D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară?

Curs # 01
AY 2010-2011

CE ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ?

CUPRINS

Ce este şi ce nu este psihologia judiciară?

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare
Metodologia psihologiei judiciare
Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare
Beneficiarii cunoştinţelor de psihologie judiciară

Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară

Contribuţia altor discipline în conturarea domeniului psihologiei judiciare

Criminologia
Criminalistica
Dreptul penal şi dreptul de procedură penală
Medicina legală
Dreptul execuţional penal (penitenciar)
Psihologia generală
Psihologia socială
Psihodiagnosticul

* * *

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi

din ce în ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei
cinematografice şi romanelor poliţiste, atât disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în
psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”:
identificarea şi captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea
minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar
câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care creionează pentru
populaţie faţa psihologiei judiciare (puteţi urmări, în calitate de mostre de astfel de produse
media, de exemplu, mini-serialele „CSI – Investigaţii” sau „Cracker – psihologia crimei”).
De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi
criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei
discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se
află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor
juridice şi ştiinţelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub
cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de
rutină.

1
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia

judiciară, să începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest suport
de curs nu este nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de creionare a
unui număr infim de mic de probleme care constituie conţinutul tematic al psihologiei judiciare.

* * *

În acest curs intenţionăm să oferim, pentru început, o scurtă prezentare a disciplinei sub
aspectul caracteristicilor specifice care o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu
al psihologiei sociale, metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei
judiciare, beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub cupola acestei discipline.
Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme principale de care
se preocupă psihologia judiciară.

Ce este şi ce nu este psihologia judiciară?

În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică
şi materia cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest scop,
pentru început, studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori foarte
abstracte şi sofisticate. Cu ce se începe în mod normal? Cutuma nescrisă spune că pentru început
este necesar a se sublinia importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În acest sens,
de regulă, se prezintă “argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”: se consideră, pe
bună dreptate, că orice disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea faptului că are un
obiect de studiu propriu si o metodologie ştiinţifică distinctă.
Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia
judiciară este o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe deplin
criteriul unei discipline ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi nici sub
aspectul metodologiei de cercetare a acestuia. Să analizăm pe rând obiectul psihologiei judiciare
şi metodologia acesteia.

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l definim,

într-o manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii intrapsihice şi al
comportamentului persoanelor implicate în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea
conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale şi civile).
Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică
totalitatea proceselor psihice – cognitive, afective şi motivaţionale – inaccesibile observaţiei
directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect, ca rezultat al observării
comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.
Să examinăm acum ultima parte a definiţiei propuse. Conflictul individului cu norma
juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de
conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă (vezi
şi Cadrul 1 pentru exemple). Deşi există o varietate foarte mare de norme juridice investigate
sistematic de diferite ramuri de drept (de exemplu, dreptul transporturilor, dreptul internaţional,
dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul afacerilor etc.), cele mai
2
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

numeroase, importante şi omniprezente norme juridice sunt normele civile şi normele penale.
Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi, cu anumite excepţii,
presupun o răspundere juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor. Ţinând cont de
aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu precădere de aspectele psihologice legate de
încălcarea normelor penale, şi, într-o mai mică măsură, de aspectele psihologice legate de
încălcarea normelor civile.

Exemplu de delict civil prin acţiune

Dacă persoana A lasă drept amanet persoanei B, ca şi garanţie pentru creditul obţinut, un
autoturism, iar persoana B foloseşte autoturismul în interese personale, suntem în situaţia în care
creditorul (persoana B) încalcă prevederile Codului Civil care interzice folosirea bunului amanetat (vezi
C. Civ., art. 1693). Această faptă a creditorului îi dă dreptul debitorului (persoanei A) să se adreseze
instanţei de judecată pentru ca bunul amanetat să fie pus sub sechestru judecătoresc şi ca, eventual, să-i fie
restituite şi daunele care le-a suferit din cauza uzurii la care a fost supus autoturismul.
În cazul de faţă persoana B comite un delict civil, adică încalcă legea civilă, prin faptul că face
ceva ce aceasta, prin intermediul prevederilor codului civil, îi interzice să facă.
Dacă, după ce executorul judecătoresc aplică, în baza hotărârii legale, sechestrul asupra
autoturismului şi persoana B sustrage de sub sechestru autoturismul şi îl foloseşte din nou în scopuri
personale, va comite un delict penal – o infracţiune. Infracţiunile, faţă de delictele civile, se pedepsesc: în
cazul dat, conform codului penal românesc infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o lună până la
un an sau cu amendă (vezi C. Pen., art. 244).

Exemplu de infracţiune penală prin non-acţiune / inacţiune

Dacă persoana C găseşte un telefon mobil şi în termen de 10 zile nu-l predă autorităţilor sau
persoanei care l-a pierdut comite o infracţiune penală care se regăseşte în Codul Penal cu titlul „însuşirea
bunului găsit” (vezi C. Pen., art. 216). De data aceasta delictul penal (infracţiunea) se comite prin
omisiune sau nesocotire a ordinului care se cuprinde în Codul Penal: lucrul găsit trebuie restituit
proprietarului sau predat autorităţilor. Persoana C riscă să fie pedepsită prin închisoare de la o lună la trei
luni sau cu amendă.

