Factorii ce influenţează formarea imaginii de sine

Marina Sleahtici, medic ,specialist cosmetolog

În dicționarul enciclopedic de psihologie imaginea de sine este definită ca fiind “expresia

concretizatã a modului în care se vede o persoanã oarecare sau se reprezintã pe sine; ca trãirea
aspectului unificator de coeziune a personalitãții ”.
Imaginea de sine este suținută de dorințe dar și de modul în care evalueazã ceilalți
persoana respectivã și de identitatea trãitã.
Este vorba de “felul cum se percepe individual, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în
raport cu ceilalți ”.
Adicã,imaginea de sine este rezultatul unui proces de autoevaluare a personalitãții și
reprezintã “totalitatea cerințelor, reprezentãrilor, ideilor individului despre propria sa
personalitate ”
Imaginea de sine sau "cum ne vedem", se referă, aşa cum se subînţelege deja, la modul în
care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi
spirituale.
Imaginea de sine nu se suprapune peste conştiinţa de sine, prima constituind un rezultat sau
produs al celei de a doua.
Am putea echivala conştiinţa de sine cu subiectul care întreprinde o acţiune, iar imaginea
de sine cu unul dintre efectele acţiunii.
În opinia lui C.Rogers, imaginea de sine se prezintă ca un sistem de autoaprecieri,ea
desemnînd perceperea omului de către sine însuşi.
I.Kon susţine că imaginea de sine este un fenomen integrator ce reflectă conţinutul
conştiinţei de sine; un sistem de elemente cognitive, afective şi comportamentale, nu un sistem
de montaje obişnuite, deoarece ea este întotdeauna individuală şi specifică.
Modul în care ne percepem depinde de gradul de autostimă (autoapreciere, autorespect,
autoacceptare) pe care îl avem.
Astfel, dacă ne acceptăm pe noi înşine, dacă ne apreciem pentru ceea ce facem bine -
aceasta contribuie la autorespectul şi încrederea în sine - dacă acceptăm că avem şi slăbiciuni
fără să ne criticăm în permanenţă pentru ele - aceasta constituie baza toleranţei faţă de sine şi,
implicit, faţă de alţii - putem trăi confortabil din punct de vedere emoţional.
Trebuie înţeles că este bine să existe mereu un echilibru între autoapreciere şi autocritică,
nici una din cele două extreme nefiind eficientă.
 Cel care se laudă prea mult este, în cele din urmă, persiflat sau chiar abandonat de către
ceilalţi iar cel care se autocritică exagerat provoacă celorlalţi fie sentimente de milă, de vină, fie
un sentiment de superioritate, atragînd de la sine alte critici. Î
Păstrînd pe cît posibil echilibrul între o laudă de sine exagerată şi o autocritică exagerată
putem contribui la igiena noastră sufletească.
Toţi avem ceea ce se cheamă "vocea interioară". Dacă această voce interioară are tendinţa
spre un discurs pesimist, negativ şi autocritic cu ambiţii neimplinite spre perfecţiune este clar că
imaginea de sine a persoanei respective este negativă.
Imaginea de sine ne influenţează comportamentele. Cînd ai o imagine de sine bună îti poţi
îndeplini obiectivele pentru că, o imagine de sine bună îţi dă entuziasm, energie şi determinarea
necesară pentru acest lucru iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce trebuiesc depăşite
pentru atingerea obiectivelor.
O imagine de sine bună te face să relaţionezi armonios cu ceilalţi, prin atingerea
obiectivelor poţi avea performanţe profesionale, succes social etc.
Conform acestui autor stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor
acţiuni şi aspiraţiile individului cu privire la întreprinderea acelei acţiuni. ″Dacă reducem
aspiraţiile la zero vom avea universul la picioare.″
O persoană va avea o stimă de sine ridicată in măsura in care succesele sale sunt egale sau
superioare aspiraţiilor.
