplicarea legii penale în spaţiu implică prin natura lucrurilor raportarea acesteia şi la categoria de timp, deoarece este de neconceput faptul ca legea penală – ca instrument de apărare şi consacrare a acelor mai importante valori sociale, materiale şi spirituale ale unei societăţi de pe un anumit teritoriu – să nu aibă o evoluţie în timp, pentru ca să corespundă mereu realităţilor existente în societatea dată. În codul penal al Republicii Moldova s-a creat un cadru legal distinct de reglementare a aplicării în timp a legii penale naţionale, reglementare care, prin întinderea şi complexitatea sa este menită să rezolve multiplele probleme pe care le ridică, în practică, aplicarea în timp a legii penale. Astfel, A. Borodac, la fel ca şi I. Macari, ne spune că ―principiul general de aplicare a legii penale în timp e stabilit în art.6 alin.1 C.P. 44 , unde se menţionează: ―Caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei pentru ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvârşirii acestei fapte‖. În literatura juridică acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul activităţii legii penale, iar din formularea lui, potrivit opiniei autorilor sus menţionaţi, rezultă că: ―faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune se aplică legea penală, care era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii‖ 45 Privită sub acest aspect, aplicarea legii penale în timp nu ridică alte probleme decât acelea legate de determinarea limitelor de timp ale activităţii sale, pe de o parte, şi de stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, pe de altă parte. Este important deci să se determine care este legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei social periculoase. În acest scop, urmează să se determine datele şi modalităţile intrării legii penale în vigoare şi momentul suspendării acţiunii ei.

56

44

45

,,Educaţie referitoare la lege‖//Noi şi legea nr.11 din 2000

A. Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, pag.39; I. Macari, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1999,pag.45.

A.Borodac, idem, pag.39; I.Macari, idem, pag.45

16

Determinarea momentului de intrare în vigoare a unei legi joacă un rol important atât pentru activitatea de legiferare cât şi pentru activitatea de transpunere în viaţă (de aplicare) a legii, deoarece numai legea intrată în vigoare are forţă juridică şi, prin urmare, anume de ea trebuie să se conducă şi s-o respecte toţi cei cărora ea le este adresată. Momentul de intrare în vigoare a unei legi penale nu trebuie identificat cu momentul adoptării legii de către autoritatea legiuitoare a ţării şi anume Parlamentul Republicii Moldova, deoarece momentul de adoptare a legii penale de către legislativ marchează doar apariţia legii, dar nu şi începutul ei de acţiune. De la această dată legea există, dar nu are încă forţă juridică. Constituţia Republicii Moldova stabileşte prin normele sale faptul că pentru ca o lege ce a fost adoptată de către Parlament să capete forţă juridică, deci să poată fi aplicată, ea trebuie, mai întîi de toate, să fie promulgată de către Preşedintele Republicii Moldova, iar după aceasta să fie publicată în Monitorul oficial al Republicii Moldova. Dintre aceste două momente, potrivit art.76 al Constituţiei Republicii Moldova, anume publicarea textului legii în Monitorul oficial marchează momentul intrării în vigoare a unei legi noi. Faptul dat rezultă şi din prevederile Legii Republicii Moldova ―Cu privire la ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale‖ din 6 iulie 1994 care în pct.1 al art.1 menţionează că: Legile şi alte acte ale Parlamentului Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, documentele internaţionale, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, actele normative ale ministerelor, departamentelor şi Băncii Naţionale a Republicii Moldova (acte oficiale) se publică în Monitorul oficial al Republicii Moldova‖, iar pct. 4 al aceluiaşi articol se stabileşte că : ―documentele oficiale, în afară de cele internaţionale, intră în vigoare din ziua publicării în Monitorul oficial al Republicii Moldova.‖ Deci , am putea spune că atât norma constituţională cât şi dispoziţiile legii sus citate stabilesc faptul că o lege, iar, prin urmare, şi legea penală, intră în vigoare (capătă forţă juridică) la momentul publicării în Monitorul oficial al Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova prin art. 76 stabileşte, la fel, faptul că o lege poate intra în vigoare şi la o dată prevăzută expres în textul legii. N. Popa, dezvăluind conţinutul acestei prevederi constituţionale în manualul său ―Drept Parlamentar,‖ ne spune că : ―data stabilită pentru intrarea legii în vigoare prevăzută în conţinutul său nu poate fi decât posterioară momentului publicării legii‖ 46 . Deci în aceste cazuri de intrare în vigoare a unei legi, faptul publicării ei în Monitorul oficial nu determină momentul acţiunii legii, acesta coincizând cu data expres stabilită în lege. Potrivit celor arătate am putea spune că Constituţia Republicii Moldova stabileşte două modalităţi de intrare în vigoare a legilor, una comună (generală) pentru toate legile, caracterizată prin faptul că legea devine activă din momentul publicării în Monitorul oficial, şi una extraordinară – când legea devine activă din momentul expres stabilit în corpul ei. Majoritatea autorilor 47 susţin faptul că modalitatea extraordinară de intrare în vigoare a legilor penale caracterizează legile penale mai importante, pentru a căror recunoaştere de către cetăţeni şi de organele interesate se cere timp, datorită dimensiunilor lor sau a reglementărilor cu totul noi pe care le cuprind. Astfel, M. Zolyneak ne spune că: ―intervalui de timp lăsat însăşi de organul legiuitor pentru cunoaşterea legii garantează o conduită corectă a cetăţenilor, prin observarea cerinţelor ei, pe de o parte, şi implică posibilitatea respingerii obiectului necunoaşterii legii de către cei vinovaţi, în faţa instanţelor de judecată, pe de altă parte‖. 48 Intrarea legii penale în vigoare prin modalităţile anunţate mai sus determină deci momentul din care o lege capătă forţă juridică, iar, prin urmare, din momentul dat de ea trebuie să se conducă, s-o execute şi s-o respecte organizaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii. De regulă în corpul legii penale nu se prestabileşte durata de acţiune a legii – de exemplu, durata de acţiune a Codului Penal în vigoare – ci aceasta va putea fi apreciată abia la ieşirea din vigoare a respectivei legi. Există însă şi legi temporare, adică acţionează pe un anumit interval de timp determinat, legate cu diferite situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi naturale şi epidemii. La aceste legi durata de acţiune este fixată în cuprinsul legii, sau este determinată de durata de existenţă a cauzelor ce au determinat adoptarea lor. Cât priveşte momentul suspendării acţiunii legii penale vom spune că legea penală, ca şi orce alt eveniment sau fapt din lumea reală, este supusă acţiunii timpului. Adoptarea ei a fost determinată de anumite necesităţi sociale, însă timpul trece, societatea, iar, prin urmare, valorile şi relaţiile din societatea dată se modifică, se schimbă, astfel încît s-ar putea ivi situaţia ca unele valori sau relaţii ce erau apărate de legea penală să nu mai existe, să dispară sau să se modifice, iar aceasta înseamnă că legea penală adoptată în trecut nu mai corespunde realităţii, deci ea ar trebui, la fel, să dispară sau să cedeze locul unei legi noi. Momentul final al duratei de acţiune a legii este ieşirea din vigoare. Cea mai cunoscută modalitate de ieşire din vigoare, în practica legislativă, este abrogarea. Alături de abrogare majoritatea autorilor 49 numesc şi

46 N. Popa, Drept Parlamentar, Chişinău 1999, pag. 99.

47 M. Zolyneak, Drept penal.Partea generală, vol.I. Iaşi 1994, pag.124; M. Covaliov, idem, pag.37.

48 M. Zolyneak, idem, pag.124.

49 A. Borodac, idem, pag.40; I. Macari, idem, pag.45; C. Barbu, idem, pag.156.

17

modificarea legii penale; expirarea termenului de acţiune a legii indicat nemijlocit în lege; schimbarea sau dispariţia condiţiilor şi circumstanţelor existenţa cărora necesita aplicare legii. Principala modalitate de ieşire din vigoare a unei legi o constituie abrogarea, care constă în scoaterea din

vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei altei legi. Csoaterea din vigoare trebuie manifestată într-un act normativ cu forţă juridică asemănătoare legii abrogate, adoptat de autoritatea leguitoare cu respectarea aceleiaşi proceduri. Astfel, întrucât Constituţia Republicii Moldova prin art. 72 litera ―n‖ include legile penale în categoria legilor organice, vom spune că o lege penală poate fi abrogată numai printr-o altă lege organică, adoptată cu o majoritate absolută a voturilor deputaţilor Parlamentului. Abrogarea unei legi anterioare se poate face printr-o dispoziţie finală cuprinsă în corpul legii care succede celei abrogate, sau printr-o lege specială care însoţeşte noua lege ce intră în vigoare. După modul de manifestare abrogarea poate fi expresă sau tacită . Abrogarea se consideră că este expresă atunci când legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă legea sau legile anterioare. Astfel, spre exemplu, Legea de punere în aplicare a Codului Penal din 1961, adoptată la 31 martie 1961 49 a prevăzut expres ăn conţinutul său că la data de 1 aprilie 1961 când va intra în vigoare Codul Penal se vor considera anulate o serie de acte normative: Legea din 4 februarie 1948 a U.R.S.S. ―Despre răspunderea penală pentru furtul averei de stat şi obşteşti‖; Ucazul de la 4 ianuarie 1949 al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre mărirea răspunderii penale pentru viol‖; Ucazul de la 10 ianuarie 1955

al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre răspunderea penală pentru furtul mărunt al averei de stat şi

obşteşti‖etc. Uneori, abrogarea expresă poate avea un caracter general, în sensul că se include în noua lege o clauză generală de abrogare care prevede că ―se abrogă orice lege sau dispoziţie contrară prezentei legi‖. Această

tehnică se foloseşte cînd abrogarea se extinde asupra mai multor dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau legi diferite. Pentru a nu se indica toate legile sau textele de legi, adesea ori destul de numeroase şi cu sedii diferite, ceea ce ar constitui o operaţiune greoaie de selectare a tuturor reglementărilor din legislaţia penală, cât şi pentru a nu-i scăpa legiuitorului vreo indicaţie de lege sau text care, venind în contradicţie cu legea nouă, ar naşte întrebarea, dacă nu a fost abrogată ca şi celelalte indicate, legiuitorul foloseşte mai rar şi acest mod general, indeterminat de abrogarea expresă. Abrogarea tacită există în situaţiile când noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele dispoziţii ale ei se abrogă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea principiului ―lex posterior derogat prior‖, adică legile posterioare le anulează pe cele anterioare.

O altă clasificare a abrogării expusă în literatura juridică de specialitate se face după volum. Astfel

majoritatea autorilor ne vorbesc despre abrogarea totală sau parţială. Abrogarea este totală când are loc scoaterea integrală a legii din vigoare, şi abrogarea este parţială cînd legea scoate din vigoare anumite capitole, articole sau dispoziţii. O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei legi penale este modificarea, care constă în schimbarea prin suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziţii din lege sau ale unor părţi ale acestora. Efectuînd un studiu

asupra Codului Penal în vigoare putem menţiona faptul că modificarea este cea mai răspîndită şi cea mai fregvent utilizată modalitate de ieşire din vigoare, a unei legi penale. Astfel, spre exemplu, prin legea Nr.205 – XIV din 25 noiembrie 1998 ce a exclus din categoria pedepselor penale ―munca corecţională fără privaţiune de libertate‖, au fost modificate sancţiunele la un şir de articole (ex. art. 91; 92;93 etc ) ce prevedeau această modalitate de pedeapsă.

În cazul legelor temporare data ieşirii din vigoare este data când se împlineşte termenul prevăzut chiar în

legea respectivă. În cazul dat avem o autoabrogare. Cât priveşte normele ce au fost adoptate în legătură cu anumite situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi naturale şi epidemii, în literatura de specialitate se vorbeşte că termenul lor de acţiune se suspendă la data când încetează starea excepţională care a prilejiuit adoptarea ei. Însă, întrucît în unele cazuri este greu de stabilit data

concretă de încetare a acestor stări excepţionale, de organele competente se primeşte o lege în care se menţionează despre anularea normei date. Pierderea puterei de lege înseamnă că din momentul dat ea nu poate fi aplicată. Momentul (data) ieşirii din vigoare a legii vechi coincide, potrivit celor arătate mai sus, cu momentul de intrare în vigoare a legii noi ce o abrogă, o modifică sau o înlocuieşte pe cea veche. Timpul intrării în vigoare a legii noi nu ne vorbeşte însă despre faptul care lege – cea veche sau cea nouă – trebuie aplicată faţă de fapta social periculoasă săvârşită, deoarece infracţiunea ca fenomen ce se află în raport

direct cu categoria de timp, poate să se producă atât sub acţiunea unei singure legi, cât şi sub acţiunea a două sau

a mai multor legi. De aceea vom spune că pentru a înţelege mai bine esenţa principiului de activitate a legii

50 Legea din 31 martie 1961, ―Despre punerea în aplicare a Codului Penal şi Codului de Procedură Penală ale R.S.S.Ucrainene‖, publicat în Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.M. Nr. 10 din 31 martie 1961.

18

penale, pe lîngă determinarea momentului de intrare şi ieşire din vigoare a unei legi penale, se cere a fi determinat şi momentul (timpul) săvârşirii infracţiunii, pentru a se vedea dacă aceasta este sau nu în limitele de timp în care a activat legea penală. Codul Penal în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la definirea timpului săvârşirii infracţiunei, însă conducîndu-ne de alin.I al art.6. C.P.care ne spune că: ―caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei pentru ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvîrşirii acestei fapte‖, vom spune că, drept ―timp al săvîrşirii infracţiunei‖ este considerat timpul cînd sa realizat fapta social periculoasă (avîndu-se n vedere că în limitele de acţiune a unei legi sa realizat întregul conţinut al infracţiunei, adică s-a realizat atît activitatea infracţională (acţiune, inacţiune ), că şi s-a produs şi rezultatul cerut de textul de incriminare). Situaţii specifice în determinarea timpului săvîrşirii infracţiunei apar însă în cazurile cînd acţiunea infracţională esre săvîrşită în timpul legii vechi, iar rezultatul (de ex. moartea victimei) s-a produs în timpul acţiunei legii noi. În astfel de cazuri se pune problema : care moment – cel al săvîrşirii acţiunei (inacţiunei) infracţionale sau cel al producarii rezultatului - trebuie considerat ca timpul săvîrşirii infracţiunii. Asemenea probleme apar şi atunci cînd suntem în prezenţa infracţiunilor continue şi prelungite. Teoria dreptului penal nu ne dă răspuns la această întrebare ea spune că pentru ca să existe o componenţă de infracţiune trebuie să recunoaştem toate semnele laturii obiective a componenţei de infracţiune. Deaceea, în privinţa determinării timpului săvîrşirii infracţiunei trebuie să ţinem cont de faptul, dacă infracţiunea este dintre cele zise materiale(de rezultat) sau formale (de atitudine, de simpla acţiune), continue sau prelungite. Astfel majoritatea autorilor 51 consideră că la infracţiunele formale timpul săvârşirii infracţiunii coincide cu realizarea conduitei umane, deci infracţiunele formale se consideră consumate din chiar momentul săvîrşirii acţiunei sau inacţiunii. De exemplu, depoziţia mincinoasă (art.197) este consumată din momentul facerii depoziţiei mincinoase. Cît priveşte determinarea timpului săvârşirii infracţiunilor materiale, până în prezent în literatura de specialitate nu s-a format o părere unică. Astfe, unii autori ca M.Blum, A.Tille 52 consideră că (aplicându-se principiul activităţii legii penale) timpul săvîrşirii infracţiunilor materiale coincide cu momentul realizării conduitei umane, adică cu realizarea activităţii, fără a se lua în consideraţie timpul producerii rezultatului. De exemplu, în caz de omor, săvârşirea infracţiunii coincide cu activitatea de ucidere, indeferent de momentul când s-a produs moartea victimei. Această teză, în cele din urmă, şi-a găsit reflectare în Codul Penal al Federaţiei Ruse din 1996, care în alin.2 al art.9 stabileşte că ―timpul săvîrşirii infracţiunei este considerat timpul realizării acţiunei (inacţiunei) social periculoase, indeferent de faptul cînd s-a produs rezultatul). Alţi autori ca, M.Covaliov, N.Durmanov 53 consideră că infracţiunele materiale se consumă din momentul cînd sau produs consecinţele infracţionale, deoarece, ne spune N.Durmanov ―anume consecinţa este rezultatul care a transformat acţiunea sau inacţiunea în lumea obiectivă, şi este un semn foarte important al laturei obiective la infracţiunele materiale‖. Cu opinia acestor penalişti este de acord şi autorul român C.Barbu care, expunîndu-şi opinia despre criteriul de determinare a timpului săvîrşirii infracţiunei pentru infracţiunele materiale înaintat de primul grup de autori ne spune că: ―acest criteriu este greşit, pentru că atît timp cît nu s-a realizat întregul conţinut al infracţiunii, adică pînă ce la capătul activităţii fizice integrale nu s-a produs rezultatul material cerut de textul de incriminare, nu poate fi vorba de o infracţiune consumată, ci numai despre o tentativă‖. 54 Bazîndune pe teza anunţată mai sus şi anume că, pentru ca să existe o componenţă de infracŢiune trebuie să recunoaştem toate semnele laturii obiective, considerăm că al doilea criteriu de determinare a timpului săvîrşirii infracţiunilor materiale expus de N.Durmanov şi C.Barbu este mai veridic şi de aceea anume acest criteriu trebuie să fie utilizat la determinarea timpului săvîrşirii infracţiunilor materiale, iar prin urmare faţă de infracţiunile materiale se va aplica legea care era în vigoare în momentul cînd s-a produs rezultatul infracţional. În cazul infracţiunilor continuie şi prelungite, ce se caracterizează prin aceea că activitatea infracţională la acesta infracţiuni durează în timp, majoritatea autorilor sunt solidari în ceea ce priveşte determinarea timpului săvîrşirii infraciunii, considerînd că infracţiunile continuie se consumă din momentul încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale (de exemplu, la purtarea au păstrarea ilegală a armelor(art.227 C.P.) infracţiunea se consideră consumată din momentul autodenunţării sau datorită unor evenimente care împiedică săvîrşirea infracţiunii (intervenţia organelor de drept), iar la cele prelungite ce se caracterizează prin săvîrşirea prin intenţie a două sau mai multe infracţiuni identice comise cu un singur scop, şi care alcătuiesc în ansamblu o infracţiune (de exemplu, art.123 C.P. sustragerea din avutul proprietarului prin delepidare), din momentul săvîrşirii ultimii acţiuni sau inacţiuni infracţionale.

51 M.Covaliov, idem, pag.37.C.Barbu, idem, pag.164; A.Ungureanu, idem, pag.42.

52 A.Tille, Vremea. Prostranstvo. Zacon, Moscva 1966, psg.64; M.Blum, Voprosî deistvia sovetscogo ugolovnogo zacona vo vremeni. Ucionîe zapischi, Riga 1962, pag. 16-17.

53 M.Covaliov, Curs sovetscogo ugolovnogo prava, Moscva 1972, pag.89; N.Durmanov, Sovetschii ugolovnîi zacon, Moscva 1967, pag.251.

