Psihoterapii pentru PTSD: ce au ele în comun?

În ultimele 3 decenii, cercetarea legată de stres și de practica clinică în domeniul

traumei s-a dezvoltat enorm. În paralel cu acumularea constantă de cunoștințe de bază,
abordări terapeutice au fost dezvoltate pentru a trata persoanele care suferă de tulburare de
stres posttraumatic (PTSD) și probleme psihologice conexe (legate de traumă), astăzi, fiind
disponibile un număr mare de tratamente bazate pe dovezi, verificate și validate (Bisson,
Roberts, Andrew, Cooper și Lewis, 2013; Bradley, Greene, Russ, Dutra, & Westen, 2005;
Schnyder & Cloitre, 2015). Ele diferă din mai multe puncte de vedere, inclusiv ca durată și
număr de sesiuni precum și ca număr și diversitate a intervențiilor, unele programe de
tratament concentrându-se pe expunerea in vivo la stimuli amenințători, în timp ce altele se
concentrează pe reevaluarea evenimentului fără a necesita confruntarea directă a stimulilor
legați de amenințări.
Strategiile de „prelucrare” a memoriei traumatice diferă, unele terapii promovează
relatarea traumei printr-un raport verbal, altele recomandând un raport narativ scris, altele
incluzând imaginarea și experientarea în mișcare a evenimentului traumatic, fără verbalizare.
Unele terapii încorporează abilitățile de coping la începutul tratamentului, altele urmăresc să
le integreze pe parcursul tratamentului, iar altele nu acordă o atenție specială construirii de
abilități. Unele terapii privesc trauma de-a lungul vieții, urmărind astfel crearea unei
autobiografii narative coerente, în timp ce altele se concentrează exclusiv pe un singur
eveniment traumatic. Unele încearcă să integreze și să asocieze amintirile traumatice cu alte
evenimente de viață, mai pozitive, altele nu.
Având în vedere această diversitate, clinicienii se pot întreba care program de
tratament este mai eficient de utilizat, sau mai precis, care dintre componentele tratamentului
sunt esențiale pentru o terapie de succes.
La întâlnirea anuală din 2014, a Societății Internaționale pentru Studii ale Stresului
Traumatic din Miami, doctorii Schnyder și Cloitre au organizat un panel (metodă de
investigație repetitivă în științele social-istorice, în cercetările de marketing etc. pentru
urmărirea evoluției unui fenomen prin solicitări de informații, la intervale stabilite în
prealabil, de la aceleași grupuri de persoane, unități de desfacere etc.) asupra pionierilor care
au dezvoltat, în ultima perioadă, psihoterapii susținute empiric și au propus un obiectiv
provocator, anume identificarea și discutarea punctelor comune existente pe parcursul acestor
tratamente. În cele din urmă, discuția a continuat prin a solicita fiecărui membru al panelului,
să identifice trei, cele mai importante intervenții pentru o terapie de success a traumei.
 Scopul acestui studiu este de a oferi un răspuns la aceasta întrebare. În cadrul acestui
articol, șapte pionieri care au dezvoltat psihoterapii aplicabile traumei și tulburărilor asociate,
pe care le-au susținut și empiric, au fost rugați să compună un eseu din trei părți: în primul
rând, să ofere un scurt rezumat al tratamentului pe care l-au dezvoltat; în al doilea rând, să
identifice trei intervenții cheie care sunt comune și critice în tratarea PTSD și în al treilea
rând, să sugereze subiecte importante și direcții viitoare pentru cercetare. Fiecare disciplină,
recunoscută încă de la Darwin, are „lumpers and splitters” (elemente unificatoare/ integrative
și discriminatoare) ale sale (Endersby, 2009). Un „lumper” este cineva care organizează
fenomenele adoptând viziunea gestaltistă și care pleacă de la premiza că diferențele nu sunt la
fel de importante ca asemănările specifice. Un „splitter”, prin contrast, creează definiții
precise și subliniază diferențele în defavoarea asemănărilor. Cercetarea în domeniul
psihoterapeutic ar putea fi ghidată de această perspectivă, cel puţin atunci când ea urmărește
ca scop experimental, identificarea sistematică a unor posibile „ingrediente active” în cadrul
unui tratament (de exemplu, analiza componentelor).
Prin urmare, s-a solicitat coautorilor acestui articol, să se detașeze/ să renunțe la ceea
ce am putea numi tipare de abordare obișnuite (mentalitatea mai confortabilă) și să se
gândească la domeniul psihoterapiei pentru PTSD dintr-o perspectivă a „imaginii de
ansamblu”, organizând aceste domeniu în categorii largi care definesc componentele critice
ale tratamentului și aduc în discuție implicațiile pentru cercetări importante ulterioare.
Contribuția fiecărui coautor ar trebui să evidențieze mai degrabă următorii pași în domeniu,
decât să privească critic în urmă. Următoarele eseuri au fost prezentate ca puncte de vedere.
Lucrarea se încheie cu un rezumat în care sunt evidențiate punctele comune identificate, în
măsura în care acestea există și sunt indicate viitoarele direcții.
Marylène Cloitre (terapia narativă STAIR)
Terapia narativă STAIR - Formarea de competențe în reglarea afectivă și
interpersonală este o metodă bazată pe dovezi, având la bază două componente care asigură
antrenamentul în reglarea emoțiilor și formarea de abilități sociale în combinație cu analiza
narativă a traumei. Impulsul pentru dezvoltarea acestui tratament a fost natural, bazat atât pe
observația clinică cât și pe literatura empirică. Pacienții vin adesea la tratament motivați de
probleme în relații și de tulburări emoționale semnificative, dacă nu chiar la nivelul
preocupărilor primare.
Introducerea formării de competențe utile pentru a aborda aceste probleme, la
începutul tratamentului oferă un demers terapeutic care să răspundă în mod transparent și
sincronizat cu aceste preocupări primare ale pacienților. Această abordare pune accent pe
planificarea tratamentului/ terapiei în funcție de obiectivele, valorile specifice și preferințele
pacientului. Nu este surprinzător că utilizarea terapiei narrative STAIR susține/ sprijină
menținerea pe îngrijirea de sine având ca rezultat îmbunătățirea percepției suportului social și
a capacității de reglare a emoțiilor corelate cu PTSD și raportate la expunerea la traume fără
fără a avea încă abilități specifice dezvoltate (Cloitre et al., 2010). Tratamentele/ terapiile
centrate pe trauma (pentru PTSD) au fost răspândite pe scară largă în Statele Unite –
Administrația Statală a Sănătății Veteranilor și s-au dovedit a fi foarte eficiente pentru cei care
finalizează aceste tratamente. Cu toate acestea, mai multe studii, în mod constant, au
demonstrat că mai puțin de 10% dintre veteranii cu PTSD fac acest lucru (Mott, Hundt,
Sansgiry, Mignogna și Cully, 2014; Seal et al., 2010; Watts și colab., 2014). Deşi factori de
sistem ar putea explica parțial această absorbție lentă, această realitate permite luarea în
considerare a următoarelor direcții: să se stabilească dacă aceste tratamentele/ terapii satisfac
nevoile pacientului și cum să livrăm aceste tratamente astfel încât să implice mai bine
pacienții.
