Studiu individual

Filosofie

Elaborat: Ungurean
Danu
Ea3/1
 Cuprins
1. Tipurile istorice ale conceptiilor istorice despre lume.
2. Caracteristica și evoluția gândirii filosofice in Grecia
antică.
3. Sistemul filosofic a lui Socrate, Platon, Aristotel.
4. Filosofia medievală și a Renașterii.
5. Filosofia moderna. Metodele cunoaşterii ale R.
Descartes. lui F.Bacon. Rationalismul lui
6. Filosifia clasică germană: Im Kant, G.Hegel,Fichte,
Foierbah.
7. Sistemele filosofice ale savanților enciclopedişti: N.
Milescu Spătaru,Dr.Cantemir.
8. Iluminismul lui M.Cogălniceanu şi L.Blaga.
9. Legile generale ale dialecticii. Legea negării negațiilor.
 10. Omul in centrul atentiei filosofilor.Umanismul.
11. 11. Drepturile naturale și legislative ale omului.
12. Problema libertății în filosofie.
13. Adevărul-categorie filosofică.
14. Dreptatea și fericirea ca ,binele suprem,
15. Interpretările istorice ale cunoaşterii umane.

Tipurile istorice ale conceptiilor istorice despre lume.

Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”)[1][2][3], sau filozofia, este

studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele
despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.[4][5] Astfel de întrebări sunt adesea puse ca
probleme [6][7] care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost inventat probabil de Pitagora (c. 570
- 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea
sistematică.[8] Din punct de vedere istoric, filosofia cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un
practicant era cunoscut ca filosof.[9] De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea,
„filosofia naturală” cuprindea astronomie, medicină și fizică.[10] De exemplu, Principiile matematice ale
filosofiei naturale din 1687 a lui Newton a devenit ulterior clasificată drept carte de fizică. În secolul al
XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică și alte discipline
la profesionalizare și specializare.[11][12] De atunci, diferite domenii de cercetare care au făcut
tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar
fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.
Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se preocupă de natura
fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a
credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce permit
deducerea concluziilor din premise adevărate.[13][14] Alte subdomenii notabile includ: filosofia
științei, filosofia politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții
Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o căutare a
cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar fi
„cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a filosofiei
găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile
lumii.[15] Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la
gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 - 546
î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune” (latină: philosophia)[16] și
erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).
Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

> Antică (greco-romană)

> Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
> Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)

EPOCA ANTICĂModificare
În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se știu
puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele
de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile dintre
școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată de Platon și școala
peripatetică, fondată de Aristotel.[17] Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se
numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost influențate
de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante acoperite de
greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și monismul), cosmologia, natura
vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia
greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca (vezi filosofia
romană).
EPOCA MEDIEVALĂModificare
Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de Apus și a
fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice iudeo-
creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană.
Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica, problema
răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se numără: Sfântul
Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru acești gânditori a fost
privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își alinieze
filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.
Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în
universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În perioada Renașterii s-
a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra unui umanism robust.
EPOCA MODERNĂModificare
Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas Hobbes și René
Descartes (1596–1650).[18] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-a preocupat de
dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de structurile tradiționale
de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori se
numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.[i][ii][iii]
Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea mai
largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în
idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-
creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat
bazele comunismului.
În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au
dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul
logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).

Caracteristica și evoluția gândirii filosofice in Grecia antică.

Părerea celor mai mulţi cercetători este că în Grecia Antică a existat o filosofie riguroasă, originală şi nu se
confirmă opinia după care grecii au dat puţin şi au luat mult.Filosofia în Grecia Antică a apărut în perioada
genezei a apariţiei relaţiilor de producţie scavagiste, ca o reflecţie implicită mai mult sau mai puţin în
mitologie, dar ea încearcă să se desprindă treptat de mitologie. Asfel în Iliada şi Odiseea a lui Homed găsim
primele încercări de interpretare filosofică a lumii, primele întrebări şi primele răspunsuri cu privire la lume. În
poemul lui Hesiod “Teogonia, munţii şi zilele” găsim elemente de filosofie, Hesiod fiind poet.Acesta trece
dincolo de originea zeilor şi se întreabă cum s-a trecut de la haos la cosmos. Această întrebare este filosofică şi
este o prezentare a filosofiei de mai târziu. Trecerea de la poemele hesiodice la filosofia greacă propriu-zisă
este considerată un adevărat miracol dar un miracol realizat de oameni pentru că primii filosofi erau stâns
legaţi de îndeletnicirile, problemele societăţii şi au ajuns la filosofie pe cale omenească. Ei contemplau cerul,
natura, dar nu o contemplaţie pură ci pentru a găsi soluţii pentru problemele cetăţii.Intervalul de timp în care
putem vorbi de filosofia greacă este secolul VI î.h. şi secolul V d.h.(529), când printr-un decret al unui împărat
roman este desfiinţată şcoala de la Atena. Acest interval de timp a fost împărţit în mai multe etape:

1.      Etapa preclasică considerată o etapă cosmologică, între secolul VI şi începutul secolului V î.h.

2.      Etapa clasică considerată o etapă antropologică, între secolul V şi IV î.h.

3.      Etapa elenistică sfârşitul sec.IV şi începutul sec. I î.h.

4.      Etapa romană sec I sec V d.h.Etapele 3 şi 4 sunt considerate eticizante. 

Etapa preclasică a filosofiei Greceşti

 În această etapă sunt mai multe şcoli filosofice cum ar fi :1.      şcoala milesiană de la Milet2.      şcoala
Pythagoriciană3.      şcoala Eleată4.      şcoala Heraclit din EfesÎn Grecia filosofia a apărut mai târziu în
cetăţile periferice (Milet, Efes), acestea se găseau pe coastele Mediteraneene, în regiunea numită Ionia. În
aceste cetăţi exista populaţie multă, navigatori, negustori care călătoreau pe mare şi uscat, se întrebau şi
încercau să şi răspundă.Părintele istoriei, Herodot, a numit Miletul podoaba Ioniei.

1. Şcoala din Milet – deschizătoare de drumuri în orizontul filosofiei pentru că pentru prima dată
reprezentanţii ei î-şi puneau probleme filosofice şi căutau şi răspunsuri la acestea. Ei se întrebau dacă nu există
o natură comună tuturor lucrurilor, dacă nu există un temei. Din acest temei se naşte diversitatea şi î-şi puneau
şi o altă problemă filosofică, dacă nu este şi o unitate în diversitate. Aceste întrebări sunt problemele mari ale
filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.). Reprezentanţii şcolii din Milet au
fost :–         Thales din Milet, –         Anaximandru,–         Anaximene.

Thales este cel dintâi filosof al Greciei şi al lumii europene. El a făcut parte din toate topurile privindu-i pe cei
7 înţelepţi ai lumii Antice. Avea cunoştinţe din toate domeniile (economie, hidrotehnică, militară,etc.), dar el
nu a fost primul filosof pentru că deţinea cunoştinţe din toate domeniile ci pentru că şi-a pus problemele
filosofiei. Identifică temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.După el toate se nasc din apă şi se întorc
la apă.
Apa vorbind din punct de vedere antologic este începutul, natura comună a tuturor lucrulilor, de aici şi
posibilitatea transformării lucrurilor. Apa este începutul, natura comună, principiul.Thales este primul filosof
ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret
prin prisma filosofică are rezonanţă filosofică şi anume este cauza tuturor lucrurilor.Anaximandru este un
urmaş al lui Thales. Va face un pas înainte în calea abstractizării. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteză a
mai multor elemente originare şi anume : apă, aer, foc, pământ. Această sinteză o numeşte apeiron care în
traducere ar însemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el găsim folosit şi termenul de
principiu.Anaximene pune la baza existenţei aerul. S-ar părea că s-a întors la Thales. În realitate este un pas
înainte chiar faţă de Anaximandru. Se menţine la înăţimea abstracţiilor pentru că el vorbeşte de noutatea
principiului. Aerul se află în mişcare ce presupune comprimare şi rarefiere astfel anticipândul pe Heraclit din
Efes cu ideea dedublării viitorului. 

2. Şcoala Pythagoriciană întemeitorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora. Aceasta se mai numeşte