Cadrul 1: Exemple de conflicte a omului cu legea

În conflictul individului cu norma juridică participă, având diferite roluri în această

„dramă judiciară”, mai multe persoane: făptaşul propriu-zis (în termeni legali acestuia i se mai
spune pârât, în cazul unui proces civil, sau învinuit / inculpat, în cazul unui proces penal),
ocazional pot apărea complicele sau instigatorul, martori, gardieni publici, poliţişti, anchetatori,
procurorul, avocatul, completul de judecători, experţi, gardienii din instituţiile penitenciare etc.
Toate aceste categorii de persoane sunt implicate în mod diferit în prevenirea, geneza, producerea
şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică. De facto, am putea să le numim
personaje dintr-o dramă, drama individului care încalcă legea, drama judiciară. O să revenim
asupra acestei „viziuni dramaturgice”, asupra conflictului omului cu legea, în cursul următor.
Desigur, am putea formula obiectul de studiu al psihologiei judiciare şi prin frazări relativ
mai simple, deşi, poate mai puţin exacte, de genul: studiul aspectelor psihologice în procesul
înfăptuirii justiţiei sau studiul aspectelor psihologice în contexte legale, sau, mai metaforic,
studiul aspectelor psihologice prezente în drama judiciară.
După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al psihologiei
judiciare (pentru completări urmăriţi şi analizaţi alte definiţii din Tabelul 1), trebuie să precizăm
3
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

că acesta nu este autonom. A analiza comportamentul şi viaţa intrapsihică a unui individ în

contexte legale presupune de fapt un obiect de studiu particularizat pentru … psihologia socială
aplicată. Să ne aducem aminte faptul că, psihologia socială se ocupă de viaţa psihică şi
comportamentul individului în contexte sociale. Cum contextele legale reprezintă un caz
particular de contexte sociale, obiectul de studiu al psihologiei judiciare se suprapune peste cel al
psihologiei sociale aplicate. Mai mult decât atât, dacă o să analizaţi manualele de psihologie
socială de limbă engleză, de cele mai multe ori o să remarcaţi că spre final, în cadrul secţiunii
consacrate psihologie sociale aplicate, veţi găsi frecvent un capitol care se întitulează „Psihologia
socială aplicată în contexte legale”.
E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele
de psihologie socială aplicată în contexte legale sunt limitate prin scopul lor: de regulă, ele nu
urmăresc decât demonstrarea valenţelor aplicative ale cunoştinţelor de psihologie socială fără o
analiză detaliată a elementelor legale, sau altfel spus, fără a ţine cont de contribuţia cunoştinţelor
acumulate în ştiinţele juridice.
Pentru anumite teme clasice pentru psihologia judiciară cum ar fi personalitatea
infractorului, personalitatea victimei, personalitatea anchetatorului, depunerea mărturiei etc.
obiectul de studiu central este personalitatea şi atunci asistăm la o particularizare a obiectului de
studiu specific psihologiei personalităţii. Iarăşi, suntem nevoiţi să constatăm că psihologia
judiciară nu are un obiect de studiu autonom.

Nr. Definiţii posibile pentru ceea ce este psihologia judiciară

1. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale activităţii
judiciare” (Prună, 1992, p. 3).

2. „Psihologia judiciară este o disciplină auxiliară care studiază implicaţiile psihologice în procesul
înfăptuirii justiţiei” (Ceterchi & Craiovan, 82).

3. „Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care

participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi
sub incidenţa legii” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

4. „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură

profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane
implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice
apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate
judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

5. „Psihologia judiciară poate fi definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a

magistratului în statul de drept, al cărui obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi
nuanţată a personalităţii individului uman implicat în procesul judiciar” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi,
1992, p. 9).

6. „Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt adresate atât celor ce administrează justiţia şi care
beneficiază de serviciile psihologice, cât şi psihologilor care au mai puţină tangenţă cu instituţiile
judiciare” (Brodsky, 1973, p. 16).

7. „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul
violenţei de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor
grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi, eventual, al

4
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii / tulburărilor sociale” (Arrigo,

2000, p. xvi).

8. „Mulţi sunt de părere că domeniul psihologiei judiciare este cel al studiului elementelor legale şi
psihologice prezente în sistemul de înfăptuire a justiţiei penale / civile şi sistemul preocupat de
problema sănătăţii mentale. Am putea adăuga aici faptul că psihologia judiciară reprezintă studiul
ambelor discipline (dreptul şi psihologia) şi sisteme (înfăptuirea justiţiei şi sănătatea mentală) exact în
acel context în care ele converg. Fără îndoială, la intersecţia acestor discipline şi sisteme se află o serie
de probleme şi preocupări sociale care necesită o atenţie specială şi examinare detaliată din parte unor
practicieni formaţi în mod adecvat” (Arrigo, 2000, p. xvi).

9. „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea modalităţilor de a face faţă
crimei şi victimizării cât şi de prevenirea acestor fenomene sau, şi mai bine, de promovarea bunei
înţelegeri între oameni în diferite contexte” (Arrigo, 2000, xvi).

10. „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi demers de cercetare unde sunt
folosite simultan cunoştinţe juridice şi cunoştinţe psihologice” (Gudjonsson, 1995, p. 55).

11. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă de colectarea, examinarea şi
prezentarea probelor pentru nevoile procesului judiciar” (Haward, 1981, p. 21).

Tabelul 1: „Parada definiţiilor” oferite pentru disciplina psihologie judiciară

Am putea aduce şi alte argumente pentru a arăta că obiectul de cercetare al psihologiei

judiciare se suprapune parţial peste anumite preocupări ce ţin de alte ramuri ale ştiinţelor
psihologice şi, chiar, de unele ramuri ale ştiinţelor juridice, dar credem că demonstraţia oferită
până acum este suficientă.

Metodologia psihologiei judiciare

Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este
perfect autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin
consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de
psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi
structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi diagnoză
ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7; sublinierea noastră). Am putea
completa afirmaţia de mai sus precizând că psihologia judiciară apelează şi la metode specifice
unor discipline juridice cu o pondere semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie
conţinutul disciplinei.

Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca şi orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea, explicarea
şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare constă în
descrierea, explicarea şi predicţia vieţii intrapsihice şi comportamentului persoanelor în
contexte legale.

