Unitatea de învăţare 7.

LITERATURA LATINĂ: ERUDIŢIA ŞI

FILOSOFIA. ORATORIA. ISTORIOGRAFIA. ROMANUL

Cuprins
7.1. Introducere.............................................................................................................
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................
7.3. Erudiţia şi filosofia: Lucretius ...............................................................................
7.4. Oratoria: Cicero şi Quintilianus ............................................................................
7.5. Istoriografia: Caesar, Livius, Tacitus ...................................................................
7. 6. Romanul: Petronius..............................................................................................
7.7. Romanul: Apuleius.................................................................................................
7.8. Rezumat..................................................................................................................
7.9. Test de autoevaluare ..............................................................................................

7.1. Introducere
Parcurgând această unitate de învăţare, studentul va descoperi universul
complex şi original al oratoriei, al istoriografiei şi al romanului latine. Va afla date
şi informaţii legate de operele lui Cicero, Quintilianus, Caesar, Titus Livius,
Tacitus, Petronius şi Apuleius.
7.2. Obiectivele unităţii de învăţare 7
După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să descrie competent şi precis caracteristicile fiecărui gen: oratorie,
istoriografie, roman;
- să-i încadreze pe autorii prezentaţi atât în contextul literaturii latine, cât şi în
acela al literaturii universale;
- să valorifice terminologia şi referinţele legate de studiul celor trei genuri
fundamentale, respectiv al autorilor cu care acestea sunt ilustrate, în
realizarea propriilor interpretări.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

7.3. Erudiţia şi filosofia: Lucretius

Dimensiunea erudită şi filosofică este de regăsit în multe tipuri de discursuri – în

dialogurile lui Cicero, Seneca sau Augustus, în proza istorică a lui Varro, în
Bucolicele şi Georgicele lui Vergilius, în perspectiva umanistă a lui Titus Livius, în

1
viziunea lui Horatius, în poezia lui Ovidius ş. a. m. d. Dar poezia, religia şi filosofia
s-au împletit într-o manieră specifică în opera lui Titus Lucretius Carus, De
natura rerum (Despre natura lucrurilor sau Despre natură).
De fapt Lucretius inaugurează poezia didactică, scriind un soi de epopee
didascalică în hexametri dactilici (formată din şase cărţi) dedicată fenomenelor
naturii şi având în centru doctrina grecului Epicur. Încă din prolog, Lucretius îl
elogiază pe filosoful grec, admirându-i, între altele, curajul de a privi dincolo de
religie şi mitologie. Concepţia lui Epicur avea la bază viziunea atomistă a lui
Democrit, care în secolul al V-lea î. e. n. se degajase de ideea intervenţiei divine şi
demonstrase existenţa unor particule elementare care ar fi stat la baza lumii
materiale. Premisele eticii lui Epicur se află aici, iar această etică înseamnă:
atitudine împotriva superstiţiilor şi împotriva fricii de moarte, fixarea ca unic ţel a
plăcerii, petrecerea vieţii în calm şi repaus. Cele trei concepte majore erau plăcerea
(gr. he hedoné), lipsa de tulburare (gr. he ataraxia) şi lipsa de durere (gr. he alypia),
iar sensul principal era acela al refuzului pasiunilor şi al trăirii simple şi naturale,
fără pretenţii.
Lucretius reia tezele epicureice, le susţine cu o fervoare care, paradoxal,
contravine calmului cerut de doctrina expusă, dar îşi concentrează atenţia asupra
istoriei naturale şi a antropologiei. În primele două cărţi descrie fundamentele
universului, din unghi democritian, în cartea a treia demonstrează că sufletul
omenesc e muritor, în scopul tocmai al eliberării de angoasa morţii şi de ridicare
din amoralitate, cartea a patra se apleacă asupra epicureismului tratând despre
senzaţii şi raportul lor cu realitatea, cărtea a cincea reconstituie formarea şi istoria
lumii, iar cartea a şasea explică fenomenele naturale, cu precădere cele
meteorologice, încheindu-se cu evocarea ciumei din Atena de la începutul
războiului peloponeziac (sec. V î. e. n.). Lucrarea a rămas neterminată, oprindu-se
în pragul intenţiei lui Lucretius de a descrie viaţa zeilor.
Din punct de vedere formal, De natura rerum nu arată o prelucrare prea
rafinată a versurilor, textul fiind mai degrabă prozaic, greoi, având puţine pasaje cu
adevărat lirice. Lucretius era interesat de mesaj, nu de stil, dar i se recunoaşte totuşi
simţul imaginii, al recursului la concreteţe, care completează sau susţine ideologia,
precum şi capacitatea de a apela la procedee precum descripţia, expunerea sobră,
confesiunea lirică, apostrofa violentă, imnul. Abundenţa arhaismelor şi asprimea
stilului indică sorgintea tradiţională a scriiturii lui Lucretius, iar străduinţa de a

2
inventa un limbaj teoretic rămâne de apreciat în condiţiile în care nu existau
predecesori ai erudiţiei didascalice. Ca un exemplu, recurge la termenul ratio cu
sensul de esenţă sau fel (modalitate), înainte ca mult mai rafinatul Cicero să-i dea
sensul de raţiune.
Aplicaţii
Realizaţi un scurt referat argumentativ în 1500 de semne prin care să
demonstraţi valoarea operei lui Lucretius.

Să ne reamintim...