Şi invers, dacă aspiraţiile depăşesc reuşitele, stima de sine va avea un nivel scăzut. In
acelaşi timp, dacă un individ nu cunoaşte succesul intr-un domeniu care nu are o importanţă
foarte mare pentru el, stima sa de sine nu va avea de suferit
W. James mai defineşte stima de sine ca fiind conştiinţa valorii de sine. ″ Suntem stăpâni
pe satisfacţia noastră interioară şi minimalizăm ceea ce nu depinde de noi.
El consideră stima de sine ca fiind conştiinţă de sine cu valenţe afective de o
intensitate/tonalitate medie.
Putem fi mulţumiţi/satisfăcuţi de felul cum suntem sau enervaţi de propria persoană.
Sentimentele de mulţumire sau de dezgust faţă de sine sunt în mod normal provocate de succese,
de dorinţe împlinite, de poziţia bună sau recunoaşterea pe care o avem in societate([ 15,p.30 ].
Fără încercare nu există eşuare, şi ca urmare nici umilire.
Aşadar, sentimentul nostru despre sine depinde în întregime de ceea ce ne sprijinim noi
înşine să fim şi să facem.
Rosenberg şi Harter consideră că stima de sine este influenţată de maniera in care persoana
percepe competenţele sale in domeniile in care reuşita este importantă pentru el. Indivizii cu o
stimă de sine ridicată se simt competenţi in domeniile in care cred că reuşita ar fi importantă şi
deasemenea sunt capabili să considere ca având o importanţă mai mică domeniile in care se simt
mai puţin competenţi.
Ei reuşesc să anuleze discordanţa dintre Sinele ideal şi Sinele real. Cu cât această
discordanţă dintre Sinele ideal şi cel real este mai mare, cu atât stima de sine are un nivel mai
scăzut(apud)
Ea reflectă modul în care individul percepe şi valorizează sinele la cele mai importante
nivele ale experienţei psihologice.
În mod fundamental, stima de sine este un sentiment solid şi afectiv al valorii personale
bazat pe autopercepere corectă.”
Una dintre cele mai des publicate definiţii ale stimei de sine se regăseşte în Toward A State
of Esteem: The Final Report of the California Task Force To Promote Self and Personal and
Social Responsibility unde stima se sine este definită drept ca: „Aprecierea propriei valori şi
importanţe, considerarea caracterului drept răspunzător pentru sine şi acţionarea într-o manieră
responsabilă faţă de ceilalţi .
Există două perspective asupra modului de definire a conţinutului stimei de sine. Unii
autori o văd ca fiind unidimensională, stima de sine globală
Aceasta perspectivă este insă contestată de adepţii modelelor multidimensionale şi este
susţinută de cercetări care demonstrează multidimensionalitatea stimei de sine şi a evaluării de
sine pe baza analizei factoriale.
Modelele multidimensionale susţin în esenţă faptul că individul se autoevaluează diferit in
funcţie de domeniu de viaţă sau faţeta identităţii personale activate de un context anume.
Însă stima de sine ca dimensiune globală işi menţine o poziţie solidă în această dipută şi în
procesul autoevaluării personale fiind măsurată prin chestionare ce conţin itemi generali şi
alimentându-se tot din sentimentul de competenţă a persoanei în anumite domenii particulare
În cultura iudeo-creştină stima de sine ridicată apare constant asociată cu egoismul şi
culpabilitatea. În psihanaliză stima de sine este considerată a se dezvolta prin interiorizarea
imaginilor parentale şi identificarea cu acestea, ea fiind deseori asociată cu sentimentul de
culpabilitate.
Mecanismele de apărare prezentate in teoria psihanalitică sunt considerate a avea drept
scop evitarea pierderii/ scăderii exagerate a stima de sine şi apariţia panicii traumatice. Stima de
sine navighează intre Supraeu (societatea interiorizată) şi Eul care se autoamăgeşte pentru a se
proteja.
Din punct de vedere sociologic stima de sine apare ca un construct social uneori fiind
confundată in evoluţia sa cu dezvoltarea conştiinţei morale.
