Imaginea de sine şi percepţia socială

1. Delimitări conceptuale; natura sinelui

Percepţia socială este segmentul procesului cognitiv prin care persoana îşi formează
imaginea despre sine şi în acelaşi timp îşi conturează impresiile, aprecierile despre altul
(Baron și Byrne, 1997).
Termenul imagine de sine a fost preluat din literatura de specialitate francofonă (image de soi)
și se referă la percepția și reprezentarea propriei persoane, dar și haloul afectiv-evaluativ al
acestei reprezentări, însă în prezent autorii preferă să denumească rezultatele procesului de
cunostere a sinelui prin termenii concept de sine și stimă de sine, preluați din literatura
engleză (self-concept, self-esteem). Astfel, conform Brehm si Kassin (1989) și Schaffer
(1996):
• conceptul de sine se referă la ansamblul cunoştinţelor şi convingerilor pe care persoana
le are despre carateristicile sale; ansamblul organizat al convingerilor persoanei despre ea
însăşi; cunoașterea subiectivă pe care persoanele o au despre sine;
• stima de sine: autoevaluarea pozitivă/negativă exprimată prin aprobare/dezaprobare
indicând gradul în care persoana se vede pe sine ca fiind valoroasă capabilă, importantă;
Originea termenului stimă de sine se află în latinescul „aestimo”, care înseamnă a evalua, a
preţui, a aprecia (Dicţionar latin-român, 1966), definiţiile larg acceptate ale stimei de sine
focalizându-se asupra semnificaţiei sale ca dimensiune afectiv evaluativă a sinelui la nivel
general: autoevaluare globală pozitivă sau negativă (Rosenberg, 1965; Coopersmith, 1967,
apud Demo, 1985); nivelul global al preţuirii pe care cineva o are faţă de sine ca persoană
(Harter, Waters şi Whitessel, 1998); „judecată evaluativă, scalându-se de la polul negativ la
cel pozitiv, care se aplică nivelului cel mai general al cunoaşterii de sine” (Kling şi colab.,
1999, p. 471)
Din perspectiva naturii sinelui, primul teoretician care a adus o contribuţie importantă
este W. James (1890, apud Brown, 1998), care distinge două ipostaze ale sinelui (I/me –
Eu/mine – „Eu mă cunosc pe mine”):
1) sine ca subiect al cunoaşterii (Eu);
2) sine ca obiect care poate fi cunoscut (mine).
Potrivit acestei distincţii, în psihologia socială actuală se discută despre conştiinţa de
sine şi respectiv conceptul de sine. Cele două aspecte – cunoașterea de sine și conceptul de
sine – se combină pentru a crea sensul identității (Damon și Hart, 1988).

1
 În legătură cu conştiinţa de sine se preconizează că debutează cu conştiinţa sinelui
corporal, care începe să apară în jurul vârstei de 2 ani şi a fost pusă în evidenţă experimental
prin testul recunoaşterii în oglindă (Lewis și Brooks-Gunn, 1979, apud Schaffer, 2005). Ca
semne ale prezenţei emergenței conştiinţei de sine, autorii mai remarcă apariţia în limbajul
copilului a folosirii corecte a pronumelui personal „eu” (interșanjabil cu numele propriu),
negativismul primar, precum și apariţia unor reacţii emoţionale diferenţiate în funcţie de
implicarea eului - mândrie, rușine (conform Schaffer, 1996).
În cazul conceptului de sine specialiștii fac referire deseori la diferite domenii ale
sinelui. Validarea modelului structurii multidimensionale şi ierarhice a conceptului de sine,
propus de Shavelson şi colaboratorii (1976, apud Byrne şi Shavelson, 1996), a arătat clar că
faţetele conceptului de sine, deşi interconectate, pot fi definite şi operaţionalizate ca şi
constructe separate. Se disting astfel conceptul de sine fizic, academic, social, spiritual. Acest
aspect trebuie avut în vedere și pentru aspectul afectiv-evaluativ al sinelui. Se insistă asupra
realizării unei distincţii şi la nivel terminologic între auto-aprecierea globală a sinelui şi
evaluările sinelui specifice anumitor domenii. Unii autori consideră că termenul stimă de sine
trebuie utilizat doar în cazul în care este vorba de valoarea globală auto-percepută a persoanei,
pe când în cazul în care ţinta estimării este reprezentată de nivelul abilităţilor persoanei
relevante pentru un anumit domeniu al conceptului de sine (şcolar, social, fizic), termenul
recomandat este auto-evaluare sau auto-apreciere a respectivului domeniu (de exemplu auto-
apreciere a sinelui fizic).
Această problemă, a distincţiei stimă de sine şi auto-evaluări corespunzătoare faţetelor
conceptului de sine, nu este una nouă. W. James şi Ch. Cooley, consideraţi alături de G.H.
Mead primii teoreticieni ai sinelui, au atras atenţia asupra existenţei unui sens general al
valorii sinelui, deasupra aprecierilor pe care persoanele le realizează în anumite domenii
specifice (Ross, 1992). De asemenea, M. Rosenberg şi S. Coopersmith recunosc că indivizii
îşi pot exprima aprecierea globală a valorii proprii, dar se pot referi şi la evaluările
caracteristicilor personale pe anumite domenii ale sinelui (Harter şi Marold, 1991). În
literatura românească de specialitate P. Iluţ (2001) a surprins această distincţie: „dacă e clar că
pentru conceptul de sine nu există epitete sintetizatoare ... în schimb, în cazul stimei de sine
atributele funcţionează cu acoperire psihosocială în acest sens: valoros, stimat, apreciat. ... Pe
de altă parte, în paralel cu o evaluare globală, indivizii operează şi cu valorizări de sine
particulare pe domenii şi potenţialităţi specifice.” (p.23).
Se cuvine să menționăm contribuția autorilor menționați mai sus ca pionieri ai
studiului sinelui, alături de W. James. Atât Ch. Cooley, cât și G.H. Mead, sunt de formație

2
sociologi și accentuează rolul important pe care îl are procesul de socializare pentru formare
și evoluția conceptului de sine și stimei de sine: Ch. Cooley (1902, apud Gecas şi Mortimer,
1987), care a introdus sintagma „looking glass self”, prin care sublinia faptul că ne cunoaştem
prin ceilalţi; G. H. Mead (1934, , apud Gecas şi Mortimer, 1987) se referă la importanţa feed-
back-ului evaluativ furnizat de ceilalţi în cursul formării conceptului de sine.