Poezia, religia şi filosofia s-au împletit într-o manieră specifică în opera lui Titus
Lucretius Carus, De natura rerum (Despre natura lucrurilor sau Despre natură).
De fapt Lucretius inaugurează poezia didactică, scriind un soi de epopee didascalică în
hexametri dactilici (formată din şase cărţi) dedicată fenomenelor naturii şi având în
centru doctrina grecului Epicur.
Din punct de vedere formal, De natura rerum nu arată o prelucrare prea rafinată a
versurilor, textul fiind mai degrabă prozaic, greoi, având puţine pasaje cu adevărat lirice.
Lucretius era interesat de mesaj, nu de stil, dar i se recunoaşte totuşi simţul imaginii, al
recursului la concreteţe, care completează sau susţine ideologia, precum şi capacitatea de
a apela la procedee precum descripţia, expunerea sobră, confesiunea lirică, apostrofa
violentă, imnul.
7.4. Oratoria: Cicero şi Quintilianus

Oratoria e genul de mare reputaţie al antichităţii greco-romane, reprezentat cu strălucire

de către Cicero, Quintilian şi Seneca. Oratoria înseamnă şi o modalitate de educaţie.
Secolul I î. e. n., numit clasic şi uneori „ciceronian”, include şi prestigiul artei retoricii, în
care se manifestă două şcoli, moştenite de la greci: şcoala elocinţei aticiste, respectiv a
elocinţei asianiste. Cea dintâi presupunea un discurs şi o performare precisă, simplă,
logică, sobră, concentrată. Cea de-a doua: grandilocvenţă, patos, amplitudine, gesticulaţie
excesivă. Între aceste tendinţe, se află orientarea echilibrată, încercând să împace
extremele, reprezentată de Cicero, bazată pe conceptul de decorum (ceea ce este potrivit),
confirmând încă o dată clasicismul veacului I dinaintea erei noastre.
Marcus Tullius Cicero (n. în 106 î. e. n. – m. în 43 î. e. n.) provenea din
Arpinum, şi-a făcut studiile la Roma, a fost orator şi avocat, a intrat în politică şi a
fost ales consul; adept împătimit al tradiţiilor republicane, Cicero are probleme

3
 începând cu instaurarea primului triumvirat (după 60 î. e. n.) şi ajunge să fie ucis de
centurionul Herennius, trimis de Marcus Antonius. Opera sa se constituie într-un
corpus de texte foarte numeros: discursuri, scrieri consacrate retoricii şi filosofiei,
corespondenţă. S-au pierdut din discursuri, poemele sale, o istorie a consulatului
(scrisă în greacă), traducerile din Xenofon şi Platon. Discursurile sale sunt fie
judiciare, fie politice, aducându-i o gloria unui orator excepţional. Cele mai
importante le-a conceput şi rostit în perioada consulatului, iar dintre acestea,
celebre au rămas cele patru „Catilinare” numite In L. Catilinam (Împotriva lui L.
Catilina). Conjuraţia lui Lucius Catilina viza, se pare, schimbarea unor reguli ale
magistraturii politice, pe fondul crizei instituţiilor republicane, cu posibile efecte în
direcţia instaurării monarhiei. Catilina, exponentul aripii radicale a popularilor, s-ar
părea că era manevrat din umbră de Caesar, ca instigator moral. Exordiul primei
cuvântări are o importanţă capitală nu doar din punct de vedere retoric, ci şi
pragmatic, pentru că atacul violent şi solemn era menit de fapt să-l determine pe
Catilina să fugă din Roma, pentru a se demasca, întrucât până în acel moment
opinia publică şi senatorii nu se întorseseră împotriva conjuraţilor. Efectul vizat este
obţinut, iar în a doua Catilinară, Cicero anunţă fuga lui Catilina şi descrie situaţia,
denunţând scopurile conjuraţilor. După arestarea acoliţilor rămaşi la Roma, în a
treia Catilinară Cicero le dezvăluie cu detalii maşinaţiunile, iar în ultimul discurs
sprijină propunerea de a fi executaţi, împotriva părerii lui Caesar. Aceştia vor fi
strangulaţi, iar Cicero va fi proclamat de către senat pater patriae (părinte al
patriei). Este momentul de glorie al lui Cicero, aşa cum cele patru discursuri
reprezintă climaxul său în materie de artă oratorică. E adevărat, aceeaşi măiestrie a
elocinţei se vede şi în cele 14 Filipice (Philipicae), considerate un „adevărat
testament politic ciceronian”1. Titlul vine de la Filip, regele Macedoniei, adversarul
politic cel mai de seamă al lui Demostene, orator pe care Cicero îl admira fără
limite. Filipicele îl au ca preopinent pe Antonius, pe care Cicero îl asocia lui Filip,
considerat inamic al republicii.
Cicero a fost nu doar un practician al elocinţei, ci şi un teoretician al
acesteia, fiind preocupat şi de istoria oratoriei şi de formarea oratorilor. La temelia
elocinţei a pus conceptul de ratio, pledând pentru utilizarea raţională a limbajului –
în sensul acţiunii folositoare Cetăţii. Alt concept fundamental pentru Cicero este
acela de humanitas (omenie). El şi-a concretizat la nivel didactic arta elocinţei într-
1
Ibidem, p. 177.