54 C.Barbu, idem, pag.164.

19

Pentru aceste infracţiuni se pune problema care lege se va aplica atunci cînd au început sub imperiul unei legi şi au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt de acord că în aceste cazuri, activitatea ilicită efectuindu-se şi sub imperiul legii noi,această lege va fi totdeauna aplicabilă, fiindcă, făcînd abstracţie de ceea ce s-a petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită penală efectuată sub legea nouă. Infracţiunea avînd un caracter unitar, nu poate fi scindată şi nu pot fi privite separat actele anterioare şi cele posterioare legii noi şi nici făcută socoteala în ce timp s-a săvîrşit cea mai mare parte a infracţiunii, ci va primi aplicare legea din momentul cînd infracţiunea s-a consumat. O altă întrebare de mare importanţă este aceea despre înfăptuirea acţiunii de către complici. În privinţa lor momentul înfăptuirii acţiunii se determină de acţiunile autorului, dar nu de acţiunile complicilor (ex.de creare a condiţilor de săvîrşire a infracţiunii), deoarece faptele lor desine stătătoare îşi găsesc expresia în acţiunile autorului. Potrivit celor arătate mai sus concluzionăm că regula generală de eterminare a legii aplicabile faţă de o infracţiune sau alta, potrivit principiului activităţii legii penale, constă în raportarea momentului intrării în vigoare a unei legi penale noi cu momentul consumării infracţiunii. Dacă momentul consumării infracţiunii a survenit anterior momentului de intrare în vigoare a noii legi, atunci faţă de infracţiunea dată se aplică legea veche, iar dacă momentul consumării infracţiunii a survenit în perioada de acţiune a noii legi penale – se aplică noua lege, indeferent de faptul dacă această infracţiune este materială, continuă sau prelungită. De asemenea vom spune că întrucît momentul consumării infracţiunii pentru diferite categorii de infracţiuni este diferit, este foarte greu de a da o difiniţie generală cu privire la noţiunea de ―timpul săvîrşirii infracţiunii‖, deoarece după cum am văzut chiar şi definiţia dată de legiuitorul rus în noul Cod Penal al Federaţiei Ruse, nu este perfectă, de aceea considerăm mai rezonabilă iniţiativa membrelor grupului de lucru ce au elaborat proiectul noului cod penal de a include în normele lui dispoziţii cu privire la momentul consumării infracţiunii pentru diferite categorii de infracţiuni, după acest moment putîndu-se uşor stabili timpul săvîrşirii infracţiuni. Generalizînd cele arătate mai sus vom spune că, aplicarea în timp a legei penele după principiul activităţii, este modalitatea obişnuită, normală de acţiune a legii penale în timp; modalitate ce ne arată că legea penală are o forţă activă limitată la timpul cît este în vigoare, şi că produce efecte numai pentru viitor; modalitate ce cere ca legea penală, pe toată durata existenţei sale, să aibă o aplicare imediată, obligatorie, integrală şi continuă. Momentul săvîrşirii infracţiunilor este important, deoarece în funcţie de acesta se stabileşte dacă fapta a fost săvîrşită în timp ce o lege era în vigoare, deci intră sub incidenţa ei şi limitele ei de acţiune. Infracţiunile materiale şi cele formale se consumă la momente diferite, cele materiale la momentul producerii rezultatului (se mai numesc şi de rezultat) iar cele formale la momentul începerii acţiunii, momentul creării stării de pericol (se mai numesc de pericol). Infracţiunile continuate, continue şi deobicei, care se caracterizează printr-o perioadă mai mare de timp şi actele de executare au început sub imperiul unei legi dar sau prelungit sub al alteia se va aplica legea nouă, fiindcă infracţiunea s-a comis cînd aceasta era în vigoare şi era activă. Momentul săvîrşirii actului de instigare,precum şi al complicităţii anterioare executării faptei de către autor, este considerat acela al comiterii acţiunii.Deoarece există o unitate de infracţiune în caz de participaţie.Instigarea şi comlicitatea, ca acte de participaţie capătă semnificaţie penală numai din momentul trecerii la executarea acţiunii.Cînd s-a ―instigat‖sau au existat acte de ‖complicitate‖ anterioare la o faptă care încriminată, dar cînd s-a comis acţiunea, acestea nu vor fi socotite ca acte de participaţie 57 . În cazul infracţiunilor comlexe,infracţiunile care o compun sînt indivizibile,se aplică dispoziţiile care incriminează fapta comlexă în întregul ei 58 . 2. Principiul retroactivităţii. În paragraful precedent am arătat că legile penale sunt active, adică se aplică numai pentru timpul cît se află în vigoare, aceasta fiind situaţia normală, obişnuită de existenţa a legii penale, cînd fapta este săvîrşită sub imperiul unei legi şi condamnarea este aplicată, executată şi îşi produce toate consecinţele sub aceeaşi lege, adică raportul juridic începe şi îşi epuizează toate efectele sub una şi aceeaşi lege. Cel mai adesea însă, atunci cînd o lege intră în vigoare găseşte neipuizate o serie de relaţii sociale sau raporturi juridice născute sub imperiul unei legi vechi şi care urmează să primească o soluţionare sub imperiul legii noi. De asemenea, după ieşirea din vigoare a unei legi, continuă să existe raporturi sociale sau juridice care au luat naştere în timpul cît aceasta era în vigoare şi care nu şi-au găsit rezolvarea pînă la abrogarea ei. În asemenea cazuri datorate faptului că infractorii nu au fost descoperiţi, urmăriţi sau judecaţi definitiv sub imperiul unei legi, ori nu au executat complet pedeapsa sub imperiul acelei legi, sau deşi au executa-o aceasta mai produce încă anumite consecinţe, iau naştere situaţii intermediare, de trecere de la o lege la alta. Aceste situaţii sunt denumite în literatura de specialitate – conflictul legilor în timp, sau situaţii tranzitorii.

57 Ibidem,, p.92.

58 Ibidem, p.93

20

În asemenea situaţii de trecere legea penală adoptată ulterior, în dependenţă de transformările ce au loc în societate, poate să acţionaze în mod diferit la stabilirea răspunderii penale pentru faptele săvîrşite pînă la intrarea ei în vigoare, adică ea poate atît să atenueze, cît şi să agraveze pedeapsa sau, în genere, să nu recunoască acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă penală. Astfel, apare întrebarea: care lege trebuie aplicată faţă de persoana care a săvîrşit fapta socialmente periculoasă, cea veche sau cea nouă? Privită din punct de vedere al principiul activităţii întrebarea dată ar putea fi formulată în felul următor: îşi răsfrînge oare legea penală nouă acţiunea sa asupra faptelor săvîrşite pînă la intrarea ei în vigoare? A.Borodac menţionează că ―un răspuns clar la această întrebare ne dau alin.2 şi 3 ale art.6 C.P.‖ bineînțeles din vechiul Cod penal. 55 Astfel alin. 2 al art. 6 ne spune: ―Legea care înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care uşurează pedeapsa, are efect retroactiv, adică se extinde deasemenea şi asupra faptelor săvîrşite pînă la emiterea ei.‖, iar în alin. 3 al aceluiaşi articol e specificat faptul că: ―Legea care stabileşte pedeapsa pentru o faptă sau agravează pedeapsa nu are efect retroactiv.‖ Fiind consacrate nemijocit chiar în normele legii penale, putem afirma că aceste răspunsuri au valoarea de principii de aplicare a legii penale în timp. Problema retroactivităţii legii penale, a frămîntat minţile sevanţilor jurişti încă din antichitate. Bunăoară încă Ciceron spunea că legea poate să fie retroactivă numai atunci cînd face faţă moralei care domină în societate. Astfel încă în Roma antică era cunoscut efectul retroactiv al legii penale, el rezultînd din noţiunea ―crimen extraordinari‖, adică crima extraordinară gravă, ce putea fi sancţionată şi ulterior comiterii ei. În perioada Republicii, Adunarea populară avea dreptul să pedepsească faptele care mai înainte nu erau sancţionate. 56 În pretent savanţii jurişti definesc retroactivitatea legii penale ca răspîndirea puterii legii noi şi asupra faptelor care au fost săvîrşite şi pînă la intrarea ei în vigoare. Investirea legii noi ce înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care uşurează pedeapsa cu putere retroactivă, este argumentată de majoritatea autorilor prin faptul că în sînul societăţii permanent au loc schimbări de caracter economic, social, politic etc, schimbări ce influienţează direct asupra condiţiilor de viaţă, iar aceasta la rîndul său ar putea atrage şi modificarea pericolului social al unor fapte. Astfel s-ar putea ivi situaţia ca o anumită faptă, care era la un moment dat incriminată şi sancţionată de legea penală să-şi piardă sau să-şi micşoreze pericolul social, situaţie în care legislativul, ca unică autoritate ce deţine dreptul de a edicta legi, conducîndu-se de principiile generale ale dreptului, ar trebui să recurgă la scoaterea din sfera ilicitului a faptei respective printr- o lege nouă de dezincriminare sau să înlocuiască legea veche cu una nouă, mai blîndă. În acest sens C.Barbu declară că ―aplicarea faţă de o persoană a legii de la data săvîrşirii faptei, lege care, intre timp, fie că a fost dezincriminizată, fie că a fost înlocuită cu o lege mai blîndă, ar ficontrar principiului legalităţii şi umanismului. 57 Deci legea penală stabileşte două situaţii cînd o lege nouă poate avea putere retroactivă, şianume cînd o dezincriminează pe cea veche, sau cînd deşi reglementează aceleaşi relaţii sociale stabileşte o pedeapsă mai blîndă decît cea veche. Astfel, cît priveşte puterea retroactivă a legii ce înlătură caracterul penal pentru o faptă majoritatea autorilor 58 justifică retroactivitatea ei prin faptul că pedepsa, ca trăsătură esenţială ce deosebeşte infracţiunea de alte încălcări de lege, trebuie să fie prevăzută de legea penală atît la naşterea raportului penal cît şi la stingerea lui. Deci, în situaţia cînd legea nouă a intervenit pînă la stingerea raportului penal şi nu mai stabileşte pentru fapta dată o pedeapsă penală, fapta dată nu mai este considerată ca infracţiune, iar prin urmare aplicarea pedepsei prevăzute de legea veche ar fi contrară principiilor dreptului penal. Astfel, spre exmplu, prin legea Republicii Moldova din 4 august 1992 ―Despre întroducerea schimbărilor şi completărilor în unele acte legislative‖ din Codul Penal au fost excluse articolele 160/4 (încălcarea legilor comerţului) şi art. 161 C.P. (specula), toate fiind transferate în categoria delictelor administrative. Cât priveşte cea dea doua situaţie, când ambele legi incriminează una şi aceeaşi faptă, pentru ca instanţa de judecată să constate că legea nouă este mai mai blândă ca cea veche, trebiue, mai întîi de toate, ―de comparat sancţiunile fostei şi ale noii legi‖. Astfel, A.Borodac menţionează că: ―Noua lege penală va fi mai blîndă în următoarele cazuri: a) când, ea micşorează limitele minimale sau maximale ale pedepsei; b) când neschimbînd limitele pedepsei de bază, renunţă la pedeapsa suplimentară; c) când conţine o sancţiune alternativă ce dă posibilitate judecăţii de a numi o pedeapsă mai blândă‖ 59 . Penaliştii români consideră însă că numai aceasta nu este destul.mai trebue să se ţină seama şi de toate normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a teritoriului: cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complimentare, dispoziţiie privitoare la tentative, la participaţie etc. La soluţionarea practică a problemei, se recomandă examinarea mai întâi, a condiţiilor privitoare la temeiul

55 A.Borodac, idem,pag.40.

56 M.Zolyneak, idem, pag.130.

57 C.Barbu, idem. pag. 173

58 C. Barbu, idem, pag. 203; A.Ungureanu, idem, pag.45; A.Borodac, idem, pag.41. 59 A. Borodac, idem, pag.41.

21

şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită. Este posibil ca incriminarea faptei în legile succesive să fie diferită, în sensul că una din legi prevede, pentru ca fapta să constituie infracţiune condiţii, sau cerinţe pe care cealaltă lege nu le prevede. În acest caz, va fi mai favorabilă legea care prevede astfel de condiţii dacă acestea nu sunt îndeplinite. De asemenea, este posibil ca una dintre legi să prevadă anumite condiţii pentru tragerea la răspundere penală (de exemplu, plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea organului competent etc.), sau anumite cauze care înlătură caracterul infracţional al faptei, răspunderea penală sau aplicarea pedepsei. În astfel de situaţii va fi mai favorabilă legea care prevede diferite cauze care exclud infraciunea, care înlătură răspunderea penală sau aplicarea pedepsei, dacă aceste cauze se constată în realitate 60 Numai dacă în urma examinării acestor elemente nu se ajunge la determinarea legii mai favorabile, se examinează şi sancţiunile prevăzute de aceste legi, fiind mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă mai uşoară.

Atât Codul Penal în vigoare cât şi doctrina dreptului penal nu ne dau o tălmăcire a noţiunii de pedeapsă mai uşoară, de aceea în literatura juridică de specialitate de către diferiţi autori au fost înaintate diverse criterii de determinare a legii ce prevede o pedeapsă mai blândă, pe unele din ele le vom reflecta în continuare.

1. Criteriul maximului. Conform acestui criteriu pentru determinarea legii mai blânde trebuie de

observat maximul celor două pedepse, fără preocupare de minim şi va fi mai blândă legea cu maxim mai scăzut.

Susţinătorii acestui criteriu 61 arată că minimul de care nu se ţine seama, poate fi redus cu ajutorul circumstanţelor atenuante.

2. Criteriul minimului. Unii autori 62 au susţinut, dimpotrivă, că legea mai blîndă, este cea cu minim

mai coborât, independent de maxim. Cei care susţin criteriul maximului au criticat acest sistem pe motiv că deşi judecătorul are posibilitatea să aplice inculpatului în baza legii vechi o pedeapsă sub minimul fixat de legea

nouă, acelaş judecător, în baza aceleeaşi legi, poate aplica o pedeapsă care să treacă peste limita maximă stabilită în noua lege ceea ce compromite însăşi noţiunea de lege mai blîndă. Dacă, de exemplu, pedeapsa din legea veche este de la 6 luni pînă la 5 ani închisoare, iar cea din noua lege de la 1 la 3 ani închisoare, potrivit criteriului minimului, legea veche fiind mai blîndă, în temeiul ei judecătorul va putea aplica şi o pedeapsă de 6 luni, dar şi na de 4 ani. În acest sens criteriul maximului ar avea deci avantajul de a înlătura acest lare neajuns.

3. Criteriul calculului proporţional. Într-o opinie rămasă izolată, 63 problema s-ar rezolva pe baza unui

calcul aritmetic. În cazul în care legea veche prevede o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la 1 la 3

ani, legea veche are la maxim o diferenţă de 2 ani, iar la minim de 6 luni. În urma acestui calcul se poate spune că legea veche e mai gravă, fiindcă faţă de o scădere de 6 luni urcă pedeapsa cu 2 ani. C.Barbu ne spune că criteriile expuse sunt abstracte, constând în compararea între ele a datelor pe care le

conţin textele de lege. Ele au în vedere numai elementele obiective, adică numai infracţiunea şi pedeapsa, iar nu infractorul şi condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta . Aceste criterii nu permit deci a face o justă individualizare a pedepsei şi conduc la rezultate greu de admis.

4. Criteriul aprecierii în concret. Acest criteriu este înaintat şi susţinut de majoritatea autorilor români

64 şi conform acestui criteriu legea mai blândă nu este cea care prevede o pedeapsă mai redusă, ci acea care, în complexul dispoziţiior ei, în aplicarea ei cu privire la toate circumstanţele personale ale infractorului şi toate împrejurările cauzei, creează acesteia o situaţie mai favorabilă. În exemplu luat (când legea veche prevede pedeapsa de 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la 1 la 3 ani), potrivit acestui criteriu, va fi mai blândă acea dintre legi, care în raport de modul în care judecătorii individualizează pedeapsa, conduce la un rezultat mai favorabil pentru infractor. Potrivit acestui criteriu, judecătorului i se impune să aplice, iar nu să aleagă între cele două legi. Când el voieşte să fie sever, legea cea mai blândă pentru infractor va fi legea care favorizează pe acesta contrar severităţii judecătorului; din contra atunci, cînd voieşte să fie indulgent, legea cea mai blândă este cea care îi permite să coboare cât mai jos. Considerăm că acest criteriu de determinare a legii mai favorabile este cel mai raţional, deoarece judecătorul, aplicând acest criteriu, nu neglijează nici dreptul suveran al instanţei de a aplica legea mai blândă, nici regula că aplicarea unei legi exclude corobarea cu altă lege. În sfârşit, satisface în mai mare măsură interesele societăţii şi ale inculpatului. La fel, pentru stabilirea pedepsei mai uşoare, trebuie să se ţină seama de natura sancţiunei, adică pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie să fie considerată întotdeauna ma grea decât pedeapsa amenzii. De asemenea, în literatura de specialitate se discută problema privind limitele de aplicare a legilor mai favorabile. Astfel, se pune întrebarea, dacă puterea retroactivă a legii mai favorabile se răsfr\nge numai asupra

60 C.Bulai, Drept penal. Partea generală, vol.I, Bucureşti 1992, pag.102.

61 I.Colotchin, Sovetscoe ugolovnoe pravo, Leningrad 1960, pag.174.

62 M.Blum, A.Tille, idem, pag.118.

63 după C.Barbu criteriul dat a fost înaintat de Le Sellyer, Traite de droit criminnel, pag.219.

64 C.Barbu, idem, pag.220, M.Basarab, idem, pag. 61.

22

faptelor ce urmează a fi examinate de instanţa de judecată şi a celor ce se află în curs de examinare sau şi asupra faptelor asupra cărora instanţa de judecată a pronunţat deja sentinţa şi aceasta a intrat în vigoare şi urmează a fi pusă în executare, se găseşte în curs de executare ori, executată fiind, mai produce anumite efecte juridice. Legislaţia penală în vigoare nu ne vorbeşte nimic despre acest fapt, de aceea în continuare vom expune părerile unor autori cu privire la această problemă. Astfel, mulţi autori consideră 65 că legea penală mai favorabilă poate avea putere retroactivă numai asupra faptelor ce n/au fost încă examinate de către instanţa de judecată sau, deşi dacă au fost examinate, sentinţa cu privire la soluţionarea cauzei date na intrat în vigoare. Deci, cu alte cuvinte, aceşti autori consideră că legea nouă mai favorabilă nu poate fi aplicată pedepselor definitive.

O altă părere cu privire la problema sus anunţată o are N. Durmanov. 66 Astfel, el consideră că puterea

retroactivă a legii penale mai favorabile se răsfrânge asupra tuturor infracţiunior săvârşite până la intrarea acesteea în vigoare, indeferent de faptul în ce stadii ele se află (de examinare judiciară sau de executare a sentinţei), întrucât aceasta este dictată de ideile de echitate şi umanism. C. Barbu ne spune că această problemă a constituit obiectul discuţiei la Congresul al XI-lea de drept penal şi penitenciar de la Berlin din 1935, care a admis că legea penală mai favorabilă, atât care dezincriminează o faptă, cât şi cea care atenuează pedeapsa trebue să influenţeze hotărârile deja executorii. Borodac menţionează, la fel, că ordinea aplicărilor regulilor despre puterea retroactivă a legii penale depinde de faptul, dacă chestiunea dată se rezolvă în baza dosarelor aflate în faza cercetării şi examinării judiciare sau se referă la persoanele condamnate în timpul acţiunii legei precedente. Astfel, în caz că este vorba de o faptă (comisă), a cărei posibilitate de pedeapsă este înlăturată de o lege nouă, iar cauza e cercetată sau supusă examinării, organele de urmărire penală sau judecată sunt obligate să încheie procedura indiferent de faza în care se află procesul. Dacă legea adoptată atenuează pedeapsa, procesul continuă în ordinea obişnuită însă, totodată, judecata e obligată să aplice o pedeapsă în conformitate cu legea nouă. Cât priveşte aplicarea legii noi faţă de persoanele pentru care sentinţa de condamnare a intrat în vigoare până la intrarea în vigoare a legii noi, aplicarea legii noi se efectuează pe baza unui act legislativ special.