5
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi

obiective practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

• organizarea şi îmbogăţirea aparatului teoretico-conceptual cu care operează;

• asigurarea funcţionalităţii aparatului teoretico-concepţional elaborat;
• elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene
psihologice şi a comportamentelor asociate acestora în contexte legale;
• validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psihologia
generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii în urma testării acestora în
cadrul specific al activităţii judiciare;
• oferirea unor date utile pentru susţinerea unor modele ştiinţifice elaborate de
psihologia generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii.

În categoria obiectivelor practic-aplicative putem indica:

• elaborarea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice din domeniul

judiciar;
• identificarea legităţilor şi regularităţilor specifice fenomenelor psihice din domeniul
judiciar;
• oferirea pentru uzul organelor judiciare a unor cunoştinţe pertinente şi utile privitoare
la procesele psihologice în sistemul judiciar;
• ajutarea efectivă a organelor judiciare pentru stabilirea adevărului şi aplicării legii: în
acest sens psihologia judiciară are un rol important în evitarea comiterii unor erori
judiciare datorate unor cauze psihologice;
• contribuirea la elaborarea unor programe de recuperare a infractorilor şi verificarea
eficienţei unor astfel de programe aşa cum sunt aplicate de către instituţiile
specializate;
• contribuirea prin mijloace specifice la elaborarea şi organizarea unor măsuri şi
programe de acţiune socială pentru preîntâmpinarea fenomenului infracţionar;
• oferirea asistenţei psihologice sub forma expertizelor de specialitate organelor
judiciare pe parcursul procesului penal;
• oferirea asistenţei psihologice infractorilor, atât pe perioada detenţiei, cât şi în
perioada post-detenţională.

Beneficiarii cunoştinţelor de psihologi judiciară

Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi indispensabile în primul rând pentru

persoanele care au în atribuţiile lor directe păstrarea ordinii publice şi înfăptuirea justiţiei:
gardieni publici, poliţişti, procurori, anchetatori, judecători, executori judecătoreşti etc. (vezi şi
definiţiile 3, 5 şi 6 din Tabelul 1). O serie de cunoştinţe psihologice acumulate de psihologia
judiciară sunt incorporate şi prezente implicit în însăşi doctrina juridică, în formularea normelor
de drept material şi, mai ales, în codurile de procedură penală şi civilă. Însă nu toate cunoştinţele
psihologice pot fi ancorate explicit în prevederi legale. Cunoaşterea particularităţilor funcţionării
psihologice a individului în contexte legale permite magistraţilor să poată realiza o apreciere mai
6
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

justă a unui caz particular pentru care norma juridică nu oferă decât indicaţii şi soluţii arhetipale.
Mai mult decât atât, credem că interesul manifestat de magistrat (din păcate încă insuficient!) faţă
de aspectele psihologice ale unui caz e o garanţie a unei analize mult mai aprofundate şi atente a
tuturor circumstanţelor care au determinat comiterea unui delict şi, în final, a unei individualizări
mai exacte a responsabilităţii şi, respectiv, a pedepsei aplicate.
Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi pentru acei psihologi care intenţionează
să ocupe posturi care, mai ales în ultimul timp, apar în sistemul judiciar: la ora actuală psihologii
pot să fie angajaţi în cadrul poliţiei, în calitate de asistenţi sociali pentru serviciul de probaţiune
acreditat pe lângă tribunale; tot mai multe posturi sunt oferite în cadrul serviciului de reeducare
prezent în cadrul instituţiilor penitenciare. Dacă pentru jurişti psihologia judiciară presupune o
redescoperire a importanţei abordării nuanţate a speţelor cu care se confruntă, pentru psihologi ea
oferă o primă nuanţare şi sistematizare a cunoştinţelor deja acumulate, însă de data aceasta,
considerate sub aspectul pragmatic al relevanţei aplicative în contexte legale. Ne aşteptăm ca
numărul posturilor în sistemul judiciar accesibile psihologilor, psihopedagogilor, asistenţilor
sociali să crească în continuare şi, odată cu aceasta, să crească şi ponderea contribuţiilor aduse de
psihologi pentru prevenirea şi combaterea cât mai eficientă a comportamentelor ilicite.
Lionel Haward (1981, 1990), unul din fondatorii psihologiei judiciare în Marea Britanie,
propune un model al rolului psihologului în procesul judiciar. Deşi acest model nu se
suprapune exact peste realitatea românească, credem că surprinde contribuţiile pe care ar trebui
să le aibă un psiholog în justiţia noastră. El descrie în detaliu patru roluri principale pe care le pot
juca psihologii într-un proces judiciar: „experimentator”, „clinician”, „statistician” sau
„consilier”. Aceste roluri sunt relevante deopotrivă pentru procesele penale şi procesele civile,
sugerând psihologului genul de asistenţă pe care trebuie să-l ofere.
In calitate de „experimentator” psihologul îndeplineşte sarcini care, de regulă, depăşesc
competenţele psihiatrului. Aflându-se în acest rol psihologul analizează comportamentul uman
preponderent prin intermediul metodei experimentale şi mai puţin prin interviul clinic, fapt care
cere ca psihologul să posede cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a aplica cunoştinţele şi
legităţile funcţionării psihice la necesităţile problemelor legale. Atunci când se impune,
psihologul trebuie să fie gata să realizeze experimente judiciare menite deopotrivă să
îmbogăţească cunoştinţele psihologice şi să rezolve probleme judiciare. Analizând rolul de
experimentator al psihologului, Howard (1991) face trimitere, în special, la o serie de
experimente asupra percepţiei şi memoriei. Autorul menţionat distinge două categorii de
experimente:

• cele realizate independent de necesităţile concrete ale unei speţe; de exemplu,

experimentele realizate asupra identificării infractorului de către martorii oculari
(Loftus, 1979); astfel de experimente sunt menite să asigure o mau bună cunoaştere a
funcţionării psihismului în contexte legale şi;
• experimente realizate special pentru a soluţiona un caz particular (Gudjonsson &
Satori, 1983); acestea din urmă sunt mai degrabă experimente judiciare având valoare
de probă.

Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este îndeplinit, de regulă, de psihologi
clinicieni. În bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor acreditaţi în calitate de experţi
judiciari. În acest rol psihologul intervievează clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate
include, printre altele, o evaluare psihometrică detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste

7
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

de funcţionare neuropsihologică, teste de personalitate) şi culegerea datelor despre

comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura investigaţiilor depinde de necesităţile
cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să fie repetată de mai multe ori. În
plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la alte persoane pentru a
întregi examinarea psihologică propriu zisă. În evaluarea finală urmează a fi consultate şi
considerate rapoartele de examinare anterioare, inclusiv cele oferite de instituţiile şcolare şi
medicii psihiatri.
Rolul de „statistician” se referă la estimarea producerii unor anumite evenimente sau
comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun de către statisticieni şi alţi specialişti, printre
care se regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt rugaţi, de exemplu, să se pronunţe
asupra probabilităţii de recidivă, asupra şanselor ca o persoană ce suferă de un anume deficit
mintal să poată să se întreţină sau să locuiască independent în societate (Howard, 1981).
Ultimul rol în modelul lui Howard (1981), rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi
judecătorului asupra genului de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de exemplu,
examinează psihologii ce depun mărturie într-un proces. În general, în dreptul anglo-american
raporturile de expertiză psihologică prezentate de o parte în proces sunt recenzate şi chestionate
de psihologul-expert al părţii adverse, fapt care duce la o mai mare prudenţă şi acurateţe în
realizarea acestora. La noi încă nu s-a ajuns la o astfel de performanţă, psihologii fiind foarte rar
invitaţi în calitate de experţi în procese judiciare.

* * *

Ei bine, să fim oneşti, psihologia judiciară nu este o ştiinţă autonomă (din punct de vedere
al obiectului şi metodelor de cercetare), ci mai curând o disciplină sintetică / de sinteză, mai
exact, ea este situată la intersecţia a mai multor discipline, preponderent din domeniul ştiinţelor
juridice şi psihologice, beneficiind din plin de realizările acestora. Pe lingă caracterul de
disciplină sintetica (de sinteză) ea are şi un caracter pronunţat aplicativ. În ce sens? Foarte
simplu: sintezele pe care le face sunt orientate preponderent spre scopuri pragmatice (dar, ca sa
fim întru totul oneşti, ar trebui să precizăm că, cel puţin la noi în ţară, pe moment, caracterul
pragmatic, aplicativ al psihologiei judiciare este mai curând un deziderat decât o stare de fapt).
Ca să concluzionam: psihologia judiciară este o disciplina de sinteză (nu o “ştiinţă
autonomă”), care poate şi trebuie să fie în primul rând aplicativă sau pragmatic orientată.

Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară

De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de cercetare
distincte. Bineînţeles că toate temele de psihologie judiciară îşi au originea în nevoile pragmatice
ale specialiştilor implicaţi în prevenirea infracţiunilor, înfăptuirea justiţiei, recuperarea şi
reinserţia socială a infractorilor.
Psihologia judiciară caută şi încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii practice pentru o serie
de întrebări importante precum cele enumerate mai jos:

• Care sunt factorii determinanţi ai comportamentului infracţional?

• Care sunt mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în pregătirea şi realizarea
activităţii infracţionale?

8
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

• Care sunt factorii determinanţi şi mecanismele psihologice ce duc la recidivarea

activităţii infracţionale?
• Care sunt caracteristicile personalităţii criminale şi în ce măsură se poate opera cu
tipologii de criminali?
• Cum şi în ce măsură se poate realiza un portret psihologic al infractorului în baza
probelor ce indică modalităţile de operare în timpul comiterii crimei?
• Care pot fi contribuţiile aduse de cunoştinţele de psihologie judiciară pentru a facilita
aflarea adevărului în procesul penal / civil (care este psihologia martorului, care sunt
limitele psihologice ale mărturiei, care sunt mijloacele şi strategiile psihologice
eficiente pentru ascultarea inculpatului şi martorilor etc.)?
• Care este structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului disimulat?
• Care sunt limitele şi utilitatea psihodiagnosticului în prevenirea infracţiunilor şi
identificarea infractorului?
• Care este eficienţa diferitor modalităţi de pedepsire a infractorilor?
• Cum ar trebui tratate diferite categorii de infractori pentru a se obţine o recuperare cât
mai eficientă a acestora?
• Care sunt factorii care contribuie la adaptarea sau neadaptarea deţinuţilor la condiţiile
mediului penitenciar? (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre cele mai frecvente teme de psihologie judiciară se numără următoarele:

• Cauzele fenomenului infracţional;

• Cauzele agresivităţii umane;
• Violenţa în familie. Familii dezorganizate şi criminalitatea;
• Opinia publică şi atitudinile diferitor grupuri faţă de poliţişti, infractori, justiţie;
• Exerciţiul autorităţii, luarea deciziilor şi folosirea forţei de către poliţişti în timpul
misiunilor de patrulare şi intervenţie;
• Formarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor în rândul
poliţiştilor;
• Interacţiunea poliţiei cu adolescenţii dificili şi găştile de adolescenţi;
• Interacţiunea poliţiştilor cu populaţii minoritare;
• Medierea conflictelor familiale de către poliţişti;
• Personalitatea infractorului / criminalului;
• Personalitatea infractorului recidivist;
• Personalitatea victimei. Procesul de victimizare;
• Programe de compensare şi reabilitare a victimelor;
• Medierea dintre victimă şi agresor;
• Personalitatea poliţistului. Personalitatea anchetatorilor;
• Stresul poliţiştilor. Stresul personalului din închisori;
• Constatarea la locul faptei şi refacerea crimei;
• Construirea profilului criminalului;
• Ancheta judiciară;
• Selectarea juraţilor (pentru sistemul de drept anglo-american ce lucrează cu curtea
de juraţi);
• Instrumente de evaluare judiciară şi teste psihologice judiciare;
9
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