4
un tratat numit De inventione (Despre invenţiune) sau Rhetorica (Retorica). Dar
principala sistematizare se află într-una din capodoperele lui Cicero, De oratore
(Despre orator), un tratat structurat într-un dialog care expune o adevărată
pedagogie a celui ce vrea să devină orator, un sistem prin care învăţăceii să se
formeze pe baza unor modele şi reguli. Această lucrare e considerată cel mai
important tratat de elocinţă din antichitate. Cicero pledează pentru îmbinarea
erudiţiei cu instinctul natural, pentru evitarea cuvintelor arhaice şi a metaforelor,
respectiv pentru simplitate, măsură. Subliniază importanţa pregătirii filosofice şi a
dimensiunii estetice, care s-ar baza pe două tipuri de valori: pulchrum (frumosul) şi
symmetria (repartizarea proporţională a părţilor) pe de o parte, aptum sau
convenientia (adecvare, pertinenţă, adică adaptare la problematică şi la public) pe
de altă parte. La care s-ar mai adăuga două însuşiri: concinnitas (armonizarea
cuvintelor) şi copia (abundenţa). Funcţiile discursului ar fi, prin urmare: docere (a
instrui), movere (a emoţiona) şi conciliare (a atrage de partea ta).
Marcus Fabius Quintilianus (n. 35 – 40 e. n. – m. 96 e. n.) a fost un avocat
de prestigiu, cu o ţinută sobră a discursurilor, apoi a lucrat în învăţământul retoric
de stat creat de împăratul Vespasian, pentru ca spre sfârşitul vieţii să se retragă
dedicându-se scrisului. Deşi a scris mult, majoritatea pledoariilor sale s-au pierdut,
ca şi lucrările teoretice, cu excepţia unui manual de educaţie oratorică, Institutio
oratoria (Formarea oratorică) sau Institutionis oratoriae libri XII (Douăsprezece
cărţi de formare oratorică), opera sa cea mai însemnată. Sub forma unei expuneri
didactice, aceste cărţi includ cel mai serios tratat de pedagogie din antichitate
(cartea întâi), chestiuni legate de instruirea şi funcţia retorului (cartea a doua),
descrierea genurilor oratorice (deliberativ, demonstrativ şi judiciar), a tipurilor de
procese; în continuare se ocupă de elocuţie, de figurile de stil, de ritmul oratoric, de
vocabular, gesticulaţie, pronunţare etc., pentru a încheia cu imaginarea
personalităţii ideale a oratorului.
În urma unei epoci neoasianiste, activitatea şi perspectivele teoretice ale lui
Quintilian impun un neoclasicism. Retorul se ocupă nu doar de elocinţă, ci şi de
psihologia pedagogică, prefigurând teoriile pedagogiei moderne: predarea pentru
copii să se facă progresiv şi alternând cu intervale de pauză, pedagogul să se
adapteze capacităţii elevilor şi să nu recurgă la pedepse corporale, ci la stimă,
afecţiune şi recompense stimulative. Creând, de fapt, conceptul însuşi de
pedagogie, Quintilian insistă, evident, şi asupra educaţiei specifice şcolilor de

5
 retorică, pe baza unui umanism de tip clasicizant, cu obligativitatea învăţării limbii
greceşti, a studiului literaturii elene şi latine etc. Îl admiră pe Cicero şi-i preia o
bună parte a perspectivei teoretice cu privire la elocinţă, devenind „un restaurator al
clasicismului ciceronian”1. Ceea ce nu înseamnă că nu dă şi alte exemple dintre
oratorii vremii. Acordă o mare importanţă dimensiunii tehnice a elocinţei, dar şi
cunoaşterii doctrinelor filosofice şi juridice. Limbajul devine extrem de important,
iar sentenţelor (sententiae) le acordă o mare atenţie. Quintilian face observaţii şi
asupra scriitorilor, făcând un tip de critică literară şi exprimând judecăţi de valoare.
Aplicaţii
Folosindu-vă şi de bibliografia aferentă, realizaţi o prezentare concentrată a
operei lui Cicero, punctând cele mai importante trăsături ale perspectivei marelui
orator asupra oratoriei.

Să ne reamintim...

Oratoria este genul de mare reputaţie al antichităţii greco-romane, reprezentat cu

strălucire de către Cicero, Quintilian şi Seneca.
Cele mai importante discursuri ale lui Cicero au fost concepute şi rostite în perioada
consulatului, iar dintre acestea, celebre au rămas cele patru „Catilinare” numite In L.
Catilinam (Împotriva lui L. Catilina). Cele patru discursuri reprezintă climaxul său în
materie de artă oratorică. E adevărat, aceeaşi măiestrie a elocinţei se vede şi în cele 14
Filipice (Philipicae). Cicero a fost nu doar un practician al elocinţei, ci şi un teoretician al
acesteia, fiind preocupat şi de istoria oratoriei şi de formarea oratorilor. El şi-a concretizat
la nivel didactic arta elocinţei într-un tratat numit De inventione (Despre invenţiune) sau
Rhetorica (Retorica). Dar principala sistematizare se află într-una din capodoperele lui
Cicero, De oratore (Despre orator), un tratat structurat într-un dialog care expune o
adevărată pedagogie a celui ce vrea să devină orator, un sistem prin care învăţăceii să se
formeze pe baza unor modele şi reguli. Această lucrare e considerată cel mai important
tratat de elocinţă din antichitate.
Deşi a scris mult, majoritatea pledoariilor lui Quintilian s-au pierdut, ca şi lucrările
teoretice, cu excepţia unui manual de educaţie oratorică, Institutio oratoria (Formarea
oratorică) sau Institutionis oratoriae libri XII (Douăsprezece cărţi de formare
oratorică), opera sa cea mai însemnată. Sub forma unei expuneri didactice, aceste cărţi

1
Ibidem, p. 538.

6
includ cel mai serios tratat de pedagogie din antichitate.

7.5. Istoriografia: Caesar, Livius, Tacitus

Istoriografia reprezintă un alt gen specific antichităţii greco-romane, în care latinii

