STIMA DE SINE ȘI IMAGINEA DE SINE

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ BAIA MARE

Prof. Bud Cristina-Elena

Stima de sine este o trăsătură a personalităţii în raport cu valoarea pe care un individ o

atribuie persoanei sale. Este ,,rezultatul comparaţiei pe care o efectuează subiectul cu sine
însuşi şi alţi indivizi semnificativi pentru el” (R. Doron, F. Parot, 1999). Astfel, stima de sine
îşi pune amprenta pe activităţile pe care omul le desfăşoară. Acest concept se află într-o foarte
strânsă legătură cu imaginea de sine a individului fiind o dimensiune evaluativă şi afectivă a
acesteia.
Cei mai mulţi psihologi definesc stima de sine ca fiind evaluarea globală a valorii
proprii în calitate de persoană. Este vorba de evaluarea pe care o persoana o face cu privire la
propria sa valoare, cu alte cuvinte, asupra gradului de mulţumire faţă de propria persoană.
Stima de sine poate fi definită şi ca tonalitatea afectivă a reprezentării conceptului de sine.
Rosenberg (1989) defineşte stima de sine ca o sinteză cognitivă şi afectivă complexă. El
consideră că stima de sine dictează atitudinea mai mult sau mai puţin bună a individului faţă
de propria persoană. Baumeister (1998) defineşte stima de sine folosind termeni sinonimi ca:
mândrie, egoism, aroganţă, narcisism, un fel de superioritate. După W. James stima de sine
reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor acţiuni şi aspiraţiile individului cu privire
la întreprinderea acelei acţiuni. ″Dacă reducem aspiraţiile la zero vom avea universul la
picioare″ (James, 1998).
Există două perspective asupra modului de definire a conţinutului stimei de sine. Unii
autori o văd ca fiind unidimensională, stima de sine globală (Coopersmith, 1984). Aceasta
perspectivă este însă contestată de adepţii modelelor multidimensionale şi este susţinută de
cercetări care demonstrează multidimensionalitatea stimei de sine şi a evaluării de sine pe
baza analizei factoriale. Modelele multidimensionale susţin în esenţă faptul că individul se
autoevaluează diferit in funcţie de domeniu de viaţă sau faţeta identităţii personale activate de
un context anume. Însă stima de sine ca dimensiune globală işi menţine o poziţie solidă în
această dipută şi în procesul autoevaluării personale fiind măsurată prin chestionare ce conţin
itemi generali şi alimentându-se tot din sentimentul de competenţă a persoanei în anumite
domenii particulare.
Încercând să explice paradoxul legat de faptul că o stimă de sine prea ridicată, cât și o
stimă de sine foarte scăzută afectează negativ funcționarea psihică a individului, Ellis (1994)
propune ideea conform căreia prezența oricărui nivel al stimei de sine reflectă prezența
procesului de evaluare globală a propriei persoane, care este irațional și deci dezadaptativ.
Iraționalitatea procesului de evaluare globală constă în imposibilitatea de a stabili în mod
realist valoarea unei ființe umane. Altfel spus, deși unele dintre performanțele noastre sunt
scăzute este irațional să ne etichetăm ca ,,neperformanți”, deoarece aceasta ar însemna ca
toate comportamentele noastre prezente, trecute și viitoare sunt neperformante, ceea ce este
imposibil. Cu toate acestea, suntem tentați ca atunci când comportamentele noastre sunt
performante să ne evaluăm pozitiv și să experimentăm trăiri afective pozitive, iar atunci când
comportamentele noastre sunt neperformante să ne evaluăm negativ și să experimentăm trăiri
afective negative disfuncționale. Deși iraționale și dezadaptative, aceste evaluări sunt învățate
și încurajate social, ele fiind sursa sentimentului de bine atunci când avem reușite. Însă atunci
când comportamentele noastre sunt neperformante, tot ele ne produc suferință emoțională.