• Capacitatea de a fi parte în proces;

• Estimarea riscului recidivării;
• Definirea sănătăţii mentale. Expertiza psihiatrică a responsabilităţii;
• Responsabilitatea copiilor şi adolescenţilor;
• Mărturia judiciară. Fidelitatea mărturiilor depuse de copii / adolescenţi;
• Proba cu experţi psihologi;
• Reabilitarea diferitor categorii de infractori;
• Monitorizarea electronică a condamnaţilor;
• Violenţa în închisori;
• Viaţa sexuală a deţinuţilor;
• Economia subterană în închisori. Sindicatele de deţinuţi;
• Relaţiile deţinutului cu familia;
• Executarea pedepsei privative pentru diferite categorii de persoane. Regimul de
detenţie;
• Comportamentul auto-agresiv şi suicidar printre infractorii încarceraţi;
• Executarea pedepselor în comunitate / alternative etc.

***

Având în vedere caracterul de sinteză interdisciplinară a psihologiei judiciare, vom

contura succint principalele discipline juridice şi psihologice care contribuie la conturarea
domeniului specific al psihologiei judiciare.

Contribuţia altor discipline în conturarea domeniului psihologiei judiciare

Ţinând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se impune în

continuare să examinăm succint care sunt acele discipline ştiinţifice care contribuie cel mai mult
la elaborarea corpului de cunoştinţe ce alcătuiesc conţinutul psihologiei judiciare.
Deoarece psihologia judiciară se ocupă, cu preponderenţă, de momentele psihologice ale
înfăptuirii justiţiei, mai ales a justiţiei penale, este firesc sa ne îndreptăm pentru început atenţia în
direcţia disciplinelor juridice.
Mai întâi de toate am ales să analizăm setul de discipline orientate spre înfăptuirea
justiţiei penale.

Criminologia

Conform opiniei părintelui criminologiei americane - E. H. Sutherland – criminologia

reprezintă “totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la criminalitate ca fenomen social” şi se
ocupă de „studiul proceselor elaborării legilor, al încălcării acestora şi al reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile” (Sutherland & Cressey, 1966, p. 22). La fel ca şi psihologia
judiciară, criminologia este o ştiinţă de sinteză, interdisciplinară.
Nistoreanu şi Păun (1996) consideră că “obiectul de studiu al criminologiei include:
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva
criminalităţii” (p.23). În opinia lor criminologia este “ştiinţa care studiază fenomenul social al
criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia” (Nistoreanu şi Păun, 1996, p. 34).
10
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) consideră criminologia ca având un obiect de studiu

mulat mai restrăns, o ştiinţă care studiază “conduita infractogenă din punct de vedere al genezei
şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic” (p. 11).

Obiectul acestei discipline a fost înţeles destul de diferit:

• la început (părintele criminologiei este considerat a fi medicul militar Cesare

Lombroso, celebru în special pentru tratatul “Omul criminal”) obiectul criminologiei a
fost infractorul, criminalul, deviantul (ceea ce implica o sinteză a cunoştinţelor despre
ereditate, psihologie şi psihiatrie);
• ulterior accentul s-a deplasat spre fapta antisocială / infracţiune (cu o accentuare a
analizei sociologice si din punct de vedere al psihologiei sociale);
• un alt accent a fost pus asupra criminalităţii ca fenomen social (cercetări de statistică
infracţională). Astăzi predomină o abordare multifactorială / pluridisciplinară asupra
criminalităţii, reflectată de altfel şi în definirea obiectului de studiu.

Criminologia, la ora actuală, este orientată spre o finalitate macrosocială: de a contribui

la elaborarea unei concepţii, a unei politici de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional
la nivel social; psihologia judiciară însă urmăreşte scopul de a ajuta participanţii implicaţi în
drama judiciară concretă, aici şi acum: ea este orientată preponderent spre o corectă stabilire a
vinovăţiei şi justa încadrare a faptei, prin oferirea unor cunoştinţe ce ajută magistraţii în
individualizarea corectă a formei şi intensităţii pedepsei, etc.
Ne vom referi la cunoştinţele de criminologie atunci când ne vom interesa mai
îndeaproape de cauzele criminalităţii în general. Aceste cunoştinţe ne pot ajuta în înţelegerea unui
caz concret, a unei drame judiciare prezente aici şi acum.

Criminalistica

Criminalistica reprezintă „ştiinţa care are ca obiect studiul metodelor tehnico-ştiinţifice, a

celor de tactică penală şi a mijloacelor necesare aplicării lor pentru descoperirea, fixarea şi
examinarea urmelor infracţiunii, urmăririi şi identificării infractorilor, cercetării infracţiunii şi
prevenirii lor” (Ciopraga, 1996, p. 7).
Să analizăm puţin această definiţie. Cu ce se ocupă criminalistica ? Comparativ cu
criminologia despre care tocmai am discutat, criminalistica este o disciplină cu un obiect de
studiu mult mai bine definit (atenţie, datorită asemănărilor în denumiri, cele doua discipline sunt
frecvent confundate nejustificat!).
La fel ca şi psihologia judiciară, criminalistica este o disciplină orientată pragmatic, dar cu
un obiect de preocupare mult mai restrâns decât cel al psihologiei judiciare. Criminalistica este
compusă dintr-o sumă de cunoştinţe acumulate pe parcursul descoperirii şi cercetării
infracţiunilor. Ea spune organelor de urmărire penală, pornind de la cunoştinţele practice
acumulate, cum să procedeze corect în cercetarea infracţiunilor descoperite. În mod concret, ea
conţine o serie de recomandări asupra modului în care se planifică activitatea de urmărire
penală, cum se face cercetarea la faţa locului, reconstituirea unei infracţiuni, cum se realizează
percheziţia personală şi a locuinţelor, cum, cu această ocazie trebuie să se facă ridicarea de
obiecte şi înscrisuri. Criminalistica conţine o serie de recomandări practice pentru tactica
ascultării persoanei vătămate, a efectuării confruntării, a prezentării pentru recunoaştere, a