au excelat atât la nivelul valorii documentare, cât şi la nivelul stilisticii.
Dimensiunea educativă şi morală a definit istoriografia acestei epoci, iar latura
retorică, formală, ne relevează discursuri de certă expresivitate literară. Cei mai
semnificativi autori de texte cu caracter istoric au fost Caesar, Sallustius, Titus
Livius şi Tacitus. Lor li se pot adăuga, ca reprezentanţi ai unui subgen, acela al
biografiei, Cornelius Nepos şi Suetonius.
Gaius Iulius Caesar (n. în 101 î. e. n. – m. în 44 î. e. n.), om de stat şi
politic (pontifex maximus – şef al religiei romane –, consul şi dictator), geniu
militar şi scriitor, a avut o viaţă spectaculoasă şi a marcat trecerea Romei de la
republică la imperiu. Deşi a scris poeme, o tragedie (Oedipus), discursuri etc.
(aproape toate pierdute), a rămas în istoria literaturii latine prin Commentarii, adică
printr-o suită de memorii de război: primele şapte cărţi narau războiul gallic, iar
celelalte – războiul civil.
De bello Gallico (sau Bellum Gallicum) prezintă campaniile militare
împotriva galilor, iar De bello civili (sau Bellum civile) expun, într-o manieră
favorabilă lui Caesar, începuturile conflictului dintre el şi forţele republicane.
Valoarea documentară a scrierilor lui Caesar e incontestabilă, cu toate deformările
poziţiei subiective pe care o deţine autorul ei. Deşi având caracter memorialistic,
consemnarea atâtor date, evenimente, aspecte ale respectivelor războaie dă o
turnură monografică textului. Caesar concepe evident aceste memorii şi ca
instrument de susţinere a propriei politici, deci le scrie într-o manieră anti-retorică,
eficientizată prin prevalenţa naraţiunii şi a descrierii, în defavoarea analizei post-
factum, prin stilul sobru şi perspectiva raţională, nu emoţională. Caracterul
propagandistic al cărţilor sale este evident, iar randamentul creşte în măsura în care
strategia sa, excluzând o adevărată filosofie a istoriei (căci e strategia unui militar şi
a unui om de acţiune, nu a unui istoric propriu-zis), se bazează pe deformarea prin
omisiuni, prin explicaţii care atribuie altora cauza unor conflicte şi, extrem de
important, mizează pe un discurs formal de tip obiectiv (începând cu semnificativul
fapt al referirii la sine la persoana a treia, scriind „Caesar”, nu „eu”).

7
 Scriitura lui Caesar, nelipsită de valenţe literare, este laconică, simplă, non-
arhaizantă, clară; încearcă să evite frazele lungi, iar atunci când recurge la ele, sunt
construite mai ales paratactic; aceste fraze expandante sunt dedicate situaţiilor
complicate, enunţurile scurte – situaţiilor mai simple sau celor prin care încearcă să
obţină un efect puternic. Un exemplu în acest sens, al eficienţei şi al economiei în
exprimare, este fraza: „Vercingetorix deditur, arma proiciuntur” („Vercingetorix se
predă, armele sunt aruncate”). Totodată Caesar e un adept fidel al sintaxei clasice şi
al vocabularului echilibrat, fără stridenţe, respectiv al stilului anticalofil.
Titus Livius (n. în 57 sau 59 î. e. n. – m. în 19 e. n.) n-a urmat o carieră
publică, rămânând un istoric „de cabinet”. A scris mult, dar nu s-au păstrat multe
din operele sale. Iar din textul său capital, Ab Urbe condita (De la întemeierea
Oraşului), s-a păstrat doar o parte. Cronica înregistra, pe modelul annalelor,
evenimentele de la venirea lui Enea în Italia şi până la moartea fiului vitreg al lui
Augustus, în 9 e. n. Din 150 de cărţi, s-au conservat doar 35. Livius a recurs mai rar
la documente, cât la surse literare, la analişti şi la primii cronicari latini. Nu are o
atitudine critică faţă de izvoarele sale, nu se fereşte de contradicţii şi alege de obicei
varianta cea mai favorabilă intereselor Romei. Concepţia sa despre scrierea istoriei
are ca temei investigaţia obiceiurilor (mores) colectivităţii, a mijloacelor de a
acţiona (artes) şi a vieţii bărbaţilor de seamă (viri). Istoriografia are, în viziunea lui
Titus Livius, însuşiri consolatoare şi valoare de model de conduită. Îşi concepe
fresca după modelul epopeii în proză, propunându-şi să laude pe cei virtuoşi şi să-i
critice pe vicioşi. Iar perspectiva e aceea stoică a credinţei într-un destin (fatum),
drept care istoria Romei e văzută ca o creştere organică, pe baza unei misiuni
guvernate de zei.
El consideră că prima cauză a evenimentelor sunt moravurile (mores),
acordând metavalorilor tradiţionale o importanţă capitală: pietas (pietatea,
respectarea zeilor), fides (loialitatea faţă de comunitate). Obiectivul principal al
epopeii sale este preamărirea Romei. Valoarea literară a cronicii lui Livius constă în
talentul narativ, în ornamentarea discursului, în capacitatea de a descrie psihologii
şi reacţii, în inserarea a numeroase discursuri (contiones) ale protagoniştilor,
alternând stilul indirect cu cel direct şi portretizând personajele progresiv, prin
acumulare de fapte şi declaraţii.
Publius Cornelius Tacitus (n. în 57 e. n. – m. după 120 e. n.) este
considerat cel mai de seamă istoric latin, ba chiar cel mai important prozator roman.

