Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Psihologie şi Științele Educației

Master: Psihologie clinică şi intervenţie psihologică
Anul II

PORTOFOLIU

PSIHOTRAUMATOLOGIE

Lector universitar doctor: Florin Vancea

Masterand: Boarti Oana Silvia

Brașov, 2022

1
 Psihoterapii pentru PTSD: ce au ele în comun?

https://www.tandfonline.com/loi/zept20 European Journal of Psychotraumatology

https://doi.org/10.3402/ejpt.v6.28186 - Psychotherapies for PTSD: what do they have in common?
Instituții și cercetători care au contribuit la prezentul studiu:
Ulrich Schnyder, Anke Ehlers, Thomas Elbert, Edna B. Foa, Berthold P. R.Gersons, Patricia
A. Resick, Francine Shapiro & Marylène Cloitre
Department of Psychiatry and Psychotherapy, University Hospital Zurich, University of
Zurich, Switzerland; Department of Experimental Psychology, University of Oxford, Oxford, UK;
Department of Psychology, University of Konstanz, Konstanz, Germany; Center for the Treatment and
Study of Anxiety, Department of Psychiatry, University of Pennsylvania, Philadelphia, PA, USA;
Academic Medical Center, University of Amsterdam, Diemen, The Netherlands; Department of
Psychiatry and Behavioral Sciences, Division of Translational Science, Duke University Medical
Center, Durham, NC, USA; Mental Research Institute, Palo Alto, CA, USA; National Center for
PTSD*Dissemination & Training Division, VA Palo Alto Health Care System, Palo Alto, CA, USA;
NYU Langone Medical Center, New York City, NY, USA

În ultimele 3 decenii, cercetarea legată de stres și de practica clinică în domeniul traumei s-a
dezvoltat enorm. În paralel cu acumularea constantă de cunoștințe de bază, abordări terapeutice au fost
dezvoltate pentru a trata persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (PTSD) și probleme
psihologice conexe (legate de traumă), astăzi fiind disponibile un număr mare de tratamente/ terapii
bazate pe dovezi, verificate și validate (Bisson, Roberts, Andrew, Cooper și Lewis, 2013; Bradley,
Greene, Russ, Dutra, & Westen, 2005; Schnyder & Cloitre, 2015). Ele diferă din mai multe puncte de
vedere, inclusiv ca durată și număr de sesiuni precum și ca număr și diversitate a intervențiilor, unele
programe de terapie concentrându-se pe expunerea in vivo la stimuli amenințători, în timp ce altele se
concentrează pe reevaluarea evenimentului fără a necesita confruntarea directă a stimulilor legați de
amenințări.
Strategiile de „prelucrare” a memoriei traumatice diferă, unele terapii promovează relatarea
traumei printr-un raport verbal, altele recomandând un raport narativ scris, altele incluzând imaginarea
și experientarea în mișcare a evenimentului traumatic, fără verbalizare. Unele terapii încorporează
abilitățile de coping încă de la început, altele urmăresc să le integreze pe parcurs, iar altele nu acordă o
atenție specială construirii de abilități. Unele terapii privesc trauma de-a lungul vieții, urmărind astfel

2
crearea unei autobiografii narative coerente, în timp ce altele se concentrează exclusiv pe un singur
eveniment traumatic. Unele încearcă să integreze și să asocieze amintirile traumatice cu alte
evenimente de viață, mai pozitive, altele nu.
Având în vedere această diversitate, clinicienii se pot întreba care program de terapie este mai
eficient de utilizat, sau mai precis, care dintre componente sunt esențiale pentru o terapie de succes.
La întâlnirea anuală din 2014, a Societății Internaționale pentru Studii ale Stresului Traumatic
din Miami, doctorii Schnyder și Cloitre au organizat un panel (dex: panel = metodă de investigație
repetitivă în științele social-istorice, în cercetările de marketing etc. pentru urmărirea evoluției unui
fenomen prin solicitări de informații, la intervale stabilite în prealabil, de la aceleași grupuri de
persoane, unități de desfacere etc.) asupra pionierilor care au dezvoltat în ultima perioadă psihoterapii
susținute empiric și au propus un obiectiv provocator, anume identificarea și discutarea punctelor
comune existente pe parcursul acestor tratamente. În cele din urmă, discuția a continuat prin a solicita
fiecărui membru al panelului, să identifice trei, cele mai importante intervenții pentru o terapie de
success a traumei.
Scopul acestui studiu este de a oferi un răspuns la aceasta întrebare. În cadrul acestui articol,
șapte pionieri care au dezvoltat psihoterapii aplicabile traumei și tulburărilor asociate, pe care le-au
susținut și empiric, au fost rugați să compună un eseu din trei părți: în primul rând, să ofere un scurt
rezumat al terapiei pe care au dezvoltat-o; în al doilea rând, să identifice trei intervenții cheie care sunt
comune și critice în terapia PTSD și în al treilea rând, să sugereze subiecte importante și direcții
viitoare pentru cercetare. Fiecare disciplină, recunoscută încă de la Darwin, are „lumpers and splitters”
(elemente unificatoare/ integrative și discriminatoare) ale sale (Endersby, 2009). Un „lumper” este
cineva care organizează fenomenele adoptând viziunea gestaltistă și care pleacă de la premiza că
diferențele nu sunt la fel de importante ca asemănările specifice. Un „splitter”, prin contrast, creează
definiții precise și subliniază diferențele în defavoarea asemănărilor. Cercetarea în domeniul
psihoterapeutic ar putea fi ghidată de această perspectivă, cel puţin atunci când ea urmărește ca scop
experimental, identificarea sistematică a unor posibile „ingrediente active” în cadrul unei terapii (de
exemplu: analiza componentelor).
Prin urmare, s-a solicitat coautorilor acestui articol, să se detașeze/ să renunțe la ceea s-ar
putea numi tipare de abordare obișnuite (mentalitatea mai confortabilă) și să se gândească la domeniul
psihoterapiei pentru PTSD dintr-o perspectivă a „imaginii de ansamblu”, organizând acest domeniu în
categorii largi care definesc componentele critice ale terapiei și aduc în discuție implicațiile pentru
cercetări importante ulterioare. Contribuția fiecărui coautor ar trebui să evidențieze mai degrabă