Tratamentul de mai sus, precum și multe altele terapii ale traumei eficiente, au mai
multe trăsături commune, fiind evidențiate ca trei cele mai importante: îmbunătățirea reglării
emoțiilor, darea unui sens evenimentelor traumatice și omniprezenta, dar puternica
psihoeducație. Beneficiul îmbunătățirii reglării emoționale este că permite individului să se
simtă calm, să se angajeze în activități direcționate spre obiectiv și să dezvolte o mai bună
relaționare și rețele sociale (Hassija & Cloitre, 2013). Deși terapiile centrate pe traumă pot
îmbunătății indirect reglărea emoțiilor, schimbările în acest domeniu sunt mai profunde atunci
când practicile care întăresc direct reglarea emoțională (de exemplu: formarea competențelor)
sunt incluse în tratament (Cloitre et al., 2010). A face sens, în mod normal implică reevaluarea
adaptativă a convingerilor despre sine și despre ceilalți, generate de traumă, ceea ce duce la
creșterea respectului de sine, stabilește un cadru care sprijină o mai mare implicare socială și
oferă speranță și optimism cu privire la viitor. Psihoeducația este o parte integrantă a
antrenamentului competențelor și a creării sensului. De asemenea, implică transmiterea de
informații de bază precum: trauma este comună, care sunt efectele sale sbine cunoscute și
faptul că sunt disponibile intervenții eficiente. Recunoașterea realității traumei, a impactului ei
psihologic și identificarea posibilităților de recuperare oferă un sentiment de sprijin şi
speranță, factori recunoscuți în procesul de recuperare și în protecția împotriva traumelor
viitoare (Hassija & Cloitre, 2013).
Există o serie de pași importanți de urmărit (Cloitre, 2015). Atenția centrată pe pacient
este o prioritate în cercetare și în serviciile clinice. Profesioniștii colaborează cu pacienții
pentru a identifica rezultatele care sunt importante pentru ei, strategiile de tratament care pot
fi ușor integrate în viața de zi cu zi și modelele de servicii eficiente și care respectă timpul și
confortul pacienților. Intervențiile terpeutice care sunt receptive la impactul efectelor
cumulate ale expunerii la traume repetate și multiple, trebuie să fie mai bine articulate și
evaluate, cu o atenție deosebită asupra pierderile de resurse personale și de mediu care apar și
reduc capacitatea de recuperare (Hobfoll, 2002). Deși mulți indivizi continuă să fie expuși la
factori de stres traumatici (de exemplu: violență etnică sau comunitară), chiar și aceștia caută
tratamente/ terapii, modele şi strategii care întăresc mecanismele de protecție sau factorii de
„reziliență” precum sprijinul social, comunitatea și legăturile familiale și auto-eficacitatea
percepută la nivel personal (Southwick, Bonanno, Masten, Panter-Brick și Yehuda, 2014).
Toate cele de mai sus indică importanța sprijinirii inovației în dezvoltarea de strategii şi
modele de tratament. Identificarea mecanismelor care stau la baza acțiunilor (de exemplu:
modificări reglării emoționale și cogniția) va ajuta la definirea elementelor cheie ale
tratamentelor eficiente, prin inovarea strategiilor de terapie și continuarea intervențiilor.
Anke Ehlers (Terapia cognitivă pentru PTSD)
Terapia cognitivă pentru PTSD include cinci procedure de bază. În primul rând,
terapeutul și pacientul, colaborează la dezvoltarea unei formulări individualizate de caz, adică
o individualizare a versiunii dualizate a lui Ehlers și Clark (Ehlers și Clark, 2000) modelul
cognitiv al PTSD, care servește drept cadru pentru terapie. Procedurile de tratament sunt
personalizate încă de la formularea lor. În al doilea rând, actualizarea amintirilor traumei
(legate de traumă) este o procedură în trei etape care include: (1) accesarea celor mai rele
amintiri/ momente din timpul traumei și a înțelesurilor lor - amenințătoare în prezent, (2)
identificarea informațiilor care actualizează aceste semnificații (fie informații din cursul
evenimentelor în timpul traumei sau din restructurarea cognitivă și testarea predicțiilor) și (3)
formularea noilor sensuri pentru cele mai rele momente/ amintiri. În al treilea rând,
antrenamentul pentru discriminare factorilor declanșatori ai reexperimentării traumei, implică
reperarea sistematică a declanșatorilor distincți ai fiecăruia (adesea indicii senzoriale subtile)
și învățarea acestei discriminări ACUM (indicii într-un nou context sigur) și ATUNCI (în
situația traumatică). Al patrulea, eliminarea comportamentelor de neajutorare și a proceselor
cognitive - care de obicei includ tipare comportamentale în care pacientul vine cu strategii
nefolositoare precum ruminare, hipervigilență raportată la o amenințare, suprimare a
gândurilor și precauții excesive (comportamente care oferă siguranță) (Ehring, Ehlers și
Glucksman, 2008). În al cincilea rând, recuperarea sarcinilor de viață - este concepută pentru
a aborda percepția pacienților asupra permanentelor schimbări în viața de după traumă și
implică revendicarea sau refacerea/ reluarea activităţilor şi a contactelor sociale. Tratamentul
include elemente ale procedurilor menționate la început, mai puțin predarea strategiilor de
coping pentru reducerea excitării și a stresului atunci când o amintire traumatică este
declanșată. Aceasta nu este o procedură de rutină și este folosită doar pentru anumite
prezentări, pentru pacienții cu grad mare de disociere (tehnicile de împământare ajutând
pacientul să rămână conștient de „aici și acum”) sau pentru pacienții cu grad ridicat de furie.
În prezenta abordare, elementele cheie comune ale tratamentelor psihologice pentru
PTSD bazate pe dovezi, sunt cel mai bine conceptualizate din punct de vedere al
mecanismelor prin care se poate promova schimbarea. Tehnicile specifice de tratament pot
avea mai multe funcții în terapie. Psihoeducația, de exemplu, poate fi folosită pentru a motiva
pacienții, a crea speranță și a aborda evaluările negative, cum ar fi interpretările greșite ale
simptomelor. În mod similar, diferite tehnici pot duce la modificări similare ale mecanismelor
prezente (de exemplu: evaluările problematice pot fi inversate prin expunere prelungită sau
restructurare cognitivă).
În primul rând, tratamentele propuse au în comun faptul că schimbă sensuri (evaluări)
ale problematicii specifice traumei, despre sine și lumea înconjurătoare. Sunt evidențiate
aceste schimbări (bazate pe dovezi) - în modificarea simptomelor PTSD, cu ajutorul acestei
game de tratamente/ terapii (Kleim et al., 2013). O nouă perspectivă asupra semnificațiilor
problematicii poate poate fi generată în mai multe moduri, (1) având în vedere trauma și
contextul său în detaliu, (2) restructurarea cognitivă și testarea predicțiilor în experimente
comportamentale sau (3) aducând simultan în minte semnificații vechi și noi.
În al doilea rând, tratamentele accesează și schimbă amintirea evenimentului
traumatic. Gradul de expunere variază foarte mult, la fel ca, concentrarea asupra întregii
amintiri a traumei versus momente particulare. Momentele care sunt retrăite sunt deosebit de
importante, fiind de obicei legate de semnificațiile problematicii și poate fi dificil să fie
accesate suficient doar vorbind despre traumă, din cauza evitării și a neconcordanței
amintirilor despre traumă. Este interesant de observat că în PTSD, aceste momente par să
păstreze semnificații amenințătoare în ciuda dovezilor contrare. Tratamentele par să integreze
aceste dovezi în memorie.