8
Pe măsura supranumelui său, era o persoană austeră şi tăcută (tacitus = tăcutul), a
făcut o carieră senatorială şi a vieţuit sub mai mulţi împăraţi: Vespasian, Domiţian,
Traian, Hadrian. Opera sa, constituită din discursuri judiciare, monografii istorice,
biografii şi istorii (Historiae), ca a multor autori ai antichităţii, s-a păstrat cu totul
fragmentar. Titlul major rămâne Annales (Analele), dedicat fiind dinastiei Iulio-
Claudienilor, pornind de la moartea lui Augustus (14 e. n.) şi urmărind domniile lui
Tiberiu, Caligula, Claudiu şi Nero. Tacitus n-a reuşit să-şi termine această operă, iar
din cele 16 cărţi au supravieţuit doar 9, integral sau parţial. Urmând regula adnotării
analitice (adică an de an), nu se fereşte, totuşi, de analepse şi prolepse, căci tuşa
subiectivităţii sale este extrem de puternică. Ea se manifestă din plin, în ciuda
celebrei declaraţii „sine ira et studio” („fără mânie şi părtinire”), principiu care nu
trebuie înţeles, până la urmă, ca imparţialitate, ci ca onestitate, dat fiind că el
interpretează faptele istorice – cum s-a spus, aidoma unui avocat. Pledează pentru
verosimilitate, declară că Analele trebuie să laude virtuţile, să condamne viciile şi
să educe; susţine necesitatea elocinţei (eloquentia), adică a persuasiunii cu mijloace
artistice, literare, văzută însă ca un complement al loialităţii (fides) faţă de fapte.
Deci valoarea documentară a acestei opere este dublată de aceea literară, precum şi
de o adevărată poetică a istoriei. Tacitus este extrem de interesat de cauzalitatea
istorică şi de sensul istoriei (romane), punând în centru psihologia şi factorul moral
(considerat principala cauză a evenimentelor), accentuând rolul determinismului
uman, în defavoarea aceluia jucat de factorul transcendent – căci reacţia zeilor e
declanşată, în viziunea istoricului, tot de moravurile decăzute ale oamenilor.
Universul lui Tacit, deşi având ca gen proxim istoria, devine unul conotativ,
îndatorat strategiilor literare şi unei estetici a sublimului şi a gravităţii. Discursul,
dominant narativ, este susţinut prin efecte de dramatizare şi prin descripţii atât
caracterologice, cât şi panoramice (bătălii, circulaţia zvonurilor etc.); un rol
important îl au zvonurile, „rumorile” (rumores), istoricul acordându-le creditul unui
fenomen generator de efecte semnificative în planul evenimentelor. Tacit
comentează în permanenţă faptele şi le colorează printr-o portretistică atât directă,
cât şi progresivă, cu deosebite valenţe artistice. Variaţia stilistică îşi găseşte o
contrapondere în permanenta gravitate, solemnitate şi sobrietate a discursului.
Figurile retorice semnificative sunt în primul rând metonimia, apoi litotele, elipsele,
antitezele. Limbajul său e suplu, curgător, neoclasicist.

9
Aplicaţii
Realizaţi câte o fişă pentru fiecare dintre cei trei istoriografi, consemnând
principalele caracteristici ale viziunii asupra istoriei şi ale poeticii discursului.

Să ne reamintim...

De bello Gallico (sau Bellum Gallicum) prezintă campaniile militare împotriva

galilor, iar De bello civili (sau Bellum civile) expun, într-o manieră favorabilă lui
Caesar, începuturile conflictului dintre el şi forţele republicane. Valoarea
documentară a scrierilor lui Caesar e incontestabilă, cu toate deformările poziţiei
subiective pe care o deţine autorul ei. Deşi având caracter memorialistic,
consemnarea atâtor date, evenimente, aspecte ale respectivelor războaie dă o
turnură monografică textului. Caesar concepe evident aceste memorii şi ca
instrument de susţinere a propriei politici, deci le scrie într-o manieră anti-retorică,
eficientizată prin prevalenţa naraţiunii şi a descrierii, în defavoarea analizei post-
factum, prin stilul sobru şi perspectiva raţională, nu emoţională.
Titus Livius nu are o atitudine critică faţă de izvoarele sale, nu se fereşte de
contradicţii şi alege de obicei varianta cea mai favorabilă intereselor Romei.
Concepţia sa despre scrierea istoriei are ca temei investigaţia obiceiurilor (mores)
colectivităţii, a mijloacelor de a acţiona (artes) şi a vieţii bărbaţilor de seamă (viri).
Istoriografia are, în viziunea lui Titus Livius, însuşiri consolatoare şi valoare de
model de conduită. Îşi concepe fresca după modelul epopeii în proză, propunându-
şi să laude pe cei virtuoşi şi să-i critice pe vicioşi. Iar perspectiva e aceea stoică a
credinţei într-un destin (fatum), drept care istoria Romei e văzută ca o creştere
organică, pe baza unei misiuni guvernate de zei.
Publius Cornelius Tacitus este considerat cel mai de seamă istoric latin, ba chiar cel
mai important prozator roman. Universul lui Tacit, deşi având ca gen proxim
istoria, devine unul conotativ, îndatorat strategiilor literare şi unei estetici a
sublimului şi a gravităţii. Discursul, dominant narativ, este susţinut prin efecte de
dramatizare şi prin descripţii atât caracterologice, cât şi panoramice (bătălii,
circulaţia zvonurilor etc.).

7.6. Romanul: Petronius

Titus Petronius Niger, consul al anului 62 e. n. (născut în 27 e. n.), menţionat de