3
următorii pași în domeniu, decât să privească critic în urmă. Următoarele eseuri au fost prezentate ca
puncte de vedere. Lucrarea se încheie cu un rezumat în care sunt evidențiate punctele comune
identificate, în măsura în care acestea există și sunt indicate viitoarele direcții.
Marylène Cloitre (terapia narativă STAIR)
Terapia narativă STAIR - Formarea de competențe în reglarea afectivă și interpersonală este o
metodă bazată pe dovezi, având la bază două componente care asigură antrenamentul în reglarea
emoțiilor și formarea de abilități sociale în combinație cu analiza narativă a traumei. Impulsul pentru
dezvoltarea acestei terapii a fost firesc, bazat atât pe observația clinică cât și pe literatura empirică.
Pacienții vin adesea la tratament motivați de probleme în relații și de tulburări emoționale
semnificative, dacă nu chiar la nivelul preocupărilor primare.
Introducerea formării de competențe utile pentru a aborda aceste probleme, la începutul
terapiei oferă un demers terapeutic care să răspundă în mod transparent și sincronizat cu preocupările
primare ale pacienților. Această abordare pune accent pe planificarea terapiei în funcție de obiectivele,
valorile specifice și preferințele pacientului. Nu este surprinzător că utilizarea terapiei narative STAIR
susține/ sprijină menținerea pe grija față de sine având ca rezultat îmbunătățirea percepției suportului
social și a capacității de reglare a emoțiilor corelate cu PTSD și raportate la expunerea la traume fără
fără a avea încă abilități specifice dezvoltate (Cloitre et al., 2010). Terapiile centrate pe traumă (pentru
PTSD) au fost răspândite pe scară largă în Statele Unite – Administrația Statală a Sănătății Veteranilor
- și s-au dovedit a fi foarte eficiente pentru cei care le finalizează. Cu toate acestea, mai multe studii, în
mod constant, au demonstrat că mai puțin de 10% dintre veteranii cu PTSD fac acest lucru (Mott,
Hundt, Sansgiry, Mignogna și Cully, 2014; Seal et al., 2010; Watts și colab., 2014). Deşi factori de
sistem ar putea explica parțial această absorbție lentă, această realitate permite luarea în considerare a
următoarelor direcții: să se stabilească dacă aceste terapii satisfac nevoile pacientului și cum să livrăm
aceste terapii astfel încât să implice mai bine pacienții.
Terapia de mai sus, precum și multe altele terapii eficiente ale traumei, au mai multe trăsături
comune, fiind evidențiate ca trei cele mai importante: îmbunătățirea reglării emoțiilor, darea unui sens
evenimentelor traumatice și omniprezenta, dar influenta psihoeducație. Beneficiul îmbunătățirii reglării
emoționale este că permite individului să se simtă calm, să se angajeze în activități direcționate spre
obiectiv și să dezvolte o mai bună relaționare și rețele sociale (Hassija & Cloitre, 2013). Deși terapiile
centrate pe traumă pot îmbunătății indirect reglărea emoțiilor, schimbările în acest domeniu sunt mai
profunde atunci când practicile care întăresc direct reglarea emoțională (de exemplu: formarea
competențelor) sunt incluse în terapie (Cloitre et al., 2010). A face sens, în mod normal implică

4
reevaluarea adaptativă a convingerilor despre sine și despre ceilalți, generate de traumă, ceea ce duce la
creșterea respectului de sine, stabilește un cadru care sprijină o mai mare implicare socială și oferă
speranță și optimism cu privire la viitor. Psihoeducația este o parte integrantă a antrenamentului
competențelor și a creării sensului. De asemenea, implică transmiterea de informații de bază precum:
trauma este comună, care sunt efectele sale bine cunoscute și faptul că sunt disponibile intervenții
eficiente. Recunoașterea realității traumei, a impactului ei psihologic și identificarea posibilităților de
recuperare oferă un sentiment de sprijin şi speranță, factori recunoscuți în procesul de recuperare și în
protecția împotriva traumelor viitoare (Hassija & Cloitre, 2013).
Există o serie de pași importanți de urmărit (Cloitre, 2015). Atenția centrată pe pacient este o
prioritate în cercetare și în serviciile clinice. Profesioniștii colaborează cu pacienții pentru a identifica
rezultatele care sunt importante pentru ei, strategiile de terapie care pot fi ușor integrate în viața de zi
cu zi și modelele de servicii eficiente și care respectă timpul și confortul pacienților. Intervențiile
terapeutice care sunt receptive la impactul efectelor cumulate ale expunerii la traume repetate și
multiple, trebuie să fie mai bine articulate și evaluate, cu o atenție deosebită asupra pierderilor de
resurse personale și de mediu care apar și reduc capacitatea de recuperare (Hobfoll, 2002). Deși mulți
indivizi continuă să fie expuși la factori de stres traumatici (de exemplu: violență etnică sau
comunitară), chiar și aceștia caută terapii, modele şi strategii care întăresc mecanismele de protecție
sau factorii de „reziliență” precum sprijinul social, comunitatea și legăturile familiale și auto-
eficacitatea percepută la nivel personal (Southwick, Bonanno, Masten, Panter-Brick și Yehuda, 2014).
Toate cele de mai sus indică importanța sprijinirii inovației în dezvoltarea de strategii şi modele de
terapie. Identificarea mecanismelor care stau la baza acțiunilor (de exemplu: modificarea reglării
emoționale și cogniția) va ajuta la definirea elementelor cheie ale terapiilor eficiente, prin inovarea
strategiilor de terapie și continuarea intervențiilor.
Anke Ehlers (Terapia cognitivă pentru PTSD)
Terapia cognitivă pentru PTSD include cinci proceduri de bază. În primul rând, terapeutul și
pacientul, colaborează la dezvoltarea unei formulări individualizate de caz, adică o individualizare a
versiunii dualizate a lui Ehlers și Clark (Ehlers și Clark, 2000) - modelul cognitiv al PTSD, care
servește drept cadru pentru terapie. Procedurile terapeutice sunt personalizate încă de la formularea lor.
În al doilea rând, actualizarea amintirilor traumei (legate de traumă) este o procedură în trei etape care
include: (1) accesarea celor mai rele amintiri/ momente din timpul traumei și a înțelesurilor lor -
amenințătoare în prezent, (2) identificarea informațiilor care actualizează aceste semnificații (fie
informații din cursul evenimentelor în timpul traumei sau din restructurarea cognitivă și testarea

5
predicțiilor) și (3) formularea noilor sensuri pentru cele mai rele momente/ amintiri. În al treilea rând,
antrenamentul pentru discriminarea factorilor declanșatori ai reexperimentării traumei, implică
reperarea sistematică a declanșatorilor distincți ai fiecăruia (adesea indicii senzoriale subtile) și
învățarea acestei discriminări ACUM (indicii într-un nou context sigur) și ATUNCI (în situația
traumatică). Al patrulea, eliminarea comportamentelor de neajutorare și a proceselor cognitive - care de
obicei includ tipare comportamentale în care pacientul vine cu strategii nefolositoare precum ruminare,
hipervigilență raportată la o amenințare, suprimare a gândurilor și precauții excesive (comportamente
care oferă siguranță) (Ehring, Ehlers și Glucksman, 2008). În al cincilea rând, recuperarea sarcinilor de
viață - este concepută pentru a aborda percepția pacienților asupra permanentelor schimbări în viața lor
de după traumă și implică revendicarea sau refacerea/ reluarea activităţilor şi a contactelor sociale.
Tratamentul include elemente ale procedurilor menționate la început, mai puțin predarea strategiilor de
coping pentru reducerea excitării și a stresului atunci când o amintire traumatică este declanșată.
Aceasta nu este o procedură de rutină și este folosită doar în anumite cazuri, pentru pacienții cu grad
mare de disociere (tehnicile de împământare ajutând pacientul să rămână conștient de „aici și acum”)
sau pentru pacienții cu grad ridicat de furie.
În prezenta abordare, elementele cheie comune ale psihoterapiilor pentru PTSD bazate pe
dovezi, sunt cel mai bine conceptualizate din punct de vedere al mecanismelor prin care se poate
promova schimbarea. Tehnicile specifice pot avea mai multe funcții în terapie. Psihoeducația, de
exemplu, poate fi folosită pentru a motiva pacienții, a crea speranță și a aborda evaluările negative, cum
ar fi interpretările greșite ale simptomelor. În mod similar, diferite tehnici pot duce la modificări
similare ale mecanismelor prezente (de exemplu: evaluările problematice pot fi inversate prin expunere
prelungită sau restructurare cognitivă).
În primul rând, terapiile propuse au în comun faptul că schimbă sensuri (evaluări) ale
problematicii specifice traumei, despre sine și lumea înconjurătoare. Sunt evidențiate aceste schimbări
(bazate pe dovezi) - în modificarea simptomelor PTSD, cu ajutorul acestei game de terapii (Kleim et
al., 2013). O nouă perspectivă asupra semnificațiilor problematicii poate poate fi generată în mai multe
moduri, (1) având în vedere trauma și contextul său în detaliu, (2) restructurarea cognitivă și testarea
predicțiilor în experimente comportamentale sau (3) aducând simultan în minte semnificații vechi și
noi.
În al doilea rând, terapiile accesează și schimbă amintirea evenimentului traumatic. Gradul de
expunere variază foarte mult, la fel ca, concentrarea asupra întregii amintiri a traumei versus momente
particulare. Momentele care sunt retrăite sunt deosebit de importante, fiind de obicei legate de