3. Principiul neretroactivităţii Am menţionat faptul că legea penală adoptată ulterior săvârşirii faptei infracţionale poate atât să atenueze,

cât şi să agraveze pedeapsa pentru fapta dată. Astfel, în paragraful precedent am arătat că legile ce atenuează pedeapsa au efect retroactiv, adică acţiunea lor se extinde şi asupra faptelor săvârşite până la intrarea ei în vigoare. Apare întrebarea, cum acţionează atunci legea ce agravează pedeapsa asupra faptelor săvârşite anterior adoptării ei? Răspunsul la această întrebare îl găsim în alin.3 al art.6 C.P. care menţionează: ‖Legea, care stabileşte pedeapsa pentru o faptă sau agravează pedeapsa nu are efect retroactiv‖. Bazându-ne pe definiţia noţiunii de efect retroactiv al legii penale dată în paragraful precedent, vom spune că alin.3 al art.6 al C.P. stabileşte o regulă de aplicare a legii penale în timp, potrivit căreia legea, care stabileşte pedeapsa pentru o faptă sau agravează pedeapsa nu se aplică faptelor săvârşite până la intrarea acesteia în vigoare.

În acest sens, A.Borodac menţionează faptul că o lege penală ce agravează pedeapsa nu are efect retroactiv

―se bazează pe aceea că la săvârşirea faptei date nu existau măsuri preventive ale unei legi penale mai aspre‖, şi deci făptuitorii unei astfel de fapte ―nu erau obligaţi să respecte o dispoziţie care nu exista la momentul săvârşirii ei‖, 67 iar, prin urmare, şi nici nu pot fi traşi la răspundere penală în conformitate cu legea dată. La fel consideră şi C.Barbu, care afirmă: ‖Dacă legea nouă încriminează o faptă care nu era prevăzută de legea veche ori prevede o sancţiune mai aspră, a aplica această lege înseamnă a pronunţa o pedeapsă sau un plus de pedeapsă care nu exista în momentul comiterii infracţiunii, ceea ce este în contradicţie atât cu principiul legalităţii cât şi cu cel al umanismului‖. Majoritatea autorilor susţin ideea că principiul neretroactivităţii legii penale are menirea de a întări principiul

activităţii legii penale şi decurge din principiul legalităţii, care stabileşte că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală ca infracţiune în momentul în care a fost săvârşită. Potrivit acestor idei vom spune că principiul neretroactivităţii a fost consacrat în Codul Penal al Republicii Moldova nu ca o simplă excepţie de la principiul retroactivităţii legii penale, ci ca un garant al libertăţii cetăţenilor, ca un mijloc de menţinere şi întărire a legalităţii de stat.

În această situaţie când legea nouă ce agravează pedeapsa nu produce efecte asupra faptelor săvârşite până la

adoptarea ei, iar legea veche nu mai funcţionează, apare întrebarea, care lege va fh atunci aplicată faţă de infractor? În acest sens, pentru a nu încălca atât principiul legalităţii cât şi cel al umanismului s-a admis ca ―legea penală veche, sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta infracţională, să ultraactiveze‖.

65 M. Blum, A. Tille, idem, pag.82; Autorii comentariului Codului Penal al R.S.S.M., Chişinău 1964, pag.26-27.

66 N.Durmanov, idem, pag.268.

67 A. Borodac

23

Privind în ansamblu cele menţionate atât în paragraful precedent, cât şi în acest paragraf, putem afirma că pentru rezolvarea problemelor ce iau naştere din succesiunea legilor penale în timp, legislaţia penală a Republicii Moldova a adoptat aşa numita ―modalitate a extraactivităţii legii mai favorabile‖ 68 , care constă în ultraactivitatea legii vechi sau retroactivitatea legii noi, după cum, una sau alta este mai favorabilă infractorului. 4. Ultraactivitatea legii penale temporale Acest principiu presupune că legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar, dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Prin ieşirea legii temporale din vigoare încetează, doar, situaţia excepţională care a determină adoptarea legii sau terminul legal, prevăzut pentru existenţa ei. Dacă asemenea legi n-ar ultraactiva, având în vedere durata limitată în timp al acţiunii lor, infractorii ar încerca să se sustragă răspunderii penale. De asemenea, infracţiunile comise cu câteva zile înainte, sau în ultima zi a aplicării legii nu ar mai putea fi urmărite şi judecate, deoarece, practic, nu ar mai exista timpul necesar pentru aceasta.Tocmai pentru a se realiza scopul preventiv postinfracţional al sancţiunii, s-a prevăzut ultraactivitatea acestor legi temporale. În acest fel, infracţiunile descoperite după ieşirea legii din vigoare se vor urmări şi judeca dacă nu a intervenit între timp amnistia sau prescripţia răspunderii penale 59 . 5. Concursul legii penale Un asemenea concurs există când două sau mai multe legi ori norme,care reglementează aceeaşi materie, sunt în vigoare.De exemplu, legea generală (Codul Penal) conţine norme de principiu, iar cea specială dispoziţii privind incriminarea şi pedepsirea unor infracţiuni, care pot deroga de la cele ale Codului. În acest caz, se aplică în primul rând cele de lege specială cu ceea ce aceasta nu prevede ca o derogare. Normele din partea specială a Codului Penal constituie dreptul comun faţă de cele din legile speciale. Primele, se aplică atunci când nu sunt incidente normele din legile speciale, însă nu pentru complectarea acelora din urmă.

§4.Aplicarea legii penale în spaţiu. Acţiunea legii penale în spaţiu are o mare importanţă politică, fiind legată nemijlocit de suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Limitele aplicării ei se bazează potrivit a două principii: teritorialităţii şi cetăţeniei (art. 11 C.P.R.M.). Principiul teritorialităţii se aplică faţă de infracţiunile săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova, iar principiul cetăţeniei – faţă de infracţiunile săvârşite peste hotarele ţării noastre. Teritorialitatea legii penale. Teritorialitatea legii penale constituie principiul de bază al aplicării acesteia în spaţiu. Codul penal în vigoare a consacrat principiul teritorialităţii legii penale în dispoziţiile art. 11, alin. 1 prin prevederea: Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova, urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Potrivit dispoziţiilor înscrise în acest articol, principiul teritorialităţii presupune că legea penală moldovenească se aplică, în exclusivitate, pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor comise în acest areal, indiferent dacă infractorul este cetăţean moldovean, străin sau persoană fără cetăţenie (apatrid) şi indiferent de locul său de domiciliu, conform legii care este în vigoare. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Imunitatea de jurisdicţie. Potrivit dispoziţiei din alin. 4, art. 11, C. P., legea penală moldovenească nu se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova. Imunitatea de jurisdicţie este operantă numai în măsura în care convenţiile internaţionale care instituie această imunitate au fost semnate de statul moldovenesc. Imunitatea este generală, deoarece apără de răspundere faţă de statul nostru în toate cazurile, însă ea nu este absolută fiindcă dacă infractorul beneficiază de ea în raport cu legea noastră, statul căruia îi aparţine are obligaţia să-l tragă la răspundere penală, deoarece imunitatea nu este o cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune. 60 În art. 11, alin. 2 se declară că Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii care au comis infracţiuni în străinătate sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod, dacă fapta săvârşită de ei este recunoscută ca infracţiune pe teritoriul ţări străine şi ei n-au fost supuşi pedepsei peste hotare şi sunt traşi la răspundere penală sau deferiţi judecăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Deci, în acest articol este determinată acţiunea legii penale cu privire la infracţiunile săvârşite în afara teritoriului Republicii Moldova de către cetăţenii ei, persoanele fără cetăţenie şi cele străine.

68

59

60

C. Barbu, idem, pag. 182

Ibidem, p.100.

M. Basarab. Dreptul penal general. pag. 73.

24

Potrivit art. 11, alin. 3 cetăţenii străini şi apatrizii, pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova, poartă răspundere penală conform prezentului Cod, în cazurile prevăzute de convenţiile internaţionale. Răspunderea penală a persoanelor străine, conform legilor penale ale Republicii Moldova, se bazează pe aşa- numitul principiu universal de acţiune a legii penale în spaţiu. Din formularea principiului universalităţii rezultă că prin instituirea acestuia s-a realizat cerinţa de aplicare universală a legii noastre penale pentru a se asigura sancţionarea atât a infracţiunilor săvârşite de străini în afara teritoriului nostru naţional dar şi a celor comise împotriva intereselor statului român şi al cetăţenilor moldoveni, altele decât cele vizate expres în dispoziţiile art. 11, alin.3 Cod penal, cerinţă care exprimă ideea de solidaritate şi asistenţă penală internaţională ce trebuie să existe între diferite state. § 1 Principiul teritorialităţii Teritoriul, populaţia şi autoritatea (puterea) politică sunt acele elemente, fără de care nu poate fi conceput

nici un stat. Teritoriul, ca expresie materială a suveranităţii şi independenţei poporului care îl locuieşte, este acea dimensiune istorică asupra căreia statul, ca exponent real al poporului, îşi exercită suveranitatea sa. Exerciţiul suveranităţii asupra teritoriului, denumit şi jurisdicţie teritorială a statului, se înfăptuieşte, în principal, prin edictare de legi şi prin activitatea organelor chemate a le aplica. Legile penale, fiind adoptate de către organele legiuitoare ale unui stat şi presupunând organizarea relaţiilor de apărare socială împotriva criminalităţii, ―este firesc ca autoritatea lor în spaţiu să se întindă atât cât se întinde suveranitatea de la care emană şi pe care o ocrotesc. Suveranitatea fiind exclusivă, indivizibilă şi inalienabilă refuză ideea de a fi apărată de o lege străină‖. 61 Bazându-ne pe această teză şi conducîndu-ne de prevederile alin.1 al art.1 din Codul penal al Republicii Moldova care ne spune: ―Codul penal are sarcina de a ocroti viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, orânduirea de stat, sistemul politic şi economic, precum şi întreaga ordine de drept de orice atentat criminal‖, vom spune că Legea penală a Republicii Moldova, având drept scop ocrotirea celor mai importante valori sociale ale statului nostru, îşi exercită autoritatea se aplică, pe un anumit teritoriu, asupra căruia statul Republica Moldova îşi înfăptuieşte suveranitatea. Faptul dat este consacrat de legiuitorul moldovean în alin.1 al art.4 C.P. care ne declară: ―Toate persoanele, care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova, urmează a fi trase răspundere penală în conformitate cu prezentul Cod‖. Adoptînd această normă, legiuitorul Republicii Moldova a stabilit, de fapt, o regulă de aplicare în spaţiul legii penale,regulă ce, fiind consacrată chiar în normele Codului penal, capătă valoare de principiu de aplicare în spaţiu a legii penale naţionale, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de principiul teritorialităţii. După cum am arătat mai sus, acţiunea în spaţiul legii penale este strâns legată de noţiunea de ―teritoriu‖, de aceea pentru a înţelege mai bine esenţa principiului teritorialităţii trebuie, mai întâi de toate, să clarificăm sensul conceptului de ―teritoriu al Republicii Moldova,‖ utilizat de legiuitor la formularea acestui principiu, deoarece teritoriul, ca expresie materială a suveranităţii statului, stabileşte limitele spaţiale de acţiuni ale legii penale. Codul penal în vigoare, deşi prevede acest concept şi în alte artico, nu conţine nici o indicaţie cu privire la sensul acestei noţiu, de aceea la elucidarea conţinutului acestui concept vom apela la normele altor ramuri de drept. Astfel, D.Popescu şi A. Năstase susţin că ―în conformitate cu normele dreptului internaţional, sub noţiunea de teritoriu al unui stat se ţelege: spaţiul geografic, alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă‖. 62

1. Suprafaţa terestră întinderea de pământ, cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului,

asupra căruia acesta îşi exercită suveranitatea.

2. Spaţiul acvatic – alcătuit din apele stătătoare (lacuri,bălţi), apele curgătoare (fluvii, râuri) şi canalele

situate în întregime pe teritoriul statului sau care formează frontiera dintre două sau mai multe state ori

traversează teritoriul acestora.

3. Spaţiul aerian coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic, cupriosă între frontierele

ţării şi care se întinde în înălţime până la limita spaţiului cosmic.

4. Subsolul ce reprezintă partea de pământ aşezată sub suprafaţa teritoriului uscat şi acvatic şi care se

întinde în adâncime până acolo unde se poate ajunge prin mijloace tehnice de care dispune statul respectiv. Republica Moldova proclamându-se la începutul anilor ’90 stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, a devenit subiect al dreptului internaţional şi de aceea putem afirma că definiţia teritoriului de stat adusă mai sus este pe deplin aplicabilă şi pentru statul nostru.

61 C. Barbu , Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 24.

62 D.Popescu, A.Năstase, Drept Internaţional Public, Bucureşti, 1994, pag. 144

25

Conducîndu-ne de această definiţie şi de alin.1 al art. 1 al ―Legii cu privire la frontiera de stat‖ care stipulează că : ―frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de teritoriul statelor vecine, iar, în plan vertical, delimitează spaţiul aerian şi subsolul Republicii Moldova de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine,‖ vom defini noţiunea de teritoriu a Republicii Moldova ca întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului Republica Moldova, cu subsolul şi spaţiul aerian. Pornind de la ideea anunţată mai sus şi anume că teritoriul stabileşte limitele spaţiale de acţiune a legii penale naţionale, definiţia juridico-penală a noţiunii de teritoriu eate dată și în codul penal. Determinînd limitele spaţiale de acţiuni ale legii penale naţionale, trebuie să dezvăluim şi conţinutul conceptului de „infracţiune săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova‖, deoarece „numai din momentul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţia de a-i aplica acestei persoane măsuri de condamnare şi constrângere‖. 63 Astfel, bazîndu-ne pe noţiunea de teritoriu al Republicii Moldova şi pe alin.1 al art.3 C.P. vom spune că se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova, toate acele infracţiuni, care prin modul de comitere (acţiune sau inacţiune), se înscriu pe teritoriul Republicii Moldova în înţelesul de mai sus al acestui concept. Sub acest aspect, în literatura de specialitate, se impun două precizări, prima, relativă la cazurile de posibilă extindere a teritoriului ţării şi în afara celui strict determinat şi a doua, relativă la problema, dacă pentru considerarea unei infracţiuni că fiind săvîrşită pe teritoriul ţării noastre, este necesar ca aceasta să se realizeze integral şi cu toate formele ei posibile de participaţie în ţară. Codul penal în vigoare nu cuprinde norme capabile să ne ofere soluţii practice de rezolvare a problemelor date, de aceea la elucidarea lor ne vom baza pe investigaţiile ştiinţifice dominante în literatura de specialitate, pe practica internaţională contemporană, precum şi pe legislaţia penală a statelor condurile cărora conţin astfel de norme. Astfel, cât priveşte, primul aspect privind regimul internaţional existent, o faptă penală se consideră comisă pe teritoriul ţării şi în situaţia cînd săvârşirea ei a avut loc pe o navă sau aeronavă aflată în afara apelor teritoriale sau spaţiului aerian al ţării. Regula dată, pe parcursul istoriei, a cunoscut diverse tratări atât în literatura juridică de specialitate, cât şi în legislaţiile penale ale diferitor ţări. Astfel, în literatura juridică precum şi în legislaţia penală din perioada socialistă (art.4 din Bazele legislaţiei penale a U.R.S.S.), această regulă era tratată de pe poziţia de extindere a noţiunii de teritoriu, navele şi aeronavele fiind considerate ca o prelungire a teritoriul ţării căreia aparţin, deci se admitea ficţiunea exteritorialităţii. R. Stănoiu ne spune că: „textele care conţin asemenea formulări trebuie interpretate în lumina noilor concepţii, care resping orice ficţiune cu privire la noţiunea de teritoriu‖ 64 . Astfel, C.Barbu vine să ne afirme că: ‖navele şi aeronavele nu sunt o prelungire a teritoriului ţării căreia aparţin şi nu intră în conţinutul noţiunii juridice de teritoriu. Infracţiunile comise pe o navă sau aeronavă, ce se află în afara limitelor teritoriale, sunt socotite ca infracţiuni săvârşite pe teritoriului ţării ca urmare a extinderii efectului legii penale, iar nu a extinderii noţiunii de teritoriu‖ 65 . Potrivit opiniei date, facem concluzia, că regula sus menţionată nu este altceva decât o excepţie de aplicare a legii penale în spaţiu, deoarece, potrivit principiului suveranităţii, un stat îşi exercită jurisdicţia, inclusiv şi cea penală, asupra unui teritoriu strict determinat, pe când potrivit prevederilor regulii date se admite o extindere a imperiumului legii penale şi la faptele comise în afara limitelor teritoriale ale ţării. Cât priveşte cel de-al doilea aspect al conceptului de ―infracţiune săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova‖ vom spune că, întrucât orice faptă penală se localizează în spaţiu pe un anumit teritoriu, pentru soluţionarea problemei sus menţionate este necesar de a se şti care este locul săvârşirii acesteia, deoarece, în raport cu spaţiul, o infracţiune poate fi săvârşită atît în ţară cât şi în străinătate, adică în afara teritoriului, sau parte pe teritoriul ţării parte în străinătate (de exemplu, acţiunea a fost executată pe teritoriul ţării noastre, iar rezultatul s- a produs în străinătate sau invers). Dacă problema este simplă în cazul în care o infracţiune a început şi s-a terminat pe teritoriul ţării noastre ori în străinătate – (fiindcă potrivit principiului teritorialităţii, în aceste cazuri se aplică legea penală a statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea) – ea se complică în situaţia în care aceasta se comite parte pe teritoriul ţării, parte în străinătate, deoarece infracţiunea nu aparţine în întregime unui anumit teritoriu şi, prin urmare, nu se ştie cu precizie care este locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărui stat va fi aplicată infractorului. Pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii, deci şi a legii aplicabile infractorului, în doctrina penală s- au formulat mai multe teorii 66 întemeiate pe criterii deosebite.