şi şcoala italică. Pythagora s-a născut în Insula Sameş în largul Coastelor Ioniei. La vârsta de 40 de ani s-a
mutat în Italia în localitatea Crotona unde va fi întemeiată o şcoala filosofică. La bătrâneţe este nevoit să se
refugieze şi de aici şi va muri la 90 de ani în Metapont.Biografia conţine inexităţi chiar din cauza acestuia
pentru că el se credea de origine divină, fiul lui Hermes. A călătorit mult ajungând în Caldeea, Egipt,
Persia.Şcoal filosofică intemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă al filosofiei, dar nu era
numai o şcoală filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă relogioasă şi grupare politică de orientare filo-aristocratică.
A avut o evoluţie sinuoasă şi contradictorie. Cu această şcoală avem de a face cu prima formă de învăţământ
organizat. Era organizată după principiile unei organizaţii religioase. Aici se făceau practici complete de
intruniri, existau interdicţii severe, disciplină mistică. O mărturie antică ne spune că tinerii ce veneau la
această şcoală erau mai întâi cercetaţi la fizionomie, deducându-le caracterul şi temperamentul. Cei ce erau
admişi li se fixa un timp de tăcere. În această perioadă se numeau auditori. În această etapă lucrurile cele mai
grele erau tăcerea şi ascultarea. După aceea vorbeau punând întrebări şi spunându-şi părerea şi se numeau
matematici (geometrie, muzică şi alte discipline superioare). Cei care î-şi însuşeau aceste discipline ale ştiinţei
treceau mai departe la cercetarea universului şi principiului naturii, numindu-se fizicieni. Din cele arătate mai
sus reiese că nui vorba numai de o iniţiere mistică ci de principii pedagogice în ordinea învăţării şi educaţiei,
apoi spunem de tăcere şi ascultare deci reflecţie. Era şi o educaţie a vorbirii pentru a se putea exprima
filosofico-ştiinţific. Iniţierea în învăţătura secretă a şcolii nu era numai religioasă ci ştiinţifică şi filosofică.
Păstrarea secretului era o cerinţă categorică. În plan filosofic Pythagora avea o adevărată admiraţie şi preţuire
pentru filosofie. De altfel el a pus în circulaţie termenul de filosof şi filosofie. Într-un text păstrat şi care se
crede căi aparţine, el spune “Viaţa este asemeni jocurilor olimpice unde unii caută glorie şi cununi, alţii
avantaje, iar a treia  categorie adevăraţii filosofi sau preţuitori ai înţelepciunii vor să se delecteze cu cel mai
minunat spectacol cu imaginea lui” În filosofia lui Pythagora se găsesc conţinute şi teze de antologie,
cosmologie care conţin o serie de elemente miabile. Aşa cum remarcă Aristotel , pytagoricienii au fost primii
care sau ocupat de matematică şi au cultivato . Ei au scos ideea după care principiile matematice ar fi
principiul lucrurilor, dar după cum în matematică numerele sunt elemente primordiale ei au crezut că celelalte
lucruri sunt modele ale numerelor. Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă că numărul este
principiul lumii. Aşa cum este apa la Thalles, apeironul la Anaximandru, aerul la Anaximene. Au elaborat o
adevărată simbolistică a numerelor. Ei identifică lucrurile cu câte un număr. Astfel: – cifra 1 este considerată
unitatea primordială, esenţa din care au ieşit celelalte numere–         cifra 2 este primul număr par – esenţa
sufletului –         cifra 3 este primul numă nepereche dar care este perfect pentru că are început, mijloc şi
sfârşit –         cifra 4 este substanţa justiţiei –         cifra 5 este substanţa căsătoriei –         ……..–         cifra 10
este simbolul întruchipării perfecţiunii supreme. Această cifră va avea adânci rezultate în filosofia
Greacă. Pythagora cunoştea 9 corpuri cereşti. El mai inventează un corp ceresc numit antiterra ca să fie zece
(10) . Din filosofia lui Pythagora se desprinde ideea valoroasă după care lucrurile rezultă din armonia forţelor
contrare care s-ar elibera. Universul nu este un haos de fenomene ci o armonie, un cosmos guvernat de legi ,
de necesitate matematică. Şcoala are o contribuţie importantă în domeniul filosofiei şi reţinem: –         are
meritul de a fi sistematizat cunoştinţele de matematică aduse din trecut –         respinge geocentrismul  

3. Şcoala Eleată  Numele şcolii vine de la oraşul Elea la nord de Napoli, şi astăzi se numeşte Velia. Aceasta
era o colonie grecească. Intemeietorul şcolii este considerat XENOFON din COLOPHON, dar alte surse
printre care şi DIOGENES LAERTIOS care este un învăţat grec ce a trăit în secolul III d.h. şi care a cules
texte, date, despre filosofii care au trăit în perioada preclasică. În lucrarea “Vieţile şi doctrinele filosofilor”
arată că un elev al lui Xenofon pe nume PARMEIDES este adevăratul fondator al şcolii. Parmeides este un
filosof care prin gândirea sa uimeşte pe cei contemporani lui, şui cei din zilele noastre. Problema pe care şi-o
pune este cu privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a conceptualiza, de a exprima rolul prin
ideal , abstracţie. El începe să se întrebe de ceea ce este şi merge mai departe cu întrebarea : “

. 

Etapa clasică a filosofiei greceşti

 În etapa clasică activează mari creatori de culturi conducând la o adevărată înflorire a culturii. Centrul
principal îl reprezintă Atena.Spre Atena se îndreaptă spiritele elevate care vor uimi şi astăzi cultura. În această
perioadă trăiesc filosofii sofişti, Eschil, Sofocle, Euripide.Trăiesc şi crează arhitecţii şi sculptorii Fidias şi
Polycleitos. Se dezvoltă şi medicina şi matematica.Secolul V este numit şi secolul lui Pericle, care a condus
Atena tomp de 15 ani, în care şi-a pus în practică concepţia s-a asupra democraţiei. El a pus în practică statul
democrat Atenian . Tot acum apare şi umanismul, acel atribut al concepţiei filosofice care porneşte de la om,
militează pentru demnitatea omului şi aşa cum spunea Kant “Tratează pe om ca scop şi nu ca mijloc”.Secolul
V este considerat un adevărat miracol, culminând cu Platon, născut în acest secol dar care îl face posibil pe
Aristotel, născut în secolul IV. 