2. Evoluţia conceptului de sine

Se produce în concordanţă cu stadiile dezvoltării cognitive şi vizează mai multe
dimensiuni (conform Schaffer, 2005):
− simplu→complex;
− instabil, incoerent→stabil, coerent;
− concret→abstract;
− absolut→comparativ;
− optimist→realist
− sinele public→sinele privat.

3. Sursele autocunoaşterii
Procesele prin care se formează conceptul şi stima de sine fac trimitere la mecanisme multiple
şi la diverse surse de informaţii. Ne ghidăm spre informațiile pe care ni le oferă alții despre
noi – modul în care ei ne evaluează, ceea ce reușesc să facă ei în anumite sarcini/ contexte
sociale, standardele de apreciere fixate de grupurile din care facem parte – și în același timp
ne observăm propriile reacții, le analizăm și le interpretăm.
Specialiștii menționează ca principale surse ale auto-cunoașterii (Brown, 1998; Radu, Iluţ şi
Matei, 1994):
• introspecția,
• auto-percepția și atribuirea unor caracteristici pornind de la examinarea conduitei
proprii (self-perception),
• interacțiunea socială, care permite:
− surprinderea reacţiilor şi aprecierilor relevante pentru sine ale persoanelor
semnificative şi interiorizarea lor (reflected appraisal),
− comparaţia socială (social comparison) și raportarea la standardele grupului.

3
a) Introspecţia – este procesul prin care persoana se centrează pe sine şi examinează propriile
gânduri, sentimente şi motivaţii ale conduitei (Radu, 1994).
Cercetătorii şi-au pus problema frecvenţei cu care recurgem la introspecţie, remarcând
faptul că este posibil ca persoanele să creadă că această sursă a informaţiilor despre sine este
una mai des utilizată decât în realitate. Csikszentmihalyi şi Figurski (1982, apud Aronson,
Timothy și Akert, 1994) au realizat un studiu în care persoane cu vârste între 19 şi 63 de ani
purtau beeper/pager, un aparat care emitea un semnal sonor la intervale stabilite între ora 7 si
22.30. La auzul semnalului participanţii completau un scurt chestionar referitor la activitatea
prestată în acel moment, cogniţiile şi dispoziţia lor afectivă (Ce faci/ La ce te gândeşti/ Cum te
simţi?). Răspunsurile date în decursul unei săptămâni au fost analizate şi clasificate. Din
categoria răspunsurilor despre sine făceau parte doar 8% din răspunsuri, la distanţă apreciabilă
de temele „muncă”, „timp liber”, „probleme casnice” (aproape la fel de frecvent ca „Nu mă
gândesc la nimic”). Concluzia autorilor a fost că, în viaţa cotidiană, persoanele nu recurg la
introspecţie atât de des pe cât cred, importanţa sa fiind supralicitată.
Alte critici care micşorează importanţa introspecţiei accentuează faptul că persoana nu
este întotdeauna conştientă de motivele reale care stau la baza conduitei sale. Introspecţia are
loc după manifestarea comportamentală, survine post factum şi astfel explicaţia oferită este
influenţată de nevoia de justificare, intervenind mecanismele de apărare ale eului. Aflăm
astfel nu atât cauza reală a unui comportament al persoanei, ci cauza prezumată de aceasta. Se
manifestă şi o serie de erori ale procesului de atribuire cauzală, ca eroarea fundamentală a
atribuirii şi cea de auto-apărare. În plus relatările bazate pe introspectare pot să fie influenţate
şi de dezirabilitatea socială, de tendinţa de faţadă (Brown, 1998).

b) Percepţia propriului comportament

Auto-observţia şi atribuirea unor caracteristici se bazează pe dualitatea modului de cunoaştere
a propriei personalităţi: pe de-o parte individul se introspectează, pe de altă parte se cunoaşte
în acelaşi mod în care îi cunoaşte pe ceilalţi, din acţiunile sale şi efectele acestora (Radu,
1994). Succesele şi eşecurile sale îi permit să auto-evalueze gradul în care posedă anumite
trăsături şi abilităţi şi îi influenţează preţuirea de sine, sentimentul valorii personale. Această
perspectivă asupra stimei de sine o apropie oarecum de ideea de „decizie”, mai mult sau mai
puţin conştientă, pe care persoana o ia referitor la valoarea proprie, conform performanţelor
auto-evaluate în diferite domenii şi competenţei auto-atribuite. Din acest punct de vedere unii
autori aproprie conceptul de stimă de sine de cel al conştiinţei eficienţei proprii (self-
efficacy); A. Bandura (1997) marchează diferenţa: conştiinţa eficienţei proprii se referă la