63 A. Borodac, Drept penal, Partea generală, Chişinău, 1994, pag. 22

64 R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea generală, vol.I, Bucureşti, 1969, pag.59

65 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti, 1972, pag.26

66 după V. Dongoroz, Drept penal. Partea generală, Bucureşti 1969,pag. 147-148

26

Teoria acţiunii (criteriul activităţii materiale) Potrivit acestei teorii, infracţiunea se consideră săvîrşită acolo unde a avut loc activitatea materială (acţiunea- inacţiunea) care a condus la rezultatul ilicit, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe un alt teritoriu. De exemplu, cineva trage un foc de armă de pe teritoriul unei ţări peste graniţă şi ucide o persoană aflată în imediată apropiere a frontierei. Infracţiunea de omor se consideră săvârşită pe teritoriul de unde s-a tras. Teoria rezultatului (criteriul rezultatului produs). Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a realizat rezultatul ilicit, chiar dacă activitatea care l-a produs s-a săvârşit pe un alt teritoriu. Deci această teorie este invers proporţională teoria activităţii materiale. Teoria preponderenţei (criteriul actului esenţial). Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a produs cel mai important act al acesteia, socotit ca atare esenţial, din care decurg firesc celelalte acte. Teoria ilegalităţii (criteriul vinovăţiei imediate). Potrivit acestei teorii, este suficientă în angajarea răspunderii penale a infractorului stabilirea locului unde s-a produs prima încălcare a legii penale, unde s-a săvîrşit prima activitate pedepsibilă. Teoria voinţei (criteriul voinţei infractorului). Potrivit acestui criteriu, determinarea locului săvârşirii infracţiunii nu mai depinde de o activitate exteriorizată în realitatea obiectivă, ci de voinţa infractorului. Acest criteriu absolut subiectiv, desemnează locul comiterii ifracţiunii acolo unde infractorul a urmărit să realizeze rezultatul, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe alt teritoriu. Teoria ubicuităţii (din latină ―ubique‖ care înseamnă ―pretutindeni‖, ―oriunde‖). După acest criteriu, denumit şi al desfăşurării integrale a activităţii infracţionale, infracţiunea se consideră săvărşită oriunde s-a desfăţurat activitatea ilicită ori s-a produs vreunul dintre rezultatele acestei activităţi. Actualmente, dominantă în doctrina dreptului penal este considerată teoria ubicuităţii. Majoritatea autorilor împărtăşesc ideile acestei teorii, deoarece, după părerea lor, această teorie înlătură neajunsurile celorlalte teorii şi reţine avantajele pe care fiecare le prezintă pentru activitatea practică a statelor în ocrotirea propriilor valori sociale şi-n lupta contra infracţiunilor. Astfel, Ion Oancea, ne spune: ‖…toate aceste teorii (având în vedere teoria acţiunii, rezultatului, voinţei etc.)

sunt parţiale, fiindcă limitează în mod artificial, locul săvârşirii infracţiunii.‖ 67 C. Barbu spune: ―…toate celelalte teorii (bazate pe ideile de activitate materială, rezultat, act esenţial etc.) folosesc criterii particulare, singulare ce nu ţin seama că ordinea de drept a fost tulburată în mai multe state de odată‖, pe când ―această teorie (având în vedere teoria ubicuităţii) porneşte de la consideraţia juridică că toate elementele care compun o infracţiune sunt importante, încât nu se poate acorda vreunuia preferinţe.‖ 68 Dacă majoritatea savanţilor penalişti sunt solidari în ideea că teoria ubicuităţii este net superioară celorlalte teorii şi că oricare dintre ţările afectate de activitatea infracţională este competentă să-l tragă la răspundere pe infractor, atunci opiniile lor se separă în ceea ce priveşte întinderea competenţei statelor afectate de această activitate, deoarece apare întrebarea, dacă legea penală a unui stat lezat prin infracţiune se va aplica cu privird la totalitatea actelor săvârşite de infractor sau numai cu privire la acelea ce au fost efectiv săvârşite pe teritoriul său. Din acest punct de vedere, în doctrină s-au făcut unele distincţii:

a) dacă fapta a început în străinătate şi rezultatul s-a produs în ţară, toţi autorii sunt de acord că

infractorul va fi pedepsit în ţară ca şi cum întreaga infracţiune s-ar fi săvârşit aici;

b) dacă fapta a început în ţară şi s-a terminat în străinătate, unii au considerat că va rămâne nepedepsită

în ţară, alţii - că va fi pedepsit numai ca o tentativă, iar alţii că va fi pedepsit ca şi cum ar fi fost săvârşită în întregime în ţară. Potrivit opiniei lui C. Barbu, ―ultima părere răspunde cel mai bine exigenţelor înaintate de principiul ubicuităţii. Fiecare dintre statele competente să judece infracţiunea va califica întreaga activitate ilicită potrivit legii sale şi nu va separa diversele sale acte pentru a reţine numai ceea ce efectiv s-a săvârşit pe teritoriul său. Dacă am proceda altfel, s-ar spulbera esenţa principiului ubicuităţii, separându-se artificial ceea ce în realitate constituie un tot unitar şi indivizibil.‖ 10 Aşadar, în conformitate cu opinia dată, putem spune că, pentru ca o infracţiune să fie considereată săvârşită pe teritoriul unei ţări nu este necesar ca aceasta să se realizeze integral şi cu toate formele ei posibile de participaţie pe teritoriul acelei ţări, deoarece, potrivit teoriei obicuităţii infracţiunea se consideră a fi săvârşită pe teritoriul ţării cînd fie că întreaga activitate infracţională a fost săvârşită pe acest teritoriu, fie că pe acest teritoriu s-a săvârşit numai un act de executare sau s-a produs vreunul din rezultatele acestei activităţi. Însă,

67

68

10

I.Oancea, Drept penal. Partea generală, Bucureşti 1994, pag. 62

C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 33

Idem, pag. 35

27

formula dată, este viabilă numai pentru statele ce au consacrat în codurile sale penale principiul ubicuităţii, deoarece, statele ce nu aplică principiul dat, prin urmare se bazează pe unul din celelalte principii, vor avea o competenţă mai restrînsă, fiind competenţi să judece o faptă ce parţial s-a produs şi pe teritoriul lor numai în anumite cazuri (când pe teritoriul lor s-a desfăşurat activitatea, s-a produs rezultatul, a avut loc actul esenţial etc.) Expunând conţinutul principiului teritorialităţii, trebuie să menţionăm faptul că aplicarea legii penale în conformitate cu acest principiu se raportează nu numai la spaţiu şi fapte, ci şi la persoane. Deci potrivit conţinutului acestei norme, legea penală naţională se va aplica fără distincţie atât cetăţenilor Republicii Moldova, cât şi celor străini, precum şi persoanelor fără cetăţenie (apatrizii). Ideea dată este întemeiată pe o serie de argumente. Astfel, în conformitate cu principiul suveranităţii, statul Republica Moldova îşi exercită jurisdicţia sa asupra teritoriului ce-i aparţine, prin urmare, toate persoanele ce se găsesc pe teritoriul Republicii Moldova se află sub jursdicţia sa. Tot potrivit principiului suveranităţii, un stat îşi înfăptuieşte jurisdicţia sa teritorială, în principal, prin edictare de legi. Astfel, legea de bază a statului Republica Moldova, Constituţia consacră şi garantează pentru cetăţenii săi un şir de drepturi şi libertăţi, dar, în acelaşi timp, le stabileşte şi unele obligaţii, printre care şi obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ce emană de la puterea de stat. Deci în datoria cetăţenilor Republicii Moldova intră şi obligaşia de a respecta şi prevederile Codului Penal, iar cei ce nu vor îndeplini această obligaţie urmează să fie traşi la răspundere penală. Întrucât, potrivit alin.1 a art.19 din Consituţia Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de aceleaşi drepturi (cu excepţia drepturilor politice: de a alege, de a fi aleşi) ca şi cetăţenii Republicii Moldova vom spune că, în situaţia când ei se află pe teritoriul republicii pe seama lor tot stă obligaţia de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Astfel, în situaţia când un cetăţean străin sau apatrid va săvârşi o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova el nu va putea invoca necunoaşterea legii noastre penale şi nu va putea cere să fie judecat în conformitate cu legea lui naţională, deoarece aceasta ar veni în contradicţie cu principiul teritorialităţii legii penale a statului nostru. Generalizând cele spuse mai sus şi conducîndu-ne de prevederile alin.1 al art. 4 CP, vom spune că, potrivit

principiului teritorialităţii, legea penală a Republicii Moldova se aplică, în exclusivitate, pe întreg teritoriul ţării tuturor infracţiunilor comise în acest areal, indiferent dacă infractorul este cetăţean al Republicii Moldova, străin sau persoană fără cetăţenie (apatrid) şi indiferent de locul lor de domiciliu. Pe cale de consecinţă din aplicarea acestui principiu mai rezultă că tragerea la răspundere penală se face tot după legea penală a ţării noastre, adică:

a) faptele săvârşite vor fi considerate infracţiuni în raport cu Codul Penal al Republicii Moldova;

b) condiţiile de tragere la răspundere penală a făptuitorului vor fi cele prevăzute de legea penală

naţională;

c) pentru fapta săvîrşită se va aplica pedepsa prevăzută de legea penală a Republicii Moldova; de

asemenea, pedeapsa se va agrava sau atenua tot în funcţie de această lege. Dacă vom privi conţinutul dispoziţiei alin.1 al art.4 C.P. din punct de vedere al dreptului internaţional, vom constata, că acesta constituie o ―normă conflictuală11 , deoarece reglementează modul cum se va rezolva conflictul ivit între legea penală a Republicii Moldova şi cea străină (cînd două legi se declară deopotrivă competente), în sensul că se va aplica legea penală naţională indiferent de dispoziţiile din cea străină. Deci teritorialitatea legii penale constituie principiul de bază al aplicării legii penale naţionale în spaţiu.

§ 2. Excepţii de la principiul teritorialităţii Aşa cum s-a arătat, aplicarea legii penale naţionale infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul ţării noastre după principiul teritorialităţii asigură o apărare eficientă a celor mai importante valori sociale din statul nostru (orînduirea socială şi de stat, drepturile şi libertăţile persoanei). Cu toatea acestea, aplicarea legii penale în spaţiu, conform principiului dat, suferă unele excepţii, care sunt dictate de alte nevoi, de alte considerente, tot atît de viabile ca şi cele ce dictează aplicarea principiului însuşi. În acest sens, legiuitorul Republicii Moldova, pentru a asigura desfăşurarea normală a relaţiilor diplomatice cu statele cu care deţine astfel de relaţii, a consacrat o astfel de excepţie în dispoziţia alin.6 art.4 C.P. care ne spune: „Chestiunea răspunderii penale a reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine şi a altor cetăţeni, care în baza legilor în vigoare şi a convenţiilor internaţionale nu sunt pasibili în procesele penale ale jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova, dacă aceste persoane au săvârşit o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova, se rezolvă pe cale diplomatică‖.

11 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol I, Iaşi 1994, pag. 44 ; A. Ungureanu, Drept penal.Partea generală, Bucureşti 1996, pag. 35

28

Din conţinutul acetei dispoziţii deducem că excepţia dată priveşte doar anumite persoane care, în conformitate cu legile şi tratatele internaţionale în vigoare, „se bucură de imunitate diplomatică‖. 12 Imunitatea diplomatică este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost justificată prin mai multe teorii, printre care: teoria exteritorialităţii – susţinută de Hugo Grotius; teoria reprezentării – susţinută de

Montesquieu; teoria funcţiei – actualmente cea mai răspîndită,

Potrivit normelor acestor tratate, imunitatea diplomatică din punctul de vedere al dreptului penal constă în exceptarea persoanelor care exercită activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc, cu alte cuvinte, personalul diplomatic nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în statul de reşedinţă, pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul lui. În acest context, M. Basarab menţionează că imunitatea diplomatică este generală, deoarece apără de răspundere penală faţă de statul nostru, însă nu este absolută, fiindcă diplomatul beneficiază de ea numai în raport cu legea noastră, statul căruia îi aparţine având obligaţia să-l tragă la răspundere penală, „deoarece imunitatea nu este o cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune‖. 14 În actuala reglamentare a dreptului internaţional, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi personalul ei, este o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Cât priveşte cercul persoanelor ce se bucură de imunitate diplomatică, potrivit conţinutului alin.6 art.4 C.P. vom spune că ele convenţional pot fi împărţite în două categorii şi anume, reprezentanţii diplomatici ai statelor străine şi alte persoane ce se bucură de aceleaşi drepturi şi imunităţi ca şi reprezentanţii diplomatici. Astfel, în conformitate cu prevederile Convenţiei internaţionale de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961, la prima categorie atribuim: ambasadorul, ministerul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau de legaţie, ataşatul de ambasadă ori legaţie, ataşatul militar. Convenţia de la Viena prevede faptul că membrii familiilor acestor agenţi diplomatici se bucură de aceleaşi drepturi şi imunităţi, cu condiţia că ei nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă. Normele acestei convenţii şi-au găsit reflectare şi în legislaţia Republicii Moldova. Astfel, legea „Cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova‖, din 4 august 1992, în art.1 ne spune că: „Şeful misiunii diplomatice, diplomaţii şi membrii familiilor lor se bucură de inviolabilitatea personală. Diplomaţii care nu sunt cetăţeni ai Republicii Moldova se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia Republicii Moldova‖. Atât Convenţia din Viena, prin art.37, cât şi legea hnternă, prin art.8, menţionează faptul că statele, pe bază de reciprocitate, pot acorda anumite privilegii şi imunităţi şi personalului tehnico-administrativ precum şi membrilor familiilor lor. De obicei, aceste privelegii şi imunităţi îşi extind acţiunea!numai asupra actelor exercitate în cadrul funcţiilor de serviciu. Cât priveşte cea de-a doua categorie, Ion Oancea ne spune că: „fiind vorba de alte persoane, în afara reprezentanţilor diplomatici, este vorba de persoane care, de asemenea, se bucură de imunitate de jurisdicţie penală în conformitate cu convenţiile internaţionale.‖ 15 În acest context, menţionăm:

consacrată în multe tratate internaţionale 13 .

Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Oficială a

ONU. la 13 februarie 1946, care prin normele sale acordă reprezentanţilor, funcţionarilor, exsperţilor şi comandanţilor O.N.U. un şir de facilităţi, privilegii şi imunităţi ce au o reglementare similară cu imunităţile diplomatice;

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, din 1963, care prin dispoziţia art. 43 acordă imunitate de jurisdicţie penală funcţionarilor şi angajajilor consulari;

Convenţia cu privire la statutul misiunilor speciale, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în

1969. În preambulul actului dat se arată că Convenţia dată vine să completeze Convenţia din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi Convenţia din 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, iar în normele ei este indicat faptul că membrii misiunii speciale (ex: o delegaţie guvernamentală) se bucură de inviolabilitate personală şi de imunitate faţă de jurisdicţia statului de reşedinţă. Potrivit opiniei lui M. Blum, „faptul că aceste persoane se bucură de inviolabilitate personală şi de imunitate faţă de jurisdicţia statului de reşedinţă, nu înseamnă că faţă de aceste persoane, dacă ele au săvârşit o infracţiune, legislaţia penală a statului de reşedinţă nu-şi răsfrânge deloc acţiunea, deoarece pentru a hotărî pe cale diplomatică chestiunea răspunderii penale a persoanelor date, trebuie, mai întâi de toate, de descoperit infracţiunea şi de identificat vinovatul‖. 16 Cu alte cuvinte, faptul că infracţiunea a fost săvârşită de un

12 A. Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, p.36

13 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 aprilie 1961 şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, din 1963

14 M. Basarab, Dreptul penal. Partea generală

15 I. Oancea, Drept Penal, Partea generală, Bucureşti 1994, p.62

16 M Blum, Deistvie sovetscogo ugolovnogo zacona v prostranstve,Riga 1974, pag.168

Vol. I, Cluj-Napoca, 1997, pag.73

29

reprezentant al unei ţări străine ce se bucură de imunitate diplomatică, nu exclude obligaţia organelor de urmărire penală de a stabili faptele penale şi a indentifica persoanele vinovate de săvârşirea lor. Soluţionarea problemelor ce ţin de tragerea la răspunderea penală a persoanelor ce se bucură de imunitate diplomatică sînt în competenţa Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Astfel, dacă s-a constatat şi s-a adeverit faptul că agentul diplomatic al unei ţări străine sau alt cetăţean ce se bucură de imunitatea diplomatică a săvârşit pe teritoriul ţării noastre vreo infracţiune, această persoană poate fi declarată ―persoana non grata‖ şi ei i se propune să părăsească Republica Moldova într-un termen de timp anumit. Dacă persoana n- a părăsit teritoriul republicii în timpul indicat, ea nu se mai bucură de imunitatea diplomatică şi va fi trasă la răspundere penală în conformitate cu Codul Penal al Republici Moldova. Potrivit art.32 al Convenţiei de la Viena din 1961, statul de acreditare poate să-i retragă agentului său diplomatic dreptul de imunitate diplomatică. În acest caz, statul de reşedinţă îl va putea trage la răspundere penală pe agentul diplomatic, conform normelor sale penale, în cazul nostru, potrivit normelor penale ale

Republicii Moldova. Aşadar, vom menţiona faptul că acceptarea şi consacrarea chiar prin lege a excepţiilor de mai sus îşi au raţiunea în dorinţa statelor de a avea bune relaţii, de a acorda membrilor misiunilor diplomatice libertatea de mişcare şi acţiune şi de a le asigura securitatea muncii lor speciale. În plan internaţional, în interesul cooperării şi desfăşurării normale a relaţiilor dintre state, printr-un şir de tratate internaţionale, au fost consacrate şi alte excepţii de la principiului teritorialităţii de aplicare a legii penale în spaţiu. Astfel, prin Convenţia cu privirea la dreptul mării, adoptată de Adunarea Generală a ONU. în 1982 şi Convenţia de la Geneva cu privire la marea teritorială şi zona contiguă din 1958, s-a stabilit că navele militare ale unui stat ce se află în mod legal în apele teritoriale sau porturilor unui stat străin, se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală. Însă potrivit normelor aceloraşi convenţii, această imunitate de jurisdicţie este ţărmurită de două limite:

1. infracţiunea să fie săvârşită pe bordul vasului străin;

2. infracţiunea să fie săvârşită de către un membru al echipajului contra altui membru al ei;

Aşadar, în situaţia, când apele de frontieră sau într-un port al Rrepublicii Moldova (când va fi finisat terminalul de la Giurgiuleşti) se va afla legal o navă militară a unui stat străin şi la bortul ei se va săvîrşi vre-o infracţiune de către un membru al navei date şi această infracţiune nu aduce atingere teritoriului şi interesele statului nostru, infractorul va fi tras la răspundere penală în conformitate cu legea sa naţională. Convenţia cu privire la marea teritorială şi zona contiguă reglementează, de asemenea, şi statutul juridic al navelor civile ce se găsesc într-un port al ţării străine. Astfel, potrivit normelor convenţiilor anunţate mai sus, corăbiile civile ce aparţin unui stat, dar se află în apele teritoriale sau în unul din porturile altui stat, sunt supuse jurisdicţiei statului în apele căruia se află.‖În practică însă, ţinînd seama de faptul că ordinea de pe bord este reglementată de legea naţională, statele îşi exercită jurisdicţia teritorială numai în cazurile în care infracţiunile săvîrşite de membrii echipajului depăşesc cadrul navei şi aduc atingere ordinii locale‖ 17 . Opinia dată îşi găseşte justificare chiar în normele acestor Convenţii. Astfel, potrivit pct.1 al art.27, Convenţiei din 1982 şi pct.1 al art.19 al Convenţiei din 1958, faţă de infracţiunile săvârşite la bordul unei nave

ce se află în apele teritoriale ale unui stat străin, nu se va aplica legea penală a statului dat, cu excepţia cazurilor:

1. când infracţiunea a produs efecte pe teritoriul acelui stat;

2. când infracţiunea aduce atingerea ordinii publice locale;

3. cînd comandantul navei, agentul diplomatic sau consular al statului de inmatriculare al navei a făcut

apel la autorităţile locale;

4. când aceasta este necesară pentru a combate traficul ilegal de droguri şi substanţe psihotrope.