6
semnificațiile problematicii și poate fi dificil să fie accesate suficient doar vorbind despre traumă, din
cauza evitării și a neconcordanței amintirilor despre traumă. Este interesant de observat că în PTSD,
aceste momente par să păstreze semnificații amenințătoare în ciuda dovezilor contrare. Terapiile par să
integreze aceste dovezi în memorie.
În al treilea rând, aceste terapii facilitează învățarea discriminării între traumă și prezent,
adesea prin aducerea simultană a ambelor în minte. Aceasta poate include distincția între traumă și alte
părți ale vieții cuiva și reorientarea atenției asupra vieții în afara traumei. Poate include de asemenea,
pacienții care învață că declanșatorii reexperientării și emoțiile puternice nu sunt dăunătoare în
contextul prezent sau că aspectele negative ale sinelui care sunt percepute în timpul traumei nu se
aplică vieților lor în general. Unele provocări viitoare includ o mai bună înțelegere a efectelor cumulate
ale traumelor repetate sau multiple și a modului în care să le abordăm cel mai bine în terapie. Lucrul
asupra tratării celei mai eficiente a comorbidităților este, de asemenea, necesar. Cu toate că s-au făcut
progrese în a preconiza cine va dezvolta PTSD cronic după traumă și în privința terapiilor care s-au
dovedit a fi eficiente ca intervenții timpurii, nu este clar dacă PTSD poate fi prevenit. Această
întrebare pare deosebit de importantă pentru populațiile cu risc ridicat, precum și pentru personalul
militar sau de urgență.
Thomas Elbert, Maggie Schauer și Frank Neunert (terapia prin expunere narativă)
De la excluderea socială la chinul emoțional și uzura constantă de a trăi cu adversitatea, factori
de stres nu doar că cer răspunsuri imediate, ci și pun amprente de durată care remodelează funcţionarea
sistemică a corpului, minții și comportamentului. Fiecare nouă amenințare episodică la adresa vieții și
integrității întâlnită, nu doar că nu lovește în gol, ci este procesată de o persoană care s-a format din
experiențe: astfel, percepția oricărui eveniment provocator emoțional, va fi interpretată și clasificată pe
baza amintirii factorilor de stres trăiți anterior. Cu fiecare experiență traumatizantă suplimentară,
supravieţuitorul percepe din ce în ce mai mult ameninţările la adresa vieţii şi a integrității proprii ca
fiind omniprezente. Pentru individ, contextul real al fiecărui indiciu dispare încet (Elbert, Schauer, &
Neuner, 2015) și fără acest context orientativ, individului îi rămâne doar să experimenteze amenințarea
fără a înțelege de unde vine: acesta fiind poarta de acces la simptomele PTSD. Pe fundalul efectelor
expunerii cumulate la stres, terapia prin expunere narativă (NET), dezvoltată de Schauer, Neuner, și
Elbert (2011), se concentrează pe experiențele cu cele mai puternice răspunsuri de excitare, în special
cele care evocă frica și neputința, care duc la alarmă sau la răspunsuri disociative. Mai mult, în NET,
supraviețuitorii traumei sunt încurajați să-și amintească experiențele proeminente și pozitive, cum ar fi

7
amintirile unei persoane grijulii sau succesul social și recompensa. Intervenția calibrează rețelele
cognitive și dezvoltă resurse pentru supraviețuitor.
Procedural, în NET supraviețuitorul construiește o poveste cronologică de viață. Înțelegerea
empatică, ascultarea activă, congruența și considerația pozitivă necondiționată sunt componente cheie
ale comportamentului terapeutului. Pentru acesarea experiențelor de stres traumatic, terapeutul întreabă
în detaliu despre amintiri senzoriale, cogniții, emoții și răspunsuri fiziologice. În timp ce povestește,
supraviețuitorul este încurajat pentru a retrăi experiențe traumatice cu diversele răspunsurile
emoționale, menținând simultan conexiunea cu „aici și acum”. Reamintindu-i supraviețuitorului că
sentimentele şi răspunsurile fiziologice curente rezultă din retrăirea amintirilor, terapeutul leagă aceste
lucruri de contextul autobiographic al pacientului, adică unde și când a avut loc evenimentul.
Terapeutul este susținător, dar directiv în expunerea naraţiunii pentru a contracara evitarea și dorind
recuperarea întregii informații implicite a traumei.
Biografia testimonială (documentată) oferă supraviețuitorului care urmează terapia, un
stimulent major pentru finalizarea ei, foarte rar provocând abandonuri. Eficacitatea NET a fost
demonstrată prin reducerea remarcabilă a simptomelor legate de traumă, îmbunătățirea funcționării
psihosociale și a sănătății fizice (Stenmark, Catani, Neuner, Elbert și Holen, 2013). Aceste dovezi
susțin relevanța expunerii, inclusiv retrăirea emoțională, pentru o terapie de success, provocând la
separarea lui „aici și acum” de „acolo și atunci”. Mai mult, NET dă sens la nivel organic,
evenimentelor extrem de stresante care au avut loc pe parcursul vieții. Respectiv, munca la nivel
cognitiv - sensul dat în cadrul NET - oferă un ingredient esențial pentru vindecare. În cele din urmă,
prelucrarea experiențelor pozitive și mobilizarea resurselor supraviețuitorului stimulează continuarea
terapiei.
Dovezile recente aruncă o nouă lumină asupra rolului recunoașterii sociale, al statutului social
și al emoțiilor sociale, în incapacitatea de a răspunde la tratament. Prin urmare, acte violente comise în
timpul vieții civile sau în serviciul militar, este necesar să fie procesate în timpul terapiei, acordând o
atenție deosebită la actele săvârșite care încalcă normele sociale. Crimele comise, vinovăția și rușinea
trebuie abordate înainte ca excombatanții sau infractorii să înceapă procesul de reintegrare în societate.
În NET, sunt explorate atât evenimentele pozitive cât și evenimentele negative - potențial
traumatizante, care pot fi însoțite de evenimente de luptă, ce includ nu doar experiențe aversive, ci și
momente pozitive precum victoria, satisfacerea apetitului pentru agresiune sau chiar și înalta
combatitivitate (Elbert, Weiersstall și Schauer, 2010).