Filosofii sofişti
 Termenul vine din greacă (sophisles = înţelept).Sec. V debutează cu un număr mare de filosofi numiţi sofişti
care aveau concepţii diferite, dar erau uniţi printr-o activitate comună. Ei predau cunoştinţe politice, filosofice,
oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viaţa publică, contra cost.Meritul sofiştilor a fost acela de a
sesiza că pentru a conduce trebuie să ştii. Faptul că grupul acesta se mărea la un moment dat sofistica s-a
degradat. Aceasta l-a făcut pe Platon să dea un sens peiorativ încât sofiştii au fost numiţi “vânzători de iluzii”,
oameni puşi pe înşelăciune. Sofistica a fost o ştiinţă iluzorie.Platon şi Aristotel aveau dreptate când se refereau
la partea degradată a sofiştilor, dar printre aceştia au fost şi oameni importanţi despre care Platon vorbea cu
deferenţă (respect) – protagoras.Protagoras s-a născut în Abdeea, în nordul greciei, a făcut multe călătorii
stabilindu-se la Atena, bucurându-se de aprecierea lui Pericle. A scris “Arta conversaţiei”, “Despre zei”,
“Apărători sau dărâmători”. Dintre aceste lucrări s-a păstrat puţin. S-a păstrat un fragment care conţine o
întreagă filosofie : “Dintre toate cele ce sunt, omul este măsura, existenţa celor ce există şi nonexistenţa celor
ce nu există”. Fragmentul acesta a fost interpretat de foarte mulţi filosofi de-a lungul timpului încă din
Antichitate.Platon interpretează acest fragment spunând că Protagoras atunci când a spus că “Omul este
măsura tuturor lucrurilor” a avut în vedere omul individual şi de aici decurge faptul că :”Aşa cum î-mi pare
mie aceste lucruri aşa sunt ele pentru mine; cum î-ţi par ţie aşa sunt ele pentru tine”.În acest caz se poate
ajunge la ştiinţă. Interpretarea aceasta simplifică sensurile în acest fragment.În sec.XIX, Theodore Gomperz,
dă o altă interpretare. Protagoras s-a referit la umanitate în general, dar şi această interpretare este unilaterală,
deoarece îl transformă pe om în conştiinţă generică.În sec. XX critica filosofică este echidistantă între
interpretarea lui Platon şi cea a lui Theodore Gomperz şi caută sensurile termenului de măsură (metron). A
măsura = a lua în stăpânire, a măsura lucrurile şi a le cunoaşte.În sec. XX, teza omului măsură este interpretată
din perspectivă gnosiologică. Sub acest aspect omul măsură reprezintă raportul dintre subiect şi obiect. Omul
măsură cu adevărat şi eroarea. Noţiunea de adevăr şi eroare este o noţiune a gnosiologiei. Omul măsură este
existenţa celor ce sunt şi nonexistenţa celor ce nu sunt. Omul este în stare să domine, să fie criticul realităţii. În
acest timp omul valoritează, î-şi formează critica de ierarhizare.Omul are la ce se raporta, este în stare să se
raporteze, el măsoară cu mijloacele sale idealul, el i-a cunoştinţă de sine, omul capătă o cunoştinţă de sine.
Protagoras pune în centru omul.Întrbat Protagoras dacă aplică această măsură şi zeilor, el se abţine de la un
răspuns, dar motivează apelînd la factori obiectivi. Protagoras a fost condamnat la moarte, dar a reuşit să
evadeze. Nu după mult timp a murit într-un naufragiu.Prodicos (din Ceos) este o minte luminată şi el va da noi
valenţe tezei omului măsură aducând ca argument principal o nouă teză : “Problema libertăţii unanime” – are o
formă alegorică.“Scrierea despre Heracles” – Heracles este pus în situaţia de a alege calea pe care trebuie să o
urmeze. Heracles se retrage în pustiu meditând îndelung “cum vedea astfel două femei de statură înaltă, una
era frumoasă la vedere, singura ei podoabă era curăţenia, era modestia…”,”cea din urmă aleargă spre tânăr şi-i
zice : dacă mă i-ei de prietenă te voi duce pe drumul cel mai uşor, vei gusta din toate plăcerile vieţii”.Virtutea
nu-i face nici o promisiune, ea îl îndeamnă să urmeze calea binelui. Fără muncă nici zeii nu hărăzesc nimic
oamenilor.