Potrivit acestor prevederi putem face concluzia că infracţiunile săvârşite la abordul unei nave civile ce se află pe apele în frontieră sau în unul din porturile Republicii Moldova, nu vor cădea sub incidenţa legii penale a Republicii Moldova, în afară de cazurile expres prevăzute în tratatele internaţionale. Prin Convenţia de la Tokyo, referitoare la infracţiuni şi la anumite alte acte săvârşite la bordul aeronavelor, din 14 septembrie 1963 s-a stabilit o altă excepţie de la principiul teritorialităţii şi vizează această excepţie infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor ce se află în zbor. Astfel, potrivit pct.1 al art.1 al Convenţiei date statul de înmatriculare a aeronavei este competent să exercite jurisdicţia asupra infracţiunilor comise şi actelor săvârşite la bordul aeronavei, iar art.3 al Convenţiei date ne spune că ―aeronava este considerată în zbor din momentul în care este folosită forţa motrice pentru decolare pînă în momentul în care aterizarea a luat sfârşit‖. Convenţia de la Tokyo, admite însă faptul că asupra infracţiunilor comise la bordul unei nave ce se află în zbor, şi admite unele derogări de la regula menţionată mai sus. Astfel, în art.4 se spune că un stat contractat care

17 C. Barbu Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 103-104

30

nu este statul de înmatriculare nu poate stîngeni exploatarea unei aeronave în zbor în vederea exercitării competenţei sale penale cu privire la infracţiunile comise la bord decît în următoarele cazuri:

1. când infracţiunea a produs efecte pe teritoriul acelui stat;

2. când infracţiunea a fostsăvîrşită de către sau împotriva unui cetăţean al acelui stat sau unei persoane

avînd reşedinţa sa permanentă pe teritoriul acelui stat;

3. infracţiunea compromite securitatea statului respectiv;

4. când infracţiunea constitue o violare a regulilor sau regulamentărilor în vigoare în acel stat, privitoare

la zbor sau la manevrarea aeronavelor;

5. când exercitarea acestei competenţe este necesară pentru a asigura respectarea unei obligaţii care

incubă altui stat în baza unui acord internaţional multilateral. Pe baza de reciprocitate, pe calea unor convenţii internaţionale statele pot crea şi alte excepţii de la aplicarea legii penale în spaţiu în conformitate cu principiul teritorialităţii. La fel, menţionăm faptul că prin simetrie de tratament juridic această excepţie poate fi aplicată şi faţă de aeronavele înmatriculate în statul nostru. Prevederile convenţiei date nu se aplică faţă de aeronavele militare, de vamă sau de poliţie ale unui stat străin, deoarece statutul lor este similar cu cel al navelor militare şi deci pe teritoriul unui stat străin acestea se bucură de imunitate de jurisdicţie. § 3. Personalitatea legii penale sau principiul cetăţeniei Principiul teritorialităţii legii penale acoperă, în cea mai mare parte, infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării, însă adevărul demonstrează că ,dacă aplicarea legii penale s-ar rezuma numai la acesta, ar putea interveni unele greutăţi, fiindcă, chiar şi în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării, urmând principiului teritorialităţii legii penale, unele infracţiuni ar putea rămâne nesancţionate (ex.: când autorii unei infracţiuni, pentru a nu fi pedepsiţi, s-ar refugia pe teritoriul altei ţări). În asemenea situaţii, efectul strict teritorial al legii penale naţionale nu este de ajuns, nu le poate acoperi, ceea ce ar crea posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea penală fără a se putea aplica sancţiunea ca efect al comiterii acestora în vederea realizării scopului legii penale naţionale. Insufcienţa principiului teritorialităţii se arată, mai cu seamă, în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării. Locul infracţiunii fiind în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriul altei ţări, duce la imposibilitatea aplicării faţă de această infracţiune a legii penale naţionale, întrucât aceasta cade sub incidenţa legii penale a ţării străine, potrivit principiului teritorialităţii legii penale înscris în legislaţia penală respectivă. Dar aplicarea numai a legii penale străine, duce la multe restrângeri şi limitări ale luptei statului nostru împotriva criminalităţii, deoarece s-ar putea ivi situaţii când, deşi infracţiunea a fost săvârşită în străinătate, statul nostru ar avea un interes de netăgăduit să reprime această faptă. Spre exemplu, nu se pot combate infracţiunile săvârşite de către cetăţenii Republicii Moldova pe teritoriul altui stat, care, pentru a nu fi traşi la răspundere penală în acel stat s-au refugiat pe teritoriul ţării noastre. Interesul de a curma aceste infracţiuni apare deci pentru statul nostru în situaţia cînd aceste persoane revin sau îşi caută refugiu la noi în ţară, deoarece nefiind pedepsite în străinătate şi neputând fi pedepsite la noi în ţară, persoanele date ar prezenta un pericol pentru societatea noastră. De aceea, pentru ―a garanta societăţii că în sânul său nu există decît indivizi care nu au comis infracţiuni sau care au fost pedepsiţi pentru faptele lor săvîrşite, echitabil ar fi totuşi ca aceşti infractori să fie pedepsiţi‖. 18 În acest scop, în Codul Penal al Republicii Moldova a fost înscris principiul cetăţeniei legii penale (denumit şi principiul cetăţeniei active). Potrivit opiniilor mai multor autori, consacrarea chiar prin lege a principiului dat este fundamentată pe ideea că legea penală nu numai că este destinată să asigure protecţia tuturor cetăţenilor, precum şi a altor persoane ce se află pe teritoriul unui stat, dar să le şi pretindă acestora să o respecte întocmai oriunde s-ar afla, chiar şi în afara teritoriului ţării. Astfel, A.Borodac, la fel ca şi I.Macari, ne spun că ―cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii sunt obligaţi să respecte legile statului său indiferent de locul aflării lor‖. 20 Teza dată este dezvoltată în continuare de M.Basarab care ne declară că ―obligaţia cetăţenilor si a persoanelor fără cetăţenie ce locuiesc pe teritoriul unui stat de a respecta legislaţia ţării sale rezultă din calitatea pe care o au, iar nu în funcţie de locul unde se află la un moment dat‖. 21 Potrivit acestei opinii, dar şi a prevederilor normei penale, vom spune că criteriul după care se aplică legea penală nu mai este legea locului infracţiunii, legea teritoriului pe care a avut loc infracţiunea (fapta fiind săvârşită în străinătate), ci legea ţării căreia îi aparţine persoana făptuitorului, avându-se în vedere calitatea lui (cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid).

18

20

21

I.Oancea, Drept Penal. Partea generală. Bucureşti 1994, pag. 64

A.Borodac, Drept penal. Partea generală.Chişinău 1994, pag. 37; I. Macari, Drept penal. Partea generală Chişinău 1999, pag. 49

M.Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Cluj- Napoca 1997, pag. 66

31

Deci prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca legea penală a Republicii Moldova să se aplice în spaţiu în conformitate cu principiul cetăţeniei este ca autorii infracţiunii să fie cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi. Astfel, cât priveşte cetăţenii Republicii Moldova, potrivit opiniei lui M. Blum ―dreptul statului de a aplica legea penală infracţiunilor săvârşite de cetăţenii săi după hotatrele ţării, precum şi dreptul instanţelor de judecată de a trage aceste persoane la răspundere penală rezultă din principiul suveraniăţii, din esenţa şi principiile institutului cetăţeniei‖. 22 Aşadar, potrivit principiului suveranităţii, statul este unica autoritate ce deţine supremaţia puterii de stat. În temeiul suveranităţii puterii sale, statul îşi determină singur cercul atribuţiilor în interiorul frontierelor sale, de aceea ―este incontestabil faptul că statul, în interesul apărării celor mai importante valori sociale, poate să aplice legea sa penală şi faţă de cetăţenii ce se află în ţară, dar au săvârşit infracţiunea în străinătate‖. 23 Cetăţenia, ca unul din principalele instrumente juridice de exprimare, consacrare şi realizare a suveranităţii statale, este definită ca fiind ―legătură politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi statul Republica Moldova, care îşi găseşte expresia în drepturile şi obligaţiile lor reciproce‖. 24 Astfel, în temeiul cetăţeniei Republicii Moldova, toţi cetăţenii Republicii Moldova beneficiază în egală măsură de toate drepturile şi libertăţile proclamate şi garantate de Constituţie şi alte legi ale statului, precum au şi un şir de obligaţii, printre care obligaţia principală este de a respecta prevederile Constituţiei şi ale altor legi ce emană de la puterile de stat. Îtrucât statul Republica Moldova, prin normele Constituţiei consacră dreptul cetăţenilor de a se bucura de protecţia statului atât în ţară cât şi în străinătate 25 , vom spune că, cetăţenii Republicii Moldova, când sunt în străinătate, beneficiază de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi în ţară, iar, prin urmare, după ei se păstrează şi totatlitatea obligaţiilor pe care ei le au faţă de statul său naţional, printre care şi obligaţia de a respecta legile Republicii Moldova. Cât priveşte dreptul statului nostru de a trage la răspundere penală persoanele fără cetăţenie (apatrizii), aici pot apărea unele dificultăţi, deoarece dacă ne vom conduce strict de buchia legii vom menţiona faptul că statul nostru va fi în drept să tragă la răspundere penală pentru infracţiunile săvârşite în stăinătate pe toţi apatrizii ce se află în ţară. Însă această stare a lucrurilor ni se pare nu prea corectă, deoarece, potrivit normelor dreptului internaţional, statutul juridic al apatrizilor este determinat de legea statului, pe teritoriul căruia aceştea îşi au domiciliul. 26 Deci am putea menţiona că domiciliul pe teritoriul unui stat este acea condiţie, în dependenţă de care între un stat şi un apatrid se stabilesc anumite raporturi şi în funcţie de care apatridul are o serie de drepturi şi obligaţii. Aşadar, apatridul are obligaţia de a respecta în străinătate legile acelui stat, pe teritoriul căruia îşi are domiciliul. De aceea, vom menţiona că va fi abuziv din partea statului nostru de a trage la răspundere penală pe apatridul ce nu domiciliază pe teritoriul Republicii, însă se află pe acest teritoriu, deoarece s-ar ivi situaţia în care statul nostru, prin intermediul organelor competente, ar trage la răspundere o persoană ce nu a avut obligaţia de a respecta legile Republicii Moldova. Dacă s-ar ivi o astfel de situaţiie, persoana dată (apatridul) ar trebui să fie extrădată sau expulzată din ţară. Din conţinutul normei desprindem că legea nu face nici o distincţie cu privire la locul săvârşirii infracţiunii, ceea ce înseamnă că acest loc poate fi oriunde (ex., teritotiul unui alt stat, la bordul unei aeronave ce se află în zbor etc.). Dacă condiţiile privind infracţiunea şi persoana infractorului arătate sunt îndeplinite, legea penală a Republicii Moldova se va aplica fără restricţii. În ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a cetăţenilor Republicii Moldova şi a apatrizilor ce au săvârşit infracţiunea în străinătate, Codul Penal prevede o notă care ne spune că: ―prezentul articol se aplică in cazurile când infracţiunile comise pe teritoriul altor state sunt considerate infracţiuni şi de Codul Penal al Republicii Moldova‖. Deci cu alte cuvinte, pentru ca un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid (ce se află în ţară) să poată fi tras la răsundere penală pentru infracţiunile săvârşite în străinătate este necesar ca fapta să fie considerată ca infracţiune atât de legea penală străină cât şi de legea penală a Republicii Moldova, întrucât dacă infracţiunea nu este prevăzută de Codul nostru condamnarea ar fi contrară principiului legalităţii . De asemenea, cetăţenii Republicii Moldova şi aptrizii sunt traşi la răspundere în conformitate cu prevederile legii noastre penale pentru infracţiunile săvârşite în străinătate şi în situaţia în care au fost supuse urmăriri penale sau judecate pentru aceeaşi faptă pe teritoriul unu alt stat, indeferent de soluţia dată: condamnare, achitatre. I. Mascari, la fel ca şi A. Borodac, ne spune că: ―această tratare a legii penale este în cotradicţie cu principiul justiţiei, democratismului şi umanismului, principii generale proprii întregului sistem de drept al

22 M. Blum, Deistvie sovetscogo ugolovnogo zacona v prostranstve, Riga 1974, pag. 45

23 Idem, pag. 45

24 Legea Republicii moldova ‖Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova‖

25 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, art. 18 pct. 2

26 ‖ Domiciliu - locul unde un cetăţia îşi are locuinţa sa statornică sau permanentă ‖, definiţie dată de Codul Civil al Republicii Moldova în art.13

32

Republicii Moldova, deoarece se primeşte că persoana este trasă la răspundere penală dublă pentru una şi aceeaşi infracţiune‖. 27 Această idee este împărtăşită şi de C. Barbu care ne declară: ―Ar fi exagerat şi contrar principiilor justiţiei ca pentru aceeaşi faptă, care nu interesează decât indirect statul cu care infractorul este legat prin cetăţenie sau domiciliu, acesta să fie de două ori tras la răspundere penală şi să fie şi de două ori supus la executarea pedepsei‖. 28 În acest sens, este salutabilă iniţiativa membrilor grupului de lucru ce au elaborat proiectul noului Cod Penal de a consacra în noul Cod norma potrivit căreia ―nimeni nu poate fi supus răspunderii penale şi pedepsei penale de două ori pentru una şi aceeaşi faptă‖.

§ 4. Principiul universalităţii Aplicarea legii penale a Republicii Moldova după principiul teritorialităţii şi cel al cetăţeniei răspunde cel mai bine scopului represiunii penale pe teritoriul statului nostru, nevoii ca nici un infractor ce a adus atingerea valorilor ocrotite de legea penală naţională să nu rămână ne pedepsit. Există însă o categorie de infracţiuni, care permite prin prisma acestor principii n-ar putea să cadă sub incidenţa legii noastre penale, însă în combaterea cărora statul nostru este cointeresat, îtrucât natura intereselor lezate prin acestea infracţiuni sunt comune tutoror ţărilor, deci şi statului nostru. Astfel, C. Barbu ne spune că: ―aceastea sunt infracţiunile ce lovesc în bazele sociale ale oricărui stat, afectează, în general, interesele colective ale omenirii‖ 29 şi le denumeşte ca infracţiuni internaţionale. Întrucât lovesc interesele comune, s-a convenit ca lupta înpotriva acestor infracţiuni să fie dusă la fel în comun, prin cooperare dintre state. Din această cooperare au luat naştere un şir de convenţii multilaterale, prin care statele defineau şi incriminau aceste infracţiuni, iar pentru ca lupta dusă împotriva acestor infracţiuni să fie mai eficientă, s-a convenit la ideea de a atribui competenţa de urmărire penală şi judecare a persoanelor ce au săvârşit astfel de infracţiuni, statului de refugiu, capturare sau arestare a infractorilor. Cu alte cuvinte, statului pe teritoriol căruia se află o persoană ce a săvârşit o infracţiune internaţională, i se reconaştea dreptul de a-l trage pe infractor la răspundere penală în conformitate cu prevederile legii sale penale, chiar şi în situaţia când infracţiunea dată n-a fost săvârşită pe teritoriul acelui stat, iar infractorul nu are calitatea de cetăţean al statului dat. Astfel, ―din interesul realizării pe plan internaţional a unei cooperări a statelor în lupta contra infracţiunilor care prezintă pericom comun pentru toate statele‖, 30 a luat naştere principiul universalităţii legii penale. Originea acestui principiu 31 se găseşte în Codul lui Iustinian care, determinând resortul guvernatorilor în materie penală atribuia competenţa atât tribunalului de la locul săvârşirii infracţiuni, cât şi celui de la locul arestării. Cel care a acordat toată inportanţa acestui principiu a fost Hugo Grotis, care în lucrarea sa ‖Despre dreptul războiului şi al păcii‖, l-a conceput ca expresie naturală a solidartăţii dintre popoare. În temeiul dreptului natural, un stat, în puterea căruia se găse infractorul, are obligaţia sau să-l pedepsească, sau să-l extrădeze. 32 Justificarea universalităţii legii penale s-a făcut în mod deferit de diferiţi autori. Astfel, bazându-ne pe investigaţiile ştiinţifice ale lui C.Barbu vom afirma că unii autori văd în universalitate o completare a principiului teritorialităţii legii penale. Prezenţa unui infractor pe teritoriul unui stat ar constitui un pericol pentru acel stat care are dreptul la pedepsire în baza principiului terirtorialităţii. Alţii, ca de exemplu Kant, Carara ne spune C.Barbu, adoptă ca bază a principiului ideea de justiţie, idealul de dreptate, aşa cum îl concepe mintea omenească, adică nici un infractor să nu rămână nepedepsit şi să nu poată găsi nici unde loc de refugiu. Însă cei mai mulţi autori, menţionează acelaşi C.Barbu, adoptă drept criteriu de aplicare a universalităţii vătămarea unui interes comun tuturor statelor. 33 Actualmente, principiul universalităţii ―este consacrat în legislaţiile penale ale tuturor statelor‖ 34 . Codul Penal al Republicii Moldova prevede aplicarea legii penale în conformitatea cu principiul universalităţii prin dispozia alin.4 al art.4, care ne declară: ‖Pentru infracţiunile săvârşite dincolo de hotarele Republicii Moldova cetăţenii străini sunt traşi la răspundere în conformitate cu prezentul Cod în cazurile prevăzute de convenţiile internaţionale‖. Potrivit conţinutului acestui aliniat, vom menţiona că, pentru ca legea penală a Republicii Moldova să se aplice în spaţiu după principiul universalităţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

27 I. Macari , Drept penal. Partea generală,Chişinău 1999, pag. 49; A.Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, pag. 38

28 C. Barbu, idem , pag. 66

29 C. Barbu, idem, pag.76

30 M.Covalev, Ugolovnoe pravo Rosiiscoi Federaţii. Obşaia ciasti, Moscva 1998, pag. 54

31 C.Barbu, idem, pag. 77; M.Blum, idem, pag. 23

32 ―Despre dreptul războiului şi al păcii‖, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1968, pag. 250-255

33 după C.Barbu, idem, pag. 78

34 C.Barbu, idem,pag.78; M.Blum,idem, pag.61

33

a) să se fi săvârşit o infracţiune în străinătate sau, cum se prevede în aliniatul sus citat, ―dincolo de

hotarele Republicii Moldova‖. După cum vedem, legea penală, ca şi în cazul principiul cetăţeniei, nu face nici o distincţie cu privire la locul săvârşirii înfracţiunii, ceea ce înseamnă că acest loc poate fi oriunde după hotarele

ţării;

b) infracţiunea să fie săvârşită de căte un cetăţean străin. Din motivele arătate în paragraful precedent

al lucrării date la această categorie de persoane, trebuie atribuiţi şi apatrizii ce nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova;

c) o condiţie ce rezultă din însăşi esenţa principiului universalităţii este prezenţa infractorului în ţară.