În al treilea rând, tratamentele facilitează învățarea discriminării între traumă și
prezent, adesea prin aducerea simultană a ambelor în minte. Aceasta poate include distincția
între traumă și alte părți ale vieții cuiva și reorientarea atenției asupra vieții în afara traumei.
Poate include de asemenea, pacienții care învață că declanșatorii reexperientării și emoțiile
puternice nu sunt dăunătoare în contextul prezent sau că aspectele negative ale sinelui care
sunt percepute în timpul traumei nu se aplică vieților lor în general. Unele provocări viitoare
includ o mai bună înțelegere a efectelor cumulate ale traumelor repetate sau multiple și a
modului în care să le abordăm cel mai bine în terapie. Lucrul despre cum să tratăm
comorbiditățile cel mai eficient este, de asemenea, necesar. Cu toate că s-au făcut progrese în
a preconiza cine va dezvolta PTSD cronic după traumă și în privința terapiilor care s-au
dovedit a fi eficiente ca intervenții timpurii, nu este clar dacă PTSD poate fi prevenit. Această
întrebare pare deosebit de importantă pentru populațiile cu risc ridicat, precum și pentru
personalul militar sau de urgență.
Thomas Elbert, Maggie Schauer și Frank Neunert (terapia prin expunere
narativă)
De la excluderea socială la chinul emoțional și uzura constantă de a trăi cu
adversitatea, factori de stres nu doar că cer răspunsuri imediate, ci și pun amprente de durată
care remodelează funcţionarea sistemică a corpului, minții și comportamentului. Fiecare nouă
amenințare episodică la adresa vieții și integrității întâlnită, nu doar că nu lovește în gol, ci
este procesată de o persoană care s-a format din experiențe: astfel, percepția oricărui
eveniment provocator emoțional, va fi interpretată și clasificată pe baza amintirii factorilor de
stres trăiți anterior. Cu fiecare experiență traumatizantă suplimentară, supravieţuitorul percepe
din ce în ce mai mult ameninţările la adresa vieţii şi a integrității proprii ca fiind
omniprezente. Pentru individ, contextul real al fiecărui indiciu dispare încet (Elbert, Schauer,
& Neuner, 2015) și fără acest context orientativ, individului îi rămâne doar să experimenteze
amenințarea fără a înțelege de unde vine: acesta fiind poarta de acces la simptomele PTSD. Pe
fundalul efectelor expunerii cumulate la stres, terapia prin expunere narativă (NET),
dezvoltată de Schauer, Neuner, și Elbert (2011), se concentrează pe experiențele cu cele mai
puternice răspunsuri de excitare, în special cele care evocă frica și neputința, care duc la
alarmă sau la răspunsuri disociative. Mai mult, în NET, supraviețuitorii traumei sunt încurajați
să-și amintească experiențele proeminente și pozitive, cum ar fi amintirile unei persoane
grijulii sau succesul social și recompensa. Intervenția calibrează rețelele cognitive și dezvoltă
resurse pentru supraviețuitor.
Procedural în NET, supraviețuitorul construiește o poveste cronologică de viață.
Înțelegerea empatică, ascultarea activă, congruența și considerația pozitivă necondiționată
sunt componente cheie ale comportamentului terapeutului. Pentru acesarea experiențelor de
stres traumatic, terapeutul întreabă în detaliu despre amintiri senzoriale, cogniții, emoții și
răspunsuri fiziologice. În timp ce povestește, supraviețuitorul este încurajat pentru a retrăi
experiențe traumatice cu diversele răspunsurile emoționale, menținând simultan conexiunea
cu „aici și acum”. Reamintindu-i supraviețuitorului că sentimentele şi răspunsurile fiziologice
curente rezultă din retrăirea amintirilor, terapeutul leagă aceste lucruri de contextul
autobiographic al pacientului, adică unde și când a avut loc evenimentul. Terapeutul este
susținător, dar directiv în expunerea naraţiunii pentru a contracara evitarea și dorind
recuperarea întregii informații implicite a traumei.
 Biografia testimonială (documentată) oferă supraviețuitorului care urmează
tratamentul/ terapia, un stimulent major pentru finalizarea tratamentului, foarte rar provocând
abandonuri. Eficacitatea NET a fost demonstrată prin reducerea remarcabilă a simptomelor
legate de traumă, îmbunătățirea funcționării psihosociale și a sănătății fizice (Stenmark,
Catani, Neuner, Elbert și Holen, 2013). Aceste dovezi susțin relevanța expunerii, inclusiv
retrăirea emoțională, pentru un tratament de success, provocând la separarea lui „aici și acum”
de „acolo și atunci”. Mai mult, NET dă sens la nivel organic, evenimentelor extrem de
stresante care au avut loc pe parcursul vieții. Respectiv, munca la nivel cognitiv - sensul dat în
cadrul NET - oferă un ingredient esențial pentru vindecare. În cele din urmă, prelucrarea
experiențelor pozitive și mobilizarea resurselor supraviețuitorului stimulează continuarea
terapiei.
Dovezile recente aruncă o nouă lumină asupra rolului recunoașterii sociale, al
statutului social și al emoțiilor sociale, în incapacitatea de a răspunde la tratament. Prin
urmare, acte violente comise în timpul vieții civile sau în serviciul military, este necesar să fie
procesate în timpul terapiei, acordând o atenție deosebită la actele săvârșite care încalcă
normele sociale. Crimele comise, vinovăția și rușinea trebuie abordate înainte ca
excombatanții sau infractorii să înceapă procesul de reintegrare în societate. În NET, sunt
explorate atât evenimentele pozitive cât și evenimentele negative - potențial traumatizante,
care pot fi însoțite de evenimente de luptă, ce includ nu doar experiențe aversive, ci și
momente pozitive precum victoria, satisfacerea apetitului pentru agresiune sau chiar și înalta
combatitivitate (Elbert, Weiersstall și Schauer, 2010).
Au fost demonstrate atât specificul acestei versiuni a terapiei prin expunere narativă
(NET), cât și eficacitatea acesteia pentru a reduce simultan actele criminale și simptomele
traumei (Crombach & Elbert, 2015), dar este nevoie de mai multă muncă pentru reintegrarea
foștilor membri ai grupurilor armate într-o societate pașnică (Hermenau, Hecker, Maedl,
Schauer și Elbert, 2013); în special, sprijinul social și interacțiunile sociale negative pot
promova sau preveni dezvoltarea PTSD și comportamentul delincvent. Prin urmare,
confirmarea socială și recunoașterea experienţelor traumatice şi de asemenea, a sentimentelor
pozitive trăite în timpul luptei pot oferi un indiciu pentru intervențiile viitoare.
Edna B. Foa (terapie cu expunere prelungită)
Terapia de expunere prelungită (PE) constă din patru. componente, dintre care două
sunt principale. Prima constă în repetitivitatea rememorării și povestirii unor amintiri
dureroase legate de traumă (expunerea imaginară), care în mod obișnuit sunt evitate pentru că
provoacă durere, iar pentru mulți suferinzi de PTSD sunt percepute ca ducând la „pierderea
controlului”. Expunerea imaginară este urmată de 15-20 de minute de procesare (discutarea
experienței din expunerea imaginară, schimbări ale percepțiilor care ar fi putut apărea ca
urmare a experienței și altele emoții și percepții conexe).