4
credinţele persoanei privind propria capacitate de a organiza şi executa acţiunile necesare
pentru a produce efectul dorit, a-şi atinge scopurile propuse; vizează judecăţile asupra propriei
capacităţi, în timp ce stima de sine se referă la aprecierea valorii personale. Autorul subliniază
că nu există o relaţie fixată între convingerile privind propriile capacităţi şi sentimentul valorii
proprii: persoana se poate considera total ineficientă în anumite activităţi fără ca nivelul stimei
de sine să aibă de suferit, pentru că nu vede acel domeniu ca important şi valoros pentru sine.
O altă diferenţă între cele două concepte constă în faptul că în unele cazuri evaluarea
eficienţei proprii se realizează pe baza unor standarde extrem de exigente, care sunt greu de
atins, în timp ce stima de sine este ridicată datorită reperelor mai scăzute sau datorită derivării
ei din alte surse decât realizările în acel domeniu. Se admite însă convingerea că există
tendinţa de a cultiva acele capacităţi care sunt necesare pentru succesul în domenii considerate
importante sau de a privi drept importante tocmai domeniile în care persoana a remarcat că
are succes, astfel încât analizele empirice care se vor centra asupra acestor domenii vor pune
în evidenţă corelaţii ridicate între conştiinţa eficienţei proprii şi stima de sine.
Ca vector motivaţional, conştiinţa eficienţei proprii evoluează fie pe o spirală
ascendentă, din succes în succes, fie pe una regresivă, din eșec în eșec.
Daryl Bem (Lungu, 2003), prin teoria „autopercepţiei”, subliniază că persoana îşi
analizează propriul comportament la fel cum observă comportamentul altora. Atunci când
indicii interni (sentimente, convingeri, atitudini) sunt incerţi, explicaţiile referitoare la sine
sunt construite pe baza analizei modului în care ne comportăm în situația respectivă. Un
exemplu în acest sens îl constituie teoria cognitiv-fiziologică asupra emoţiilor care consideră
că stările afective sunt produsul interacţiunii dintre activarea fiziologică şi atribuirea de către
persoană a cauzei acestei activări. Ne amintim de experimentul condus de către Schachter și
Singer (1962, apud Cioară, 2006, pp. 339-340), în care subiecților li se injecta o substanță și
primeau informații corecte sau nu cu privire la efectele acesteia, după care erau plasați
împreună cu un complice al experimentatorilor care simula fie o stare euforică, fie furie (vezi
Tabelul 1). Starea emoțională a subiecților era evaluată sub forma unui raport verbal și a
observațiilor comportamentale. Se urmărea măsura în care subiecții preiau sugestiile
emoționale implicite ale complicelui. În cazul stării euforice a complicelui grupurile Epi-
Noninf și Epi-Dezinf au fost cele care au fost influențate în cea mai mare măsură de
comportamentul complicelui, preluând starea emoțională a acestuia; diferențele au apărut atât
pentru declarațiile verbale, cât și pentru comportmentul observat al subiecților. Ca atare,
tocmai în cazul acestor două grupuri pentru care indicii interni erau incerți – subiecții
neinformați nu puteau identifica motivul pentru care au anumite simptome fiziologice, iar cei

5
 dezinfomați cu privire la efectele epinefrinei nu își puteau explica discrepanța dintre ceea ce
simțeau și ceea ce li s-a spus că ar trebui să simtă – a apărut preluarea stării emoționale a
complicelui, ceea ce sprijină supoziția teoriei auto-percepției. Interesant este că în cazul
contextului sugestiv indus pe baza furiei complicelui rezulatele nu au fost concludente, ceea
ce atrage atenția asupra limitelor teoriei auto-percepției, nefiind operantă în toate situațiile.

Tabelul 1 Planul experimental - Schachter și Singer (1962, apud Cioară, 2006)

Substanța injectată
Epinefrină Ser fiziologic
(lot experimental) (lot de control)
Informațiile oferite despre
Informare Dezinformare Lipsa informării Lipsa informării
Contextul efectul substanței
corectă (Epi-Inf) (Epi-Dezinf) (Epi-Noninf) (Placebo)
sugestiv indus
Complice euforic Infl. scăzută Infl. ridicată Infl. ridicată Infl. scăzută
Nu au existat diferențe semnificative între grupuri la nivelul stării
Complice furios
emoționale raportate verbal

c) Interacţiunea socială
Oferă posibilitatea comparaţiei cu ceilalţi, situarea în funcție de reperele grupului şi
sesizarea imaginii pe care ceilalţi o au despre propria persoană.
Evaluarea reflectată (reflected appraisal) se bucură de o importanţă deosebită în dezvoltarea
conceptului și stimei de sine (Gecas şi Mortimer, 1987). Mulţi autori au susţinut că factorul
critic ca antecedent al stimei de sine este calitatea şi intensitatea atenţiei, afecţiunii şi
acceptării cu care copilul este înconjurat de timpuriu de persoanele care îl îngrijesc. Cele mai
importante teorii care se pornesc de la această idee sunt cele propuse de E. Erikson (1965) şi
J. Bowlby (1963). Primul autor susţine – în cadrul teoriei sale asupra dezvoltării psiho-sociale
a individului – că în primul an de viaţă copilul se confruntă cu o primă sarcină a dezvoltării,
stabilirea sentimentului de încredere, siguranţă (basic trust vs. mistrust) în cadrul relaţiei cu
persoana care îl îngrijeşte. Această stare este câştigată în cazul în care atitudinea adultului este
una de grijă, recunoaştere şi satisfacere în mod adecvat a nevoilor copilului, acesta simţind că
poate „conta” pe relaţia cu adultul, că este important. Şi perioada imediat următoare, în care
nucleul crizei este câştigarea autonomiei versus ruşine şi îndoială (autonomy vs. shame and
doubt), este considerată importantă pentru emergenţa stimei de sine prin trăirile legate de
stăpânirea mediului prin propriul comportament (mastery). În condiţiile în care copilul este
încurajat să exploreze, apare sentimentul că propria persoană manipulează, stăpâneşte,
produce un anumit efect asupra mediului înconjurător. Aceste două trăiri, de încredere,
siguranţă şi de stăpânire (mastery) dezvoltate de timpuriu în cadrul relaţiilor cu apropiaţii,