Cu privire la această condiţie, M.Covaliov ne spune că ― prezenţa infractorului în ţară poate avea loc în ciuda oricăror împrejurări (a fost răpită sau adusă cu forţa, a rătăcit drumul, a naufragiat şi a fost silită să se

salveze)‖. 35

d) fapta trebuie să fie considerată ca infracţiune internaţională sau să aibă caracter internaţional:

e) prin normele Convenţiei internaţional e stabilită jurisdicţia universală de reprimare a infracţiunii.În

acest sens, M.Blum, la fel ca şi M.Covaliov, ne spune că condiţia dată are o însemnătate mare pentru aplicarea legi penale naţionale în conformitate cu principiul univirsalităţii, deoarice temeiul aplicării legii penale naţionale faţă de cetăţenii străini ce au săvârşit infracţiuni după hotarele ţării, îl constituie nu faptul aderării la o Convenţie internaţională sau alta de combatere a unor categorii de infracţini, ci norma juridică internaţională specială inclusă în această Convenţie ce stabileşte aplicarea legislaţiei penale a statului, pe teritoriul căruia se află infractorul.‖Un stat poate fi participant la un şir de convenţii internaţionale ce stabilesc răspunderea penală pentu infracţiunile ce au un caracter internaţional, însă de aici nu rezultă că ele toate prevăd aplicarea legii

naţionale în confermitate cu principiile universalităţii‖. 36 Dacă condinţiile sus anunţate sunt îndeplinite, legea penală a Republici Moldova va putea fi aplicată în

conformitate cu principiul universalităţii. Cu privire la tragerea la răspundere penală a cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni, pe teritoriul altor state, legiuitorul moldovean a prevăzut în o limitare de aplicare a legislaţiei penale naţionale după principiul universalităţii. Astfel, potrivit notei de la sfârşitul art.4, C.P., vom menţiona că cetăţini străini ce au săvârşit infracţiuni cu caracter internaţional pe teritoriul altor state, vor putea fi trase la răspundere penală în conformitate cu prevederile legii penale naţionale, numai dacă infracţiunile comise de ei vor fi considerate ca infractiuni şi de Codul Penal al Republicii Moldova. În caz contrar, aceste persoane ar urma să fie extrădate sau expluzate din ţară, întrucât, dacă infracţiunea nu este prevăzută de legea noastră, condamnarea ar fi contrară principiul fundamental al legalităţii. În încheerea acestui paragraf vom menţiona unele convenţii internaţionale la care a aderat Republica Moldova şi care şi-au găsit refectarea şi în normele Codului Penal:

1. Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupifiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena la 20

decembrie 1988 art.225 1 ‖Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea,expediera ilegală în scop de desfacere sau desfacera ilegală a mijloacelor narcotice‖.

2. Convenţia de la Geneva cu privire la falsificarea de monedă, din 1929 --art. 84 ―Fabricarea sau

punerea în circulaţie a banilor falşi‖.

3. Convenţia cu privire la combaterea infracţiunilor de genocid, adoptată de Adunarea

Generală a ONU la 9 decembrie 1948. Republica Moldova este parte la această Convenţie de la 26 aprilie 1993. § 5. Extrădarea După cum s-a menţionat în paragrafele precedente ale lucrării date, lupta contra infracţiunilor este o problemă care interesează nu numai un stat, ci şi alte state, aceasta datorându-se faptului că, de multe ori, efectele infracţiunilor săvârşite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul, şi asupra altor state. Astfel, este posibil ca o infracţiune să fie săvârşită pe teritoriul unui stat, dar care este îndreptată împotriva intereselor altui stat. Mai frecvent însă se întâmplă faptul că infractorul săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul ststului său şi, apoi, ca să scape de tragerea la răspunderea penală, se refugiază pe teritoriul altui stat. În ţara, pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, infractorul nu poate fi tras la răspundere penală pentru că lipseşte, iar în ţara, pe teritoriul căreia se refugiază, nu se ştie că această persoană este un infractor sau, dacă se ştie, nu există probe despre săvârşirea infracţiunii. În afară de aceasta, se mai întâmplă că infractorul a fost judecat în ţara, în care a săvârşit infracţiunea, dar înainte de a începe executarea pedepsei ori după începerea executării pedepsei, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat. Apare deci situaţia că hotărârea de condamnare nu se poate executa. Cum însă aceste situaţii se ivesc şi într-un stat şi în altul, problema cooperării statelor în domeniul luptei contra infractorilor devine o problemă comună. Pentru aceasta s-a creat instituţia extradării. Instituţia extradării este cunoscută din cele mai vechi timpuri, apariţia ei datând odată cu apariţia statelor absolutiste feudale şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice dintre ele. Găsindu-şi expresie în tratatele încheiate între

35 M.Covaliov, idem,pag.55

36 M.Blum, idem,pag 62

34

state, extradarea era admisă, de la început, numai pentru infractorii politici, suveranii ocrotind astfel propria lor persoană. Cu acest caracter extrădarea s-a păstrat pînă în secolul XIX-lea, când nu s-a mai admis pentru infractorii politici. La această etapă a dezvoltării societăţii umane, instituţia extrădării a cunoscut o dezvoltare calitativ nouă, întrucât s-au făcut încercări pentru elaborarea unor proiecte tip de extrădare, care să servească ca îndrumar pentru convenţiile bilaterale.

Izvorâd din tratatele încheiate între state, extrădarea este mai mult o instituţie a dreptului internaţional, însă una care are o puternică influenţă şi o mare însemnătate pentru dreptul intern. Majoritatea autorilor 37 definesc extrădarea, ca fiind actul de reciprocă asistenţă juridică prin care un stat, pe teritoril căruia s-a refugiat un infractor sau condamnat, îl predă la cerere statului în drept de a-l judeca ori de a-l supune la executarea pedepsei. Potrivit acestei definiţii, vom spune că fundamentul extrădării rezidă în interesul comun al statelor de a coopera în lupta contra infracţiunilor. În acest sens, C.Barbu ne spune ―extrădarea este un act de ajutor reciproc pe care statele şi-l acordă în lupta lor comună împotriva infracţiunilor‖. 38 Din definiţie desprindem că extrădarea are loc între două state: un stat care cere pe infractor sau condamnat, numit solicitant şi un stat ce predă (extrădează) pe infractor sau condamnat numit solicitat. 39 I. Oancea ne menţionează că statul solicitant este: 40

1. statul, pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea şi de unde infractorul s-a refugiat, deci, statul unde

s-a aflat infractorul;

2. statul, al cărui cetăţean este infractorul, când a săvârşit o infracţiune în afara teritoriului;

3. statul căruia i s-a adus atingerea prin infracţiune;

4. statul care a condamnat pe infractor şi acesta sa refugiat apoi, deci statul unde s-a aflat condamnatul.

Statul solicitat, ne spune acelaşi I. Oancea, este statul, pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul sau

condamnatul, deci statul unde se afla infractorul sau condamnatul. C. Barbu ne vorbeşte şi despre momentele extrădării. Astfel, primul moment, cel de înaintare a cererii, autorul ne spune că se numeşte ―extrădare activă‖, iar cel de-al doilea-predarea infractorului-extrădare pasivă‖. 41 După cum am menţionat mai sus, extrădarea izvorăşte din tratatele încheiate între state, deci, cu alte cuvinte, izvoarele extrădării se găsesc în tratatele încheiate între state. Ca izvoare pentru Republica Moldova servesc:

1. Convenţiile internaţionale cu privire la lupta împotriva unor categorii de infracţiuni cu caracter

internaţional. De exemplu: Convenţia cu privire la preîntâmpinarea şi curmarea infracţiunilor de genocid adoptată de Adunarea Generală a ONU. la 9.12.1948. Astfel, art.7 al Convenţiei date ne spune că: ―genocidul şi alte infracţiuni prevăzute de art.3 nu sunt considerate ca infracţiuni politice şi că statele participante la această Convenţie au obligaţia de a-i extrăda pe

vinovaţii de comiterea unor astfel de infracţiuni în conformitate cu prevederele legislaţiei interne şi ale tratatelor

în vigoare‖.

2. Convenţiile multilaterale cu privire la asistenţa juridică în materie civilă şi penală. De exemplu:

Convenţia despre asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, familială şi penală,‖ încheiată între ţările membre ale C.S.I. la 22 ianuarie 1993, la Minsk. Art. 56 al Convenţiei date ne declară: ―Părţile Contractante se obligă să-şi extrădeze, reciproc, la cerere, în condiţiile prezentei Convenţii, persoane aflate pe teritoriul lor pentru a fi trase la răspunderea penală sau pentru executarea pedepsei‖.

3. Tratatele bilaterale privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală. De exemplu: ―Tratatul dintre

Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală‖, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996 şi întrat în vigoare la 22 martie 1998.

Astfel, art. 64, pct. 1 al acestui tratat prevede obligaţia părţilor contractante de a-şi extrăda reciproc, la cerere, personale aflate pe teritoriul lor pentru a fi trase la răspundere penală sau pentru executarea pedepsei.

4. În literatura juridică de specialitate se spune că izvoare ale extrădării pot fi considerate şi legile

interne ale statului ce reglamentează condiţiile şi procedura de extrădare. Republica Moldova nu a adoptat încă

o astfel de lege şi nici Codul Penal în vigoare nu conţine norme ce ar reglementa problemele cu privire la

extrădarea infractorilor. De aceea vom considera ca izvoare interne ale extrădării unele norme ale Codului de Procedură penală – art.18/3; 18/4; 18/5 ce stabilesc procedura de înaintare a cererii de extrădare, limita răspunderii penale a persoanelor ce au fost extrădate de un stat străin, precum şi cazurile când extrădarea se

refuză.

37 R. Stănoiu , pag. 69; C. Barbu, pag. 121; M. Basarab, pag. 47; I. Oancea, pag. 68; A. Ungureanu, pag.37; N. Giurgiu, Infracţiunea, Suceava 1995, pag. 85

38 C. Barbu, idem, pag 121

39 Această denumire rezultă din conţinutul tratatelor încheiate între state cu privire la extrădare

40 I. Oancea, idem, pag. 69

41 C.Barbu, idem, pag. 121

35

Atât din conţinutul definiţiei extrădării cât şi din prevederile articolelor anunţate mai sus se vede că extrădarea este de 2 feluri:

a) extrădarea infractorului, în vederea judecării lui în statul unde a fost săvârşită infracţiunea;

b) extrădarea condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat.

Pentru ca extrădarea acestor categorii de persoane să fie posibilă, în convenţiile şi tratatele încheiate între

state sunt prevăzute anumite condiţii ce trebuiesc îndeplinite. Astfel în literatura juridică de specialitate se vorbeşte despre condiţii sau cerinţe de fond şi condiţii de formă. M. Basarab ne spune că la condiţiile de fond se referă ―condiţiile cu privire la persoanele şi infracţiunile supuse extrădării‖, iar la cele de formă se referă ―condiţiile prin care este stabilită procedura extrădării‖. 42 Condiţiile de fond. Astfel, cât priveşte persoanele supuse extrădării, potrivit reglementărilor cuprinse în legislaţia Republicii Moldova şi în acordurile internaţionale anunţate mai sus, la care Republica Moldova este parte, sunt cerute a fi îndeplinite următoarele condiţii:

1. persoana cerută să se afle pe teritoriul Republicii Moldova;

2. infractorul să fie un cetăţean străin, deoarece, dacă infractorul ar fi un cetăţean al Republicii Moldova,

extrădarea lui nu s-ar admite (art.17 pct.3 Constituţia Republicii Moldova şi art.18/5 pct.1 C.P.P.). Din faptul că cetăţenii Republicii Moldova nu se extrădează nu trebuie să tragem concluzia că ei se bucură de imunitate penală, deoarece, potrivit reglementărilor din tratatele de asistenţă juridică menţionate, statul nostru are dreptul să nu extrădeze propriul cetăţean, însă, în acelaşi timp, are obligaţia să-l tragă la răspundere penală, fapt ce rezultă şi din principiul cetăţeniei, înscris în alin.2 al art.4 C.P.

Aceste lacune pot fi înlăturate numai prin intermediul perfecţionării permanente a legislaţiei penale naţionale şi aducerea ei la standardele mondiale. De aceea vom spune că este binevenită iniţiativa de a moderniza legislaţia penală prin adoptarea noului Cod Penal, proiectul căruia a fost deja adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova în prima lectură:

3. persoana să nu fi fost definitiv judecată pentru infracţiunea, pentru care se cere extrădarea persoanei,

pe teritoriul Republicii Moldova, ori să nu să se fi dat o ordonanţă de scoatere de sub învinuire sau de încetare a urmăririi, pentru aceeaşi faptă de către organele competente ale Republicii Moldova;

4. persoana a cărei extrădare se cere să nu fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului nostru. Astfel, în

situaţia când a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul Republicii Moldova, extrădarea va fi amânată, după caz, până la terminarea procesului penal, până la executarea pedepsei ori pînă la stingerea executării ei în alt mod. Dacă amînarea ar atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie potrivită legii statului solicitant sau ar putea crea mari greutăţi acestuia în stabilirea faptelor pentru care s-a cerut extrădarea, de către organele

Republicii Moldova se poate admite extrădarea temporară, sub condiţia expresă că persoana va fi înapoiată imediat după efectuarea actelor procesuale pentru care s-a admis această extrădare (ex: art.7 al Tratatului dintre Republica Moldova şi România). Cât priveşte infracţiunile pentru care se acordă extrădarea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. fapta să fie prevăzută ca infracţiune de legislaţia penală atât a Republicii Moldova cât şi a statului

solicitant, cu alte cuvinte, se pune condiţia dublei incriminări, întrucât ―aceasta constituie temeiul juridic şi legal al cererii de extrădare‖. 6943 Considerarea infracţiunii ca fiind pedepsită de legile ambelor părţi contractante nu este condiţionată de împrejurarea ca legile penale ale părţilor contractante să înscrie fapta în aceeaşi categorie de infracţiuni sau să o denumescă prin aceeaşi terminologie.

2. Infracţiunea, pentru care se cere extrădarea, să fie o infracţiune care prezintă o anumită gravitate.

Astfel, potrivit tratatelor sus anunţate extrădarea în vederea urmăriri sau judecăţii se admite, dacă pedeapsa

prevăzută de acea infracţiune ―atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an;

3. acţiunea penală, potrivit legilor ambelor state, adică atât a legii penale a Republicii Moldova cât şi a

statului solicitant, să poată fi pusă în mişcare numai din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate;

4. fapta să nu atragă competenţa principală a statului nostru în temeiul principiului teritorialităţii sau al

personalităţii. Condiţiile de formă. La condiţiile de formă, după cum am menţionat anterior, se referă condiţiile prin care este stabilită procedura extrădării. La acestea atribuim:

1. verificarea legitimităţii şi regularităţii cererii de extrădare. Pentru ca această condiţie să fie

îndeplinită, statul solicitant trebuie să înainteze către organele competente ale Republicii Moldova (Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală) o cerere de extrădare. Cererea de extrădare trebuie să fie însoţită de anumite

42 M. Basarab, idem pag. 48-51

43 I. Oancea, idem, p.70

36

înscrisuri din care să rezulte existenţa temeiurilor pentru admiterea extrădării şi anume: copia mandatului de arestare, să conţină date privind conţinutul infracţiunii, locul şi timpul săvîrşirii infracţiunii, calificarea ei juridică, pagubele materiale produse, textul de lege în care se încadrează infracţiunea, date privind persoana infractorului (cetăţenia, domiciliul etc.).

2. dacă prima condiţie este îndeplinită, organele de resort ale Republicii Moldova, trebuie să ia măsuri

pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, cu excepţia cazurilor când extrădarea nu poate avea loc.

3. dacă persoana, a cărei extrădare se cere, a fost arestată, organele competente ale Republicii Moldova

trebuie să comunice părţii solicitante locul şi data predării. Dacă partea solicitantă nu ia în primire, persoana ce urmează a fi extrădată în curs de 15 zile de la data stabilită pentru predare, persoana urmează a fi pusă în libertate.

4. partea solicitantă este obligată să comunice organelor Republicii Moldova informaţii cu privire la

sfârşitul procesului penal pornit împotriva persoanei extrădate. Dacă a fost pronunţată o sentinţă definitivă, se va transmite copia sentinţei. Această condiţie are o însemnătate foarte mare, întrucât, în convenţiile la care Republica Moldova este parte este specificat faptul că persoanele extrădate nu pot fi urmărite, judecate sau deţinute în vederea executării unei pedepse pentru o

infracţiune săvârşită anterior predării sau alta decât cea pentru care s-a cerut extrădarea şi care a fost acceptată de statul nostru. Atât în tratatele la care Republica Moldova este parte cât şi în Codul de Procedură Penală sunt prevăzute cazuri când Republica Moldova refuză extrădarea persoanelor.

1)

Ea este cetăţean al Republicii Moldova;

2)

Infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova;

3)

În privinţa ei a fost deja pronunţată şi a întrat în vigoare sentinţa de pedeapsă pentru infracţiunea,

pentru care se cere extrădarea persoanei, precum şi în cazul dacă pentru aceeaşi învinuire procesul penal a fost clasat;

4) În conformitate cu legea Republicii Moldova ea nu poate fi trasă la răspundere penală în legătură cu

expirarea termenului de prescripţie sau din alt temei;

5) Delictul pentru care se cere extrădarea ei, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, nu este o

infracţiune. Prin tratate şi convenţii pot fi prevăzute şi alte cazuri de refuz a extrădării. Astfel, Republica Moldova refuză extrădarea şi în cazul când:

1)

infracţiunea este considerată de Republica Moldova ca infracţiune politică;

2)

este cerută pentru o infracţiune militară.

Potrivit convenţiilor bi şi multilaterale încheiate de statul nostru cu celelalte state s-a reglementat şi extrădarea condamnaţilor. Astfel, pentru ca să se admită exstrădare condamnatului, se cer a fi îndeplenite următoarele condiţii:

a) să se fi pronunţat o condamnare penală pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul statului solicitant,

adică pe teritoriul statului ce cere extrădarea;

b) condamnarea să cuprindă o pedeapsă de o anumită gravitate (pedeapsa pronunţată trebuie să fie mai

mare de 6 luni);

c) hotărârea de condamnare pentru care se cere extrădarea să poată fi executată, adică să nu fie o cauză

legală care să împiedice executarea ei (împlinirea termenului de prescripţie);

d) condamnatul a cărui extrădare se cere să fie condamnat de o instanţă a statului solicitant. (De ex: în

cazul cînd extrădarea se cere de statul nostru, condamnatul trebuie să fie condamnat la privaţiune de libertate de o instanţă judiciară a Republicii Moldova).

§5.Sistemul legii penale şi structura normelor juridico-penale; Normele de drept penal. Conţinutul normei penale. Structura normei penale. Categoriile de norme penale:

normele de interdicţie şi normele de prescripţie. Normele juridice ale altor ramuri de drept la care se fac trimiteri la descrierea normelor juridice penale. Corelaţia dintre norma juridică penală şi articolul legii penale. Norma penală este formată din trei părţi componente (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea).

1. Ipoteza este acea parte a normei penale, care descrie împrejurările în care o faptă prevăzută de

legea penală constituie infracţiunea şi ce fel de infracţiune, cel mai adesea sub formă explicită 70 . Ipoteza se mai

spune că mai constă într-o anumită situaţie de fapt.(I.Ceterchi)

2. Dispoziţia este acea parte a normei în care se descrie conduita pe care trebuie să o posede membrii

societăţii, de a face sau de a se abţine de la ceea ce pretinde legea şi a ceasta se deduce din ipoteză. În dispoziţie se conţine substanţa normei, obligaţia impusă de către stat persoanelor de a avea o anumită conduită în

70 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.27.