 Stima de sine acţionează la nivelul psihicului prin procesele de identificare, interiorizare şi
adaptare Ch. Cooley avansează o ipoteză conform căreia stima de sine este o construcţie socială.
Evaluarea propriei persoane este dirijată de interacţiunile sociale şi lingvistice cu cei din jur,
începând incă din copilărie.
Cei din jur reprezintă o ″oglindă socială″ in care persoana se priveşte pentru a-şi face o
idee despre părerea altora cu privire la el.
Această părere, odată aflată, va fi rapid incorporată in percepţia sa de sine. [19,p.23].
Stima noastră de sine creşte in măsura in care cei din jur au o părere cât mai bună despre
noi. Şi invers, dacă ceilalţi nu au o părere cât mai bună despre noi, vom integra opinia lor 4
negativă şi vom dezvolta o stimă de sine scăzută.
O persoană cu o stimă de sine echilibrată va avea un mod stabil de a gândi despre sine şi
nu va risca a fi destabilizat de aprobări sau de critici.
Modelul construit de Cooley conform căruia o atitudine pozitivă din partea celor din jur
este un determinant important pentru stima de sine a fost validat prin cercetări empirice.
La acestă opinie se aliază şi Codol care susţine că stima de sine este elaborată social
plecând de la evaluările făcute de cei din jur, evaluări şi pe care individul le interiorizează.
Valorizarea propriei persoane are la bază percepţia individului asupra evaluărilor pe care le
primeşte de la cei din jur
Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a cîtorva stari ale eului, în special:
 respectul fata de sine;
 imaginea de sine;
 efortul central.
Eul este ceva de care sîntem imediat conștienti. G. Allport Il consideră „regiunea caldă,
centrală, strict personală a vieții noastre.
Este un fel de nucleu al ființei noastre și totuși nu este un nucleu constant“ Eul se
elaborează treptat, începand din copilăria mică, atunci cînd copilul este „unicentrat“, dar nu
egocentric dupa Allport, și apare mai întai „non-eul“, adică „TU“. Eul corporal care începe să se
dezvolte este o ancoră a conștiinței de sine.
Există două perspective asupra modului de definire a conţinutului stimei de sine. Unii
autori o văd ca fiind unidimensională, stima de sine globală.
Aceasta perspectivă este insă contestată de adepţii modelelor multidimensionale şi este
susţinută de cercetări care demonstrează multidimensionalitatea stimei de sine şi a evaluării de
sine pe baza analizei factoriale.
Modelele multidimensionale susţin în esenţă faptul că individul se autoevaluează diferit in
funcţie de domeniu de viaţă sau faţeta identităţii personale activate de un context anume.
 Însă stima de sine ca dimensiune globală işi menţine o poziţie solidă în această dipută şi în
procesul autoevaluării personale fiind măsurată prin chestionare ce conţin itemi generali şi
alimentându-se tot din sentimentul de competenţă a persoanei în anumite domenii particulare.
În copilărie, Eu-concepţia se prezintă încă neformată, slab structurată, aproape ne apărată,
uşor influenţabilă.
Întrucât în copilărie cercul de comunicare se limitează în fond la familie, anume familia
se dovedeşte a fi primul şi unul din cei mai decisivi factori care influenţează la constituirea Eu-
concepţiei şi a autoaprecierii, în special.

IMAGINEA DE STIMA DE DE APRECIEREA DE ATITUDINEA

SINE SINE SINE FAȚĂ DE SINE

Procesul de formare a atitudinii față de sine

După V.V.Stolin, imaginea de sine se formează şi în procesul activităţii vitale  ca o
anume formaţiune psihică,  care permite de a activa mult mai adecvat şi mai efectiv.
La fel ca la schema corpului, putem susţine că nu acţionează imaginea umană a propriului
Eu, ci un subiect, care este înzestrat cu această imagine a Eului, cu ajutorul acestui fenomen.
Termenul „conceptul de Eu‖ (în engleză „self-conception‖) reprezintă una din noţiunile
centrale în multe din teoriile psihologice apărute mult mai târziu în literatura noastră de
specialitate.