Discuțiile din timpul procesării se focusează nu numai pe frică și anxietate, ci și pe
rușine, vinovăție și mânie. Un studiu asupra dezmembrării metodei (Bryant et al., 2008) a
arătat că excluderea procesării postexpunere din PE are rezultate inferioare, sugerând
importanța efectuării acestei prelucrări. A doua componentă principală se apropie gradat de
evitarea traumei și situațile conexe considerate ca fiind sigure (expunerea in vivo). Studii
asupra separării acestor component, indică faptul că ambele contribuie la eficacitatea
procesării postexpunere; contribuția psihoeducației și a respirației rămânând necunoscute, în
cadrul acestei metode.
PE se bazează pe teoria procesării emoționale (EPT; Foa &Kozak, 1986) și adaptarea
acesteia la PTSD (Foa & Cahill, 2001) care postulează că credințele eronate ca „lumea este
extrem de periculoasă’’ și ‘‘sunt extrem de incompetent’’, favorizează dezvoltarea și
întreținerea PTSD, prin promovarea evitării care oprește individual de la a infirma aceste
credințe. În PE, infirmarea cognițiilor negative are loc prin expunere imaginară, procesare și
expunere in vivo. Câteva studii susțin această afirmație (Foa, Tolin, Ehlers, Clark și Orsillo,
1999; Kleim et al., 2013). Mai mult, reducerea cognițiilor negative determină scăderea
simptomelor PTSD (Zalta et al., 2014), sugerând că această reducere constituie un mecanism
care stă la baza reducerii simptomelor PTSD în timpul PE și a altor trerapii cognitiv-
comportamentale. PE spune că sunt necesare două condiții pentru un tratament de succes,
ambele validate empiric: (1) activarea memoriei traumei (angajarea emoțională) și (2)
prezența informațiilor care infirmă prejudiciul așteptat în timpul expuneri (adică,
neconfirmarea așteptărilor negative).
După cum s-a menționat mai sus, mulți experți împărtășesc opinia că reducerea
cognițiilor negative este un mecanism activ în tratamentul PTSD. PE pune accentul pe
activarea memoriei traumei (angajarea emoțională) în timpul tratamentului ca un mecanism
activ suplimentar de tratament.
Unde mergem de aici? După cum este clar indicat în aceast studiu, avem mai multe
tratamente (bazate pe dovezi) pentru PTSD, cu eficacitate similară. Cu toate acestea,
tratamentele diferă prin puterea dovezilor aduse pentru eficacitatea lor. De asemenea,
tratamentele diferă în ceea ce privește cunoștințele despre care dintre componentele terapiei
sunt active și care nu sunt. Ar trebui analizată în mai multe studii, contribuția relativă a
diferitelor componente la eficacitatea tratamentului și, astfel, eficientizarea tratamentului.
O problemă importantă în domeniu este: sunt intervenţiile care presupun îmbunătățirea
reglării emoționale, necesare pentru a îmbunătăți tratamentul conceput pentru a reduce PTSD
(Minnen, Harned, Zoellner și Mills, 2012)? Studiile au arătat că reglarea emoțiilor este
îmbunătățită prin formarea de competențe (Cloitre, Cohen, Koenen și Han, 2002). Cu toate
acestea, Cloitre și colegii au prezentat date care sugerează că expunerea prelungită, în sine,
conduce la îmbunătățirea reglării emoțiilor (Cloitre și colab., 2010). Sunt necesare cercetări
suplimentare pentru a explora reglarea emoțională ca mecanism de acţiune în tratament.
Impactul cauzal al schimbării cognițiilor negative în reeducarea PTSD, ar trebui studiat în
continuare, folosind și alte metode de măsurare decât auto-raportarea. În sfârșit, la fel de
important, este studiul modalităților eficiente de diseminare și implementarea acestor
tratamente în clinici comunitare din întreaga lume.
Berthold P. R. Gersons (Psihoterapia eclectic scurtă pentru PTSD)
Psihoterapia eclectică scurtă pentru PTSD (BEPP) este unul dintre tratamentele
eficiente, bazate pe dovezi, centrate pe traumă (Gersons, Meewisse și Nijdam, 2015; Nijdam,
Gersons, Reitsma, De Jongh și Olff, 2012). Combină cinci module cu origini diferite. Începe
cu psihoeducația împreună cu un partener sau persoană de încredere. Legătura dintre
simptomele PTSD și evenimentul/ evenimentele traumatice este explicată și înțeleasă. Apoi,
tratamentul va fi explicat. Următoarele patru până la șase sesiuni dintr-un total de 16, sunt
folosite pentru expunerea imaginară. În BEPP, expunerea imaginară este un proces foarte lent,
dar detaliat, începând cu un exercițiu de relaxare, apoi concentrându-se pe perioada cu puțin
timp inaintea evenimentului traumatic, evenimentul în sine și urmările. Se concentrează pe
exprimarea emoțiilor în timpul punctelor culminante (Nijdam, Baas, Olff și Gersons, 2013) și
nu pe răspunsul obișnuit în stare de frică. De exemplu, când cineva supraviețuiește unui
accident de avion, acest eveniment începe cu tremurul avionului, apoi prăbușirea cabinei,
oameni pe moarte în cabină, cățărare dintr-o gaură, rănit fiind și apoi încercarea de a ajunge la
un loc sigur afară, etc. Alte instrumente sunt folosirea obiegtelor suvenir legate de
evenimentele traumatice și continuă cu scrierea unei scrisori pentru a exprima emoțiile de
furie sau, de asemenea, durere.
Ultimele nouă sesiuni sunt dedicate dării de sens și învăţării din evenimentul traumatic
(Gersons & Schnyder, 2013). Tratamentul se încheie cu un ritual de rămas bun. Protocolul
BEPP este acum disponibil în opt limbi (olandeză, engleză, germană, georgiană, italiană,
lituaniană, poloneză, și spaniolă) și este în curs de modificare pentru copii și pentru durerea
traumatică.
Pentru tratamentul cu succes al PTSD, trei elemente cheie pot fi identificate. Primul
este că pacientul poate avea încredere că terapeutul este un ascultător empatic și care nu
judecă experiențele îngrozitoare din trecut. În al doilea rând, acest lucru trebuie să ajute
pacientul să retrăiască expunerea evenimentelor într-un mediu sigur unde emoțiile conectate
de durere, întristare și furie pot fi exprimate liber. Al treilea, oricum am numi acest lucru, este
a învăța din experiență cum viața poate fi pusă în pericol și periculoasă, făcând să merite să te
bucuri din nou de viață.
Este bine să ne dăm seama că suntem încă la începutul tratării cu succes a PTSD. O
temă important căreia să-I acordăm atenție, este să obținem o imagine mai bună asupra
simptomelor care dispar complet după tratament și care vor rămâne ca simptome reziduale.
Pare că întotdeauna o urmă de vulnerabilitatea la noile evenimente traumatice va rămâne după
tratament (Gersons & Olff, 2005). O evaluare recentă ambulatorie a poliției olandeze a
raportat că 96% din cei 566 de polițiști nu au mai îndeplinit criteriile de diagnostic pentru
PTSD după tratamentul BEPP (Smit et al., 2013). Cu toate acestea, 60% au prezentat încă
simptome minore legate de concentrare, după tratament. Un al doilea subiect este faptul că în
timp ce tratamentele bazate pe dovezi ale PTSD au aceeași dimensiune a efectului, fiecare
modalitate de tratament chiar și folosind aceleași cuvinte cheie are moduri specifice diferite
(protocoale) de a ajunge la rezultate pozitive. Este nevoie de dezvoltarea rațională a unui
protocol general pentru tratarea PTSD.