11
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

modului în care trebuie ascultat învinuitul sau inculpatul. De asemenea, criminalistica se

preocupă de modul în care se realizează constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică.
Desigur, toate activităţile menţionate mai sus sunt activităţi pentru care dreptul penal, si
mai ales, dreptul procesul penal, alte legi, conţin norme juridice clare. Această disciplină vine
însă să explice cum activităţile prevăzute şi reglementate de legea penală se vor realiza în
concret, îmbinând respectul legii cu experienţa descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi cu acele
cunoştinţe ştiinţifice necesare identificării infracţiunii şi reţinerii făptuitorului.
În final, am putea defini criminalistica ca fiind o disciplină juridică care studiază
modalităţile de organizare a activităţilor de urmărire penală necesare identificării infracţiunilor
şi infractorului.

Dreptul penal şi dreptul de procedură penală

Denumirea de „drept penal” (în engleză „criminal law”) este folosită de către jurişti şi
persoanele care au tangenţă cu mediul legal cel puţin sub două accepţiuni (Giurgiu, 1996):

• pentru a desemna o ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor juridice
penale în vigoare (care se aplică la ora actuală pe teritoriul unei ţări); uneori pentru a se
sublinia această accepţiune a denumirii se foloseşte precizarea că este vorba despre un
drept penal material;

• pentru a desemna o ştiinţă, mai exact, o ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază
normele penale; uneori i se mai spune doctrina penală.

Dreptul penal pozitiv poate fi definit ca fiind „ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială şi combatere a criminalităţii, prin determinarea
acţiunilor sau inacţiunilor care constituie infracţiuni şi a sancţiunilor ce le sunt aplicabile”
(Giurgiu, 1996, p. 7). Dreptul penal exista pentru a oferi un mijloc organizat de luptă împotriva
criminalităţii la nivelul statului. Finalitatea normelor penale este de a proteja cele mai importante
valori sociale precum „suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea şi întreaga ordine de drept” (C. Pen., art. 1). Pentru a
proteja valorile sociale, codul penal conţine principalele categorii de acţiuni şi inacţiuni care sunt
interzise, de regulă, oricărei persoane fizice care are capacitate penală. Aceste acţiuni sau
inacţiuni interzise mai sunt numite în limbajul juridic fapte penale. Ele reprezintă conţinutul
obiectiv al infracţiunilor.
Orice drept material, inclusiv dreptul penal român, se regăseşte în legi şi acte normative.
Codul penal este principala lege penală şi este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea
specială. Partea generală cuprinde normele penale generale, „adică acele norme care
reglementează în general lupta împotriva criminalităţii prin intermediul mijloacelor de represiune
penală” (Loghin & Toader, 1997, p. 7). Aceste norme stabilesc scopul legii penale, modul de
aplicare a acesteia, reglementează aspectele generale legate de infracţiune, condiţiile în care
persoana îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere penală,
genul de pedepse ce se pot aplica şi limitele generale ale acestora, etc.
Partea specială a codului penal cuprinde descrierea principalelor infracţiuni precum şi
pedepsele ce se aplică pentru comiterea acestora. Infracţiunile sunt definite ca acele fapte (acţiuni
sau inacţiuni) care constituie pericol social, sunt săvârşite cu vinovăţie şi sunt prevăzute de legea

12
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

penală (C. Pen., art 17). Infracţiunile în partea specială a codului penal sunt organizate pe
categorii, în funcţie de atingerea adusă valorilor sociale sau pericolul pe care îl creează pentru
valorile apărate de legea penală. Prima categorie de infracţiuni este alcătuită din infracţiuni contra
siguranţei statului. Ele constituie cele mai grave fapte penale şi respectiv sunt pedepsite cu o
severitate maximă. Urmează în ordinea descreşterii importanţei valorilor sociale protejate
următoarele categorii de infracţiuni: infracţiuni contra persoanei (ele includ infracţiuni contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; infracţiuni contra libertăţii personale; infracţiuni
privitoare la viaţa sexuală; infracţiuni contra demnităţii), infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni
de fals etc.
Ori de câte ori conduita umană corespunde unei descrieri prezente în partea specială a
codului penal (corespunde unei infracţiuni), persoana în cauză intră în conflict cu legea penală
(comite efectiv sau este suspectată că a comis o infracţiune) şi se impune ca să se înfăptuiască un
act de justiţie socială. Persoana respectivă urmează să fie identificată, să se stabilească
responsabilitatea acesteia, să fie supusă unui proces de judecată care îi va stabili vinovăţia sau
nevinovăţia, suportând eventual, în final, pedeapsa stabilită de instanţa de judecată.