acăă vrei ca toată  Grecia să-ţi admire virtutea, trebuie să te pui în slujba ei. Dacă vrei să te îmbogăţeşti de pe
urma turmelor tale, munceşte, îngrijeştele.Dacă omul urmează calea virtuţii inseamnă că este o fiinţă care se
determină. Omul î-şi asumă libertatea numai înţelegând ceea ce este pe măsura sa. Libertatea umană se
realizează prin alegera căii de urmat. Libertatea presupune alegere, opţiune, dar şi acţiune. Democrit s-a născut
la Abdeeras, a făcut multe călătorii în ţări foarte îndepărtate, apoi vine la Atena unde se stabileşte şi va duce o
viaţă cu multe privaţiuni, dar de meditaţie profundă. A scris o operă filosofică vastă.Chiar dacă nu toate
titlurile de lucrări ce i se atribuie îi aparţin el are în operele sale cunoştinţe foarte variate. El este filosoful care
a gândit despre toate. Are un prestigiu care rezultă din atitudinea faţă de adversar (Platon).Platon a vrut să-i
ardă cărţile. L-a oprit doi pitagoriceni. Platon se foloseşte de ideile lui Democrit. Democrit a depăşit 90 de ani,
a orbit, dar nu a renunţat l-a filosofie.Cicero spunea :”Nemaiputând să deosebească albul de negru el deosebea
binele de rău”. Diogenes Laerţios spunea că Democrit a fost un spirit enciclopedist. A scris lucrări de etică, de
filosofie naturală, de matematică, literatură, muzicală, de ştiinţe speciale (medicină, pictură), o serie de
comentări.Cu Democrit cercetarea naturală atinge cel mai înalt stadiu. Principala teorie a şcolii din Abdera
este “ Teoria atomilor”. Pentru Democrit tot ce există în lume ar fi alcătuit din elemente ireductibile,
necompuse – atomos (atomi).Democrit prin teoria atomului se înscrie într-o problemă filosofică căreia îi dă şi
soluţii – problema naturală a principiului întemeietor.a = m tomos = împartePentru ca atomii să formeze
lucruri trebuie să se unească, să se mişte, iar pentru acţiune trebuie să existe un spaţiu liber. Astfel realitatea se
compune din plin şi gol. Plinul şi golul există ca atare astfel încât ele se implică. Pentru el există şi existenţă şi
nonexistenţă. Concepţia mişcării ca existând în mod real poate fi conceptualizată şi pe baza mişcării se explică
diversitatea lumii. Principiul care stă la baza existenţei implică şi mişcare, astfel se defineşte după formă,
poziţie, mişcare. După Democrit şi sufletul uman este format din atomi, dar ei sunt atomi sui generis (de un fel
diferit). Ei sunt mai dinamici, mai subtili, mai rotunzi.La el se intuieşte ideea că a înţeles că între suflet şi corp
sunt deosebiri, sufletul are o altă funcţionalitate decât corpul; este efortul lui democrit de a înţelege deosebirea
dintre ideal şi real.Socrate (469-393) – o personalitate marcantă a filosofiei. A fost foarte controversat astfel
încât s-a considerat ca fiind o inovaţie, dar a fost şi susţinut de mulţi. Azi el se prezintă cu enigma rezolvărilor.
S-a născut la Atena

Sistemul filosofic a lui Socrate, Platon, Aristotel.

SOCRATE
 
Învăţătura şi activitatea sa non-conformistă a trebuit să o plătească cu viaţa Socrate (469-399 î.e.n.); după ce a
fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se
sinucidă.
         Socrate n-a scris nimic, tot ce ştim despre învăţătura lui o ştim din relatările, adesea divergente, ale lui
Platon şi Xenofon; încât cu greu poate fi disociată concepţia sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din
rândurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era prieten cu cei mai renumiţi dintre ei.
Asemenea sofiştilor, Socrate prefera şi el ca în locul unor probleme de ştiinţă să dezbată problemele morale ale
omului, supunând examenului raţiunii obiceiurile şi instituţiile. Asemenea sofiştilor, susţinea că „virtutea este
ştiinţă”, deci poate fi învăţată de oameni; în schimb, era de părere că ştiinţele pozitive nu pot garanta armonia
şi ordinea socială. Pe de altă parte, Socrate practica şi el metoda dialectică, dar nu exerciţiile de virtuozitate
verbală pură, prin care sofiştii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic.
Dimpotrivă, pentru Socrate există valori umane certe, dar cărora el nu le găsea un fundament raţional,
susţinând că o „voce interioara” îl împiedică de la raţiuni rele.
         Însuşindu-şi şi totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe
tine însuţi”, Socrate învăţa că scopul omului nu este acumularea unui mare număr de cunoştinţe, ci dragostea
de înţelepciune – „filozofia”. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului
de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, valoare universală
şi eternă: Binele.
         Binele deci constă într-o continuă căutare a binelui; la fel Adevărul. Căutarea neîntreruptă a binelui şi a
adevărului dă naştere comportamentelor juste şi virtuoase. „Nimeni nu face răul în mod voit” – spune Socrate
– ci din neştiinţă: din faptul că ignorează căutarea binelui şi a adevărului. Există aşadar la Socrate o legătură
intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet; căci răspunsurile pe care omul ajunge să şi le dea căutând binele şi
adevărul trebuie să vină din suflet, şi să se traducă în acţiunile etice şi politice pozitive. Aceasta îi va procura
omului fericirea sufletească – ce constă într-o comportare moderată, corectă, dreaptă, şi în respectarea
aproapelui, a legilor, cetăţii şi a zeilor. – Ceea ce trebuie să caute şi să descopere omul sunt în primul rând
valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu societatea. În această privinţă, Socrate nu numai că a
afirmat, dar – când prietenii săi voiau să-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat – a şi demonstrat, prin
exemplul tragicului său sfârşit, că omul trebuie să se supună legilor, chiar când acestea sunt nedrepte sau
aplicate nedrept.
         Părintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost „cea mai mare figură a istoriei gândirii greceşti; din el vor
deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filozofiei” (L. Robin). Toate aceste şcoli şi
curente vor suferi, în mod egal, şi influenţa sofiştilor Protagoras şi Gorgias, şi pe aceea a lui Socrate.
 