Între timp, o a treia temă emergentă ar trebui să fie recunoașterea nevoilor diferite ale
grupurilor de pacienţi, foarte diferiți ca vârstă, cultură, sex și tipuri de experiență. Un exemplu
este concentrarea mai mult pe durerea traumatică în tratamentul PTSD, în loc să se rezume la
reducerea fricii. De asemenea, formarea competențelor este un exemplu de recunoaștere a
altor nevoi în tratamentul pacienților noștri.
Patricia A. Resick (Terapia prin procesare cognitivă)
Primul meu gând despre punctele comune a fost că toate tratamentele bazate pe dovezi
pentru PTSD includ psihoeducația și un accent pe evenimente traumatice pentru schimbarea
la nivelul emoțiilor, cognițiilor și evitării. Când am dezvoltat prima dată Terapia prin
procesare cognitivă (CPT) (Resick & Schnicke, 1992), m-am gândit că elementele cheie ale
tratamentului includ psihoeducația, terapie cognitivă în jurul credințelor eronate despre
traumă și o relatare a traumei care să încurajeze exprimarea emoțională și să răspundă nevoii
terapeutului de a înțelege detaliile traumei. Când am realizat un studiu de dezmembrare (pe
componete) a CPT cu și fără înregistrările scrise, sau parte grafică, nu numai că acest lucru nu
a adăugat nimic la protocol, dar de asemenea a încetinit progresul terapiei. Doar versiunea
cognitivă (CPT-C) a adus îmbunătățiri semnificative clinic - prin a patra sesiune în care a avtu
loc „dialogul socratic concentrat” (Resick et al., 2008). De atunci, au fost efectuate propriile
cercetări cu CPT-C. S-ar putea argumenta spunând că orice discuție despre traumatisme
constituie expunerea la memoria evitată. Oricum, există o diferență între a vorbi despre ceva
ce s-a întâmplat și reexperimentarea amintirii traumei în detaliu grafic. Apoi, ne gândim la
terapii precum terapia centrată pe prezent (PCT) care ar trebui să fie condiția de control pentru
alte studii care nu se concentrează asupra evenimentelor traumatice deloc, dar educă despre
PTSD și apoi se concentrează pe rezolvarea problemelor și simptomelor actuale. O meta-
analiză recentă a cinci studii care au inclus PCT ca condiție de control (Frost, Laska și
Wampold, 2014) a găsit diferențe mici de mărime a efectului între PCT și tratamentul activ al
PTSD. PCT de asemenea a avut rate de abandon mai mici decât terapiile concentrate pe
traumă. Desigur, s-ar putea considera că unii oamenii renunță la tratament pentru că se
descurcă mai bine, iar unii oameni rămân în tratament pentru că nu simt îmbunătățiri, așa că
abandonul poate să nu fie la fel de important cum poate părea (Szafranski, Smith, Gros și
Resick, în pregătire ție). Meta-analiza nu a examinat efectele PCT de-a lungul timpului, dar
având în vedere constatările inițiale, vom lua în considerare mecanismele schimbării atunci
când nu există discuții despre amintirile traumei, iar accentul este pus pe simptome și
probleme curente.
Un lucru pe care toate tratamentele îl au în comun este educația clienților despre
PTSD și despre diferite moduri de a gândi despre problemele lor, trecute sau prezente. Orice
intervenție care angajează în mod activ cortexul prefrontal al clientului, din cauza relației
reciproce cu amigdala, va învăța reglarea afectelor și va avea un efect calmant.
De asemenea, nu ar trebui să subestimăm efectele nespecifice ale tratamentului. Prin
aceasta nu mă refer la efectele placebo, ci la efecte foarte reale ale intrării în terapie, luând din
timpul liber al cuiva și costurile implicate, concentrându-se problemele personale, discutându-
le cu un terapeut empatic și priceput și plecând cu un plan de acțiune. Clienţii care sunt
angajați în terapie au făcut o investiție în binele propriu. Majoritatea terapiilor, indiferent dacă
se bazează sau nu pe dovezi, probabil vor trebui să își îmbunătățească într-o oarecare măsură,
funcționalitatea pentru clienți cu PTSD, acesta putând fi un motiv pentru care există încă
reticența multor terapeuți de a încerca aceste protocoale de tratament bazate pe dovezi.
Întrebarea este dacă putem face mai mult decât aceste efecte nespecifice și psihoeducație.
Pentru asta avem nevoie de încercări suficient de multe încât să ne ofere date legate de
efectele de dimensiuni medii spre mici și pentru a menține munca de perfecționare a terapiilor
noastre până când acestea oferă rezultate mai bune decât terapia generică și în special legat de
stările comorbide.
Francine Shapiro (terapie EMDR)
Desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare (EMDR) - terapia este o abordare
cuprinzătoare în opt faze, subliniind dimensionarea rolurilor memoriei şi a sistemului de
procesare a informaţiei în originea și tratamentul psihopatologiei (Shapiro, 2001, 2014b). Se
presupune că amintirile neprocesate ale experiențelor de viață adverse, care includ emoțiile,
credințele și senzațiile fizice experimentate la ora evenimentului, sunt stocate necorespunzător
în memoria episodică și stau la baza răspunsurilor disfuncționale curente. Procesarea EMDR a
evenimentului facilitează conexiunile la rețele de memorie semantică integrate care oferă
informaţii reactive, având ca rezultat generarea internă a intuiției, schimbări adecvate ale
emoțiilor și apariția unei narațiuni coerente. Educația despre natura patologiei și despre
tehnicile specifice de schimbare a afectului, sunt furnizate pentru a asigura un sentiment de
împuternicire în timpul și între sesiuni. Clienții nu sunt rugați să descrie amintirea în detaliu,
ci mai degrabă să se concentraze inițial pe o imagine a evenimentului, pe credința negativă pe
care o au în prezent și localizarea senzațiilor tulburătoare în corp. Procesarea implică scurte
expuneri de aproximativ 30 s, asociate cu seturi secvențiale de mişcări bilaterale ale ochilor
care provoacă o scădere semnificativă a excitației, a afectului negativ și intensității imaginilor
(Lee & Cuijpers, 2013). Clienții sunt instruiți ca orice s-ar întâmpla, să lase să se întâmple(noi
gânduri, emoții, senzațiile sau amintirile care apar în general). După fiecare set, li se cere să
spună pe scurt ce le vine în minte și terapeutul îi orientează concentrarea atenției pentru
următorul set, conform protocoalelor standardizate. Procedurile facilitează și evaluează
schimbările afective, răspunsurile cognitive și somatice, până când amintirea este rezolvată.
Procesarea amintirii este în general finalizată în cadrul a una până la trei sesiuni. În general,
tratamentul include procesarea amintirilor din trecut, a declanșatoarelor prezente și a
provocărilor viitoare.