Inițial, cu același sens, erau folosiți termenii „imaginea de sine‖ și „autoconştientizarea‖.
De cercetarea conceptului de Eu şi influența lui asupra comportamentului omului s-au
ocupat astfel de psihologi cunoscuți precum W. James, K. Rogers, G. Mid, E. Ericson, R. Berns
şi mulți alții.
Abordarea acestui subiect în cadrul respectivei lucrări este determinat de faptul că viața
omului „sub toate aspectele ei, se formează din dialogul dintre conceptul de Eu şi circumstanțele
realității” şi orice încercare de a schimba ceva din sine, orice sistem de autoreglare are de-a face,
înainte de toate, cu concepţia de sine a omului.
După C. Rogers, anume conceptul de Eu, şi nu un oarecare Eu real, are o anumită valoare
pentru personalitate şi comportamentul ei.
Terapia lui Rogers e menită să lichideze contradicția dintre conceptul de Eu şi experiența
reală, pe care omul o neagă, având rolul de a-l apropia pe om de experiența proprie interioară,
fapt posibil doar în situațiile când nu este pusă în pericol personalitatea.
În rezultat, se formează un concept de Eu nou, plastic, orientat la procesele interioare de
apreciere.
 Schimbarea comportamentului se produce automat și depinde de alegerile pe care le face
individual.
Conform teoriei umaniste a personalității, anumite condiții social-istorice formează sfera
afectiv-motivațională a individului, necesitățile lui specific - umane care influențează aprecierea
de sine.
Pentru umaniști, nucleul central al omului e imaginea lui despre sine, autoaprecierea:
„Eu-sistemul‖, „Eu-chipul‖, aceasta formând, în linii generale, conceptul de Eu, care influențează
comportamentul, ce rezidă dintr-o autoapreciere pe care o are individul.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări consacrate conceptului de Eu este lucrarea lui R.
Berns „Dezvoltarea eu-concepţiei şi educația‖ .
Însumând experiența mai multor cercetători, R. Berns definește conceptul de Eu ca pe un
ansamblu al tuturor reprezentărilor despre sine ale individului, însoţite de aprecierea lor.
Omul tinde să păstreze valorile „proprii‖ şi închipuirea despre sine bazată pe ele, deci
omul construiește un sistem de apărare împotriva experienței periculoase, incompatibile cu
conceptul de Eu.
Autoaprecierea este influențată de confruntarea imaginilor „Eul real‖ şi „Eul ideal‖ – cu
cât este mai mare discrepanța dintre ele, cu atât este mai sporită nemulțumirea omului în raport
cu realitatea propriilor realizări. „Eul ideal‖ cuprinde orientările ce țin de reprezentările
individului despre felul cum şi-ar dori el să devină.
Mulți autori leagă „ Eul ideal‖ de însușirea idealurilor culturale, de reprezentările şi
normele de conduită, care devin idealuri personale datorită mecanismelor de susținere social.
Sine emoţional Exprimă reprezentarea controlului emoţiilor, capacitatea de stăpânire a
impulsivităţii; importanţa sa în cadrul scalei poate fi justificată prin aceea că un control eficient
al emoţiilor permite organizarea adecvată a activităţilor, facilitează planificarea unor scopuri
realiste, precum şi a unor strategii eficiente prin care acestea pot fi atinse (de exemplu, itemul:
Îmi pierd cu uşurinţă calmul când mi se fac reproşuri).
Sine social Condensează reprezentarea interacţiunilor cu ceilalţi (părinţi, colegi, prieteni)
şi a sentimentului de recunoaştere sociala (de exemplu, itemul: Când sunt într-un grup, îmi place
să mă fac remarcat şi apreciat)
Sine şcolar Reflectă percepţia pe care individul o are asupra propriilor lui competenţe,
obiectivabile în propriile comportamente şi performanţe şcolare (de exemplu, itemul: Mă
descurajez cu usurinţa la şcoală). Sine fizic Oglindeşte gradul de acceptare de către subiect faţa
de înfăţişarea sa fizică (de exemplu, itemul: Cred că sunt prea gras/slab).