6
caracterizează sentimentul valorii proprii, constituie elementele de bază, fundamentele
componentei afective ale viitoarei atitudini faţă de sine.
J. Bowlby (1963) a fost interesat de înţelegerea bazei şi funcţiilor relaţiilor de
ataşament. Acestea sunt văzute ca legături afective care se stabilesc între două persoane, care
îi unesc emoţional pe o perioadă lungă de timp, fiind susţinute de comportamente tipice. Pe
baza interacţiunii cu persoana semnificativă copilul îşi construieşte un model intern al relaţiei
cu figura primară de ataşament. Această reprezentare a unei relaţii specifice este văzută ca o
concepţie dinamică a caracteristicilor şi comportamentului persoanei semnificative în relaţia
cu sine. Astfel, copilul care îşi elaborează un model securizant al relaţiei va avea expectanţe
pozitive faţă de disponibilităţile şi capacitatea figurii de ataşament de a-i acorda susţinere şi
afecţiune, în timp ce copilul cu un model insecurizant va dezvolta aşteptări negative. Mai
mult, pe baza reprezentării relaţiei cu figura de ataşament, copilul îşi dezvoltă şi un model al
sinelului, un sens „rudimentar” al propriei valori. În teoria lui Bowlby „modelul intern de
lucru al sinelui” (internal working model of self) cuprinde date în termeni de concept al
sinelui, stimă de sine şi este definit ca structură dinamică conţinând cunoştinţe cu conotaţie
afectivă referitoare la propria persoană (Brown, 1998), asemănându-se cu conceptul de
schemă a sinelui introdus de H. Markus (1977/1992).
Continuând discuţia asupra rolului sesizării impresiei pe care ceilalţi o au despre sine
(metapercepţia) în formarea conceptului și a stimei de sine se cuvine să punctăm faptul că, din
punct de vedere istoric, focalizarea asupra influenţei altora pentru auto-evaluare a fost cu
claritate enunţată în analizele de factură psiho-sociologică ale lui Ch.Cooley (1902, apud
Gecas şi Mortimer, 1987) referitoare la „looking-glass self” şi ale lui G.H. Mead (1934)
referitoare la impactul asumării perspectivei altei persoane asupra conştiinţei de sine. Ideea
centrală a acestor autori, în general a partizanilor curentului interacţionalismului simbolic,
este că imaginea, concepţia individului despre sine este formată, menţinută şi/sau schimbată
în principal prin asimilarea feed-back-ului evaluativ din partea altor persoane în anumite
contexte sociale date.
Studiile de laborator care au examinat această problemă arată că în general feed-back-
ul pozitiv tinde să sporească favorabilitatea auto-evaluărilor ulterioare, în timp ce feed-back-
ul negativ are drept consecinţă scăderea nivelului auto-estimărilor, însă impactul reacţiei
evaluative oferite depinde de o serie de factori. Astfel respingerea feed-back-ului negativ este
direct relaţionată cu credibilitatea scăzută a sursei, gradul mic de acord între mai multe surse,
mărimea discrepanţei dintre feed-back-ul oferit şi conceptul de sine, stima de sine ridicată; în

7
anumite situaţii indivizii pot să ignore, distorsioneze sau să respingă în mod activ evaluările
indizerabile din partea altora (Lundgren şi Rudawsky, 1998).
În surprinderea importanţei pe care o are aprecierea celorlalţi în formarea imaginii
despre propria persoană, un rol deosebit revine studiilor care îşi propun compararea imaginii
proprii de sine cu imaginea socială de sine (părerea altora despre sine, aşa cum este receptată
de individ) şi cu evaluările realizate de ceilalţi. Autorii indică o apropiere ridicată între auto-
percepţie şi metapercepţie, dublată de corelaţii mult mai modeste între autopercepţie şi
imaginea pe care o au în realitate ceilalţi despre individ (Rodriguez Tome, 1967, Kenny şi De
Paulo, 1993, apud Radu, 1994). Ca atare, cel puţin după o anumită vârstă (subiecţii studiilor
menţionate sunt adolescenţi), metapercepţia pare să fie mai degrabă o proiecţie a imaginii de
sine peste impresia reală a celorlalţi, punând în discuţie importanţa acordată feed-back-ului
evaluativ furnizat de persoanele din anturaj în formarea conceptului şi stimei de sine. Este clar
subliniat procesul activ în care se angajează individul: „are loc un proces continuu de
decantare şi cristalizare, preluarea versiunii sociale este rezultatul unor aproximări succesive,
fiind întotdeauna filtrată prin prisma autopercepţiei” (Radu, 1994, p.33), proces punctat de o
serie de mecanisme care au drept finalitate protejarea imaginii despre propria persoană.

Comparaţia socială și situarea în reperele/standardele grupului

L. Festinger (1954, apud Franzoi, 2000) susţine că ne cunoaştem pe baza comparaţiei
cu ceilalţi, grupul mic şi mijlociu fiind cadrul social în care aceste comparaţii operează.
Se pune problema când anume recurgem la comparaţii cu alţii. Autorii consideră că ea
are loc când există o incertitudine a noastră referitoare la gradul în care posedăm anumite
caracteristici şi nu dispunem de standarde obiective care să permită evaluarea.
O altă problemă este cu cine ne comparăm. Cercetările arată că de cele mai multe ori,
comparaţia se realizează cu indivizi semănători din punctul de vedere al atributelor de interes.
Există situaţii când persoana se compară cu cei care îi sunt mult superiori, care
concentrează preţuirea sa, tocmai pentru a-şi trasa un ideal, o direcţie ulterioară de evoluţie a
sinelui. Comparaţia sine actual-ideal este socotită de mulţi autori ca deosebit de importantă
pentru stima de sine: chiar W. James (1890, apud Brown, 1998) considera că stima noastră de
sine depinde de ceea ce ne-am propus să fim şi să realizăm, fiind posibil de reprezentat sub
forma unei fracţii care are la numitor succesele, iar la numărător aspiraţiile noastre. Ideea este
regăsită şi la alţi autori (Ch. Cooley, G.H. Mead, S. Freud, K. Horney, C. Rogers, cf. Higgins
şi colab., 1986) şi a fost inclusă de T. Higgins (1986, 1987) într-o teorie a discrepanţei sinelui
(self discrepancy theory). Autorul porneşte de la ideea relaţiilor existente între problemele