 
 
 
 
 
PLATON
Platon (cca 427-347 î.e.n.), născut într-o familie nobilă şi bogată, a studiat pictura, a compus tragedii şi a scris
poezii nu lipsite de imaginaţia şi sensibilitatea pe care le vom regăsi  şi în proza dialogurilor sale, ca în această
epigramă :
        
         „LIN LÂNGĂ PINUL ALPIN, UMBRITOR ŞI CU LIMBI FOŞNITOARE,
         FĂ-ŢI CĂLĂTORULE DRAG, UN POPAS, CĂCI SUB BRIZELE MĂRII
           CURGE-UN IZVOR CÂNTĂREŢ, CU PLĂCUTE VOLUTE DE FLAUT,
           UNGE-ŢI CU CÂNTECUL LUI OSTENELILE GENELOR TALE !”
                                                                                   
 
        
         A trăit în preajma lui Socrate până la moartea acestuia; a călătorit în Egipt (oprindu-se mai mult la
Heliopolis, sediul cu vechie tradiţie al înţelepţilor-preoţi egipteni, la Taranto şi, de trei ori, la Siracuza. Aici, ca
invitat al tiranului Dionysios I, Platon ar fi dorit să vadă aplicate în practică reformele politice pe care le
preconizase în utopicul său stat ideal. În anul 387 î.e.n. la Atena a fondat Academia – cel mai important centru
de cultură al Greciei Antice, şi care şi-a continuat activitatea până în 529 e.n. Aici şi-a desfăşurat marele
filosof activitatea, predând în mod gratuit lecţii timp de 30 de ani. 
        

Opera lui Platon, păstrată probabil în întregime, cuprinde 34 de scrieri în formă de dialog şi 13 scrisori.
Fiecare dialog este centrat pe o anumită idee sau problemă. În cele din prima sa perioadă (  APOLOGIA LUI
SOCRATE, CRITON, ION, GORGIAS, PROTAGORAS, HIPPIAS I ŞI II Ş.A.) Platon polemizează cu sofiştii şi ia
apărarea doctrinei lui Socrate, expusă într-un fel care face imposibilă o distincţie certă între ideile maestrului şi
cele ale discipolului. În dialogurile din epoca maturităţii ( FEDON, SYMPOSION, REPUBLICA, FEDRU) Platon îşi
expune propria-i doctrină despre Idei; iar despre Fiinţă, în dialogurile din ultima perioadă ( PARMENIDE,
TEETET, SOFISTUL, TIMEU, LEGILE).
         Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său a
ajuns la o formă filosofică nouă de comunicare: dialogul. Spre a-şi expune propriile sale concepţii – pe care
Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal în toate dialogurile (cu excepţia  LEGILOR ) –
filosoful se confrunta de obicei cu interlocutori care reprezintă ideea comună, punctul de vedere obişnuit,
discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica într-un mod cât mai adecvat datele problemei şi pentru a-i
sugera interlocutorului soluţiile, Platon se serveşte, într-un fel cu totul original, de mituri – care n-au nimic în
comun cu miturile tradiţionale religioase, în realitate fiind nişte alegorii poetice.
         Situându-se pe linia unei anumite tradiţii filosofice (Pitagora, Heraclit, Parmenide), Platon porneşte de la
opoziţia dintre realitate şi cunoaştere, dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinia comună şi ştiinţă, dintre simţuri şi
raţiune. Simţurile sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară, - în timp ce raţiunea îl
conduce la cunoaşterea adevăratei realităţi. Experienţa simţurilor, subiectivă şi schimbătoare, nu poate duce la
adevărul cert şi definitiv. În schimb raţiunea ne ajută să pătrundem în adevărata realitate a lucrurilor, într-o
lume situată în afara timpului şi spaţiului, în lumea „ideilor” – care este fundamentul adevărului. Doctrina
platonică despre „idei” stă la baza teoriei cunoaşterii şi a eticii lui Platon.
         „Ideile” sunt modelele, prototipurile, formele primordiale, imuabile, eterne ale tuturor fiinţelor şi
lucrurilor existente în lume, şi chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sunt realităţi obiective,
realităţi ultime, substanţe, esenţe, perfecţiuni. În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă ideea de Bine.
Binele înalţă sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează; de aceea e mai bine să înduri o nedreptate să faci un
rău. Nu există om care să cunoască binele şi totuşi să facă rău ; răul înseamnă ignoranţă, după cum virtutea
înseamnă cunoaşterea binelui. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii. Nedreptatea şi săvârşirea răului
este ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. A fi drept înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-
ţi impune o măsură dorinţelor; iar ştiinţa – pentru că este o adevărată ştiinţă – practicării acestor
comportamente este virtutea. Această idee supremă, a Binelui, reglează şi explică şi mersul Universului, în
care totul există şi acţionează în vederea unui scop – acela al armoniei.
        