10
Tacit drept Gaius Petronius Arbiter (fiind un renumit arbitru al eleganţei), a fost un
senator epicureu apropiat împăratului Nero, care împărat l-a şi constrâns să se
sinucidă, în 66 e. n. Enigmele legate de scriitor sunt dublate de acelea legate de
unica sa operă, Satyricon, al cărei titlu complet pare că ar fi fost Satyricon libri
(Cărţi de satire), făcând aluzie atât la satura cât şi la satira (dat fiind că romanul
reprezintă un amalgam de versuri şi proză – respectiv surprinde ironic ori sarcastic
frivolitatea epocii sale).
Anumite menţiuni din postumitatea lui Petronius sugerează că versiunea
rămasă, respectiv fragmentele conservate, ar constitui părţi din cărţile 14, 15 şi 16
ale romanului, care, deci, ar fi avut proporţii mult mai mari, faţă de care pasajele
păstrate ar însemna aproximativ 10% din ansamblul originar. Atât aceste
dimensiuni, cât şi specia căreia îi aparţine (prea puţin cultivată în antichitatea
romană), fac din Satyricon o operă unică. La această excepţionalitate contribuie şi
subiectul şi formula, de asemenea ieşite din comun, astfel că opera lui Petronius îşi
dobândeşte o poziţie specială în literatura latină, căpătând şi statutul primului mare
roman din literatura universală. Originalitatea în epocă reiese în primul rând din
faptul că e vorba de un subiect fictiv, picaresc, relatat la persoana întâi, de către un
personaj pe nume Encolpius, ale cărui aventuri (într-o şcoală de retorică, într-o casă
de toleranţă, într-un banchet monstruos, continuate cu o călătorie pe mare, o furtună
ş. a.) includ şi figurile profesorului Agamemnon, tânărului Ascyltos, adolescentului
Giton, bătrânului poet Eumolpus ş. a. Un personaj fabulos este acela al libertului (=
sclav eliberat) Trimalchios, al cărui ospăţ este expus pe larg şi constituie un episod
central al cărţii, cunoscut sub denumirea de cena Trimalchionis (ospăţul lui
Trimalchio). Finalul stă sub semnul grotescului morbid, dar şi al satirei, căci
Eumolpus, dându-se drept un om bogat, îşi citeşte în public falsul testament,
declarând că îşi lasă averea, şi ea evident fictivă, acelora care îi vor mânca trupul
neînsufleţit în faţa mulţimii.
Scenariul aglutinează elemente şi procedee eterogene, extrem de diverse, de
la comedie la parodie, de la grotesc la vulgaritate, având ca sursă principală
puţinele romanele greceşti erotice şi de aventuri pe care le parodiază constant; un
exemplu este acela al cuplului homosexual Encolpius – Giton, care ia în răspăr
cuplurile heterosexuale, excesiv de sentimentale din romanul grec. Totodată,
parodiate sunt şi personaje sau episoade mitologice – prin anumite ipostaze,
Encolpius ia peste picior atitudinile unor Ahile, Enea sau Ulise. Apar scene sau

11
 atitudini care amintesc de farsa populară italică, de tradiţia atellanelor şi a mimilor,
de satura şi de satiră. Comedia plautină îşi găseşte şi ea ecouri în scene savuroase,
în trăsăturile unor personaje, în momentele de farsă. De asemenea, se regăsesc
exemple din aşa-numitele fabulae Milesiae („novele” mileziene), specie adusă la
Roma de un anume Cornelius Sisenna, Petronius inserând în naraţiunea-cadru
povestiri cvasi-autonome. Specia pe care o inaugurează de fapt Satyriconul este
aceea a romanului picaresc, iar background-ul conceptual e reprezentat de
epicureism. Este respins orizontul simbolurilor şi al mitului, este exclusă
predestinarea, teleologia, acţiunea rămâne imprevizibilă şi se bazează pe suspans,
pe surpriză, pe întorsături de situaţie. Lumea din acest roman de moravuri trăieşte
într-o perspectivă imanentistă şi seculară, autorul nu analizează, ci descrie şi arată,
realizând o frescă bufă, caricaturală şi grotescă a contemporaneităţii sale.
Decadenţa e surprinsă prin înregistrarea cruzimii, a obscenităţii şi chiar scatologiei,
aici fiind identificată tradiţia lui sal italicum (sarea italică). Sunt surprinse furtul,
violenţa până la sadism, şarlatania, excesele sexuale; respectiv categorii precum:
pungaşii, intelectualii declasaţi, proştii îmbogăţiţi, curtezanele şi proxeneţii, liberţii
infatuaţi (al căror exponent este burlescul Trimalchio, fost sclav devenit latifundiar
şi cămătar, complexat de fapt de originea umilă). Personajele sunt mai degrabă nişte
anti-eroi, marcaţi de exhibiţionism şi de un comportament imoral. Lumea
Satyriconului e o lume a marginalilor afectaţi de o criză de identitate1, deşi eroii
principali Encolpius şi Ascyltos se declară scholastici (intelectuali sau oameni de
litere) şi par a avea o pregătire superioară (iar pe de altă parte trăiesc din expediente
şi caută noile experienţe cu o fervoare picarescă). Chiar numele personajelor denotă
anumite semnificaţii şi au o dimensiune comică, asemănătoare numelor din
comedii: Encolpius vine din grecesul enkolpios şi înseamnă „cel ţinut la sân” sau
„drăguţul”, deci are o rezonanţă ironică şi poate chiar licenţioasă; askyltos înseamnă
„neobositul” (în ale iubirii), gheiton – „vecinul” (adică amantul), eumolpos –
„melodiosul”.
O caracteristică semnificativă e aceea a revelării discrepanţei dintre aparenţă
şi esenţă ori a subminării registrului grav prin cel comic; drama sau tragedia sunt
frecvent dinamitate de umor şi de parodie. Un exemplu grăitor e acela al episodului
în care Encolpius, în naufragiu, vede un cadavru plutind pe ape şi, în primă instanţă,
reacţia sa este meditativă, lăsându-se în voia unui expozeu pe tema labilităţii
1
Ibidem, p. 507.

12
existenţei, pentru ca apoi, în momentul în care realizează că trupul mort e al
duşmanului său, Lichas, să îşi dea frâu liber bucuriei.
Nu lipsesc dialogurile şi opiniile despre literatură şi cultură, despre şcolile
de retorică (blamându-se în mod special asianismul), despre decăderea literaturii,
picturii şi a filosofiei, sunt satirizaţi autori ai vremii cum ar fi Lucan şi Seneca (dar
din unghiul parti-pris-ului faţă de Nero). Limbajul e crud şi erotizat, comicul de
situaţie şi de comportament fiind susţinut de comicul de limbaj. Petronius recurge
la hiperbole burleşti, calambururi, expresii orale (chiar vulgare), jocuri de cuvinte,
formule proverbiale; adecvează limbajul fiecărui personaj, caracterizându-l şi prin
exprimare. Sermo plebeius (vorbirea plebeiană, inclusiv argotică) alternează cu
sermo litterarius (vorbirea literară), într-un discurs extrem de vivace şi de plastic.
Apreciat în ultimele veacuri ale perioadei imperiale, Satyricon a fost
redescoperit în secolul al XV-lea şi a generat chiar mode, fiind imitat. Scarron a
fost inspirat de acest roman, ca de altfel în general autorii de proză picarescă. Citit
şi citat, evocat, admirat de autori diverşi precum Balzac, Huysmans, Joyce, Celine
şi mulţi alţii, a fost ecranizat liber nu întâmplător de către Fellini, adică de un
cineast sensibil la dimensiunea grotescă, burlescă, satirică a existenţei.
Aplicaţii
Scrieţi un scurt referat în care să demonstraţi calităţile şi originalitatea romanului
lui Petronius în contextul greco-latin.