37

comformitate cu interesele societăţii 71 , sau se mai afirmă că dispoziţia presupune o anumită conduită. (I:Ceterchi)

3. Sancţiunea este consecinţa nerespectării ipotezei şi a dispoziţiei, ambele, împreună, purtînd

denumirea de precept, sau elementul de constrîngere care se aplică în caz de nerespectare a drepturilor şi a obligaţiilor din dispoziţie. Dreptul de a aplica o pedepsă şi obligarea acestuia de a o respecta. În literatura de specialitate, nu există unanimitate cu privire la conţinutul atribuit dispoziţiei şi sancţiunii. Potrivit unei opinii, dispoziţia implică dreptul şi obligaţiile statului de a aplica o pedeapsă şi obligaţia infractorului de a suporta o pedeapsă. Sancţiunea pentru organul judiciar ar consta în anularea hotărârii ilegale de către instanţa ierarhic superioară,în aplicarea unei sancţiuni disciplinare judecătorului vinovat de abatere disciplinară sau sancţiune în caz de săvârşire a unei infracţiuni de către judecător. Infractorului i se aplică sancţiunea, dacă nu se supune obligaţiei de a exercita pedeapsa,sancţiunea nu s-ar găsi în aceeaşi normă penală, ci în alte norme,alte articole de lege 72 . Atunci din cele relatate mai sus reiese că se încalcă alte dispoziţii din alte norme penale. Astfel, prin aceasta se încalcă alte dipoziţii din alte norme penale prin realizarea altor ipoteze şi se aplică pedepsele prevăzute în aceste norme. Sancţiunea este prezentă în majoritatea cazurilor în aceeaş normă şi nu alte norme sau articole. În acest caz apare întrebarea sancţiunea din norma de încriminare pentru ce fapte se aplică şi căror persoane. Noţiunea descrisă, adeseori ―se pedepseşte‖ în situaţia în cauză nu s-ar mai putea face delimitare între normele penale prohibitive şi cele unirative. Noţiunea ―se pedepsesc‖ presupune faptul că infracţiunile se pot comite sub aspectul laturii obiective prin mai multe modalităţi. Potrivit unei alte păreri, norma penală se adresează indivizilor cărora le interzice sau le pretinde o anumită conduită, organelor judiciare cărora la cere să se aplice pedepsele, dispoziţia şi sancţiunea nu rămân în mod constant aceleaş ci îşi schimbă funcţia 73 . Normele se adresează cetăţenilor înaintea comiterii faptei şi premiază dispoziţia de a avea o anumită conduită prohibitivă sau onerativă. Partea a doaua a normei o formează sancţiunea arătată prin expresia ―se pedepseşte‖ norma se adresează organelor judiciare după săvîrşirea infracţiunii 74 . Dispoziţia indicată prin expresia ―se pedepseşte‖ arată cetăţenilor ce trebuie să facă, adică faptul de ai aplica infractorului o sancţiune. Expresia ―se pedepseşte‖, se va considera ca ―sancţiune‖ atunci cînd se adresează organelor judiciare. Norma penală dacă ar avea două sau mai multe dispoziţii, înseamnă că, în cazul folosirii pluralului ― se pedepsesc‖ ar însemna că există mai multe sancţiuni şi mai multe dispoziţii. De aici rezultă că dispoziţia şi sancţiunea nu se schimbă atunci cînd se adresează cetăţenilor sau organelor judiciare după săvîrşirea infracţiunii. Aşadar, dispoziţia nu-şi schimbă funcţia după cum se adresează cetăţenilor sau organelor judiciare, de aici rezultă că aceasta poate fi numai una singură şi sancţiunea este consecinţa nerespectării dispoziţiei în urma săvîrşirii faptei infracţionale. Prin noţiunea de lege penală în general se are în vedere faptul că aceasta constituie totalitatea legilor penale. Cunoaşterea legii este necesară, pentru că de o lege penală bună,clară depinde succesul activităţii de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal,fiindcă de o lege bună depinde şi buna ei funcţionare şi interpretarea corectă a acesteia.

5. 1. Structura şi conţinutul legii penale Există recunoscută unanim părerea că normrle penale se subîmpart în următoarele categorii. 1.Normă penală generală (cum ar fi, bunăoară, Codul Penal care este, la rândul său o lege penală bine structurată şi sistematizată. 2.Normă penală specială este acea normă care tratează doar unele infraţiuni sau una singură. 1.Norma penală generală este: completă,de trimitere,în alb. 1.1.Norma penală completă este acea normă care cuprinde toate elementele unei norme penale,referitoare la încriminarea şi sancţionarea unei fapte. 1.2.Norma penală de trimitere este la rîndul său acea normă incomplectă,folosită în tehnica legislativă penală şi constă în aceea că împrumută anumite elemente cu privire la încriminare,fie cu privire la pedeapsă de la o altă pedeapsă. 1.3.Norma penală în alb este tot o normă penală incompletă,ea cuprinde o autorizaţie sau delegare dată de către un organ de stat competent (Consiliu de miniştri, de exemplu) să încrimineze şi să sancţioneze o anumită faptă.

71 Ibidem, p.27

72 Ion Oancea, «Tratat de drept penal», (p.generală), Ed.»ALL» 1996, p.44.

73 Ludovic Biro, Traian Pop, Vintilă Dongoroz, op.cit.

74 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.27.

38

2.Norma penală specială cuprinde, de obicei, numai douâ elemente (dispoziţia şi sancţiunea).Dispoziţia presupune interzicerea unei acţiuni sau omisiuni. Sancţiunea este pedeapsă care se aplica în cazul nerespectării dispoziţiei 75 . Aceste două elemente sînt considerate necesare şi suficiente în stuctura normei penale de incriminare. 2.1Normele juridice nepenale la care preceptul este explicit formulat şi numai pe calea deducţiei se poate stabili ilicitul expus corespunzător acestuia. 2.2Norma penală specială are o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune. Dispoziţia normei de drept penal, adică preceptul sau regula de conduită pretinsă destinatarilor legii penale nici nu ar putea fi exprimată altfel decât prin prevederea acţiunii sau inacţiunii interzise în legătură cu o anumită valoare socială. Norma juridică penală generală prevede condiţiile în care se nasc, se modifică, şi se sting raporturile juridice penale. Norma juridică penală specială prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune, pedeapsa care se aplică pentru săvârşirea ei. Regula că normele speciale derogă de la cele generale (specialia generalibus derogant) are prioritate de aplicare în caz de concurs. 3.Norme prohibitive şi norme onerative 3.1Norme prohibitive - conţin ca de regulă conduită obţinerea de a săvârşi fapta descrisă şi incriminată în dispoziţie. 3.2Norme onerative - conţin ca regulă de conduită săvârşirea faptei, a cărei omitere este interzisă. În raport cu aceste douăcategorii de norme,în literatura de specialitate sunt abordate unele probleme cum ar fi acelea ale vinovăţiei ca element al infracţiunii. 4. Mai deosebim norme unitare şi divizate. 4.1.Norme unitare sînt normele prevăzute cu ambele lor elemente, dispoziţia şi sancţiunea, în întregul lor, în acelaşi articol, al legii. 4.2.Norme divizate sunt acele norme elementele cărora şi anume dispoziţia sau o parte din ea, ori sancţiunea, nu se găsesc în acelaşi articol, ci în articole diferite. 5.Se mai cunosc deasemenea cîtevai tipuri principale de astfel de norme: norme de incriminare cadru sau norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire. 5.1. Norme de incriminare cadru se diferenţiază prin faptul că au în conţinutul lor o dispoziţie de incriminare în cadru şi o sancţiune corespunzătoare acestei incriminări. Dispoziţia din normele incriminatoare cadru se completează cu dispoziţiile din diferite legi prin care se organizează anumite profesii sau activităţi. Avantajul unei economii de norme incriminatoare constă în faptul că ea face posibilă elaborarea, când e cazul de noi norme complimentare, fără ca incriminarea cadru să se modifice. Neajunsurile care afectează acţiunea unor principii fundamentale ale dreptului penal, legalitatea incriminărilor şi pedepselor, prevenirea faptelor prevăzute de legea penală. 5.2.Norme de trimitere şi referire. Normele divizate trebuie să fie prin strângerea laolaltă a tuturor elementelor componente ale dispoziţiei incriminare şi respectiv ale sancţiunii. În literatura de specialitate se mai face deosebire între norme de trimitere şi norme de referire. Normele de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, ele se completează împrumutând aceste elemente de la alte norme la care fac trimitere acele elemente sunt încadrate în norme de trimitere pentru a evita repetarea. Modificările normelor complimentare sau abrogarea acetora nu influenţează conţinutul normei de trimitere pentru a evita repetarea acestora. Normele de referire sunt de asemenea incomplete, ele se completează prin împrumut de elemente din alte norme la fel ca şi normele de trimitere. Normele de referire, interpretându-se îşi subordonează conţinutul faţă de elementele normei complimentare, evitând dependenţa de acestea, în aşa fel încât modificările conţinutului normei complimentare atrag implicit modificarea conţinutului normei de trimitere. Norma de referire nu este determinată numai de necesitatea simplei referi, dar şi de legăturile interne între norma de referire şi norma complimentară, interdependenţa, modificările aduse uneia din norme să influenţeze, inevitabil, asupra celeilalte. Diferenţa normelor de trimitere de acelea de referire rezultă din interpretarea raţională a normelor implicate, în cazul modificării normelor complimentare, pentru a stabili efectele pe care această modificare le produce asupra normelor de referire sau de trimitere în discuţie.

75 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.31.

39

6.Clasificarea normei după determinarea sancţiunii După gradul de determinare şi de precizare a sancţiunii, normele penale se subînpart în; norme penale absolut nedeterminate, absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.

1. Normele absolut nedeterminate sunt acele norme care nu precizează sancţiunea nici sub aspectul

naturii, nici al duratei. Din normă rezultă că fapta este incriminată şi că se pedepseşte fară a se indica în vreun

mod oarecare felul şi limitele sancţiunii. Astfel de normă este respinsă de principiul legii pedepsei, care impune ca legea penală să determine pedepsele sub aspectul naturii şi duratei, înlăturându-se astfel orice posibilitate de arbitrariu şi subiectivism în stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de către organele de judecată.

2. Normele cu sancţiuni absolut determinate sunt acele norme ce prevăd pedeapsa, determinând toată

natura şi cuantumul fix al acesteia, cuantum ce poate fi modificat prin influenţa cauzelor circumstanţelor de agravare sau atenuare a pedepsei. Sancţiunile sunt absolut determinate, dacă satisfac cerinţele procesului legii pedepsei, se opun totuşi cerinţelor unui alt principiu diriguitor în stabilirea pedepsei şi anume principiul

individualizării răspunderii şi al pedepsei penale. Datorită faptului că prin determinarea absolută a pedepsei se înlătură instanţei orice posibilitate de individualizare a sancţiunii în raport cu gravitatea fiecărei infracţiuni în parte, gravitatea întotdeauna este diferită chiar şi în cazul aceluiaş tip de infractiune, de aceea în sistemul nostru nu a fost acceptat şi nici în legislaţia penală modernă.

3. Norme cu sancţiuni relativ determinate sunt acele norme în care pedeapsa este prevazută cu două

limite, un minim şi maxim special, dând posibilitate instanţelor de judecată să stabilească un cuantum potrivit periculozităţii sociale concrete a faptei şi persoanei făptuitorului, cât şi de executare. În Codul Penal norma nu prevede limite speciale, ci indică numai natura pedepsei, nu înseamnă că această pedeapsă este nedeterminată

sau că limitele ei coincid cu minimul şi maximul general, într-o asemenea situaţie, norma din partea generală prevede care sunt limitele speciale.

4. Norme cu pedepse relativ determinate sunt imperativul unei juste individualizări a pedepsei, pedeapsa

reflectă gradul de pericol social al faptei, reestimând gradul de pericol social abstract. Infracţiunea în realitatea

vieţii se poate manifesta sub o multitudine de aspecte, fiecare cu un anumit grad de pericol social. Numai o pedeapsă relativ determinată acordă instanţei posibilitatea de a individualiza un anumit cuantum între minimul şi maximul special, cuantum care să corespundă faptei concrete judecate.

5. Norme cu sancţiuni alternative sunt acele norme în care figurează două pedepse principale de natură

diferită, instanţa având posibilitatea să aleagă una sau alta, în funcţie de acelaşi criteriu, pericolul social concret

al faptei si al făptuitorului. Alternativ cu pedeapsa închisorii apare la conţinutul unor norme şi pedeapsa amenzii.

6. Normele cu sancţiuni comulative prevăd în partea sancţionătoare două pedepse, dintre ele una este

principală (închisoarea) şi alta complimentară (interzicerea unor drepturi) ce se aplică de către instanţa de judecată în mod cumulativ (împreună). 7.Alte categorii de norme penale. Normele cu ipoteză simplă sau cu o ipoteză descriptivă (de descriere). Norma se mai clasifică în funcţie de imprejurarea modului mai detaliat sau sintetic în care se formează ipoteza. Literatura noastră cunoaşte puţine exemple de norme cu ipoteză simplă, principiul legislaţiei incriminează, impunînd cerinţa elaborarii unor incriminări cu ipoteze astfel formulate, încît să poată acoperi convenabil finalitatea urmarită. Întâlnim totuşi astfel de norme în ipoteza acestor infracţiuni, care, de fapt, nu necesită uneori decât simpla lor denumire 76 . Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (civil, muncii, administrativ), izvoarele cărora alături de lege pot fi hotărârile şi deciziile organelor puterii de stat şi administraţiei locale normele penale referitoare la infracţiune şi pedeapsă trebuie exprimate numai în forme de acte normative. Aceasta presupune că infracţiunile comparativ cu alte tipuri de incălcări, se caracterizează cu un grad ridicat de pericol obştesc, dar pedepsele au urmări mai serioase comparativ cu alte tipuri de răspunderi (disciplinare administrative sau acele civile). Legea penală este un act normativ emis de organul legislativ suprem al puterii de stat sau prin referendum. Ca şi legea, legislaţia penală exprimă acele schimbări în viaţa obstească a statului, care se petrec în ţară. La această activitate ligislativă rolul important îl are bilanţul şi insemnarea practicii judecătoreşti, meritele ştiinţei penale ale dreptului execuţional penal, ale criminologiei şi ale altor ştiinţe. Legislaţia penală şi Codul Penal sunt chemate să asigure aplicabilitatea practicii şi normelor necesare pentru condiţiile moderne şi ridicarea eficacităţii şi rangului în lupta cu infracţionalitatea în acelaş timp şi cu noile forme şi tipuri de infracţiuni (crima organizată, profesională). Articolele părţii speciale se impart în dispoziţii şi sancţiuni, dar dispoziţia este unită cu ipoteza. Dispoziţia este o parte în care se conţine descrierea tipului respectiv de infracţiune. Astfel există cîteva tipuri de dispoziţii:

Dispoziţie simplă – conţine denumirea infracţiunii, dar nu-i determină semnele sau calificativele.

76 N.Giurgiu, Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.53.

40

Dispoziţie de blanchetă (blanc, formular, ce trebuie completat), ea nu califică sau determină semnele infracţiunii, dar face trimiteri la alte norme şi acte normative Dispoziţie descriptivă (conţine semnele concrete ale infracţiunii) Dispoziţie de trimitere, ea nu dă tipuri concrete de semne cu scopul de a economisi textul legal, face trimiteri la altele Dispoziţie combinată, care conţine o combinaţie la toate modalitaţile de sus. Sanctiunea apreciaza tipul şi mărimea pedepsei mai ales pentru răspunderea pentru o infracţiune concretă. Sancţiunea absolut determinată indică tipul şi mărimea concretă a pedepsei. Sancţiunea relativ determinată arată tipul de pedeapsă şi limitele maximale şi minimale. Sancţiunea alternativă conţine două sau mai multe pedepse, dintre care judecata alege numai una. Legi speciale cu dispoziţii penale În legislaţie există o multitudine de legi speciale cu dispoziţii penale. Legislaţiile ce reglementează un anumit domeniu de activitate (economice, vamale, rutiere), au în cuprinsul lor norme penale, care prevăd infracţiunile ce se pot comite în acel domeniu de activitate, încalcarea unor obligaţii impuse de legea specială. Asemenea norme penale nu au caracterul unor norme penale generale (nu cuprind principii şi nici nu disciplinează unele instituţii juridice penale referitoare la infracţiune si pedeapsă) Actul normativ privind circulaţia pe drumurile publice cu automobile neînmatriculate, fără permis de conducere, conducerea pe drumuri publice a unui autovehicol de o persoană având în sînge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, părăsirea locului accidentului, legea privind protecţia muncii, codul silvic, legea regimului vamal, legea privind reglamentarea pescuitului şi protecţiei fondului piscicol, actul normativ privind producţia, vînzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice, legea privind activitatea de comerţ interior, legea privind protecţia mediului înconjurător.

Datorită diviziunii domeniilor de activitate şi a necesitaţii reglementării lor, precum şi a apărării mai ferme a valorilor sociale circumscrise acestor domenii prin normele penale, s-a adoptat un număr considerabil de legi speciale cu dispersiuni penale, norme penale ce consacră infracţiuni din cuprinsul acestor legi fiind incluse in legea penală 77 . Dreptul nu este altceva decât sistemul normelor juridice, adică a regulilor de conduită incluse de puterea publică şi cele ale destinatării asigurării ordinii în societate. Pentru a-şi atinge finalitatea, regulile de conduită trebuie să conţină întotdeauna o comandă, un ordin, o punere în vedere prin care se cere să se facă ceva (jussum), să nu să se faca ceva (vettum) sau să se facă în anumite condiţii (permissum) 78 . Perceptul şi sancţiunea sunt considerate cele două componente sau momente obligatorii pentru existenţa oricărei reguli de conduită 79 . Teoria generală a dreptului a definit norma juridică ca o regulă generală de conduită, instituită şi sancţionată de stat, asigurată în aplicarea ei de conştiinţa membrilor societăţii sau, la nevoie, de forţa de constrângere a statului regulă care prescrie anumite drepturi şi obligaţii. Spre deosebire de celelalte norme de conduită, cele juridice prezintă, cel puţin, trei particularităţi distincte:

1. Spre deosebire de celelalte, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică. De aici,

derivă caracterul lor explicit, obligatoriu şi irefragrabil (necombătut)

2. Sub raportul conţinutului său, norma juridică are un preaceptum juris, categorie şi obligaţie, precum şi

o sancţiune (sanctia juris) determinată precis şi certă ca realizare.

3. Preceptul poate consta în de a nu face (norma prohibitivă), de a face ceva (norma onerativă) sau de a

face numai în anumite condiţii (norma permiso-onerativa). Sancţiunea, la rândul ei, poate consta dintr-o reparaţiune, retribuţie (ispăşire) sau provenţiune (măsură de siguranţă). Norma juridică de drept penal presupune reglementarea apărării sociale contra creării prin mijloace de drept penal. Norma de drept se va subordona în esenţa structurii generale a oricărei norme juridice, dar, în acelaş timp, va prezenta şi unele particularităţi proprii:

1. Norma juridică extrapenală prevede o parte preceptivă care cuprinde chiar preceptul în sine, adică

comanda sau punerea în vedere de a face sau a nu face ceva, conţinând o formare exceptată din care se deduce

obiectul corespunzător, în cazul normelor de drept penal.

2. Sancţiunile extrapenale vizează reparaţia, adică repunerea unui vătămat intr-o situaţie asemănătoare

cu cea preexistentă încălcării normei, în cazul sancţiunii penale acesta are un vădit caracter preventiv şi represiv

3. Normele juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă.

4. Realizarea normelor de drept penal demonstrează naşterea principiului de acţiuni publice (al

statului).