Imaginea de sine. Cunoașterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta și cu experiențele
prin care trecem. Pe măsură ce persoana avansează în etate, dobândește o capacitate mai mare
și mai acurată de auto-reflexie. Totuși, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaștem pe noi
înșine în totalitate; cunoașterea de sine nu este un proces care se termină odată cu adolescența
sau tinerețea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale
personalității sau le dezvoltă pe cele subdimensionate. Cunoașterea de sine este un proces
cognitiv, afectiv și motivațional individual, dar suportă influențe puternice de mediu. În
lucrarea “Consiliere educațională”, coordonată de Adriana Băban (2001), în contextul
activităților școlare sunt analizate o serie de aspecte referitoare la imaginea și stima de sine,
aspecte pe care le sintetizăm în continuare.
Imaginea de sine este o reprezentare mentală a propriei persoane sau o structură
organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social.
Imaginea de sine presupune conștientizarea a „cine sunt eu“ și a „ceea ce pot face eu”,
influențează atât percepția lumii înconjuratoare despre propriile comportamente, cât și a
propriilor comportamente. Este rezultatul unui demers al cunoașterii de sine bazat pe procese
cognitive, afective și motivaționale, dar suportă influențe puternice și din partea factorilor de
mediu.
Cunoașterea de sine și formarea imaginii de sine sunt procese complexe ce implică
mai multe dimensiuni. Imaginea de sine (Eul) nu este o structură omogenă. În cadrul imaginii
de sine facem distincția între Eul (sinele) real, Eul (sinele) viitor și Eul (sinele) ideal.
Eul real sau Eul actual este rezultatul experienței noastre, cadrul social și cultural în
care trăim. Eul real cuprinde:
 Eul fizic: structurează dezvoltarea, încorporarea și acceptarea propriei corporalități.
Imaginea corporală se referă la modul în care persoana se percepe pe sine și modul în care
ea/el crede că este percepută de ceilalți. Cu alte cuvinte, imaginea corporală determină gradul
în care te simți comfortabil în și cu corpul tău.
 Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează și structurează conținuturile
informaționale despre sine și lume, și la modul în care operează cu acestea. Sunt persoane
care rețin și reactualizează doar evaluările negative despre sine, alții le reprimă, iar unii le
ignoră. Unii dintre noi facem atribuiri interne pentru evenimente negative, astfel încât ne
autoculpabilizăm permanent, în timp ce alții fac atribuiri externe pentru a-și menține imaginea
de sine pozitivă.
În cadrul Eului cognitiv includem și memoria autobiografică (memoria episodică).
Importanța memoriei noastre biografice -îndeosebi amintirea evenimentelor din primii 3-5 ani
de viață- în formarea eului și a identității de sine este subliniată de Miclea (2003) care
specifică faptul că pe baza relatărilor persoanelor semnificative din viața noastră despre
experiențele noastre de viață din prima copilărie, construim o poveste despre propria noastră
viață, o istorie personală. Nu este importantă atât veridicitatea acestei istorii, cât mai ales
coerența ei. Pe baza ei ne construim propria identitate. La mulți dintre copiii instituționalizați,
memoria autobiografică este foarte săracă, ceea ce creează serioase probleme de identitate și
emoționale la vârsta adolescenței.
 Eul emoțional (Eul intim sau Eul privat) sintetizează totalitatea sentimenteleor și
emoțiilor față de sine, lume și viitor. De multe ori, persoana nu dorește să își dezvăluie sinele
emoțional decât unor persoane foarte apropiate, familie, prieteni, rude. Cu cât o persoană are
un Eu emoțional mai stabil cu atât va percepe lumea și pe cei din jur ca fiind un mediu sigur,
care nu amenință imaginea de sine. Copiii și adolescenții trebuie ajutați să-și dezvolte
abilitatea de a identifica emoțiile trăite și de a le exprima într-o manieră potrivită situației, fără
teama de ridicol
 Eul social (Eul interpersonal) este acea dimensiune a personalității pe care suntem
dispuși să o expunem lumii; este „vitrina” persoanei. Dacă recurgem la comparații cu lumea
plantelor, putem spune ca unii dintre noi avem un Eu social de tip „cactus” (mă simt în
siguranță doar când sunt ofensiv și belicos), alții ca o „mimoză” (atitudinea defensivă este cea
care îmi conferă protecție) sau ca o plantă care înflorește sau se usucă în funcție de mediul în
care trăiește (reacționez în corcondanță cu lumea înconjurătoare). Cu cât discrepanța dintre
Eul emoțional și cel social este mare, cu cât gradul de maturare al persoanei este mai mic. O
persoană imatură se va purta în mod general într-un anumit mod acasă, între prieteni apropiați
și în alt mod (care să o securizeze) în cadrul interacțiunilor sociale (Băban, 2001).