Pentru a lăsa cât mai puţin loc subiectivismului în procesul de înfăptuire a justiţiei penale
şi a se evita erorile judiciare, fiecare etapă a acestui proces trebuie să se desfăşoare după reguli
clare. Pentru a însuma şi organiza toate normele de desfăşurare a unui proces penal există o altă
ramură de drept şi anume dreptul de procedură penală. La fel ca şi în cazul dreptului penal
denumirea „drept de procedură penală” are două accepţiuni: cea de drept material şi cea de
doctrină. Dacă e să ne referim la dreptul de procedură penală în sens material, acesta poate fi
definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care reglementează modul în care se
înfăptuieşte justiţia în procesul penal. La rândul său procesul penal poate fi definit ca fiind
„activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a
altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni,
astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Neagu, 1997, p. 2-3).

De ce sunt importante şi cu ce contribuie dreptul penal şi dreptul de procedură penală

pentru constituirea cunoştinţelor de psihologie judiciară? Dacă e să ne readucem aminte, obiectul
psihologiei judiciare presupune identificare şi cunoaşterea aspectelor psihologice implicate în
procesul înfăptuirii justiţiei (în special al justiţiei penale). Dreptul penal şi dreptul procedural
penal ne arată care sunt conduitele considerate infracţiuni şi modul în care conflictul omului cu
legea se rezolvă în cadrul procesului penal. Astfel, urmărind conţinutul normelor de drept, ne
putem da seama în care momente ale înfăptuirii justiţiei penale şi în ce mod funcţionarea
psihologică a individului şi comportamentul acestuia are o influenţă majoră asupra procesului
penal. În acelaşi timp normele penale în vigoare se reflectă şi influenţează viaţa intrapsihică şi
comportamentul individului. Psihologii judiciari sunt interesaţi şi de clarificarea impactului
acestor norme asupra cetăţenilor în sensul asigurării şi respectării normelor şi prevenirii
comportamentelor antisociale.

Medicina legală

Unele infracţiuni presupun o atingere, o daună adusă integrităţii corporale sau sănătăţii
unei alte persoane. Pentru ca să se realizeze o justă încadrare juridică a faptei (pentru a se stabili
corect ce fel de infracţiune a fost comisă), este necesar ca să se pronunţe un medic legist. Există
13
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

şi alte situaţii în care medicul legist trebuie să se pronunţe, cum ar fi, de exemplu, necesitatea
constatării cauzei morţii. El intervine şi atunci când se impune constatarea prezenţei urmelor unei
agresiuni sexuale.
Expertiza psihiatrică a părţilor se realizează de o categorie specială de medici – medici
psihiatri – care, deşi nu funcţionează în cadrul institutelor de medicină legală, colaborează cu
acestea. Psihiatrii constată gradul de sănătate, de data aceasta, gradul de sănătate mintală, în
vederea stabilirii responsabilităţii şi vinovăţiei penale.
Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu constatarea
unor stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea unei persoane, stări de
natură să atragă după sine consecinţe legale.

Dreptul execuţional penal (penitenciar)

Dacă o persoană este găsită vinovată pentru comiterea unei infracţiuni şi decizia instanţei
de judecată rămâne definitivă, infractorul trebuie să suporte o pedeapsă penală. În conformitate
cu codul penal pedeapsa penală „este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
condamnatului” şi are drept scop „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni” (C. Pen., art. 52).
La ora actuală există trei categorii de pedepse în dreptul penal românesc (C. Pen., Art 53):

1. Pedepse principale (detenţia pe viaţă, închisoare şi amenda);

2. Pedepse complimentare (interzicerea unor drepturi cum ar fi dreptul de a alege şi a fi

ales, dreptul de a ocupa o funcţie în cadrul autorităţii de stat, dreptul de a exercita o
profesie, drepturi părinteşti, de tutore sau curator; de asemenea, pentru militari se
aplică pedeapsa de degradare militară);

3. Pedepse accesorii (interzicerea unor drepturi particulare, special prevăzute de lege).

Dacă aţi frunzărit codul penal, probabil că aţi remarcat faptul că majoritatea infracţiunilor
sunt pedepsite cu amendă sau închisoare, urmând ca instanţa de judecată, după caz, să decidă şi
aplicarea celorlalte categorii de pedepse.
Executarea pedepsei este o ultimă etapă a procesului penal şi la fel ca şi etapele anterioare
– urmărirea penală şi judecata – nu putea fi lăsată fără o reglementare detaliată asupra
modalităţilor şi particularităţilor de derulare. Bineînţeles, cele mai multe norme de drept penal
execuţional se referă la modul în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi detenţia pe viaţă. O
parte din aceste norme se regăsesc în cuprinsul codului penal şi codului de procedură penală,
fiind completate de prevederile Legii privind executarea pedepselor (Legea 23 din 1969 cu toate
modificările ulterioare) şi Regulamentul privind executarea pedepsei privative de libertate.
Pedepsele sunt principalele sancţiuni penale. Însă pentru anumite situaţii deosebite sau în
cazul infractorilor minori se pot aplica şi alte sancţiuni penale: se pot aplica măsuri de siguranţă
sau măsuri educative.
Măsurile de siguranţă se iau împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea
penală şi în situaţia în care aceste persoane prezintă pericol social. Ele sunt sancţiuni penale ce se
aplică postdelictum, adică după ce s-a comis fapta prevăzută de legea penală; au un conţinut
specific, anume sunt restrictive de drepturi, şi prin aceasta sunt măsuri de constrângere, sancţiuni
(de exemplu, obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea dreptului de a se
afla într-o anume localitate etc.). În raport cu pedepsele, măsurile de siguranţă sunt mai uşoare.
14
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