După modelul lumii ideilor a apărut lumea fenomenală, în care fiecare fiinţă sau obiect este doar o „umbră”, o
copie imperfectă a ideii respective perfecte. Ideile sunt eterne – asemenea sufletului nemuritor. Fiecare om a
contemplat înainte de a se naşte (pe când sufletul său străbătea, conform învăţăturii lui Pitagora, diferite alte
vieţi) perfecta lume a ideilor; idei pe care apoi, după naştere, datorită „închisorii” trupului imperfect, a
simţurilor, omul le-a uitat. Dar omul şi le reaminteşte, în momentul când caută şi când găseşte în sine însuşi
adevărul raţional: „ a căuta şi a învăţa nu înseamnă altceva decât a-ţi reaminti” – spune Platon. Iar forţa care ne
propulsează spre amintirea acestor idei nobile este iubirea ( EROS), care în concepţia lui Platon se identifică cu
pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt
binele, adevărul, frumosul, dreptatea, valori care generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este
deci un exerciţiu etic, purificator, al sufletului. Scopul filozofiei aşadar este de a-l conduce pe om dincolo de
realitatea sensibilă, în lumea ideilor; de la aparenţe la esenţe, de la copie la original, de la imitaţie la prototip.
         Filozofia duce şi la justa înţelegere a structurii şi a nevoilor unui stat. Şi pentru că numai filosofii posedă
adevărata înţelepciune şi capacitatea de a-i îndruma pe oameni spre cunoaşterea lumii ideilor, numai ei ar
trebui să conducă statul :  „Neamul omenesc nu va fi eliberat de rău până când nu vor fi ajuns la putere
adevăraţii filozofi”. Doctrina politică a lui Platon reflectă în mare măsură ideologia partidului aristocraţilor,
căruia filosoful  îi aparţinea. Societatea perfectă imaginată de Platon (în REPUBLICA) trebuie să fie bazată pe o
severă deosebire de castă – în vârful piramidei sociale situându-se clasa conducătorilor-filosofi, urmată de cea
a militarilor şi ,în fine, de cea a celor care muncesc. Primelor două caste li se va interzice orice fel de
proprietate privată, membrii acestor caste urmând să fie întreţinuţi de stat. Statul – un stat prevalent agricol –
îşi va limita comerţul şi va abandona politica imperialistă.
         În funcţie de doctrina ideilor se articulează concepţiile lui Platon şi în alte domenii. Astfel, după Platon
fizica nu are nici o valoare ştiinţifică, întrucât obiectul  său este studiul aparenţelor, al fenomenelor
schimbătoare ale naturii, deci a ceea ce nu poate duce la o cunoaştere adevărată. Nici arta nu poate duce la o
eliberare din această lume instabilă şi subiectivă a aparenţelor. În schimb matematica şi astronomia îşi pot
îndeplini nobila funcţie de a înălţa sufletul din lumea aparenţelor senzoriale spre lumea ideilor. Arta, după
Platon, nu este altceva decât o  sursă de desfătări uşoare, care rămân în zona sentimentului, incitând pasiunile
în loc de a le purifica, complăcându-se în a imita sau a copia obiecte şi fiinţe din lumea sensibilă – copii ale
ideilor eterne corespunzătoare – în felul acesta arta devine o imitaţie a imitaţiei, o copie a copiei, o aparenţă a
aparenţei.
         După cunoaşterea ştiinţifică cea mai înaltă, cunoaşterea filosofică, ce conduce la esenţele ultime, la idei,
locul imediat următor îl ocupă pentru Platon cunoaşterea matematică. De aceasta ţin cele patru discipline:
aritmetica, geometria, astronomia şi ştiinţa armoniei, muzica (mai exact acustica matematică). Însăşi structura
intimă a lumii este fondată pe raporturi matematice. În TIMEU, Platon „a adunat şi sistematizat cu un spirit
riguros matematic principalele doctrine ale ştiinţei greceşti din sec.V î.e.n.. Prin intermediul acestui dialog,
care a fost timp de multe secole opera cea mai citită şi mai cunoscută a lui Platon, rezultatele acestei ştiinţe s-
au transmis de-a lungul întregii antichităţi şi Evului Mediu” (N. Abbagnano). Pe de altă parte, filozofia lui
Platon a avut o influenţă remarcabilă asupra multor concepţii filosofice idealiste europene, din trecut şi până în
zilele noastre (fenomenologie, personalism , etc.).
 