 Eul spiritual reflectă valorile și jaloanele existențiale ale unei persoane. Din această
perspectivă, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste, religioase, altruiste,
pacifiste.
Eul viitor (Eul posibil) vizează modul în care persoana își percepe potențialul de
dezvoltare personală și se proiectează în viitor. Eul viitor încorporează repertoriul aspirațiilor,
motivațiilor și scopurilor de durată medie și lungă. Este o structură importantă de
personalitate deoarece acționează ca factor motivațional în comportamentele de abordare
strategice, și în acest caz devine Eul dorit. Eul viitor încorporează și posibile dimensiuni
neplăcute pe care ne este teamă să nu le dezvoltăm în timp (de ex. alcoolic, singur, eșuat ) și
în acest caz poartă denumirea de Eul temut. Eul viitor sau posibil (fie el dorit sau temut)
derivă din combinarea reprezentărilor trecutului cu ale viitorului. O persoană optimistă va
contura un Eu viitor dominat de Eul dorit, pentru care își va mobiliza resursele motivaționale
și cognitive; Eul temut, comportamentele evitative și emoțiile negative vor caracteriza o
persoană pesimistă. Importanța Eul viitor în structura de personalitate, sublinează rolul
familiei și al școlii în dezvoltarea la copii a atitudinii optimiste față de propria persoană și
lume. Optimismul este energizant, directiv și constructiv, dă un sens și scop vieții. Spre
deosebire de optimism, pesimismul are un efect infibitiv, blocant, evitativ și distructiv și poate
determina starea de alienare. Fiecare dintre aceste două Eu-ri viitoare are atașat un set
emoțional – încredere, bucurie, plăcere, în cazul Eu-lui dorit; anxietate, furie, depresie, în
cazul Eu-lui Temut. Structura Eu-lui viitor și funcția lui motivațională implică nevoia de a
fixa, a sublinia și a întări aspectele pozitive ale elevului și de a evita etichetările negative care
ancorează copilul în acele trăsături și comportamente negative. Putem vizualiza etichetările
negative, care sunt de multe ori folosite de către adulți cu bună intenție dar cu rea știință, în
imaginea unor pietre legate la picioarele copilului care trebuie să înoate într-un râu.
„Anexându-i” aceste pietre copilului, nu îi dăm multe șanse să iasă din râu. Eul viitor, prin
componenta sa dezirabilă (dorită) este simbolul speranței, și prin urmare are o importantă
funcție de auto-reglare. Totodată, Eul viitor, prin componenta sa anxiogenă (de temut) este
semnul neîncrederii și are efecte de distorsionare. Deci, adultul în rolul său de educator poate
opta între a întreține speranțele copiilor și tinerilor (prin evaluări pozitive, oricât de mici ar fi
acestea) sau neîncrederea (prin evaluări negative, chiar dacă acestea sunt făcute în scop de
simulare).
 Eul ideal este ceea ce ne dorim să fim, dar în același timp suntem conștienți că nu
avem resurse reale să ajungem. Eul viitor este cel care poate fi atins, pentru care putem lupta
să îl materializăm, și prin urmare ne mobilizează resursele proprii; Eul ideal este, ca multe din
idealuri, o himeră. Când ne apropiem sau chiar atingem așa numitul ideal, realizăm că dorim
altceva și acel altceva devine ideal. Alteori, Eul ideal nu poate fi niciodată atins (de exemplu,
o adolescentă cu o înălțime mică care visează să aibă înalțimea și silueta unui manechin).
Dacă o persoană se va cantona în decalajul dintre Eul real și cel ideal are multe șanse să
trăiască o permanentă stare de nemulțumire de sine, frustrare și chiar depresie (Băban, 2006).