8
 Au fost demonstrate atât specificul acestei versiuni a terapiei prin expunere narativă (NET),
cât și eficacitatea acesteia pentru a reduce simultan actele criminale și simptomele traumei (Crombach
& Elbert, 2015), dar este nevoie de mai multă muncă pentru reintegrarea foștilor membri ai grupurilor
armate într-o societate pașnică (Hermenau, Hecker, Maedl, Schauer și Elbert, 2013); în special,
sprijinul social și interacțiunile sociale negative pot promova sau preveni dezvoltarea PTSD și
comportamentul delincvent. Prin urmare, confirmarea socială și recunoașterea experienţelor traumatice
şi de asemenea, a sentimentelor pozitive trăite în timpul luptei pot oferi un indiciu pentru intervențiile
viitoare.
Edna B. Foa (terapie cu expunere prelungită)
Terapia de expunere prelungită (PE) constă din patru componente, dintre care două sunt
principale. Prima constă în repetitivitatea rememorării/ reamintirii și povestirii unor amintiri dureroase
legate de traumă (expunerea imaginară), care în mod obișnuit sunt evitate pentru că provoacă durere,
iar pentru mulți suferinzi de PTSD sunt percepute ca ducând la „pierderea controlului”. Expunerea
imaginară este urmată de 15-20 de minute de procesare (discutarea experienței din expunerea
imaginară, schimbări ale percepțiilor care ar fi putut apărea ca urmare a experienței și altele emoții și
percepții conexe).
Discuțiile din timpul procesării se focusează nu numai pe frică și anxietate, ci și pe rușine,
vinovăție și mânie. Un studiu asupra dezmembrării pe componente a metodei (Bryant et al., 2008) a
arătat că excluderea procesării postexpunere din PE are rezultate inferioare, sugerând importanța
efectuării acestei prelucrări. A doua componentă principală se apropie gradat de evitarea traumei și
situațile conexe considerate ca fiind sigure (expunerea in vivo). Studii asupra separării acestor
componente, indică faptul că ambele contribuie la eficacitatea procesării postexpunere; contribuția
psihoeducației și a respirației rămânând necunoscute, în cadrul acestei metode.
PE se bazează pe teoria procesării emoționale (EPT; Foa &Kozak, 1986) și adaptarea acesteia
la PTSD (Foa & Cahill, 2001) care postulează că, credințele eronate ca „lumea este extrem de
periculoasă’’ și ‘‘sunt extrem de incompetent’’, favorizează dezvoltarea și întreținerea PTSD, prin
promovarea evitării care oprește individul de la a infirma aceste credințe. În PE, infirmarea cognițiilor
negative are loc prin expunere imaginară, procesare și expunere in vivo. Câteva studii susțin această
afirmație (Foa, Tolin, Ehlers, Clark și Orsillo, 1999; Kleim et al., 2013). Mai mult, reducerea
cognițiilor negative determină scăderea simptomelor PTSD (Zalta et al., 2014), sugerând că această
reducere constituie un mecanism care stă la baza reducerii simptomelor PTSD în timpul PE și a altor
trerapii cognitiv-comportamentale. PE spune că sunt necesare două condiții pentru un tratament de

9
succes, ambele validate empiric: (1) activarea memoriei/ amintirii traumei (angajarea emoțională) și (2)
prezența informațiilor care infirmă prejudiciul așteptat în timpul expuneri (adică, neconfirmarea
așteptărilor negative).
După cum s-a menționat mai sus, mulți experți împărtășesc opinia că reducerea cognițiilor
negative este un mecanism activ în tratamentul PTSD. PE pune accentul pe activarea memoriei traumei
(angajarea emoțională) în timpul tratamentului ca un mecanism activ suplimentar de tratament.
Încotro ne putem îndrepta plecând din acest punct? După cum este clar indicat în aceast studiu,
avem mai multe terapii (bazate pe dovezi) pentru PTSD, cu eficacitate similară. Cu toate acestea,
terapiile diferă prin puterea dovezilor aduse pentru eficacitatea lor. De asemenea, diferă în ceea ce
privește răspunsul la întrebarea: care dintre componentele terapiei sunt active și care nu sunt. Ar trebui
analizată în mai multe studii, contribuția relativă a diferitelor componente la eficacitatea terapiei și,
astfel, eficientizarea ei.
O dilemă importantă în domeniu este: sunt intervenţiile care presupun îmbunătățirea reglării
emoționale, necesare pentru a îmbunătăți terapie concepută pentru a reduce PTSD (Minnen, Harned,
Zoellner și Mills, 2012)? Studiile au arătat că reglarea emoțiilor este îmbunătățită prin formarea de
competențe (Cloitre, Cohen, Koenen și Han, 2002). Cu toate acestea, Cloitre și colegii au prezentat date
care sugerează că expunerea prelungită, în sine, conduce la îmbunătățirea reglării emoțiilor (Cloitre și
colab., 2010). Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a explora reglarea emoțională ca mecanism
de acţiune în terapie. Impactul cauzal al schimbării cognițiilor negative în reeducarea PTSD, ar trebui
studiat în continuare, folosind și alte metode de măsurare decât auto-raportarea. În sfârșit, la fel de
important, este studiul modalităților eficiente de diseminare și implementarea acestor terapii în clinici
comunitare din întreaga lume.
Berthold P. R. Gersons (Psihoterapia eclectică scurtă pentru PTSD)
Psihoterapia eclectică scurtă pentru PTSD (BEPP) este una dintre terapiile eficiente, bazate pe
dovezi, centrate pe traumă (Gersons, Meewisse și Nijdam, 2015; Nijdam, Gersons, Reitsma, De Jongh
și Olff, 2012). Combină cinci module cu origini diferite. Începe cu psihoeducația împreună cu un
partener sau persoană de încredere. Legătura dintre simptomele PTSD și evenimentul/ evenimentele
traumatice este explicată și înțeleasă. Apoi, procesul terapeutic va fi explicat. Următoarele patru până la
șase sesiuni dintr-un total de 16, sunt folosite pentru expunerea imaginară. În BEPP, expunerea
imaginară este un proces foarte lent, dar detaliat, începând cu un exercițiu de relaxare, apoi
concentrându-se pe perioada cu puțin timp inaintea evenimentului traumatic, evenimentul în sine și
urmările. Se concentrează pe exprimarea emoțiilor în timpul punctelor culminante (Nijdam, Baas, Olff

10
și Gersons, 2013) și nu pe răspunsul obișnuit în stare de frică. De exemplu, când cineva supraviețuiește
unui accident de avion, acest eveniment începe cu tremurul avionului, apoi prăbușirea cabinei, oameni
pe moarte în cabină, cățărare dintr-o gaură, rănit fiind și apoi încercarea de a ajunge la un loc sigur
afară, etc. Alte instrumente sunt folosirea obiectelor suvenir legate de evenimentele traumatice și
continuă cu scrierea unei scrisori pentru a exprima emoțiile de furie sau de durere.
Ultimele nouă sesiuni sunt dedicate dării de sens și învăţării din evenimentul traumatic
(Gersons & Schnyder, 2013). Terapia se încheie cu un ritual de rămas bun. Protocolul BEPP este acum
disponibil în opt limbi (olandeză, engleză, germană, georgiană, italiană, lituaniană, poloneză, și
spaniolă) și este în curs de modificare pentru copii și pentru durerea traumatică.
Pentru terapia cu succes a PTSD, trei elemente cheie pot fi identificate. Primul este că
pacientul poate avea încredere că terapeutul este un ascultător empatic și care nu judecă experiențele
îngrozitoare din trecut. În al doilea rând, acest lucru trebuie să ajute pacientul să retrăiască expunerea
evenimentelor într-un mediu sigur unde emoțiile conectate de durere, întristare și furie pot fi exprimate
liber. Al treilea, oricum am numi acest lucru, este a învăța din experiență cum viața poate fi pusă în
pericol și periculoasă, făcând să merite să te bucuri din nou de viață.
Este bine să ne dăm seama că suntem încă la începutul tratării cu succes a PTSD. O temă
importantă căreia să-i acordăm atenție, este să obținem o imagine mai bună asupra simptomelor care
dispar complet după terapie și care vor rămâne ca simptome reziduale. Pare că întotdeauna o urmă de
vulnerabilitatea la noile evenimente traumatice va rămâne după terapie (Gersons & Olff, 2005). O
evaluare recentă ambulatorie a poliției olandeze a raportat că 96% din cei 566 de polițiști nu au mai
îndeplinit criteriile de diagnostic pentru PTSD după terapia BEPP (Smit et al., 2013). Cu toate acestea,
60% au prezentat încă simptome minore legate de concentrare, după terapie, Un al doilea subiect este
faptul că în timp ce terapiile prezentate ale PTSD au aceeași dimensiune a efectului, fiecare modalitate
de tratament chiar și folosind aceleași cuvinte cheie are moduri specifice diferite (protocoale) de a
ajunge la rezultate pozitive. Este nevoie de dezvoltarea rațională a unui protocol general pentru tratarea
PTSD.
Între timp, o a treia temă emergentă ar trebui să fie recunoașterea nevoilor diferite ale
grupurilor de pacienţi, foarte diferiți ca vârstă, cultură, sex și tipuri de experiență. Un exemplu este
concentrarea mai mult pe durerea traumatică în terapia PTSD, în loc să se rezume la reducerea fricii.
De asemenea, formarea competențelor este un exemplu de recunoaștere a altor nevoi în procesul
therapeutic al pacienților.