Trei elemente sunt cruciale pentru tratament: (1) furnizarea de experiențe și tehnici
clinice pentru a asigura stabilizarea și un sentiment de autostăpânire, (2) procesarea
amintirilor și declanșatoarelor și (3) predarea abilităților necesare pentru a avea interacțiuni
sociale corespunzătoare. Clienții tratați cu succes sunt capabili de modularea răspunsurilor lor
și demonstrează funcționare adaptivă în situații provocatoare. Clienți abuzați multiplu în
copilărie pot beneficia de o educație mai extinsă și experiențe care măresc accesul rețele de
memorie pozitivă (Korn & Leeds, 2002; Shapiro, 2001). Interacțiunile din cadrul relației
terapeutice pot oferi clienților prima lor oportunitate de a descoperi că sunt valoroși și merită
să fie respectați necondiționat. Efectele clinice de durată sunt derivate din procesarea
amuntirii experiențelor adverse și declanșatoarelor actuale (Shapiro, 2014b; Solomon &
Shapiro, 2012). Deși tratamentul eficient al unei amintiri individuale se poate generaliza la
evenimentele asociate, situațiile actuale trebuie evaluate din perspective efectelor secundare
de condiționare și procesate în consecinţă. Evaluarea cuprinzătoare și încorporarea abilităților
necesare pentru viitor sunt vitale. Timpul necesar pentru dobândirea deprinderilor este mai
mare dacă este necesar pentru abordarea deficitelor de dezvoltare datorate lipsei experiențelor
de socializare adecvate în timpul copilăriei.
 Scopul tuturor clienților este funcționarea adaptivă, individual și relațional.
Viitoarele demersuri ar trebui să țină cont de temele emergente importante, inclusiv
„vătămare morală” și impactul acumulării de evenimente adverse în viață. Prelucrarea cu
terapia EMDR transmută vinovăția și rușinea către acceptare, fapt care este adesea verbalizat
ca „Am făcut ceea ce a trebuit să fac” (Russell & Figley, 2012). Expunerile scurte utilizate
sunt propuse pentru a conduce la reconsolidare, prin care amintirea originală este stocată în
formă modificată ca sursă de rezistență/ rezilianță (Shapiro, 2014b; Solomon & Shapiro,
2012).
Evaluarea cuprinzătoare a tabloului clinic complet ar trebui să identifice orice zone de
perturbare continuă și amintirile asociate experiențelor adverse care ar trebui să fie procesate
până la rezolvare (Shapiro, 2001, 2014b). Anumite întrebări fărăărora nu li s-a găsit un
răspuns au dus la investigarea diverselor stări legate de traume. Cercetarea riguroasă ar trebui
să prettindă în continuare utilitatea procesării amintirii traumei ca tratament pentru afecţiunile
considerate în mod tradițional netratabile. Exemplele includ durerea cronică a membrului
fantomă (De Roos et al., 2010), excitarea deviantă (Ricci, Clayton și Shapiro, 2006) și
simptomele psihotice (Van den Berg & Van den Gaag, 2012). În plus efectele negative
psihologice, fizice și sociale ale traumei și ale altor experiențe adverse au fost în mod clar
demonstrate (Shapiro, 2014a), indicând chiar „multipli factori de risc pentru câteva dintre
principalele cauze de deces în adulți” (Felitti și colab., 1998). Aceste constatări subliniază
necesitatea cercetărilor viitoare pentru a determina cele mai bune căi de a destigmatiza
tratamentul de sănătate mintală și a crește utilizarea programelor de intervenție eficiente la
nivel mondial.
Concluzii
Psiholterapiile pentru supraviețuitorii traumei, disponibile în prezent, susținute
empiric, au multe în comun.
Elementele comune identificate de contribuabili includ:
1) Psihoeducația oferă informații despre natura și cursul reacțiilor de stres
posttraumatic, identifică modalități de a face față amintirilor despre traumă și discută strategii
de gestionare a suferinței. În domeniul psihoterapiei axate pe traumă, psihoeducația are ca
scop facilitarea intervențiilor, optimizarea cooperării pacientului și prevenirea recidivei.
2) Reglarea emoțiilor și abilitățile de coping, instruirea și învățarea aptitudinilor sunt
frecvente în multe abordări terapeutice. În unele cazuri, acest lucru se face mai implicit, în
altele ca element explicit al tratamentului.
 3) Expunerea imaginară este puternic accentuată în PE și NET. Cu toate acestea, o
formă de expunere la amintirea pacienților despre experiențele lor traumatice poate fi găsită în
aproape toate psihoterapiile pentru tulburări legate de traume.
4) Procesarea cognitivă, restructurarea și/ sau realizarea sensului este un alt element
care poate fi găsit în aproape toate tratamentele psihologice pentru PTSD, susținute empiric.
Deși, în abordările cognitive, acestea sunt cele mai importante componente ale tratamentului,
în alte protocoale, acestea sunt conceptualizate ca parte a integrării care are loc după sau în
timpul expunerii.
5) Emoțiile sunt vizate în toate psihoterapiile. Unele abordează în mod predominant
trauma sau frica pacienților, altele se concentrează mai mult sau în egală măsură pe vinovăţie
şi rușine, furie sau durere și tristețe.
6) Procesele de memorie joacă, de asemenea, un rol important în tratarea tulburărilor
legate de traume. Indiferent ce termeni tehnici se folosesc, reorganizarea funcţiilor memoriei
şi crearea unei narațiuni coerente a traumei, par a fi obiectivele centrale ale tuturor
tratamentelor centrate pe traume. În ceea ce privește direcțiile viitoare de cercetare, mulți
dintre noi au propus să se acorde atenție problemei simptomelor reziduale post-tratament și
vulnerabilității la noi evenimente traumatice.
Este necesară o mai bună înțelegere a mecanismelor de bază acționale. O astfel de
cercetare sistematică poate ajuta la identificarea celor mai eficiente elemente de tratament,
astfel încât terapiile pot deveni mai puternice și mai preventive. În plus, studiul mecanismelor
poate ajuta identificarea proceselor sau mecanismelor care sunt private ca fiind depășite și
care pot afecta semnificativ rezultatul. Datele de studiu includ modificări cognitive și ale
procesului cognitiv (capacitatea crescută de a discrimina amintirile vechi de cele noi) și în
reglarea emoțiilor (capacitatea de a autocalmare, tolerarea suferinței, recunoașterea și
acceptarea prezenței emoțiilor conflictuale sau opuse). Noile mecanismele de luat în
considerare pot include rolul mai multor emoții, cogniții și comportamente „sociale”, cum ar
fi procesele de atașament și legătură socială, empatia și compasiunea (alianța terapeutică),
precum și opusul experienței de distanțare socială și respingere socială (ființa un „proscris”) și
experiențele de vătămare morală asociate.
De asemenea, recomandăm dezvoltarea unor tratamente care sunt adaptate nevoilor
diferitelor grupuri de pacienți, luând în considerare factori precum vârsta, sexul, cultura,
comorbiditățile și tipul de experiență traumatică. Acestea din urmă include; înțelegerea
neurobiologiei și psihoefectelor sociale ale traumelor cronice și multiple, în special în cele din
timpul diferitelor faze de dezvoltare și ale experiențelor de comitere a actelor de violență sau a
acelora incompatibile cu atitudinea morală a cuiva („vătămare morală”).