FORMAREA STIMEI DE SINE. La structurarea stimei de sine un rol esenţial îl au
feedback-urile primite în decursul vieţii, din primii ani de viaţă, în copilărie, adolescenţă şi
mai apoi, în viaţa adultă. Mesajele primite de subiect de la cei din jur, de-a lungul vieţii, în
legătură cu ceea ce este el ca persoană, influenţează calitatea şi nivelul stimei de sine.
Feedback-urile predominant pozitive se asociază cu creşterea stimei de sine, în vreme ce
mesajele sau feedback-urile negative contribuie la diminuarea stimei de sine. În nucleul stimei
de sine intră nu doar modul de autoevaluare (autoevaluările și judecățile emoționale despre
sine), ci şi evaluările constante pe care le fac cei din jur (imaginea persoanei în ochii
celorlalţi, interiorizarea opiniilor celor din jur) (Cosmovici și Iacob, 2005).
Există o relație de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi și acceptarea
necondiționată ca atitudine manifestată de educatori sau adulți în general. Pentru preșcolari,
sursa cea mai important pentru formarea stimei de sine o constituie evaluările părinților;
mesajele transmise de aceștia sunt interiorizate de copil, conducând la sentimentul de
adecvare sau inadecvare ca persoană. La copiii școlari, sursa de formare a stimei de sine se
extinde la grupul de prieteni, colegii de școală, cadrele didactice sau alte persoane din viața
lor. Elevii cu stimă de sine pozitivă își asumă responsabilități, se comportă independent, sunt
mândri de realizările lor, realizează fără probleme sarcini noi, își exprimă atât emoțiile
pozitive cât și pe cele negative, oferă ajutor și sprijin celorlalți colegi.
Copiii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroși și au trăiri emoținale negative, de
cele mai multe ori cauzate de experiențe negative. Sunt nemulțumiți de felul lor de a fi, evită
să realizeze sau să se implice în sarcini noi, se simt lipsiți de valoare, îi blamează pe ceilalți
pentru nerealizările lor, nu pot tolera un mediu de frustrare, sunt ușor influențabili, nu își
asumă responsabilități, sunt nepăsători, etc.
În urma sistematizării informațiilor din literatura de specialitate (Branden, 1969;
Jacoby, 1994; Brown & Marshall, 2001; Campbell et. al., 1996; Kihlstrom & Klein, 1994;
Lelord & André, 1999; Heatherton & Polivy, 1991; Rogers, 1975,1980; Showers, 1992;
Harber, 2005 apud Neamțu, 2003), putem afirma că persoanele cu stimă de sine înaltă (”high
self-esteem”, HSE) se caracterizează prin:
(a) sentimentul de valorizare personală, conştiinţa propriei valori (self-worth): capacitatea
persoanei de a se simţi bine cu ea însăşi;
(b) imagine de sine pozitivă și realistă; autoevaluarea realistă atât a punctelor forte
(aptitudini, trăsături de personalitate etc.), cât și a vulnerabilităților sau a punctelor slabe;
(c) tendinţa de a experimenta predominant emoţii pozitive;
(d) capacitate de autocontrol emoţional; capacitate de gestionare a emoţiilor negative;
(e) reorganizare mai rapidă în situații de eșec(mecanisme de coping); rezistență mai ridicată la
frustrare;
(f) abordarea constructivă (centrată pe soluții) a situațiilor conflictuale;
(g) încredere în forțele proprii; autonomie,independență; adaptabilitate;
(h) autorealizare și perseverență în atingerea obiectivelorpersonale; abilități de luare a
deciziilor.