 Sine proiectiv (prospectiv) Vizează reprezentările subiectului asupra propriului viitor,
transparente în: atitudinea faţa de oferta anilor care vor veni (de exemplu, itemul: Am încredere
în viitor), ţintele vizate (de exemplu, itemul:
Scopul meu principal este de a avea o meserie care să-mi placă), rolurile dorite sau
aşteptate (de exemplu, itemul: Aş dori să particip la mişcări de solidaritate), etc.
Această dimensiune a fost introdusă de autorii scalei pe baza supoziţiei existenţei unei
legături între stima de sine şi reprezentările subiectului asupra propriului viitor, considerate a
diferi faţă de cele actuale.
Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile
aşteptări şi cu ceilalţi şi este direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre. Fiecare fiinţa
umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată.
Valoarea unei fiinţe umane este dată de suma comportamentelor, acţiunilor şi
potenţialităţilor sale trecute, prezente şi viitoare.
Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-şi constientiza, dori şi anticipa
devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele anterioare şi credinţa despre propria
eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.
Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, cât de”buni”ne
considerăm comparativ cu propriile expectanţe sau cu alţii
Încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în
timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări şi are un rol foarte important în
stabilirea identităţii noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepţia pozitivă despre
propriile noastre comportamente.
De aceea este important să ne respectam nevoile şi limitele pentru ca acţiunile noastre să
ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noştri.
Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi este definită în
multiple moduri.
Unii autori, precum ar fi Rosenberg în 1965, văd stima de sine ca reprezentând o evaluare
globală a propriei persoane alţi cercetători sugerează că stima de sine este determinată de
combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge scopurile dorite cu
sentimentele rezultate din procesele de evaluare
În opinia noastră stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care
descrie gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele
negative, stima de sine are atât componente cognitive cât şi afective (ca de altfel toate
atitudinile).
 Stima de sine nu decurge din procesări informaţionale "la rece" despre sine. Omul nu
poate gândi despre sine detaşat, neimplicat afectiv.
El se simte bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă
pe sine
Stima de sine este considerat a fi un concept-cheie în diverse discipline ale psihologiei:
socială, clinică, a sănătăţii, a personalităţii, a dezvoltării.
Ideea că oamenii au o nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă în psihologie.
Wiliam James nota: "stima de sine este o dotare elementară a condiţiei umane ".[8, p. 69]
Alţi autori apreciau că stima de sine este un factor de protecţie împotriva angoasei
existenţiale, atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.
Dispoziţia de a se autoevalua este învăţată în procesul socializării când persoana devine
conştientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalţi.
Caracteristicile cogniţiilor şi sentimentelor despre sine sunt un rezultat al experienţelor
anterioare în care succesul sau eşecul îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse au un rol
determinant.
Cogniţiile şi sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera în
care îi permite să îşi întărească imaginea de sine. De aceea stimă de sine este conceptualizată ca
o caracteristică cognitivă de autoprotecţie şi autoîntărire .
Persoanele cu tendinţe de autoevaluare negativă, datorită anticipării eşecului, tind să
experienţeze afecte negative de genul depresiei, anxietăţii, mâniei. Stima de sine este considerată
a fi o caracteristică esenţială în sănătatea mentală.
Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al
sănătăţii mentale şi stării de bine.
Aron Beck relevă rolul major al stimei de sine scăzute asociată cu evenimente de viaţă
negative în declanşarea şi menţinerea depresiei.
Deşi confirmată asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relaţiei este
controversată.
Există teorii care explică depresia prin prezenţa stimă de sine redusă ca trăsătură
generală, relativ stabilă.
Alţi autori conceptualizează stimă de sine ca o consecinţă a activării diferenţiate:
persoanele cu stimă de sine crescută sunt activate de afecte pozitive iar persoanele cu stimă de
sine redusă de afectele negative.