8
emoţionale ale persoanei şi tipurile specifice de „disonanţă” din sistemul convingerilor
referitoare la sine. Astfel reprezentarea pe care persoana o are asupra caracteristicile pe care ar
dori să le posede (sinele ideal) serveşte drept standard, reper în auto-evaluare (self-guide).
Discrepanţa dintre sinele ideal şi sinele actual este caracterizată de lipsa efectelor, rezultatelor
pozitive, astfel încât persoana este vulnerabilă la stările afective relaţionate cu deprimarea
(dejection-related emotions - descurajare, insatisfacţie, tristeţe etc.), nivelul stimei de sine
fiind invers asociat cu magnitudinea discrepanţei (Higgins şi colab., 1986).
Există şi situaţii când persoana ia ca puncte de reper indivizi care se situează „mai
puțin bine” decât ea pe o anumită dimensiune, această comparaţie servind la menţinerea unui
nivel ridicat al auto-evaluării, la protejarea stimei de sine.
Persoanele recurg şi la compararea cu normele de grup, formarea impresiei de sine
aflându-se sub incidenţa sistemului de valori promovat în grup. Higgins și colab. (1986)
disting, alături de sinele real și sinele ideal, sinele normativ (ought self), văzut ca ansamblul
însuşirilor pe care persoana consideră că ar trebui să le posede, pornind de la prescripţiile
sociale specifice grupurilor de apartenență. Petre Iluţ (1985, apud Iluț, 2004) a pus în evidenţă
o corelaţie ridicată între sinele ideal şi cel normativ, rezultând că aspiraţia spre schimbare a
indivizilor este influenţată de sistemul de valori promovat la nivel social.
Revenind la procesul de comparaţie socială, acesta a fost extins de către autorii teoriei
identităţii sociale (Tajfel, 1981) de la nivel interindividual la nivel intergrupal: în încercarea
noastră de a stabili statutul propriului grup vom recurge la compararea acestuia cu out-group-
urile. Nu întâmplător facem această observaţie, ci pentru că partizanii acestei teorii atrag
atenţia asupra impactului pe care îl au grupurile de apartenenţă în definirea sinelui persoanei,
inclusiv a nivelului de auto-apreciere a valorii globale. Identitatea socială, definită ca partea
conceptului de sine derivată din aparteneța la anumite grupuri/categorii sociale, include şi
semnificaţia afectiv-evaluativă asociată calităţii de membru al grupului, aceasta fiind o altă
sursă de influenţă a nivelului stimei de sine (numită de unii autori stimă de sine colectivă,
collective self-esteem, Katz, Joiner şi Kwon, 2002). Conştiinţa apartenenţei la un grup social
devalorizat, al cărui statut este considerat inferior, poate afecta negativ valoarea auto-estimată
a persoanei în situaţia în care aceasta interiorizează stereotipurile negative despre membrii
endogrupului şi aderă la ideologia grupului superior, în cadrul căreia atribuirile cauzale pentru
inferioritatea grupului sunt de tip stabil şi intern.
Toate aceste surse ale autocunoaşterii – reacţiile şi aprecierile altor persoane
semnificative, analiza propriului comportament şi efectelor sale (dinamica succeselor şi
eşecurilor) prin prisma aspiraţiilor individului, comparaţia socială şi raportarea la anumite

9
repere date de contextul social – oferă informaţii care sunt supuse unei decantări continue,
„integrarea lor în versiunea intimă a cunoştinţei de sine” aflându-se sub incidenţa unor
mecanisme de protecţie a sinelui (Radu, 1994, p.22). Sedikides (1993) porneşte de la
determinanţii motivaţionali care ghidează procesul de auto-evaluare: aprecierea corectă,
realistă a informaţiilor relevante pentru propria persoană (accurate self-assessment); validarea
convingerilor pre-existente referitoare la sine (self-verification); auto-întărirea, crearea şi
menţinerea unei imagini pozitive a sinelui (self-enhacement). Dintre acestea autorul
concluzionează că motivul cel mai puternic este auto-întărirea, urmată de auto-verificarea
concepţiilor anterioare despre sine. De altfel tendinţa de protejare a imaginii proprii, de
menţinere a unui nivel ridicat al stimei de sine, a fost pus frecvent în evidenţă, având mai
multe modalităţi de manifestare: compararea cu persoane care sunt considerate inferioare pe
dimensiunea de interes (downward comparison); omiterea, distorsionarea sau respingerea
feed-back-ului negativ, asociată cu reţinerea selectivă a evaluărilor favorabile la adresa
propriei persoane; tendinţa de a atribui succesul propriu unor cauze interne şi stabile, iar
eşecul unor factori situaţionali (eroarea de auto-apărare, self-serving bias); tendinţa persoanei
de a-şi asuma o responsabilitate mai mare decât cea reală pentru rezultatele obţinute în cadrul
unor activităţi desfăşurate în comun cu alţi indivizi (eroarea egocentrică, self-centered bias);
tendinţa de a realiza atribuiri mai favorabile pentru membrii endogrupului (eroarea
etnocentrismului, group-serving bias) (Tajfel, 1981; Deschamps şi Clémence, 1996; Doise,
Deschamps şi Mugny, 1996; Schaffer, 1996; Deschamps şi Beauvois, 1997; Brown, 1998;
Kopetz, 1999; Lungren şi Rudawsky, 1998; Yzebyt şi Schadron, 2002).
Toate aceste rezultate sunt concordante cu concluziile analizelor procesului mai larg al
atribuirii cauzale, care evidenţiază cu claritate că „în construcţia realităţii, individul nu
urmăreşte acurateţea, nici adevărul informaţiilor sau cunoştinţelor sale, ci mai degrabă
utilitatea şi valoarea lor adaptativă” (Kopetz, 1999, p.104), făcând dovada unor biasări ale
inferenţelor, explicate în parte de nevoia unei identităţi personale şi sociale cât mai valoroase.