Scopul aplicării măsurilor de siguranţă constă în „înlăturarea unei stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală” (C. Pen., art. 111). Deşi uneori
aceste măsuri se dispun şi cu privire la o persoană care a săvârşit o infracţiune şi căreia,
concomitent, i s-a aplicat o pedeapsă, de cele mai multe ori, ele se iau împotriva unei persoane
care nu a săvârşit o infracţiune, ci numai o faptă prevăzută de legea penală.
Faţă de minorii care comit fapte penale codul penal a prevăzut o categorie specială de
sancţiuni penale – măsurile educative. Se consideră că infractorii minori sunt încă în perioada de
dezvoltare psihosomatică şi cunoaştere a vieţii sociale; altfel spus, nu sunt încă pe deplin formaţi
ca şi persoane. Mai mult decât atât, de multe ori condiţiile de dezvoltare pe care le au în familie
nu sunt de natură a le oferi o educaţie corespunzătoare. Pentru astfel de minori în caz de comitere
a infracţiunii, pedepsele nu sunt cel mai indicate. În concepţia legislaţiei penale infractorul minor
aflat în astfel de circumstanţe are nevoie, pentru îndreptare şi corijare, mai mult de educaţie şi
învăţământ. De altfel minorii sub vârsta de 14 ani nici nu răspund penal, iar cei care au vârsta
între 14 şi 16 ani împliniţi la data săvârşirii infracţiunii răspund penal numai dacă se dovedeşte că
au săvârşit fapta penală cu discernământ (C. Pen., art 99).
La fel ca şi în cazul măsurilor de siguranţă şi măsurile educative comportă un moment
coercitiv, un element sancţionar, în sensul în care implică, de cele mai multe ori, o privare de un
drept, o restrângere a libertăţii, o muncă impusă.
Măsurile educative sunt de două categorii: măsuri morale (mustrarea sau libertatea
supravegheată) şi măsuri privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare, internarea
într-un centru medical-educativ).

Dreptul execuţional penal (penitenciar) se poate defini ca o ramură de drept alcătuită

dintr-o totalitate de norme juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea
sancţiunilor de drept penal. Oancea (1996) defineşte dreptul execuţional penal (penitenciar) ca
fiind „ansamblul normelor juridice privind modul şi mijloacele de executare a sancţiunilor de
drept penal, în scopul asigurării unei influenţe educative eficiente a celor care execută pedeapsa,
a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi a apărării ordinii de drept” (p. 7).
Pentru psihologia judiciară dreptul execuţional penal oferă informaţii pentru o analiză a
implicaţiilor psihologice ca urmare a modul în care sunt aplicate sancţiunile penale. La rândul lor
psihologii angajaţi în cadrul instituţiilor penitenciare pot propune programe de reeducare şi
sugestii de modificare a reglementărilor de executare a pedepselor privative, lucru care nu se
poate face fără o temeinică cunoaştere a dreptului execuţional penal.

***

Anterior am prezentat pe larg o serie de ramuri de drept (material) care contribuie esenţial
pentru informarea psihologilor asupra diversităţii universului juridic şi pentru indicarea celor mai
importante momente legale ce trebuie analizate sub aspectul implicaţiilor psihologice.
În continuare o să ne oprim succint asupra principalelor ramuri ale psihologiei care
contribuie la constituirea domeniului psihologiei judiciare.

Psihologia generală

Psihologia generală oferă „materie primă” pentru toate ramurile psihologiei. Orice ramură
a psihologiei porneşte în discursul său de la noţiunile fundamentale de psihologie generală.
Specificul psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează „anatomic” viaţa intrapsihică a
15
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
 D Psihologie judiciară E Curs: Ce este psihologia judiciară? G

individului, distingând trei categorii de procese psihologice: procese cognitive, procese afective şi
procese motivaţionale. Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de psihologie generală
atunci când, de exemplu, analizează erorile în depunerea mărturiei de către martorii oculari şi de
bună credinţă (se discută despre limitele atenţiei, distorsiunea memoriei etc.).

Psihologia socială

Psihologia socială este la fel de influentă şi prezentă în discursul psihologiei judiciare. Să

nu uităm că însăşi frazarea obiectului psihologiei judiciare – studiul proceselor psihologice în
context legal – ne sugerează importanţa psihologiei sociale. De altfel, conform opiniei unor
autori, majoritatea cercetărilor psiho-legale (autorul foloseşte acest termen pentru a se referi la
cercetările de psihologie judiciară) sunt realizate de psihologi sociali sau psihologi specializaţi în
psihologie generală (Kapardis, 1999). Astfel de domenii ale psihologiei sociale precum
comportamentul agresiv, comportamentul de ajutorare sau cel al atribuirii sociale sunt de o
relevanţă imediată pentru psihologia judiciară. Mai mult decât atât, interesul psihologilor sociali
pentru aplicarea cunoştinţelor sale în contexte legale este evident din simpla frecvenţa cu care
manualele de psihologie socială găzduiesc capitole special dedicate acestui subiect.

Psihodiagnosticul

Credem că e de la sine evidentă şi legătura dintre psihologia judiciară şi psihodiagnostic.

Cunoştinţele şi instrumentele de psihodiagnostic pot fi aplicate pentru o paletă largă de funcţii
psihice şi comportamente care sunt relevante pentru procesele penale şi civile: în măsurarea
inteligenţei, funcţionării sociale, a stării neuropsihologice, măsurarea personalităţii, în estimarea
nivelului judecăţii morale, etc.
Pe parcursul anilor au fost elaborate şi o serie de instrumente destinate special nevoilor
psihodiagnosticului judiciar: teste de abilitate şi credibilitate a martorilor în cadrul procesului
penal, a gradului de sugestibilitate interogativă, teste de anticipare a gradului de pericol social,
tehnici pentru identificarea atitudinii criminalilor faţă de victime, teste de minciună.

***

Am indicat doar cele mai relevante ramuri ale psihologiei, care contribuie la dezvoltarea
psihologiei judiciare. Despre relaţiile psihologiei judiciare cu alte discipline psihologice, cum ar
fi psihologia personalităţii sau psihologia dezvoltării, vom discuta în mod special în alte cursuri.

16
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G