11
 Patricia A. Resick (Terapia prin procesare cognitivă)
Primul gând al autoarei despre punctele comune a fost că toate terapiile demonstrate pentru
PTSD includ psihoeducația și un accent pe evenimente traumatice, pentru schimbarea la nivelul
emoțiilor, cognițiilor și evitării. Când a dezvoltat prima dată Terapia prin procesare cognitivă (CPT)
(Resick & Schnicke, 1992), s-a gândit că elementele cheie ale tratamentului includ psihoeducația,
terapia cognitivă în jurul credințelor eronate despre traumă și o relatare a traumei care să încurajeze
exprimarea emoțională și să răspundă nevoii terapeutului de a înțelege detaliile traumei. Când a realizat
un studiu de descompunere (pe componete) a CPT cu și fără înregistrările scrise, sau parte grafică, nu
numai că acest lucru nu a adăugat nimic la protocol, dar de asemenea a încetinit progresul terapiei.
Doar versiunea cognitivă (CPT-C) a adus îmbunătățiri semnificative clinic - prin a patra sesiune în care
a avut loc „dialogul socratic concentrat” (Resick et al., 2008). De atunci, au fost efectuate propriile
cercetări cu CPT-C. S-ar putea argumenta spunând că orice discuție despre traume constituie expunerea
la memoria/ amintirea evitată. Oricum, există o diferență între a vorbi despre ceva ce s-a întâmplat și
reexperimentarea amintirii traumei în detaliu grafic. Apoi, s-au gândit la terapii precum terapia centrată
pe prezent (PCT) care ar trebui să fie condiția de control pentru alte studii care nu se concentrează
asupra evenimentelor traumatice deloc, dar educă despre PTSD și apoi se concentrează pe rezolvarea
problemelor și simptomelor actuale. O meta-analiză recentă a cinci studii care au inclus PCT ca,
condiție de control (Frost, Laska și Wampold, 2014) a găsit diferențe de mărime mică a efectului între
PCT și tratamentul activ al PTSD. PCT de asemenea a avut rate de abandon mai mici decât terapiile
concentrate pe traumă. Desigur, s-ar putea considera că unii oamenii renunță la terapie pentru că se
descurcă mai bine, iar unii oameni rămân în terapie pentru că nu simt îmbunătățiri, așa că abandonul
poate să nu fie la fel de important cum poate părea (Szafranski, Smith, Gros și Resick). Meta-analiza nu
a examinat efectele PCT de-a lungul timpului, dar având în vedere constatările inițiale, vom lua în
considerare mecanismele schimbării atunci când nu există discuții despre amintirile traumei, iar
accentul este pus pe simptome și probleme curente.
Un lucru pe care toate terapiile îl au în comun este educația clienților despre PTSD și despre
diferite moduri de a gândi despre problemele lor, trecute sau prezente. Orice intervenție care angajează
în mod activ cortexul prefrontal al clientului, din cauza relației reciproce cu amigdala, îl va învăța
reglarea afectelor și va avea un efect calmant.
De asemenea, nu ar trebui subestimate efectele nespecifice ale terapiei. Prin aceasta nu se
referă la efectele placebo, ci la efecte foarte reale ale intrării în terapie, luând din timpul liber al cuiva și
costurile implicate, concentrându-se pe problemele personale, discutându-le cu un terapeut empatic și

12
priceput și plecând cu un plan de acțiune. Clienţii care sunt angajați în terapie au făcut o investiție în
binele propriu. Majoritatea terapiilor, indiferent dacă se bazează sau nu pe dovezi, probabil vor trebui
să își îmbunătățească într-o oarecare măsură, funcționalitatea pentru clienți cu PTSD, acesta putând fi
un motiv pentru care există încă reticența multor terapeuți de a încerca aceste protocoale de tratament
bazate pe dovezi. Întrebarea este dacă putem face mai mult decât să ne rezumăm la aceste efecte
nespecifice și psihoeducație. Pentru asta avem nevoie de încercări suficient de multe încât să ne ofere
date legate de efectele de dimensiuni medii spre mici și pentru a menține munca de perfecționare a
acestor terapii până când acestea oferă rezultate mai bune decât terapia generică și în special legat de
stările comorbide.
Francine Shapiro (terapia EMDR)
Desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare (EMDR) - terapia este o abordare
cuprinzătoare în opt faze, subliniind dimensionarea rolurilor memoriei şi a sistemului de procesare a
informaţiei în originea și tratamentul psihopatologiei (Shapiro, 2001, 2014b). Se presupune că
amintirile neprocesate ale experiențelor de viață adverse, care includ emoțiile, credințele și senzațiile
fizice, experimentate la ora evenimentului, sunt stocate necorespunzător în memoria episodică și stau la
baza răspunsurilor disfuncționale curente. Procesarea EMDR a evenimentului facilitează conexiunile la
rețele de memorie semantică integrate care oferă informaţii reactive, având ca rezultat generarea internă
a intuiției, schimbări adecvate ale emoțiilor și apariția unei narațiuni coerente. Educația despre natura
patologiei și despre tehnicile specifice de schimbare a afectului, sunt furnizate pentru a asigura un
sentiment de împuternicire în timpul și între sesiuni. Clienții nu sunt rugați să descrie amintirea în
detaliu, ci mai degrabă să se concentraze inițial pe o imagine a evenimentului, pe credința negativă pe
care o au în prezent și localizarea senzațiilor tulburătoare în corp. Procesarea implică scurte expuneri de
aproximativ 30 secunde, asociate cu seturi secvențiale de mişcări bilaterale ale ochilor care provoacă o
scădere semnificativă a excitației, a afectului negativ și intensității imaginilor (Lee & Cuijpers, 2013).
Clienții sunt instruiți ca orice s-ar întâmpla, să lase să se întâmple (noi gânduri, emoții, senzațiile sau
amintirile care apar în general). După fiecare set, li se cere să spună pe scurt ce le vine în minte și
terapeutul le orientează concentrarea atenției pentru următorul set, conform protocoalelor standardizate.
Procedurile facilitează și evaluează schimbările afective, răspunsurile cognitive și somatice, până când
amintirea este rezolvată. Procesarea amintirii este în general finalizată în cadrul a una până la trei
sesiuni. În general, terapia include procesarea amintirilor din trecut, a declanșatoarelor prezente și a
provocărilor viitoare.