 Recunoaștem necesitatea de a gândi mai larg despre un continuum de îngrijire a
traumei care variază de la prevenția primară la strategii de reintegrare posttraumatică. Acest
lucru include crearea de programe de prevenție a populațiilor cu risc ridicat (personal militar
sau de urgență) care consolidează reziliența și a programelor care facilitează recunoașterea
socială a experiențelor traumatice și reintegrarea în fluxul vieții de zi cu zi. Unii dintre noi
pledează pentru direcţiile viitoare care ăpresupun intervenţii scurte și mai scurte, în timp ce
alții susțin mai mult terapiile cu mai multe fațete care introduc contextul ca parte integrantă a
tratamentului (sistemele de intervenții). Deși este probabil să existe o recunoaștere uniformă a
istoriei sociale şi politice ca parte a traumei, procesul de recuperare, implicațiile pentru
organizarea cadrului pentru psihoterapie (tratăm individul, familia, sau comunitate?) și cum ar
putea diferi în funcție de istorie și cultură - rămâne o necunoscută și merită atenție.
În cele din urmă, ca avertisment, reflectăm asupra faptului că beneficiarii pot proveni
din țări diferite și că și pacienții noștri variază destul de mult în funcție de etnie, cultură și
istoric personal (Schnyder, 2013). Nu tratăm pacienții diagnostic, astfel, împărtășim un limbaj
comun și termeni comuni; pot exista lacune neidentificate și greșeli de nepotrivire în ceea ce
exprimăm când vorbim despre fenomene clinice (cogniții negative sau angajament
emoțional), intervențiile și natura răspunsului pacientului. S-ar putea să nu identificăm
diferențe importante în detaliile de conținut și livrare ale intervențiilor, precum și a
răspunsurilor pacientului care sunt generate de cultură și valori specifice contextului și de
poveștile pe care trebuie să le spună.
Chiar și cu aceste limitări în minte, toate terapiile revizuite în acest articol (fiecare cu
accent diferit) s-au dovedit a fi eficiente, oferind clinicienilor o serie de opțiuni de tratament
susținute empiric pentru beneficiul pacienților lor. Sperăm că elementele identificate în acest
articol ca fiind critice în tratarea PTSD vor servi drept ghid pentru dezvoltarea ulterioară,
sprijinind clinicienii în încercările lor continue de a oferi pacienților lor tot ce este mai bun
posibil în domeniul psihoterapiei centrate pe traumă.
Instituții și cercetători care au contribuit la prezentul studiu:
Ulrich Schnyder, Anke Ehlers, Thomas Elbert, Edna B. Foa, Berthold P. R.Gersons, Patricia
A. Resick, Francine Shapiro & Marylène Cloitre Department of Psychiatry and
Psychotherapy, University Hospital Zurich, University of Zurich, Switzerland; Department of
Experimental Psychology, University of Oxford, Oxford, UK; Department of Psychology,
University of Konstanz, Konstanz, Germany; Center for the Treatment and Study of Anxiety,
Department of Psychiatry, University of Pennsylvania, Philadelphia, PA, USA; Academic
Medical Center, University of Amsterdam, Diemen, The Netherlands; Department of
Psychiatry and Behavioral Sciences, Division of Translational Science, Duke University
Medical Center, Durham, NC, USA; Mental Research Institute, Palo Alto, CA, USA;
National Center for PTSD*Dissemination & Training Division, VA Palo Alto Health Care
System, Palo Alto, CA, USA; NYU Langone Medical Center, New York City, NY, USA

Bibliografie
https://www.tandfonline.com/loi/zept20 European Journal of Psychotraumatology
https://doi.org/10.3402/ejpt.v6.28186 - Psychotherapies for PTSD: what do they have in
common?
Bibliografia aticolului:
Bisson, J. I., Roberts, N. P., Andrew, M., Cooper, R., & Lewis, C. (2013). Psychological
therapies for chronic posttraumatic stress disorder (PTSD) in adults.
Bradley, R., Greene, J., Russ, E., Dutra, L., & Westen, D. (2005). A multidimensional meta-
analysis of psychotherapy for PTSD. American Journal of Psychiatry.
Bryant, R. A., Moulds, M. L., Guthrie, R. M., Dang, S. T., Mastrodomenico, J., Nixon, R. D.,
et al. (2008). A randomized controlled trial of exposure therapy and cognitive restructuring
for posttraumatic stress disorder. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Cloitre, M. (2015). The ‘‘one size fits all’’ approach to trauma treatment: Should we be
satisfied? European Journal of Psychotraumatology.
Cloitre, M., Cohen, L. R., Koenen, K. C., & Han, H. (2002). Skills training in affective and
interpersonal regulation followed by exposure: A phase-based treatment for PTSD related to
childhood abuse. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Cloitre, M., Stovall-McClough, K. C., Nooner, K., Zorbas, P., Cherry, S., Jackson, C. L., et al.
(2010). Treatment for PTSD related to childhood abuse: A randomized controlled trial.
American Journal of Psychiatry.
Crombach, A., & Elbert, T. (2015). Controlling offensive behavior using Narrative Exposure
Therapy: A RCT of former street children. Clinical Psychological Science.
De Roos, C., Veenstra, A. C., De Jongh, A., Den HollanderGijsman, M. E., Van der Wee, N.
J. A., Zitman, F. G., et al. (2010). Treatment of chronic phantom limb pain using a trauma-
focused psychological approach. Pain Research & Management.
Ehlers, A., & Clark, D. M. (2000). A cognitive model of posttraumatic stress disorder.
Behaviour Research and Therapy.
Ehring, T., Ehlers, A., & Glucksman, E. (2008). Do cognitive models help in predicting the
severity of posttraumatic stress disorder, phobia and depression after motor vehicle accidents?
A prospective longitudinal study. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Elbert, T., Schauer, M., & Neuner, F. (2015). Narrative Exposure Therapy (NET)
*Reorganizing memories of traumatic stress, fear and violence. In U. Schnyder & M. Cloitre
(Eds.), Evidence based treatments for trauma-related psychological disorders: A practical
guide for clinicians
Elbert, T., Weierstall, R., & Schauer, M. (2010). Fascination violence*On mind and brain of
man hunters. European Archives of Psychiatry and Clinical Neuroscience.
Endersby, J. (2009). Lumpers and splitters: Darwin, Hooker, and the search for order.
Felitti, V. J., Anda, R. F., Nordenberg, D., Williamson, D. F., Spitz, A. M., Edwards, V., et al.
(1998). Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading
causes of death in adults. The Adverse Childhood Experiences (ACE) Study [see comments].
American Journal of Preventive Medicine.
Foa, E. B., & Cahill, S. P. (2001). Psychological therapies: Emotional processing. In N. L.
Smelser & P. B. Bates (Eds.), International encyclopedia of the social and behavioral sciences
Oxford: Elsevier.
Foa, E. B., & Kozak, M. J. (1986). Emotional processing of fear: Exposure to corrective
information. Psychological Bulletin.
Foa, E. B., Tolin, D. F., Ehlers, A., Clark, D. M., & Orsillo, S. M. (1999). The Posttraumatic
Cognitions Inventory (PTCI): Development and validation. Psychological Assessment.
Frost, N. D., Laska, K. M., & Wampold, B. E. (2014). The evidence for present-centered
therapy as a treatment for posttraumatic stress disorder. Journal of Traumatic Stress.