10
4. Sinele din perspectivă cognitivă
Psihologia cognitivă pleacă de la premisa că fiinţa umană îşi construieşte în mod activ
o imagine asupra mediului care îi ghidează conduitele ulterioare. Sinele este conceput ca o
structură de cunoaştere, ca un corp de informaţii polarizate evaluativ, foarte bine organizat şi
foarte uşor accesibil (Greenwald și Banaji, 1995). Monteil şi Martinout, 1991 (apud Brown,
1998) consideră conceptul de sine ca şi un sistem de cunoştinţe despre propriul eu, folosite
pentru a recunoaşte şi interpreta stimuli relevanţi pentru individ. Aceste definiții trimit la
termenul schema cognitivă, văzută ca „o structură de cunoștințe, activate simultan,
corespunzând unei situații complexe din realitate” (Miclea, 1994, p. 356), care favorizează
procesarea selectivă a informaţiilor (Miclea, 1994, p. 361):
 duce la inferarea unor itemi inexistenţi, dar concordanţi cu schema;
 duce la omiterea unor itemi prezenţi, dar neconcordanţi cu schema;
 duce la procesarea preferenţială a unor elemente identificate ca itemi ai
schemei.
H. Markus (1977/1992) a demonstrat rolul schemele cognitive în cadrul cunoaşterii de
sine şi consecinţele pe care acestea le au asupra procesării informaţiilor relevante pentru
propria persoană. Autoarea consideră conceptul de sine ca un sistem de scheme ale sinelui
(self-schemas). Persoanele acumulează cunoștințe despre ele însele pe care le organizează în
structuri relativ stabile. Acestea funcționează pe baza unui mecanism de selecție/ triere a
informației prezente, acumulează experiență de un anumit tip și devin rezistente la
informațiile neconforme cu cele pe baza cărora s-au format. Configurația astfel formată va fi
utilizată de către persoană pentru a emite judecăți referitoare la sine în termeni de convingeri
și comportament. Pentru validarea teoriei sale H. Markus a identificat întâi gradul în care
participanții la studiul său și-au structurat scheme cognitive ale sinelui pe dimensiunea
dependență-independență. Au rezultat două categorii: participanții pentru care dimensiunea
era importantă în definirea sinelui (este formată și operantă schema sinelui pe această
dimensiune) și cei pentru care aceste trăsături nu sunt importante (schemele sinelui nu sunt
structurate pe această dimensiune). În partea a doua autoarea a prezentat participanților o listă
de trăsături de personalitate relaționate cu dimensiunea dependență-independență, sarcina
participanților fiind să decidă dacă fiecare trăsătură îi este caracteristică sau nu. De asemenea
persoanele trebuiau să ofere exemple ale situațiilor în care s-au comportat de o manieră
dependetă/independentă. A fost înregistrat timpul de latență pentru răspunsurile
participanților, iar rezultatele arată că persoanele care au scheme ale sinelui structurate pe
baza dimensiunii alese de autoare, comparativ cu cei din lotul considerat a nu avea scheme

11
structurate pe această dimensiune, se decid mai repede cu privire la măsura în care trăsăturile
le sunt caracteristice, își reamintesc mai multe exemple care să probeze acest lucru și pot
prezice cu o mai mare siguranță adoptarea unui comportament conform cu schema. În plus
autoarea a plasat, cu ajutorul unor complici, fiecare participant într-un grup în care îi era
filmată contribuția la o dezbatere pe o temă. Concluzia a fost că persoanele cu scheme ale
sinelui își aminteau mai frecvent secvențe ale comportamentului lor aflate în concordanță cu
schema (independență/dependență) și omiteau acele conduite în care nu făcuseră dovada
prezenței respectivei trăsături. Datele au oferit suport ideei reprezentării sinelui ca schemă
cognitivă, care ghidează tratamentul informației relative la propria persoană.
Stabilitatea conceptului și stimei de sine
În mod trafiţional, conceptul de sine este văzut ca stabil, general, faţetelor sale
revenindu-le un rol minor. Începând cu anii 70, apare preocuparea pentru viziunea dinamică
asupra conceptului de sine (Lungu, 2003).
Psihologia cognitivă recunoaşte variaţiile ce apar, explicând şi conciliind aspectele de
stabilitate şi fluiditate/maleabilitate a sinelui. Flexibilitatea este explicată prin termenul de
„concept de sine de lucru”: există un set de cunoştinţe despre sine foarte bine elaborate, care
alcătuiesc nucleul reprezentării de sine (stabil) şi pe de altă parte, o configuraţie, o structură
temporară determinată de evenimentele sociale actuale, derivată din acest ansamblu al
cunoştinţelor despre sine. Au mai fost utilizați și alți termeni pentru a exprima această
structură temporară, provizorie a sinelui – concept de sine de lucru, sine fenomenologic,
concept de sine spontan, sine momentan (conform Lungu, 2003; Iluț, 2001).
Distincţia dintre cele două are la bază accesibilitatea diferită a informaţiilor în
memorie. Informațiile din nucleul sinelui sunt permanent disponibile, în timp ce conceptele
provizorii despre sine sunt activate ca urmare a prezenţei mai multor factori de ordin personal
sau situaționali (conform Brown, 1998):
• conceptul de sine/ nivelul stimei de sine
• dispoziția afectivă
• scopurile de moment
• rolurile sociale
• contextul social care permite comparați socială, identificarea cu in-group-ul
• evenimentele recente
Astfel viziunea actuală reconciliază abordările axate pe stabilitatea, respectiv
maleabilitatea conceptului de sine, deoarece flexibilitatea conceptului de sine nu presupune o

12
reorganizare radicală a informaţiilor despre sine şi se exprimă prin variaţiile „conceptului de
sine de lucru”.
Stima de sine este văzută ca având un nivel de bază şi fluctuaţii situaţionale în jurul
acestuia, ca şi consecinţă a performanţei auto-evaluate, feed-backului furnizat de către alţii
etc. Astfel persoana poate să aibă în general o atitudine pozitivă faţă de sine, fiind convinsă de
propria valoare, însă în anumite momente şi situaţii particulare poate să se aprecieze mai mult
sau mai puţin favorabil decât de obicei, ceea ce dă naştere unor stări afective tranzitorii faţă de
sine. W. James (1890, apud Ross, 1992) nu a negat existenţa acestor stări particulare, dar a
considerat că fiecare individ are un anumit „ton mediu” al auto-aprecierii valorii sale, care
este oarecum independent de motivele obiective ale satisfacţiei sau nemulţumirii faţă de sine
prezente aici şi acum.
Un rol important le revine în cazul acestei probleme studiilor pe tema stabilităţii stimei
de sine de-a lungul unor perioade lungi de timp. Rezultatele acestor studii longitudinale
pledează pentru stabilitatea remarcabilă a stimei de sine după finalul adolescenței. Două studii
metaanalitice realizate in 2003 pe această temă de către Trzesniewski, Donnellan şi Robins
susţin aceste rezultate: nivelul stimei de sine are o continuitate substanţială în timp în cazul
adolescenţilor, tinerilor şi maturilor, comparabilă cu nivelul stabilităţii constatat în cazul
trăsăturilor de personalitate. Cele două studii realizate furnizează dovezi concludente şi
convergente pentru existenţa unui patern curbiliniar de evoluţie a stimei de sine în funcţie de
vârsta subiecţilor: stabilitatea este relativ scăzută în copilărie, creşte semnificativ de-a lungul
adolescenţei şi tinereţii şi începe să scadă spre sfârşitul maturităţii şi pe parcursul vârstei a
treia. Acest patern este regăsit la nivelul ambelor sexe, a grupurilor etnice şi naţionale
cuprinse în studiu şi nu variază nici în funcţie de cohortele studiate şi scalele utilizate.
Rezultatele obţinute susţin conceptualizarea stimei de sine (auto-aprecierii globale a valorii
personale) ca trăsătură durabilă, caracterizată de o remarcabilă stabilitate în timp şi de-a
lungul situaţiilor în cazul adolescenţilor şi adulţilor tineri şi maturi. O persoană cu un anumit
nivel al stimei de sine face dovada modalităţii stabile de apreciere a valorii sinelui care nu este
afectată pe termen lung de variaţiile în autoevaluarea realizată în circumstanţe specifice,
variaţii a căror existenţă este însă recunoscută.
Memoria autobiografică
Curpinde evenimentele şi experienţele trăite de o persoană, precum şi gândurile şi
sentimentele care au însoţit aceste experiențe în desfășurarea lor (Kihlstrom et al., 1986, apud
Ross, 1992). Organizarea memoriei autobiografice se face în funcţie de timp (modalitate
secvenţială – persoanele au tendința de a respecta ordinea temporală atunci când evocă