13
 Trei elemente sunt cruciale pentru această terapie: (1) furnizarea de experiențe și tehnici
clinice pentru a asigura stabilizarea și un sentiment de autostăpânire, (2) procesarea amintirilor și
declanșatoarelor și (3) predarea abilităților necesare pentru a avea interacțiuni sociale corespunzătoare.
Clienții tratați cu succes sunt capabili de modularea răspunsurilor lor și demonstrează funcționare
adaptivă în situații provocatoare. Clienți abuzați multiplu în copilărie pot beneficia de o educație mai
extinsă și experiențe care măresc accesul rețele de memorie pozitivă (Korn & Leeds, 2002; Shapiro,
2001). Interacțiunile din cadrul relației terapeutice pot oferi clienților prima lor oportunitate de a
descoperi că sunt valoroși și merită să fie respectați necondiționat. Efectele clinice de durată sunt
derivate din procesarea amintirii experiențelor adverse și declanșatoarelor actuale (Shapiro, 2014b;
Solomon & Shapiro, 2012). Deși terapia efficient[ a unei amintiri individuale se poate generaliza la
evenimentele asociate, situațiile actuale trebuie evaluate din perspective efectelor secundare de
condiționare și procesate în consecinţă. Evaluarea cuprinzătoare și încorporarea abilităților necesare
pentru viitor sunt vitale. Timpul necesar pentru dobândirea deprinderilor este mai mare, dacă este
necesar pentru abordarea deficitelor de dezvoltare datorate lipsei experiențelor de socializare adecvate
în timpul copilăriei.
Scopul tuturor clienților este funcționarea adaptivă, individual și relațional.
Viitoarele demersuri ar trebui să țină cont de temele emergente importante, inclusiv „vătămare
morală” și impactul acumulării de evenimente adverse în viață. Prelucrarea cu terapia EMDR transmută
vinovăția și rușinea către acceptare, fapt care este adesea verbalizat ca „Am făcut ceea ce a trebuit să
fac” (Russell & Figley, 2012). Expunerile scurte utilizate sunt propuse pentru a conduce la
reconsolidare, prin care amintirea originală este stocată în formă modificată ca sursă de rezistență/
reziliență (Shapiro, 2014b; Solomon & Shapiro, 2012).
Evaluarea cuprinzătoare a tabloului clinic complet ar trebui să identifice orice zone de
perturbare continuă și amintirile asociate experiențelor adverse care ar trebui să fie procesate până la
rezolvare (Shapiro, 2001, 2014b). Anumite întrebări cărora nu li s-a găsit un răspuns au dus la
investigarea diverselor stări legate de traume. Cercetarea riguroasă ar trebui să pretindă în continuare
utilitatea procesării amintirii traumei ca procedeu terapeutic pentru afecţiunile considerate în mod
tradițional netratabile. Exemplele includ durerea cronică a membrului fantomă (De Roos et al., 2010),
excitarea deviantă (Ricci, Clayton și Shapiro, 2006) și simptomele psihotice (Van den Berg & Van den
Gaag, 2012). În plus efectele negative psihologice, fizice și sociale ale traumei și ale altor experiențe
adverse au fost în mod clar demonstrate (Shapiro, 2014a), indicând chiar „multipli factori de risc pentru
câteva dintre principalele cauze de deces în adulți” (Felitti și colab., 1998). Aceste constatări subliniază

14
necesitatea cercetărilor viitoare pentru a determina cele mai bune căi de a destigmatiza tratamentul
pentru sănătatea mintală și a crește utilizarea programelor de intervenție eficiente la nivel mondial.
Concluzii
Psiholterapiile pentru supraviețuitorii traumei, disponibile în prezent, susținute empiric, au
multe în comun.
Elementele comune identificate includ:
1) Psihoeducația oferă informații despre natura și cursul reacțiilor de stres posttraumatic,
identifică modalități de a face față amintirilor despre traumă și discută strategii de gestionare a
suferinței. În domeniul psihoterapiei axate pe traumă, psihoeducația are ca scop facilitarea
intervențiilor, optimizarea cooperării pacientului și prevenirea recidivei.
2) Reglarea emoțiilor și abilitățile de coping, instruirea și învățarea aptitudinilor sunt
frecvente în multe abordări terapeutice. În unele cazuri, acest lucru se face mai implicit, în altele ca
element explicit al terapiei.
3) Expunerea imaginară este puternic accentuată în PE și NET. Cu toate acestea, o formă de
expunere la amintirea pacienților despre experiențele lor traumatice poate fi găsită în aproape toate
psihoterapiile pentru tulburări legate de traume.
4) Procesarea cognitivă, restructurarea și/ sau realizarea sensului este un alt element care poate
fi găsit în aproape toate psihoterapiile pentru PTSD, susținute empiric. Deși, în abordările cognitive,
acestea sunt cele mai importante componente ale terapiei, în alte protocoale, acestea sunt
conceptualizate ca parte a integrării care are loc după sau în timpul expunerii.
5) Emoțiile sunt vizate în toate psihoterapiile. Unele abordează în mod predominant trauma
sau frica pacienților, altele se concentrează mai mult sau în egală măsură pe vinovăţie şi rușine, furie
sau durere și tristețe.
6) Procesele de memorie joacă, de asemenea, un rol important în tratarea tulburărilor legate de
traume. Indiferent ce termeni tehnici se folosesc, reorganizarea funcţiilor memoriei şi crearea unei
narațiuni coerente a traumei, par a fi obiectivele centrale ale tuturor terapiilorr centrate pe traume. În
ceea ce privește direcțiile viitoare de cercetare, mulți dintre noi au propus să se acorde atenție
problemei simptomelor reziduale post-terapie și vulnerabilității la noi evenimente traumatice.
Este necesară o mai bună înțelegere a mecanismelor de bază acționale. O astfel de cercetare
sistematică poate ajuta la identificarea celor mai eficiente elemente ale terapiilor, astfel încât acestea
pot deveni mai puternice și mai preventive. În plus, studiul mecanismelor poate ajuta identificarea
proceselor sau mecanismelor care sunt private ca fiind depășite și care pot afecta semnificativ

15
rezultatul. Datele de studiu includ modificări cognitive și ale procesului cognitiv (capacitatea crescută
de a discrimina amintirile vechi de cele noi) și în reglarea emoțiilor (capacitatea de a autocalmare,
tolerarea suferinței, recunoașterea și acceptarea prezenței emoțiilor conflictuale sau opuse). Noile
mecanismele de luat în considerare pot include rolul mai multor emoții, cogniții și comportamente
„sociale”, cum ar fi procesele de atașament și legătură socială, empatia și compasiunea (alianța
terapeutică), precum și opusul experienței de distanțare socială și respingere socială (ființa un
„proscris”) și experiențele de vătămare morală asociate.
De asemenea, se recomandă dezvoltarea unor terapii care sunt adaptate nevoilor diferitelor
grupuri de pacienți, luând în considerare factori precum vârsta, sexul, cultura, comorbiditățile și tipul
de experiență traumatică. Acestea din urmă includ: înțelegerea neurobiologiei și psihoefectelor sociale
ale traumelor cronice și multiple, în special în cele din timpul diferitelor faze de dezvoltare și ale
experiențelor de comitere a actelor de violență sau a acelora incompatibile cu atitudinea morală a cuiva
(„vătămare morală”).
Se recunoaște necesitatea de a gândi mai larg despre un continuum de îngrijire a traumei care
variază de la prevenția primară la strategii de reintegrare posttraumatică. Acest lucru include crearea de
programe de prevenție a populațiilor cu risc ridicat (personal militar sau de urgență), care consolidează
reziliența și a programelor care facilitează recunoașterea socială a experiențelor traumatice și
reintegrarea în fluxul vieții de zi cu zi. Unii specialiști pledează pentru direcţiile viitoare care presupun
intervenţii scurte și mai scurte, în timp ce alții susțin mai mult terapiile cu mai multe fațete care
introduc contextul ca parte integrantă a terapiei (sistemele de intervenții). Deși este probabil să existe o
recunoaștere uniformă a istoriei sociale şi politice ca parte a traumei, procesul de recuperare,
implicațiile pentru organizarea cadrului pentru psihoterapie (tratăm individul, familia, sau comunitate?)
și cum ar putea diferi în funcție de istorie și cultură - rămân o necunoscută și merită atenție.
În cele din urmă, se atrage atenția la a se reflecta asupra faptului că beneficiarii pot proveni din
țări diferite și că și pacienții obișnuiți ai specialiștilor implicați în prezentul studio variază destul de
mult în funcție de etnie, cultură și istoric personal (Schnyder, 2013). Nu tratăm pacienții în funcție de
un diagnostic - astfel, împărtășim un limbaj comun și termeni comuni; pot exista lacune neidentificate
și greșeli de nepotrivire în ceea ce exprimăm când vorbim despre fenomene clinice (cogniții negative
sau angajament emoțional), intervențiile și natura răspunsului pacientului. S-ar putea să nu se identifice
diferențe importante în detaliile de conținut și livrare ale intervențiilor, precum și ale răspunsurilor
pacientului care sunt generate de cultură și valori specifice contextului și de poveștile pe care trebuie să
le spună.