5. Sancţiunea în contextul dreptului penal nu este eventuală, ci inevitabilă.

77 M.Zolyneak «Drept penal» Vol-2, Ed.Fundaţiei «Chemarea», Iaşi, 1993, p.118.

78 N. Giurgiu INFRACŢIUNEA, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.53.

79 V.Dongoroz op.cit p.83

41

§6.Interpretarea legii penale. Interpretarea legii penale. Formele interpretării: după subiect, metodă şi volum. Importanţa interpretărilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pentru aplicarea legilor penale.

6.1. Procedeele de interpretare a legii penale. În cercetarea ştiinţei dreptului penal se folosesc următoarele metode: metoda logică, istorică,tehnică comparativă şi sociologică, literală. 1.Interpretarea raţionala sau logică In cazul in care cele doua feluri de interpretare, dintre care cea literal- gramaticală are intîetate, conduc la rezultate diferite, prevaleaza intelesul dedus pe cale logica. Interpretarea logica apare sub forma a 4 tipuri de metode fundamentale, logico-analitică,sistematică, istorică, analogică. Interpretarea rationala se analizează după următoarele raţionamente;

- raţionamentul “ a fortiori” – presupune argumentul că legea penala interzice mai putin interzice

implicit şi mai mult (ad minori, ad majori)

- raţionamentul “per a contraris” – este prezent atunci cînd o dispoziţie interzice sau sanctionează o

fapta numai în anumite condiţii, incidenţa sa este inclusă în condiţii diferite decît cele limitativ prevăzute de

lege.

- raţionamentul “reductio ad absurdum” – presupune ideea în care este exclusă, interpretarea care

exclude interpretarea care prin aplicare conduce la consecinte absurde, inadmisibile, contrare spiritului legii.

- raţionamentul “ a pari” – unde există aceleaşi raţiune sau situaţie şi unde trebuie sa prevaleze

aceeaşi soluţie (ubi iadem ratio ibi idem jus) şi deci legea penală este incidentă în raport cu cazuri neprevăzute

în legea penală interpretată.Expunerea continutului normativ al legii într-o abordare din cele mai complexe – presupunînd aflarea cauzei reale care a determinat editarea normei şi a scopului urmărit de legiuitor (ratio legis sau ultima ratio), a imprejurării de fapt . Interpretarea prin anologie reprezintă o variantă a interpretarii logico-rationale, prevalent de rationamentul analogic şi interpretarea extensivă;

- legile penale sunt de stricta interpretare (poenalia sunt strictissime interpretationis).

- legile penale defavorabile trebuie interpretate in mod strict, iar cele instituite în favoarea

infractorului trebuie interpretate extensiv. Interpretul în fata unei norme penale cu un conţinut îndoielnic în acest caz trebuie să opereze interpretarea cea mai favorabilă delicventului în baza principiului “in dubio mitius‖, în normele de drept penal îndoielnice operează regula susmenţionată şi nu “in dibio pro reo‖ incidenţa ce se legitimează numai în materia aprecierii probelor în cadrul procesului penal şi anume referitor la prezumţia de nevinovatie 80 . Metoda istorică presupune determinarea vointei legiuitorului din perspectiva studierii unor date care se pot surprinde din perspectiva istorică. In sfîrşit o acţiune a metodei istorice se înscriu şi lucrările preparatorii (antiproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii penale, discutiile parlamentare, dispozitiile din legile

penale anterioare, dispozitiile din legile straine, care au servit ca sursa de inspiratie, materiualul doctrinal si practica judiciara presupusa ca ar fi influientat asupra operei legislative.) Metoda tehnică,majoritatea autorilor scot la evidenta faptul ca cea mai potrivita metoda pentru studiul dreptului este metoda tehnica juridica metoda rationala,sistematica anume in directia cercetarii stiintelor normative (formale). Studiul tehnico- juridic implica urmatoarele subspecii componente: studiul exegetic, studiul dogmatic şi studiul critic. Studiul exegetic – presupune sau abordeaza cunoaşterea regurilor de drept în conceptul conţinutului, funcţionarea şi sfera lor de aplicare. Studiul dogmatic – conceptualizarea prin sinteză a dogmelor ramurii de drept (sintetizare). Studiul critic identificarea unor imperfectiuni, realizarea unor formulari de reglamentare superioara a diverselor reguli, optimizarea legii penale în concordanţă cu rezultatul altor fenomene se particularizează prin vocaţia sa de verificare şi evaluare. Metoda comparativă presupune studiul comparativ al normelor şi instituţiilor dreptului penal,aparţinînd altor ramuri ale dreptului şi care sunt în tangenţă cu dreptul penal în scopul cunoaşterii lor,determinării elementelor identice şi distincte. Metoda sociologică constă în studierea eficacităţii acţiunii normelor şi instituţiilor dreptului penal. Metoda literală. 1.Interpretarea literală reprezinta nu numai cuvintele in sine, dar si modul în care sunt folosite, acestă metodă relevă trei planuri de abordare: etimologic, sintactic si stilistic.

80 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.70

42

punct de vedere etimologic – un cuvint sau o expresie ce au suferit schimbari semantice, cînd însă

cuvîntul are mai multe semnificaţii, regula este ca va prinde accepţiune pe care o impune însuşi contextul normei de interpretare cautîndu-se sensul implicit.

punct de vedere sintactic – singularul implică şi pluralul nu înseamnă ca folosirea pluralului ―exclude‖

singularul ci îl implica ori de cite ori le diciplinează separat, atît separarea cît şi excluderea trebuind determinate explicit, textul legii foloseste cuvinte implicate impreunînd unele substantive cu articolele lor sau verbe ori complimentele lor.

punct de vedere stilistic – aflarea intelesului legii din întreaga construcţie a propoziţiei - nu se poate

ignora nici unul din cuvintele sau semnele ortografice existente în lege ex pleonism (ascendent în linie dreapta. 6.2. Interpretarea legii penale, organele de interpretare. Normele penale sunt de strictă interpretare ca o consecinţă a principiului legalitaţii. Regula cu valoare interpretivă este faptul cînd sînt situaţii de pluralitate a normei juridice penale predomină regula“specialia generalibus derogent”. Unii scriitori studiaza problematica interpretării în studiul elementelor infracţiunii 81 . Alţii care reprezintă majoritatea autorilor străini, studiază aceiaşi problematică în spaţiul destinat studierii elementului legal al infracţiunii, imediat după expirarea principiului legalităţii şi ca o consecinţă a acestuia După criteriul subiectului de interpretare:

- Interpretarea legală este data de acelaş organ care a elaborat norma si este autentică şi obligatorie ea poate fi contextualaă sau ex intervallo cînd îi este posterioară.

- Interpretarea doctrinară este dată de către specialişti reputaţi în domeniu sau personalităţi notorii

adică consacrate deja ştiinţei, autenticitatea şi prestigiul ei derivind din valoarea intrinsecă a lucrarilor şi monografiilor de valoare. In vechime operile jurisconsultilor indeplineau un rol atît de important, încît erau considerate surse (izvoare) de drept.

- Interpretarea judiciară o formează jurisprudentă sau practica juridică în domeniu şi nu are autencitate

decît în cazul în care a provoca şi cînd soluţia juridică capătă puterea de lucru judecat în anumite cazuri îşi dobîndesc în anumite cazuri tipice, prestigiul lor model aplicabil (mutatis, mutandis),fără a se ajunge la o anchiloză. Prestigiul cel mai înalt îl poartă soluţiile Curţii Supreme de Justiţie iar al celorlalte instanţe îsi păstrează independenţa, valoarea cu activitate sporită, reprezentînd funcţia vădită de a uniformiza şi promova uniformitatea unor interpretari fără a fi izvoare de drept, asemănările nu sînt identice.(n.g.) 6.3. Rezultatele şi limitele interpretării. Legea exprimă exact atît cît a voit sa expună legiuitorul (lex dixit quam voluit) ceea ce se referă la interpretarea declarativă. Daca legiuitorul a dorit să expună mai mult decît rezultă din felul cum s-a exprimat (lex dixit minus quam voluit) atunci ne aflăm în prezenţa interpretării extensive cu nuanţele şi aspectele acesteia. Legile penale, care se referă la faptul cînd legiuitorul a vrut să spună mai puţin sau mai concis decît ceea ce a exprimat întradevar ne aflăm în prezenţa interpretării restrictive (lex dixit plus quam voluit). Regula generala referitoare la legile penale se referă la faptul, că acestea sunt de strictă interpretare (poenalia sunt strictissimae interpretionis) şi întelesul lor nu poate fi extins prin interpretare excesivă. Operatia interpretarii este lamurirea şi explicarea sensului adevărat, astfel ca CSJ prin deciziile secţiei penale, deciziei date în plen contribuie la uniformizarea şi unificarea interpretării şi aplicării legii penale. Deseori la interpretare legii se folosesc şi elemente dinafara textului legii, care cu ajutorul logicii ajută la aflarea sensului legii. Cauza legii mai este denumită uneori şi ocazia legii (ocasio legis), adică situaţiile, care au precedat imediat edictarea legii. Alteori se vorbeste de motivul legii, adică cerinţele interesele care au motivat, justificat apariţia legii, un element ajutător la interpretarea raţionala a legii, adică elementul care arată ce a urmărit legiuitorul prin lege. De regula la exprimarea de motive a legii se arată şi scopul pe care l-a urmărit legiuitorul. Un alt element în raţiunea interpretarii legii este (ratio legis ), adică rostul legii sau menirea şi funcţiile pe care trebuie să le implinească legea. Un nou aspect de interpretare limitativă a legii o formează spiritul legii (spiritus lex) şi care presupune orientarea generală a legii, principiile generale, care o străbat şi care rezultă din scopurile şi răţiunea legii 82 . Sinteză asupra capitolului Dezvăluind conţinutul şi esenţa principiilor de aplicare a legii penale naţionale, în încheierea capitolului dat concluzionăm că spaţiul şi timpul sunt acele elemente de relaţie, în raport cu care legea penală capătă aplicaţiune (devine activă), şi care-i delimitează în mod firesc şi inevitabil puterea şi câmpul de aplicare. Astfel, cercetând dimensiunea spaţială de acţiune a legii penale, menţionăm faptul că legea naţională are un caracter strict teritorial, ea răsfrângându-şi autoritatea asupra teritoriului ţării noastre. Însă în interesul asigurării

Din a

b Din

c Din

81 Narcis Giurgiu, «Infracţiunea», Ed.»GAMA», Iaşi 1994, p.51

82 Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.64.

43

şi dezvoltării unor fructuoase relaţii de colaborare în plan poietic, economic şi cultural, precum şi în interesul cooperării pe plan internaţional în lupta contra criminalităţii, legiuitorul i-a stabilit unele restricţii şi facilităţi cu privire la puterea sa de aplicare în raport cu spaţiul. Cât priveşte aplicarea legii penale în raport cu timpul, vom spune că regula generală de acţiune a legii în timp constă în aplicarea numai a legii ce se află în vigoare. În fiecare moment cât această lege se află în vigoare, organele de anchetă şi instanţele de judecată trebuie să se conducă numai de prevederile acestei legi, deoarece nu pot exista concomitent două legi ce ar reglementa unele şi aceleaşi relaţii, care ar califica şi ar stabili pedeapsa pentru una şi aceeaşi faptă infracţională. Faţă de fiecare infracţiune săvârşită în perioada de timp în care o lege este activă, instanţa de judecată trebuie să aplice anume această lege. Tot în baza acestei reguli, faţă de infracţiunea săvârşită până la intrarea în vigoare a noii legi penale,de care se conduce la moment instanţa de judecată, trebuie să se aplice legea care era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.Astfel se primeşte că în timpul de acţiune a noii legi penale, instanţa de judecată o aplică pe cea veche, ieşită deja din vigoare (acest fapt fiind posibil numai în cazurile când legea nouă este mai dură decât cea veche), ca urmare a voinţei legiuitorului ce se exprimă în formă de normă conflictuală. Astfel de aplicare a legii penale se numeşte supravieţuirea legii penale sau ultraactivitate. În sfârşit, în calitate de excepţie de la regula generală, faţă de fapta social periculoasă ce a fost săvârşită în timpul de acţiune a vechii legi , se poate aplica noua lege (care este mai blândă ), astfel de acţiune a legii penale fiind denumită – acţiunea retroactivă a legii penale.

II. Plan de seminar

1)

Definiţia legii penale.

2)

Tipurile de legi penale.

3)

Structura legii penale.

4)

Ce presupune legea mai blândă?

5)

Care lege este mai blândă: legea care prevede închisoare pe un termen de la 3 la 8 ani sau legea

care prevede închisoare pe un termen de la 4 la 7 ani?

6)

Definiţi noţiunea de teritoriu.

7)

Ce presupune principiul cetăţeniei şi principiul teritorialităţii în cazul aplicării legii penale în

spaţiu?

8)

Modalităţi de dispoziţii?

9)

Modalităţi de sancţiuni?

10)

Raportul dintre articol al legii penale şi normă juridico-penală?

11)

În ce constă specificul principiului teritorialităţii şi cetăţeniei?

12)

Ce înţelegeţi sub acţiunea legii în timp?

13)

Cine se bucură (profită) de imunitate diplomatică?

14)

Cum se aplică legea penală faţă de persoanele care au comis infracţiuni după hotarele Republicii

Moldova?

15)

Care este procedura de intrare în vigoare a legii penale?

16)

Cum înţelegeţi afirmaţia la momentul săvârşirii infracţiunii?

17)

Ce lege are efect retroactiv?

18)

În ce constă esenţa legii care atenuează şi care agravează pedeapsa?

19)

Ce înţelegeţi sub situaţiile contradictorii ale legii penale?

ANEXE

timp

Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul

Articolul

8.

Acţiunea

legii

penale

în

săvîrşirii

faptei.

Articolul

9.

Timpul

săvîrşirii

faptei

Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor

penale

(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor

care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care

penale.

(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei

execută pedeapsa ori

Articolul

10.

Efectul

retroactiv

al

legii

care

au

executat

pedeapsa,

dar

au

antecedente

infracţiuni

Soluţionaţi şi argumentaţi speţa

nu

are

efect

retroactiv.

44

1.Maricelo, cetăţean italian, aflat în excursie în ţara noastră, conducând neatent autoturismul proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german Kohn, aflat şi el ca turist în ţara noastră. Să se arate dacă fapta cade sub incidenţa legii noastre penale? 2.Ţurcanu, aflându-se în calitate de turist în Turcia, cu autoturismul propriu, a încălcat regulile de circulaţie, şi ca rezultat a fost lovit un cetăţean străin, cauzându-i leziuni corporale grave. Pentru fapta sa Ţurcanu a fost tras la răspundere şi pedepsit în baza legii Turciei. Cum se rezolvă problema tragerii la răspundere penală a cetăţenilor R.Moldova care au săvârşit infracţiuni peste hotare? Poate fi Ţurcanu supus răspunderii penale după legile Turciei?

în

octombrie 1999. El a fost supus răspunderii penale pentru infracţiunea de contrabandă. În timpul judecăţii, au fost introduse modificări ale dispoziţiei art.75, unde contrabandă era socotită trecerea bunurilor, obiectelor, mărfurilor, ce depăşesc suma de 9000 lei.

Se va aplica faţă de Martin legea nouă? Când legea nouă are efect retroactiv? 4.Savin care locuia într-un sat la frontiera R.Moldovei cu Ucraina, a tras cu arma din grădina sa un foc într- un cetăţean de pe teritoriul Ucrainei şi l-a omorât. Apreciaţi locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărei ţări poate fi aplicată pentru această infracţiune? 5.Pe o navă militară a R.Moldova, care se afla în vizită oficială într-un port militar în Bulgaria, marinarul Dante a săvârşit un furt. Care este locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărei ţări poate fi aplicată pentru această infracţiune? 6. Leon, membru al personalului diplomatic al unei ambasade la Chişinău, conducând neatent un autoturism pe şoseaua Bălţi-Chişinău, a comis un accident de circulaţie în urma căruia victima Inoi a suferit o vătămare gravă a integrităţii corporale. Poate fi tras la răspundere penală conform legii noastre Leon? Literatura recomandată:

3.Martin a fost prins la frontieră cu 5 saci de ardei graşi în valoare de 1000lei,

aduşi din Ucraina

1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002

2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. pag.44-81

3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.

4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie

românească.

5. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В. Наумова,

Москва, 1997, с.3 – 33. Orice altă ediţie rusească.

6. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi

X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 21-26.

7. Codul penal al Republicii Moldova. -18 aprilie 2002. nr.985-XV;

8. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;

9. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;

10. I.Oancea, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954;

11. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.

12. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, pag.5-29;

13. И.Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967г.;

14. Н.Дурманов, Советский уголовный закон, МГУ, 1967 г.;

15. А.Наумов, Применение уголовно-правовых норм, Волгоград, 1973 г.;

16. А.Шляпочников, Толкование уголовного закона, Москва, 1960г;

17. Я.М.Брайнин, Уголовная ответственность и ее основания в уголовном праве, Москва,

1967 г.;

18. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.

45

Capitolul 3.Noţiunea de infracţiune Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii infracţiunii, delimitarea acestei instituţii a dreptului penal de infracţiune de componenţa de infracţiune, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.

Subiecte:

§1.Noţiunea infracţiunii. §2.Semnele infracţiunii:

§3.Clasificarea infracţiunilor;

§1.Noţiunea infracţiunii. Noţiunea de infracţiune, esenţa ei socială şi semnele juridice care o caracterizează ocupă locul centarl în cursul dreptului penal 83 . Infracţiunea, în sensul ei cel mai larg este un act de conduită exterioară a omului, care din cauza tulburării pe care o produce ordinii de drept este supusă represiuniii penale. Infracţiunea, ca fenomen negativ, poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Astfel, în plan material – obiectiv infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un act de conduită exterioară a omului, de natură a produce modificări în lumea înconjurătoare; în plan uman – ea reprezintă o exteriorizare a personalităţii infractorului; în plan social – se manifestă ca o reacţie negativă antisocială aptă de a pune în pericol sau a leza valorile ei şi condiţiile de existenţă ale societăţii; în plan moral – infracţiunea presupune întotdeauna o negare a regulilor de comportare general admise de majoritatea celorlalţe membri ai societăţii, iar în plan juridico – penal ea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale. Orice infracţiune mai întîi de toate este o faptă socială şi exprimă o anumită poziţie a faptului faţă de

rînduielile sociale. Ca fenomen social, noţiunea de infracţiune evoluează ca şi noţiunea de moralitate. Chestiunea de a se şti dacă o anumită acţiune sau inacţiune inconvensabilă trebuie să fie considerată infracţiune, deci reprimată şi în ce măsură, depinde în mod esenţial de aprecierea pe care majoritatea membrilor societăţii o dă, în diverse perioade ale dezvoltării sociale, feluritelor fapte ce se produc în viaţa colectivităţilor. În fiecare epocă şi în fiecare ţară, statul are o concepţie particulară despre condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, despre importanţa, mai mare sau mai redusă, a unor valori sociale, ca urmare consideră un anumit număr de reguli de conduită ca absolut necesare pentru existenţa societăţii, şi, determină în cuprinsul legii penale, faptele pe care le impune cetăţenilor, sub ameninţarea unei pedepse. Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă acţiune sau inacţiune, imputabilă autorului sau, prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Ceea ce caracterizează infracţiunea ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea – adică proclamarea unei acţiunisau inacţiuni socialmente aeconvinabile ca infracţiune – şi, pe de altă parte, prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea ei. Legiuitorul nostru a definit infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art. 14 al.1, în sensul că,