13
episoade autobiografice); amintirile pot fi organizate într-o structură ierarhică deterinată de
relațiile semantice între trăsăturile sau stările persoanei la care se referă aceste amintiri
(structură ierarhică). Cele două modalități – secvențială și ierarhică – nu se exclud reciproc:
evenimentele cardinale din viața persoanei pot constitui jaloane importante, care delimitează
perioade ale biografiei, iar în interiorul fiecărei astfel de perioade amintirile respectă o
organizare secvențială.
Memoria autobiografică presupune un proces activ de reconstrucţie permanentă a
informaţiilor, reactualizarea fiind tributară unor distorsiuni (Brehm și Kassin, 1989):
• reamintirea propriului trecut depinde de atitudinile actuale;
• distorsiunea egocentrică - tendinţa persoanei de a-şi supraestima rolul în
evaluarea evenimentelor trecute.

5. Prezentarea sinelui
Conceptul de sine și stima de sine se referă la componentele cognitivă și respectiv
afectivă a atitudinii față de sine. Auto-prezentarea vizează orice comportament prin care
persoana intenţionează să creeze, să modifice sau să menţină o anumită impresie a altora
despre sine. Un alt termen este managementul impresiei (Goffman, 1956, apud Brehm ;i
Kassin, 1989), care se referă la proiectarea conştientă sau inconştientă a unui mod de
prezentare a propriei persoane, care să creeze o anumită imagine ce satisface nevoile şi
scopurile interacţiunii noastre (Snyder, 1974, apud Brown, 1998).
A) Motivele pentru care o persoană se angajează în autoprezentare sunt:
• facilitarea relaţiilor sociale;
• obţinerea unor recompense materiale/sociale – evitarea unor penalizări;
• pentru a construi sau a confirma pentru propria persoană o anumită imagine despre sine
(self-construction and self-verification).
B) Factorii ce contribuie la crearea unor anumite impresii – autoprezentarea este un proces
automatizat, dar uneori devenim conştienţi de impresia pe care o producem şi încercăm să o
controlăm:
 variabilele situaţionale: când persoana se află în centrul atenţiei altora, când scopurile
depind de evaluarea altora, când persoana interacţionează cu necunoscuţi importanţi sau când
sesizăm obstacole în formarea impresiei dorite;
 cunoaşterea de către persoană a modului în care poate fi creată impresia dorită;
 abilităţi ale persoanei, capacitatea de a se comporta conform prescripţiilor pe care le
presupune crearea unei impresii.
14
C) Diferenţe individuale în auto-prezentare
Monitorizarea sinelui (capacitatea persoanei de a-şi urmări şi controla comportamentul
în public şi măsura în care persoana realizează acest lucru) diferă de la un individ la altul
(conform Brehm și Kassin, 1989).
 Persoanele cu nivel ridicat al monitorizării urmăresc să fie „persoana potrivită în
acea situaţie socială”. Accentul e plasat pe cunoaşterea caracterului situaţiei, a
cerinţelor acesteia şi se încearcă estimarea modului în care ar trebui să se comporte
„persoana model”. Aceste estimări vor fi utilizate ca ghid al comportamentului
propriu.
Aceste persoane au o capacitate ridicată de a interpreta roluri diferite, ceea ce permite
modificarea comportamentului pentru a fi în acord cu cerinţele situaţiei; pot fi considerate ca
instabile, ipocrite.
 Persoanele cu un nivel scăzut al automonitorizării consideră că este important să fie
ele însele în orice situaţie socială, accentul fiind pus pe propriile atitudini, convingeri,
valori, principii şi nu atât asupra situaţiei şi comportamentelor celorlalţi.
Persoanele îşi modelează într-o foarte mică măsură comportamentul, ducând la o constanţă a
lui de-a lungul situaţiilor; pot fi văzute ca rigide, incapabile de compromis.
Cele două orientări sunt poli ai unui continuum, în fapt în comportamentul nostru cotidian
aceste extreme nu sunt atinse, ne situăm mai aproape de unul sau altul, existând bineînțeles
dfierențe între indivizi.
D) Strategii utilizate în autoprezentare (Schaffer, 1996; Radu, 1994):
 Conformismul, flatarea – tendința de a împărtăși opiniile și valorile celuilalt, de a se
face simpatizat datorită aprobării, laudei, serviciilor/ favorurilor (dacă e prea evident
conduce la neîncredere, antipatie);
 Mimarea modestiei, ami ales când se asociază cu merite și performanțe reale;
 Etalarea aptitudinilor şi a succeselor proprii, pentru a-i convinge pe ceilalți că ești
capabil (în cazul în care persoanele se află în competiție este greu de creat o impresie
care să se bazeze pe percepția simultană a competenței și simpatiei);
 Manipularea scuzelor – a cere scuze pentru orice, chiar a cere scuze în avans;
 Asocierea în fapt sau relatări cu persoane de prestigiu;
 Auto-compătimirea – exagerarea defectelor și punctelor slabe pentru a atrage atenția
altora și a obține beneficii;
 Intimidarea – etalarea autorității, puterii, pentru a induce obediență.