Al treilea punct de vedere, de origine psihanalitică, consideră sursele sentimentului de
autoevaluare şi autoapreciere ca fiind externe, în sentimentele de iubire şi aprobare furnizate de
ceilalţi.
 Dacă depresia este o expresie a cogniţiilor negative despre sine, în acelaşi timp poate fi
considerată şi un mecanism defensiv pentru contracararea acelor cogniţii negative.
Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de
încercări viitoare de a acţiona în direcţia menţinerii stimei de sine.
Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare şi
minimalizează impactul eşecurilor.
Stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru succes, cu optimism privind
performanţele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor.
Stima de sine este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului şi
bolii.
Se asumă că stima de sine influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi
moderează efectele confruntării cu circumstanţele stresante.
Psihologii practicieni şi psihoterapeuţii pe parcursul activităţii sale au observat, că
majoritatea bolnavilor nevrotic şi o mare parte din bolnavii cu boli cardio-vasculare, într-o
măsură mai mare sau mai mică, suferă de singurătate, de neîncredere în forţele proprii şi în viito
Respectiv,aceşti oameni aderă la modalităţi de comportament diferit.
Este necesar să se menţioneze faptul că stilul de viaţă cultivă deseori norme de
comportament contradictorii
Exemple de nepotrivire între comportamentul "recomandat" şi "încurajat" pot fi întîlnite
destul de frecvent.
Deşi se consideră unanim acceptat că drepturile altei persoane trebuie respectate, deseori
observăm că părinţii, profesorii şi biserica prin acţiunile sale, contrazic acest principiu.
Respectul, bunele maniere, tactica, modestia, de regulă, sunt apreciate, lăudate, dar în
acelaş timp, cu scopul "de a reuşi" se permite şi se încurajează agresivitatea, nepoliteţea faţă de
alţii. Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental.
Persoana ce se comportă pasiv nu poate să-şi anunţe concret dorinţe şi necesităţile sale. În
aceiaşi măsură, ea este lipsită de apărare în faţa cerinţelor survenite din partea carenţelor
celorlalţi membrii ai societăţii.
Romek în 1997 susţinea faptul că deosebirea esenţială a unei persoane neîncrezute în
sine, constă în faptul că în activitatea socială aceste persoane tind maxim posibil să evite
manifestările personale.
Orice formă de prezentare a propriilor idei, păreri, realizări, dorinţe şi necesităţi pentru ei
este foarte neplăcută (fiind urmată de sentimentul de ruşine, vină, frică etc.) sau imposibilă din
cauză că nu au formate abilităţile necesare sau nu are sens conform sistemului propriu de valori
şi interese.
 În realitate, de fapt, aceşti trei factori se prezintă într-o combinaţie şi interdependenţă
reciprocă conducînd spre pasivitate.
Este prezent de fapt, nu doar refuzul de la orice scop în general, e absentă încrederea în
sine şi în realitatea intenţiilor proprii.
Imaginea de sine se formează din evoluţia şi interacţiunea factorilor externi şi factorilor
interni.
Factorii externi se constituie din evenimentele, experienţele şi consecinţele ce structureză
din exterior imaginea de sine.
Există o serie de evenimente care influenţează felul în care ne percepem pe noi, felul în
care abordăm lumea.
Putem suferi intervenţia lor directă, trăind consecinţele directe ale propriilor acţiuni şi
participând la evenimente sau putem învăţa indirect, observând comportamentul şi rezultatele
obţinute de alţii.
Imaginea de sine este influenţată şi de un alt set de factori: factorii interni, reacţiile
interioare ce reprezintă un răspuns la evenimentele externe.
Acestea sunt procese concrete care au loc în interiorul nostru şi care determină modul în
care ne percepem locul în ierarhia acestei lumi şi dreptul nostru la ceva mai bun.
Factorii interni cuprind lucrurile pe care ni le spunem, lucrurile pe care le credem despre
noi înşine, tot dialogul interior care influenţează imaginea de sine. Aceşti factori interni includ şi
conţinutul adevărului personal.