Gersons, B. P. R., Meewisse, M. L., & Nijdam, M. J. (2015). Brief eclectic psychotherapy for
PTSD. In U. Schnyder & M. Cloitre (Eds.), Evidence based treatments for trauma-related
psychological disorders: A practical guide for clinicians.
Gersons, B. P. R., & Olff, M. (2005). Coping with the aftermath of trauma. British Medical
Journal.
Gersons, B. P. R., & Schnyder, U. (2013). Learning from traumatic experiences with brief
eclectic psychotherapy for PTSD. European Journal of Psychotraumatology.
Gillihan, S. J., & Foa, E. B. (2011). Fear extinction and emotional processing theory: A
critical review. In T. R. Schachtman & S. Reilly (Eds.), Conditioning and animal learning:
Human and non-human animal applications. Oxford: Oxford University Press.
Hassija, C., & Cloitre, M. (2013). The Skills Training in Affective and Interpersonal
Regulation: Narrative method: A treatment approach to promote resilience. In M. Kent, M. C.
Davis, & J. W. Reich (Eds.), Resilience handbook: Approaches to stress and trauma.
London: Routledge. Hendriks, G., De Kleine, R., & Van Minnen, A. (2015). Optimizing the
efficacy of exposure in PTSD treatment. European Journal of Psychotraumatology.
Hermenau, K., Hecker, T., Maedl, A., Schauer, M., & Elbert, T. (2013). Growing up in armed
groups: Trauma and aggression among child soldiers in DR Congo. European Journal of
Psychotraumatology.
Hobfoll, S. E. (2002). Social and psychological resources and adaptation. Review of General
Psychology.
Kleim, B., Grey, N., Wild, J., Nussbeck, F. W., Stott, R., Hackmann, A., et al. (2013).
Cognitive change predicts symptom reduction with cognitive therapy for posttraumatic stress
disorder. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Korn, D. L., & Leeds, A. M. (2002). Preliminary evidence of efficacy for EMDR resource
development and installation in the stabilization phase of treatment of complex posttraumatic
stress disorder. Journal of Clinical Psychology.
Lee, C. W., & Cuijpers, P. (2013). A meta-analysis of the contribution of eye movements in
processing emotional memories. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry.
Minnen, A., Harned, M., Zoellner, L., & Mills, K. (2012). Examining potential
contraindications for prolonged exposure therapy for PTSD. European Journal of
Psychotraumatology.
Mott, J. M., Hundt, N. E., Sansgiry, S., Mignogna, J., & Cully, J. A. (2014). Changes in
psychotherapy utilization among veterans with depression, anxiety and PTSD. Psychiatric
Services.
Nijdam, M. J., Baas, M. A. M., Olff, M., & Gersons, B. P. R. (2013). Hotspots in trauma
memories and their relationship to successful trauma-focused psychotherapy: A pilot study.
Journal of Traumatic Stress.
Nijdam, M. J., Gersons, B. P. R., Reitsma, J. B., De Jongh, A., & Olff, M. (2012). Brief
eclectic psychotherapy v. eye movement desensitisation and reprocessing therapy in the
treatment of posttraumatic stress disorder: Randomised controlled trial. British Journal of
Psychiatry.
Resick, P. A., Galovski, T. E., Uhlmansiek, M. O., Scher, C. D., Clum, G. A., & Young-Xu,
Y. (2008). A randomized clinical trial to dismantle components of cognitive processing
therapy for posttraumatic stress disorder in female victims of interpersonal violence. Journal
of Consulting and Clinical Psychology.
Resick, P. A., & Schnicke, M. K. (1992). Cognitive processing therapy for sexual assault
victims. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Ricci, R. J., Clayton, C. A., & Shapiro, F. (2006). Some effects of EMDR treatment with
previously abused child molesters: Theoretical reviews and preliminary findings. Journal of
Forensic Psychiatry and Psychology.
Russell, M. C., & Figley, C. R. (2012). Treating traumatic stress injuries in military
personnel: An EMDR practitioner’s guide. New York: Routledge.
Schauer, M., Neuner, F., & Elbert, T. (2011). Narrative Exposure Therapy. A short-term
treatment for traumatic stress disorders (2nd ed., revised and expanded ed.).
Schnyder, U. (2013). Trauma is a global issue. European Journal of Psychotraumatology.
Schnyder, U., & Cloitre, M. (Eds.). (2015). Evidence based treatments for trauma-related
psychological disorders: A practical guide for clinicians. Switzerland: Springer.
Seal, K. H., Maguen, S., Cohen, B., Gima, K. S., Metzler, T. J., Ren, L., et al. (2010). VA
mental health services utilization in Iraq and Afghanistan veterans in the first year of
receiving new mental health diagnoses. Journal of Traumatic Stress.
Shapiro, F. (2001). Eye movement desensitization and reprocessing: Basic principles,
protocols, and procedures (2nd ed.). New York: Guilford Press.
Shapiro, F. (2014a). EMDR therapy humanitarian assistance programs: Treating the
psychological, physical, and societal effects of adverse experiences worldwide. Journal of
EMDR Practice and Research.
Shapiro, F. (2014b). The role of eye movement desensitization & reprocessing (EMDR)
therapy in medicine: Addressing the psychological and physical symptoms stemming from
adverse life experiences. The Permanente Journal.
Smit, A. S., Gersons, B. P. R., Van Buschbach, S., Den Dekker, M., Mouthaan, J., & Olff, M.
(2013). PTSS bij de politie*een beter beeld; 16 jaar politiepoli, 1000 gebruikers [PTSD in the
police* A better view; 16 years police outpatient department, 1000 officers]. Police Academy,
Apeldoorn.
Solomon, R., & Shapiro, F. (2012). EMDR and adaptive information processing: The
development of resilience and coherence. In K. Gow & M. Celinski (Eds.), Trauma:
Recovering from deep wounds and exploring the potential for renewal (pp. 281302). New
York: Nova Science.
Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-Brick, C., & Yehuda, R. (2014).
Resilience definitions, theory, and challenges: Interdisciplinary perspectives. European
Journal of Psychotraumatology.
Stenmark, H., Catani, C., Neuner, F., Elbert, T., & Holen, A. (2013). Treating PTSD in
refugees and asylum seekers within the general health care system. A randomized controlled
multicenter study. Behaviour Research and Therapy.
Szafranski, D. D., Smith, B. N., Gros, D. F., & Resick, P. A. (in preparation). An examination
of symptom improvement among PTSD treatment dropouts.
Van den Berg, D. P. G., & Van den Gaag, M. (2012). Treating trauma in psychosis with
EMDR: A pilot study. Journal of Behavior Therapy & Experimental Psychiatry.
Watts, B. V., Schnurr, P. P., Mayo, L., Young-Xu, Y., Weeks, W. B., & Friedman, M. J.
(2013). Meta-analysis of the efficacy of treatments for posttraumatic stress disorder. Journal
of Clinical.
Watts, B. V., Shiner, B., Zubkoff, L., Carpenter-Song, E., Ronconi, J. M., & Coldwell, C. M.
(2014). Implementation of evidencebased psychotherapies for posttraumatic stress disorder in
VA specialty clinics. Psychiatric Services.
Zalta, A. K., Gillihan, S. J., Fisher, A. J., Mintz, J., McLean, C. P., Yehuda, R., et al. (2014).
Change in negative cognitions associated with PTSD predicts symptom reduction in
prolonged exposure. Journal of Consulting and Clinical Psychology.