15
Aronson, E., Wilson, T., & Akert, R. (1994). Social psychology. New York: Harper Collins.
Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The exercise of control. New York: W.H. Freeman and
Company.
Baron, R., & Byrne, D. (1991). Social psychology. Boston: Allyn and Bacon.
Bowlby, J. (1963). Child Care and the Growth of Love. Middlesex: Penguin Books.
Brehm, S., & Kassin, S. (1989). Social psychology. Boston: Houghton Mifflin Company.
Brown, J. (1998). The self. Boston: Mc Graw Hill.
Byrne, B., & Shavelson, R. (1996). On the structure of social self-concept for pre-, early, and
late adolescents: A test of the Shavelson, Hubner, and Stanton (1976) Model. Journal of
Personality and Social Psychology, 70, 599-613.
Cioară, M. (2006). Procesele afective. În E. Bonchiș (coord.), Psihologie generală. (pp. 335-
378). Oradea: Ed. Universității din Oradea.
Damon, W., & Hart, D. (1988). Self understanding in childhood and adolescence. Cambridge
MA: Cambridge University Press.
Demo, D. (1985). The measurement of self-esteem: Refining our methods. Journal of
Personality and Social Psychology, 48, 1490-1502.
Deschamps, J., & Beauvois, J-L. (1997). Atribuiri intergrupuri. În R. Bourhis & J-Ph. Leyens
(coord.), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri. (pp. 74-96). Iaşi: Ed. Polirom.
Deschamps, J., & Clémence, A. (1996). Noţiunea de atribuire în psihologia socială. În A.
Neculau (coord.), Psihologie socială. (pp.82-94). Iaşi: Ed. Polirom.
Doise, W., Deschamp, J. & Mugny, G. (1996). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Ed.
Polirom.
Erikson, E. (1965). Childhood and Society. Middlesex: Penguin Books.
Franzoi, S. (2000). Social psychology. Boston: McGraw Hill.
Gecas, V., & Mortimer, J. (1987). Stability and change in the self-concept from adolescence to
adulthood. În T. Noness & K. Yardley (Eds.), Self and identity. (pp. 265-282). London:
Routledge & Kegan.
Greenwald, A., & Banaji, M. (1995). Implicit social cognition: Attitudes, self-esteem, and
stereotypes. Psychological Review, 102, 4-27.
Harter, S., & Marold, D. (1991). A model of the determinants and mediational role of self-
worth: Implications for adolescent depression and suicidal ideation. În J. Strauss & G. Goethals
(Eds.), The self: Interdisciplinary approaches. (pp. 66-92). New York: Springer-Verlag.
Harter, S., Waters, P., & Whitessel, N. (1998). Relational self-worth: Differences in perceived
worth as a person across interpersonel context among adolescents. Child Development, 69, 756-
766.
Higgins, E.T. (1987). Self-discrepancy: A theory relating self and affect. Psychological Review,
94, 319-340.
Higgins, E.T., Bond, R., Klein, R. & Strauman, T. (1986). Self-discrepancies and emotional
vulnerability: How magnitude, accesibility, and type of discrepancy influent affect. Journal of
Personality and Social Psychology, 51, 5-15.
Iluţ, P. (2001). Sinele și cunoaşterea lui. Iaşi: Ed. Polirom.
Iluț, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale : teme actuale de psihosociologie.
Iași: Polirom.
Katz, J., Joiner, T. & Kwon, P. (2002). Membership in a devalued social group and emotional
well-being: Developing a model of personal self-esteem. Sex Roles, 47, 419-431.
Kling, K., Shibley Hide, J., Showers, C. & Buswel, B. (1999). Gender differences in self-
esteem: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 125, 470-500.
Kopetz, C. (1999). Erori în procesul de atribuire cauzală. Buletinul Laboratorului „Psihologia
câmpului social”, 4, 89-109.

16
Lundgren, D. & Rudawsky, D. (1998). Female and male college students’ responses to negative
feedback from parents and peers. Sex Roles, 39, 409-429.
Lungu, O. (2003). Eul în cogniția socială. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie
socială (pp. 86-97). Iași: Polirom.
Markus, H. (1977/1992). Self-schemas et traitement de l’information sur soi. În M. Piolat, M.-
C., Hurtig & M.-F. Pichevin (Eds.). Le soi. Recherches dans le champ de la cognition sociale.
(pp.77-112). Paris: Delachaux et Niestle.
Mead, G.H.(1934). Mind, self, and society. From the standpoint of a social behaviorist.
Chicago: The University of Chicago Press.
Miclea, M. (1994). Psihologie cognitivă. Cluj-Napoca: Casa de Editură Gloria.
Radu, I. (1994). Imaginea de sine și percepția socială. În Radu, I., Iluț, P. & Matei, L.
(coord.). Psihologie socială (pp. 19-47). Cluj: Editura Exe.
Ross, A. (1992). The Sense of Self: Research and Theory. New York: Springer Publishing
Company.
Schaffer, H. (1996). Social development. Cambridge MA: Blackwell Publishers.
Schaffer, H. (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed. ASCR.
Sedikides, C. (1993). Assessment, enhacement, and verification determinants of the self-
evaluation procces. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 317-338.
Tajfel, H. (1981). Human groups and social categories. Cambridge: Cambridge University
Press.
Trzesniewski, K., Donnellan, M. & Robins, R. (2003). Stability of self-esteem across the life
span. Journal of Personality and Social Psychology, 84, 205-220.
Yzerbyt, V. & Schandron, G. (2002). Cunoaşterea şi judecarea celuilalt. O introducere în
cogniţia socială. Iaşi: Editura Polirom.

17