Stima de sine scăzută se fundamentează pe autoevaluările depreciative ale subiectului
în raport cu sine. Persoanele cu o stimă de sine redusă se definesc prin dependență, redusă
încredere în forțele proprii, tendința de a experimenta emoții negative, capacități mai slabe de
gestionare a emoțiilor negative (Cooper, Smith, Upton, 1994). Persoanele cu stimă de sine
scăzută (”low self-esteem”, LSE) se caracterizează prin:
(a) sentimentul global al devalorizării personale, tendinţa persoanei de a se aprecia ca fiind
inadecvată într-unul sau mai multe domenii de funcţionare psihică;
(b) imagine de sine negativă și tendința de a face referiri la sine în termeni depreciativi;
(c) tendinţa de a experimenta predominant emoţii negative; reduse capacități de gestionare a
emoțiilor negative;
(d) sentimentul de ”capcană”, reorganizare dificilă în situații de eșec;
(e) abandon în situații de nereușită; rezistenţă scăzută la frustrare; evitarea situațiilor
conflictuale;
(f) încredere redusă în forţele proprii, dependență de ceilalți;
(g) dificultăți în luarea deciziilor, nehotărâre.
Încercând să explice paradoxul legat de faptul că o stimă de sine prea ridicată, cât și o
stimă de sine foarte scăzută afectează negativ funcționarea psihică a individului, Ellis (1977,
1994) propune ideea conform căreia prezența oricărui nivel al stimei de sine reflectă prezența
procesului de evaluare globală a propriei persoane, care este irațional și deci dezadaptativ.
Iraționalitatea procesului de evaluare globală constă în imposibilitatea de a stabili în mod
realist valoarea unei ființe umane. Altfel spus, deși unele dintre performanțele noastre sunt
scăzute este irațional să ne etichetăm ca ,,neperformanți”,· deoarece aceasta ar însemna ca
toate comportamentele noastre prezente, trecute și viitoare sunt neperformante, ceea ce este
imposibil. Cu toate acestea, suntem tentați ca atunci când comportamentele noastre sunt
performante să ne evaluăm pozitiv și să experimentăm trăiri afective pozitive, iar atunci când
comportamentele noastre sunt neperformante să ne evaluăm negativ și să experimentăm trăiri
afective negative disfuncționale. Deși iraționale și dezadaptative, aceste evaluări sunt învățate
și încurajate social, ele fiind sursa sentimentului de bine atunci când avem reușite. Însă atunci
când comportamentele noastre sunt neperformante, tot ele ne produc suferință emoțională.
Varianta rațională este de a înlocui conceptul de stimă de sine cu cel de acceptare
necondiționată a propriei persoane (unconditional self-acceptance-USA) care este logic corect
și mai pragmatic (Ellis, 1994; Rogers, 1961).
În această variantă, noi ne evaluăm comportamentele și nu persoana noastră, care este
acceptată necondiționat indiferent de performanța, deoarece este prea complexă și în continuă
schimbare pentru a fi evaluată global, pornind doar de la un eșantion de comportamente
concrete în situații concrete.
În concluzie, acceptarea necondiționată a propriei persoane se referă la faptul că
individul ,,se acceptă în totalitate și necondiționat, indiferent dacă se comportă inteligent,
corect, sau competent și indiferent dacă oamenii îl aprobă, îl respectă sau îl iubesc” (Ellis,
1977).

BIBLIOGRAFIE

Băban, A. (2001). Consiliere educațională. Editura ASCR, Cluj-Napoca.

Brown, J.D., & Marshall, M.A. (2001). Self-Esteem and Emotion: Some Thoughts about
Feelings. Personality and Social Psychology Bulletin.
Cooper, P., Smith. C., Upton. G. (1994). Emotional and Behavioural Difficulties, Routledge,
Londra
Coopersmith, S. (1967), The Antecedents of Self Esteem, CA: Consulting Psychologists Press,
Palo Alto
Coopersmith, S. (1984) Inventaire d’estime de soi. Manuel, Édition du Centre de Psychologie
Appliquée, Paris
Cosmovici, A. și Iacob, L. (2005). Psihologie școlară. Editura Polirom, Iași.
Doron, R. Parot, F. (1999). Dicţionar de Psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy. Birch Lane Press, New York.
Ellis, A. și Bernard M. E. (2007). Terapia rațional emotivă și comportamentală în tulburările
copilului și adolescentului. Editura RTS, Cluj-Napoca
Miclea, Mircea (2003). Psihologie cognitivă. Ediția a II-a revăzută. Ed. Polirom, Iași
Rosenberg, Morris. 1989. Society and the Adolescent Self-Image. Revised edition.
Middletown, CT: Wesleyan University Press.