16
 Chiar și cu aceste limitări în minte, toate terapiile revizuite în acest articol (fiecare cu accent
diferit) s-au dovedit a fi eficiente, oferind clinicienilor o serie de opțiuni de terapie, susținute empiric
pentru beneficiul pacienților lor. Se speră că elementele identificate în acest articol ca fiind critice în
tratarea PTSD vor servi drept ghid pentru dezvoltarea ulterioară, sprijinind clinicienii în încercările lor
continue de a oferi pacienților lor tot ce este mai bun posibil în domeniul psihoterapiei centrate pe
traumă.
Concluzii/ impresii personale
În primul rând, am ales acest articol pentru că mi-a oferit informații actuale despre terapia
traumei, domeniu despre care am fost interesată în ultimii ani și în acelașii timp, aceste informații mi-
au fost foarte utile în elaborarea lucrării mele de disertație.
Mi-a plăcut focusarea pe eficiența și eficientizarea în viitor a intervențiilor aplicate în terapia
traumei (până la analizarea ingredientelor considerate ca fiind „active” în terapie – analiza
componentelor, a efectelor prezenței sau absenței fiecăreia) și nu în ultimul rând, focusarea pe direcțiile
viitoare.
Mi-a atras atenția încurajarea adresată specialiștilor de a se detașa de vechile tipare de gândire
și abordare a traumei și de a avea o perspectivă de ansamblu atât asupra elementelor cheie/ critice cât și
în ceea ce privește implicațiile pentru viitoarele cercetări în domeniu (focusarea pe prezent și viitor, nu
pe trecut).
Mi-a plăcut accentul pus, de mai toate terapiile propuse, pe:
- diversitatea/ individualitatea umană, care necesită ca orice abordare să fie personalizată;
- evidențierea și întărirea resurselor personale și formarea de competențe utile pentru abordarea
problematicii traumatice, competențe care ajută la reglarea emoțională;
- necesitatea contactului (sub o formă sau alta) cu trauma/ evenimentul traumatic și mai departe,
cu istoria de viață/ personală a fiecărui client;
- client/ sine, capacitatea de reglare emoțională, percepția suportului social;
- psihoeducație – furnizarea de informații despre traumă (mecanismele ei biofiziologice,
neurologice, psihologice, procesele de memorie, efectele ei, posibilitățile de recuperare), despre
mecanismele prin care se poate promova schimbarea, despre procesul terapeutic și nu în ultimul rând,
motivarea beneficiarului terapiei;
- darea de sens evenimentelor traumatice = învățarea din experiență.
La final mi-a plăcut încercarea de a se crea un tablou cât mai complet al terapiilor centrate pe
traumă, prin evidențierea rolului cumulat al emoțiilor, cognițiilor, comportamentelor, tiparelor de

17
atașament, al relațiilor sociale vs. respingere socială, al experiențelor de viață și nevoilor specifice
fiecăruia, al înțelegerii neurobiologiei, funcționării psihicului uman, al înțelegerii efectelor psihosociale
ale traumelor (mai ales a celor timpurii) și nu în ultimul rând sublinierea necesității unor strategii de
integrare post traumă.

Bibliografia aticolului:
Bisson, J. I., Roberts, N. P., Andrew, M., Cooper, R., & Lewis, C. (2013). Psychological therapies for
chronic posttraumatic stress disorder (PTSD) in adults.
Bradley, R., Greene, J., Russ, E., Dutra, L., & Westen, D. (2005). A multidimensional meta-analysis of
psychotherapy for PTSD. American Journal of Psychiatry.
Bryant, R. A., Moulds, M. L., Guthrie, R. M., Dang, S. T., Mastrodomenico, J., Nixon, R. D., et al.
(2008). A randomized controlled trial of exposure therapy and cognitive restructuring for posttraumatic
stress disorder. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Cloitre, M. (2015). The ‘‘one size fits all’’ approach to trauma treatment: Should we be satisfied?
European Journal of Psychotraumatology.
Cloitre, M., Cohen, L. R., Koenen, K. C., & Han, H. (2002). Skills training in affective and
interpersonal regulation followed by exposure: A phase-based treatment for PTSD related to
childhood abuse. Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Cloitre, M., Stovall-McClough, K. C., Nooner, K., Zorbas, P., Cherry, S., Jackson, C. L., et al. (2010).
Treatment for PTSD related to childhood abuse: A randomized controlled trial. American Journal of
Psychiatry.
Crombach, A., & Elbert, T. (2015). Controlling offensive behavior using Narrative Exposure Therapy:
A RCT of former street children. Clinical Psychological Science.
De Roos, C., Veenstra, A. C., De Jongh, A., Den HollanderGijsman, M. E., Van der Wee, N. J. A.,
Zitman, F. G., et al. (2010). Treatment of chronic phantom limb pain using a trauma-focused
psychological approach. Pain Research & Management.
Ehlers, A., & Clark, D. M. (2000). A cognitive model of posttraumatic stress disorder. Behaviour
Research and Therapy.
Ehring, T., Ehlers, A., & Glucksman, E. (2008). Do cognitive models help in predicting the severity of
posttraumatic stress disorder, phobia and depression after motor vehicle accidents?
A prospective longitudinal study. Journal of Consulting and Clinical Psychology.

18
Elbert, T., Schauer, M., & Neuner, F. (2015). Narrative Exposure Therapy (NET) *Reorganizing
memories of traumatic stress, fear and violence. In U. Schnyder & M. Cloitre (Eds.), Evidence based
treatments for trauma-related psychological disorders: A practical guide for clinicians
Elbert, T., Weierstall, R., & Schauer, M. (2010). Fascination violence*On mind and brain of man
hunters. European Archives of Psychiatry and Clinical Neuroscience.
Endersby, J. (2009). Lumpers and splitters: Darwin, Hooker, and the search for order.
Felitti, V. J., Anda, R. F., Nordenberg, D., Williamson, D. F., Spitz, A. M., Edwards, V., et al. (1998).
Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading
causes of death in adults. The Adverse Childhood Experiences (ACE) Study [see comments]. American
Journal of Preventive Medicine.
Foa, E. B., & Cahill, S. P. (2001). Psychological therapies: Emotional processing. In N. L. Smelser &
P. B. Bates (Eds.), International encyclopedia of the social and behavioral sciences Oxford: Elsevier.
Foa, E. B., & Kozak, M. J. (1986). Emotional processing of fear: Exposure to corrective information.
Psychological Bulletin.
Foa, E. B., Tolin, D. F., Ehlers, A., Clark, D. M., & Orsillo, S. M. (1999). The Posttraumatic
Cognitions Inventory (PTCI): Development and validation. Psychological Assessment.
Frost, N. D., Laska, K. M., & Wampold, B. E. (2014). The evidence for present-centered therapy as a
treatment for posttraumatic stress disorder. Journal of Traumatic Stress.
Gersons, B. P. R., Meewisse, M. L., & Nijdam, M. J. (2015). Brief eclectic psychotherapy for PTSD. In
U. Schnyder & M. Cloitre (Eds.), Evidence based treatments for trauma-related psychological
disorders: A practical guide for clinicians.
Gersons, B. P. R., & Olff, M. (2005). Coping with the aftermath of trauma. British Medical Journal.
Gersons, B. P. R., & Schnyder, U. (2013). Learning from traumatic experiences with brief eclectic
psychotherapy for PTSD. European Journal of Psychotraumatology.
Gillihan, S. J., & Foa, E. B. (2011). Fear extinction and emotional processing theory: A critical review.
In T. R. Schachtman & S. Reilly (Eds.), Conditioning and animal learning: Human and non-human
animal applications. Oxford: Oxford University Press.
Hassija, C., & Cloitre, M. (2013). The Skills Training in Affective and Interpersonal Regulation:
Narrative method: A treatment approach to promote resilience. In M. Kent, M. C. Davis, & J. W. Reich
(Eds.), Resilience handbook: Approaches to stress and trauma.
London: Routledge. Hendriks, G., De Kleine, R., & Van Minnen, A. (2015). Optimizing the efficacy of
exposure in PTSD treatment. European Journal of Psychotraumatology.