Să ne reamintim...

Opera lui Petronius îşi dobândeşte o poziţie specială în literatura latină, căpătând şi
statutul primului mare roman din literatura universală. Scenariul Satyriconului
aglutinează elemente şi procedee eterogene, extrem de diverse, de la comedie la
parodie, de la grotesc la vulgaritate, având ca sursă principală puţinele romanele
greceşti erotice şi de aventuri pe care le parodiază constant. Lumea din acest roman
de moravuri trăieşte într-o perspectivă imanentistă şi seculară, autorul nu
analizează, ci descrie şi arată, realizând o frescă bufă, caricaturală şi grotescă a
contemporaneităţii sale. Decadenţa e surprinsă prin înregistrarea cruzimii, a
obscenităţii şi chiar scatologiei, aici fiind identificată tradiţia lui sal italicum (sarea
italică). Apreciat în ultimele veacuri ale perioadei imperiale, Satyricon a fost
redescoperit în secolul al XV-lea şi a generat chiar mode, fiind imitat. Scarron a

13
fost inspirat de acest roman, ca de altfel în general autorii de proză picarescă. Citit
şi citat, evocat, admirat de autori diverşi precum Balzac, Huysmans, Joyce, Celine
şi mulţi alţii, a fost ecranizat liber nu întâmplător de către Fellini, adică de un
cineast sensibil la dimensiunea grotescă, burlescă, satirică a existenţei.
7.7. Romanul: Apuleius

Lui Apuleius, probabil ultimul mare scriitor al antichităţii romane (n. în 125 e. n. –
m. după 164 e. n.), nu i se cunosc celelalte nume (i se mai atribuie prenumele
Lucius, dar el provine de la numele personajului principal din cartea sa de căpătâi,
deci nu e deloc sigur) şi, deşi a scris în mai multe genuri (de pildă poeme de
dragoste, imnuri, discursuri, tratate despre stat sau despre ştiinţele naturii –
bineînţeles, în bună măsură pierdute), a rămas prin unul din cele două romane ale
sale, Metamorfozele. Celălalt roman, Hermagoras, nu a supravieţuit decât prin
câteva fragmente şi avea, se pare, o temă filosofică.
Titlul celebrului său roman s-a pierdut, cercetătorii ajungând la concluzia că
ar fi fost Metamorphoseon, cu varianta Metamorphoseon libri undecim (Unsprezece
cărţi de metamorfoze). Fulgentius menţiona şi titlul Asinus aureus (Măgarul de
aur), dar exegeţii spun că ar fi reprezentat cel mult subtitlul cărţii. Progatonistul, un
tânăr pe nume Lucius, ajuns în Thessalia, ţinut faimos pentru legendele fantastice şi
pentru vrăjitorii, urmărind activitatea de magie a gazdei sale, ajunge, printr-o
eroare, să se transforme în măgar. Păstrându-şi condiţia umană doar la nivelul
minţii şi al spiritului, măgarul trece printr-o suită întreagă de întâmplări
spectaculoase (e furat de nişte hoţi, este eliberat, asistă la moartea stăpânilor săi,
trece în mâinile unui sacerdot al Cybelei, apoi ale unui morar, grădinar, soldat,
cofetar şi bucătar) şi în cele din urmă, dus de soartă în Corint, scapă de vrajă
datorită sfatului zeiţei Isis, care îi apare în vis şi îi spune că antidotul alifiei care-l
metamorfozase în măgar este coroana de trandafiri purtată de preotul zeiţei. Lucius
redevine om şi este iniţiat în misterele zeilor Isis şi Osiris, ajungând şi el sacerdot
isiac.
Fundamentele intrigii nu îi aparţineau lui Apuleius, ci unui anume Lucius
din Patrai, autor grec al cărui roman s-a păstrat prin intermediarul unui anume
Pseudo-Lucian, intitulat Lucius sau măgarul. Apuleius a expandat subiectul, l-a
făcut mult mai complex şi i-a adăugat o serie de episoade mileziene, plus basmul
despre Amor şi Psyche, parte de greutate a cărţii; naraţiunii-cadru îi sunt inserate