Modul cum se percepe un individ pe el insuşi este extrem de important. Informaţiile
despre sine stocate în memorie reprezintă conceptul de sine.
Conceptul de sine al indivizilor este în cea mai mare parte complex, numărul schemelor
de sine este relativ mare.
Schemele despre sine reprezintă cantitatea de impresii formate despre sine.
Deţinem trei tipuri de scheme despre sine :
 sinele real – informaţii despre felul în care ne percepem şi ne evaluăm în mod real la un
moment dat;
 sinele ideal – informaţii despre cum ar trebui să fie în viitor;
 sinele cuvenit ceea ce crede persoana că ar trebui să
devină.
Eşecul în rezolvarea prăpastiei dintre sinele real şi sinele ideal poate produce dezamăgire,
insatisfacţie sau tristeţe.
Eşecul la închiderea prăpastiei dintre sinele real şi cel ideal va avea ca rezultat frica,
anxietatea sau mânia.
 Conceptul de sine al unei persoane ia naştere din interacţiunile cu alţi oameni, rezultate
din condiţiile de valoare interiorizate.
Abordarea umanistă a conceptului despre sine pune accent pe recompensa pozitivă
condiţionată din partea altor persoane importante.
Cînd un individ primeşte o recompensă pozitivă condiţionată, sinele său real este în
concordanţă cu sinele ideal şi rezultatul constă într-o bună stare de echilibru mental.
Dacă un individ nu s-a bucurat de o recompensă pozitivă condiţionată, el va căuta în mod
continuu să obţină aprobarea altor indivizi.
Aceasta va duce la o apreciere de sine scăzută.
Aprecierea de sine este considerată o altă faţetă a sinelui şi reprezintă evaluările pe care le
facem despre noi înşine, putând să aibă avea o influenţă profundă asupra comportamentului.
Concepţia despre sine este reprezentată de ideea pe care o ai despre tine însuţi şi despre
cine eşti.
Dacă nu am avea o concepţie despre sine, ne-ar fi foarte dificil să luăm decizii în legătură
cu ceea ce avem de făcut şi să interacţionăm cu alte persoane.
Concepţia despre sine include tot ceea ce ştii sau crezi despre tine însuţi – credinţele,
dorinţele, caracteristicile, sentimentele, chiar imaginea despre tine pe care o prezinţi celorlalţi
Concepţia despre sine a omului are mai multe laturi.
Există latura obiectivă, pe care o numim imagine de sine; latura evaluativă, numită stimă
de sine; latura legată de competenţele şi abilităţile noastre, numită conştiinţa propriei eficienţe;
latura legată de felul în care te identifici cu grupurile sociale, numită identificare socială şi modul
în care sentimentul de sine a fost modelat de contextul cultural în care am crescut.
Dezvoltarea conştiinţei de sine mai este determinată şi de alţi factori. De exemplu, un rol
important îl joacă relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca
adolescentului, precum şi aprecierea colectivului din care face parte.
Unii psihologi, ca de exemplu Ch. Bühler , susţin că un factor care nu a fost îndeajuns
observat, dar care este foarte important pentru descoperirea propriei vieţi interioare, îl constituie
propria cameră, în care adolescentul are ocazia să mediteze asupra sa.
Stima de sine este rezultatul estimării propriei valori. Ea e dimensiunea evaluativă şi
afectivă a eului, care se manifestă ca satisfacţie sau insatisfacţie pe care omul o asociază imaginii
de sine, conştient sau nu.
Stima de sine este un element fundamental pentru oricare fiinţă umană, indiferent că e
copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilităţi.
Ideea că oamenii au nevoie de stimă de sine nu este nouă în psihologie. În urmă cu un
secol se considera că “stima de sine e o dotare elementară a condiţiei umane”.
 Alţi autori apreciau stima de sine ca fiind un factor de protecţie împotriva angoasei
existenţiale, atunci când omul e confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.