19
Hermenau, K., Hecker, T., Maedl, A., Schauer, M., & Elbert, T. (2013). Growing up in armed groups:
Trauma and aggression among child soldiers in DR Congo. European Journal of Psychotraumatology.
Hobfoll, S. E. (2002). Social and psychological resources and adaptation. Review of General
Psychology.
Kleim, B., Grey, N., Wild, J., Nussbeck, F. W., Stott, R., Hackmann, A., et al. (2013). Cognitive
change predicts symptom reduction with cognitive therapy for posttraumatic stress disorder. Journal of
Consulting and Clinical Psychology.
Korn, D. L., & Leeds, A. M. (2002). Preliminary evidence of efficacy for EMDR resource development
and installation in the stabilization phase of treatment of complex posttraumatic stress disorder. Journal
of Clinical Psychology.
Lee, C. W., & Cuijpers, P. (2013). A meta-analysis of the contribution of eye movements in processing
emotional memories. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry.
Minnen, A., Harned, M., Zoellner, L., & Mills, K. (2012). Examining potential contraindications for
prolonged exposure therapy for PTSD. European Journal of Psychotraumatology.
Mott, J. M., Hundt, N. E., Sansgiry, S., Mignogna, J., & Cully, J. A. (2014). Changes in psychotherapy
utilization among veterans with depression, anxiety and PTSD. Psychiatric Services.
Nijdam, M. J., Baas, M. A. M., Olff, M., & Gersons, B. P. R. (2013). Hotspots in trauma memories and
their relationship to successful trauma-focused psychotherapy: A pilot study. Journal of Traumatic
Stress.
Nijdam, M. J., Gersons, B. P. R., Reitsma, J. B., De Jongh, A., & Olff, M. (2012). Brief eclectic
psychotherapy v. eye movement desensitisation and reprocessing therapy in the treatment of
posttraumatic stress disorder: Randomised controlled trial. British Journal of Psychiatry.
Resick, P. A., Galovski, T. E., Uhlmansiek, M. O., Scher, C. D., Clum, G. A., & Young-Xu, Y. (2008).
A randomized clinical trial to dismantle components of cognitive processing therapy for posttraumatic
stress disorder in female victims of interpersonal violence. Journal of Consulting and Clinical
Psychology.
Resick, P. A., & Schnicke, M. K. (1992). Cognitive processing therapy for sexual assault victims.
Journal of Consulting and Clinical Psychology.
Ricci, R. J., Clayton, C. A., & Shapiro, F. (2006). Some effects of EMDR treatment with previously
abused child molesters: Theoretical reviews and preliminary findings. Journal of Forensic Psychiatry
and Psychology.

20
Russell, M. C., & Figley, C. R. (2012). Treating traumatic stress injuries in military personnel: An
EMDR practitioner’s guide. New York: Routledge.
Schauer, M., Neuner, F., & Elbert, T. (2011). Narrative Exposure Therapy. A short-term treatment for
traumatic stress disorders (2nd ed., revised and expanded ed.).
Schnyder, U. (2013). Trauma is a global issue. European Journal of Psychotraumatology.
Schnyder, U., & Cloitre, M. (Eds.). (2015). Evidence based treatments for trauma-related psychological
disorders: A practical guide for clinicians. Switzerland: Springer.
Seal, K. H., Maguen, S., Cohen, B., Gima, K. S., Metzler, T. J., Ren, L., et al. (2010). VA mental
health services utilization in Iraq and Afghanistan veterans in the first year of receiving new mental
health diagnoses. Journal of Traumatic Stress.
Shapiro, F. (2001). Eye movement desensitization and reprocessing: Basic principles, protocols, and
procedures (2nd ed.). New York: Guilford Press.
Shapiro, F. (2014a). EMDR therapy humanitarian assistance programs: Treating the psychological,
physical, and societal effects of adverse experiences worldwide. Journal of EMDR Practice and
Research.
Shapiro, F. (2014b). The role of eye movement desensitization & reprocessing (EMDR) therapy in
medicine: Addressing the psychological and physical symptoms stemming from adverse life
experiences. The Permanente Journal.
Smit, A. S., Gersons, B. P. R., Van Buschbach, S., Den Dekker, M., Mouthaan, J., & Olff, M. (2013).
PTSS bij de politie*een beter beeld; 16 jaar politiepoli, 1000 gebruikers [PTSD in the police* A better
view; 16 years police outpatient department, 1000 officers]. Police Academy, Apeldoorn.
Solomon, R., & Shapiro, F. (2012). EMDR and adaptive information processing: The development of
resilience and coherence. In K. Gow & M. Celinski (Eds.), Trauma: Recovering from deep wounds and
exploring the potential for renewal (pp. 281302). New York: Nova Science.
Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-Brick, C., & Yehuda, R. (2014). Resilience
definitions, theory, and challenges: Interdisciplinary perspectives. European Journal of
Psychotraumatology.
Stenmark, H., Catani, C., Neuner, F., Elbert, T., & Holen, A. (2013). Treating PTSD in refugees and
asylum seekers within the general health care system. A randomized controlled multicenter study.
Behaviour Research and Therapy.
Szafranski, D. D., Smith, B. N., Gros, D. F., & Resick, P. A. (in preparation). An examination of
symptom improvement among PTSD treatment dropouts.

21
Van den Berg, D. P. G., & Van den Gaag, M. (2012). Treating trauma in psychosis with EMDR: A
pilot study. Journal of Behavior Therapy & Experimental Psychiatry.
Watts, B. V., Schnurr, P. P., Mayo, L., Young-Xu, Y., Weeks, W. B., & Friedman, M. J. (2013). Meta-
analysis of the efficacy of treatments for posttraumatic stress disorder. Journal of Clinical.
Watts, B. V., Shiner, B., Zubkoff, L., Carpenter-Song, E., Ronconi, J. M., & Coldwell, C. M. (2014).
Implementation of evidencebased psychotherapies for posttraumatic stress disorder in VA specialty
clinics. Psychiatric Services.
Zalta, A. K., Gillihan, S. J., Fisher, A. J., Mintz, J., McLean, C. P., Yehuda, R., et al. (2014). Change in
negative cognitions associated with PTSD predicts symptom reduction in prolonged exposure. Journal
of Consulting and Clinical Psychology.

22