14
 aproape 20 de nuvele mileziene, dintre care unele se vor regăsi de pildă la
Boccacio.
Metamorfozele se constituie într-o naraţiune moralizatoare şi iniţiatică. Sub
aparenţele unui roman burlesc şi pe alocuri licenţios, s-ar afla, comentează exegeţii,
un subtext grav şi mistic. Referinţe la rituri sau mituri egiptene îmbogăţesc romanul
de aventuri, configurând în plan secund valoarea iniţiatică a tribulaţiilor lui Lucius;
Apuleius îi conferă lui Isis întâietatea în defavoarea zeităţilor romane şi greceşti.
Din unghiul isianismului egiptean, măgarul era conceput drept un simbol al
păcatului, astfel că transformarea eroului în animalul respectiv pare să fie
transpunerea în ficţiunea romanescă a unui rit iniţiatic. De asemenea, basmul lui
Amor şi Psyche ar putea fi decriptat ca o alegorie care condensează tema
romanului, sensul său esoteric: sufletul (Psyche, în greacă) e în căutarea iubirii
(Amor): „Psyche simbolizează deci sufletul omenesc, despărţit prin încarnare, după
opinia platonicienilor, de lumea esenţelor, pe care simţea nevoia de a o regăsi.
Teoria platoniciană a dragostei, ascensiunea sufletului până la apoteoză pot fi lesne
desluşite în acest basm mitic.”1
Umorul alternează cu dramaticul, caricaturalul cu parodicul, elocinţa cu
exprimarea crudă. Violenţa şi macabrul par să predomine în povestea lui Apuleius,
indicând o viziune pesimistă, în orizontul temei răutăţii umane, contrazisă doar de
finalul pozitiv al re-umanizării protagonistului şi al metamorfozei sale interioare
prin iniţierea isianică. S-a observat totodată că realismul anumitor comportamente
intră într-un metisaj interesant cu factorul fantastic, cu explicaţia supranaturală a
fenomenelor, atât în naraţiunea-cadru cât şi în povestirile complementare. În ce
priveşte stilul, acesta e caracterizat prin variaţie, printr-o exprimare plastică şi
plurală, deschis tuturor tipurilor de discurs şi de limbaj, de la cel arhaic la cel
neologistic, de la cel poetic la acela satiric sau chiar licenţios.

Aplicaţii
Consemnaţi într-o fişă cele mai semnificative însuşiri ale Metamorfozelor.

Să ne reamintim...

Metamorfozele se constituie într-o naraţiune moralizatoare şi iniţiatică. Sub

aparenţele unui roman burlesc şi pe alocuri licenţios, s-ar afla, comentează exegeţii,

1
Ibidem, p. 662.

15
un subtext grav şi mistic. Referinţe la rituri sau mituri egiptene îmbogăţesc romanul
de aventuri, configurând în plan secund valoarea iniţiatică a tribulaţiilor lui Lucius;
Apuleius îi conferă lui Isis întâietatea în defavoarea zeităţilor romane şi greceşti.
Din unghiul isianismului egiptean, măgarul era conceput drept un simbol al
păcatului, astfel că transformarea eroului în animalul respectiv pare să fie
transpunerea în ficţiunea romanescă a unui rit iniţiatic. De asemenea, basmul lui
Amor şi Psyche ar putea fi decriptat ca o alegorie care condensează tema
romanului, sensul său esoteric. Umorul alternează cu dramaticul, caricaturalul cu
parodicul, elocinţa cu exprimarea crudă. Violenţa şi macabrul par să predomine în
povestea lui Apuleius, indicând o viziune pesimistă, în orizontul temei răutăţii
umane, contrazisă doar de finalul pozitiv al re-umanizării protagonistului şi al
metamorfozei sale interioare prin iniţierea isianică. Realismul anumitor
comportamente intră într-un metisaj interesant cu factorul fantastic, cu explicaţia
supranaturală a fenomenelor, atât în naraţiunea-cadru cât şi în povestirile
complementare.

7.8. Rezumat
În această unitate de învăţare au fost prezentaţi cei mai importanţi autori de
literatură filosofică şi didactică (Lucretius), cei mai importanţi oratori (Cicero şi
Quintilian), cei mai importanţi autori de scrieri istorice (Caius Iulius Caesar, Titus
Livius şi Tacitus) şi cei mai semnificativi autori de romane latine (Petronisu şi
Apuleius). Acestora li s-a descris opera şi li s-au evidenţiat caracteristicile de viziune,
de poetică şi de expresivitate literară, precum şi originalitatea şi calitatea de precursori.

7.9. Test de autoevaluare

a. Prezentaţi cele mai importante trăsături ale elocinţei lui Cicero.
b. Prezentaţi, schematic, cele mai semnificative trăsături ale istoriografiei
latine, prin exemple din cei trei autori studiaţi.
c. Citiţi romanul Satyricon şi indicaţi trei concepte-cheie care sunt
reprezentative pentru această operă.

16
Bibliografie

- N. I. Barbu, Toma I. Vasilescu, Gramatica latină. Fonetica, Morfologia, Sintaxa, Appendix,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969
- Jean Bayet, Literatura latină, Ed. Univers, Bucureşti, 1972
- I. I. Bujor, & Fr. Chiriac, Gramatica limbii latine, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1971
- Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, Ed. Univers, Bucureşti, 1970
- Eugen Cizek, Mentalităţi şi instituţii romane, Bucureşti, Ed. Globus, 1998
- Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, 2 vol., Societatea «Adevărul» S. A., Bucureşti, 1994
- Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Ed. Şt. şi Enciclopedică, 1985
- Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ed. Univers, București,
1970
- I. Fischer, Latina dunăreană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
- I. Fischer, Morfologia istorică a limbii latine, Bucureşti, 1985
- Pierre Grimal, Civilizaţia romană, 2 vol., Ed. Minverva, 1973
- G. Guţu, Dicţionar latin – român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
- Horia C. Matei, Civilizația Romei Antice, Ed. Eminescu, București, 1980
- Virgil Matei, Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate, Ed. Scripta,
București, 1998
- Virgil Matei, Gramatica limbii latine, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994
- Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gîndirii
europene în expresie latină, Ed. Polirom, 1996
- Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, Ed. Aula, Braşov, 2007
- Dan Negrescu, Literatură latină – autori creştini, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996
- Maria Pârlog, Gramatica limbii latine, ed. revizuită şi adăugită de G. Creţia, Ed. ALL,
Bucureşti, 1996
- Th. Simenschy & G. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
- Dan Sluşanschi, Sintaxa limbii latine, Ed. Universităţii Bucureşti, 2 vol., ediţia a II-a, 1994
- Gh. I. Şerban, Curs practic de limba latină, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1998
- Toma I. Vasilescu, Curs de sintaxă istorică a limbii latine, ediţia a II-a, Editura de stat
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1962

17