 
ARISTOTEL
         Gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă (şi a întregii lumi antice) culminează în opera lui Aristotel (384-
322 î.e.n.).
         Născut în Stagira (un oraş din Macedonia), fiu al medicului personal al regelui macedonean, discipol al
lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru al viitorului cuceritor Alexandru Macedon, căruia i-a trezit interesul
pentru ştiinţă, Aristotel a fondat şi condus 13 ani, în grădinile gimnaziului Lykeion, faimoasa sa şcoală, care
ajunsese să aibă până la 2000 de discipoli, un adevărat institut se învăţământ superior, dotat cu o mare
bibliotecă bine organizată şi având un vast program de studii filosofice şi ştiinţifice. După moartea lui
Alexandru Macedon, acuzat de impietate Aristotel a trebuit să fugă din Atena. A murit la 62 de ani, lăsând o
operă imensă, aproape 400 de lucrări (multe în colaborare), dintre care ni s-au păstrat 47; o operă constituie o
sinteză a tuturor cunoştinţelor acumulate până la acea dată, în toate domeniile ştiinţei şi filozofiei; o operă a
cărei influenţă în cultura europeană a fost constantă timp de două milenii.
         În operele sale din tinereţe (din care au mai rămas doar câteva fragmente) discipolul lui Platon merge pe
urmele gândirii maestrului său, dezvoltând-o şi aprofundând-o; maestru de care apoi, criticându-i teoria
ideilor, s-a îndepărtat, până la a ajunge pe poziţii opuse platonismului. În primul rând, conceptul de filozofie,
care pentru Platon includea toate celelalte ştiinţe, considerate simple stadii pregătitoare ale cunoaşterii , pentru
Aristotel era substanţial diferit. Fiecare ştiinţă se ocupă de un aspect particular al realităţii (sub aspectul
cantităţii – matematica; sub aspectul mişcării – fizica); în timp ce filozofia are ca obiect ceea ce există în
generalitatea sa, dar folosind şi ea metodele celorlalte ştiinţe: abstracţia, axiomele şi demonstraţia raţională.
         Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. Între simţuri
şi raţiune există o relaţie de continuitate. Senzaţia este prima treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de
la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate ajunge la nici o cunoaştere obiectivă. Dar în timp ce simţurile nu pot
depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia ajunge la concept, printr-un proces de abstractizare. A
doua distincţie o operează Aristotel, pentru a face inteligibilă mişcarea, între cele două aspecte inerente unui
obiect: potenţialitate şi act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă – care iniţiază mişcarea – şi cauza finală, cu
alte cuvinte, ţelul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării, al devenirii. Aristotel distinge şi între
substanţele (sau realităţile) imobile – cele cunoscute numai raţiune, şi anume realităţile divine – şi substanţele
în mişcare,  aparţinând lumii fizice, percepute de simţuri . Primele fac obiectul teologiei; celelalte, al fizicii.
         Obiectul fizicii este lucrul în mişcare. Fizica lui Aristotel fiind în fond o teorie a mişcării, filosoful
stabileşte patru tipuri de mişcare: substanţială, calitativă, cantitativă şi locală. Mişcarea locală este o mişcare
de deplasare în spaţiu, iar cea circulară este proprie numai lumilor sublunare. Universul este unic, finit ,
perfect şi etern: n-a avut un început şi nu va avea un sfârşit. Eterne sunt şi elementele lumii, şi specia umană, şi
speciile animale.
         După filozofie şi fizică, a treia şi ultima ştiinţă teoretică este matematica, ştiinţă care studiază cantitatea
numerică (aritmetica) sau cantitatea în sensul extensiunii, plane sau în spaţiu (geometria). Infinit, pentru
Aristotel nu există, decât un infinit „potenţial”. Totul este „divizibil în părţi divizibile la rândul lor”: această
definiţie aristotelică stă la baza calculului infinitezimal.
         Aristotel a modelat şi structura logicii (pe care el o numeşte „analitică”) după structura matematicii: ca o
ştiinţă perfect demonstrativă. Lucrările sale în domeniul logicii sunt cunoscute sub numele generic
de ORGANON („instrument”, de cercetare ştiinţifică). Dând acestei discipline o sistematizare unitară şi într-un
spirit foarte riguros, el stabileşte cele 10 „categorii” sau determinări ale fundamentale ale gândirii (esenţă,
cantitate, calitate, relaţie, loc, timp, posibilitate, etc.); cele 4 tipuri fundamentale de propoziţii ( combinând
distincţiile „afirmativ-negativ” şi „universal-particular”); cele 3 principii fundamentale ale logicii (principiul
identităţii, al non-contradicţiei şi al terţiului exclus); inducţia li silogismul – cu cele 3 figuri şi cele 3 tipuri de
silogism; în fine, principiile logice ale oricărei ştiinţe (definiţiile, axiomele, ipotezele şi postulatele), totul în
logica lui Aristotel este formulat cu o precizie şi o claritate matematică.
         În mod deosebit l-a pasionat pe Aristotel biologia. CERCETARE ASUPRA ANIMALELOR, PĂRŢILE
ANIMALELOR şi GENERAŢIUNEA ANIMALELOR sunt primele opere cu adevărat ştiinţifice de zoologie. Aristotel
formulează aici conceptul de organ şi stabileşte principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării lor
reciproce. În clasificare sistematică şi în observaţiile sale el face continuu comparaţii între diferite animale pe
care le-a disecat, fundând astfel şi anatomia comparată şi embriologia comparată. Aristotel doar aminteşte
sistemul muscular şi cel nervos, iar organul central pentru el era inima; în schimb cunoştea fenomenul
atavismului. El a formulat şi teoria, acceptată timp de multe secole, despre „generaţia spontanee”, apariţia
vieţuitoarelor din materia umedă în descompunere; teorie care n-a putut fi infirmată, experimental, decât două
mii de ani mai târziu.
         În seria lucrărilor de biologie poate fi inclus şi  TRATATUL DESPRE SUFLET, întrucât Aristotel considera
sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin funcţia sa vegetativă şi prin funcţia senzitivă), în
parte a intelectului (prin funcţia intelectivă a sufletului raţional). Aceste trei grade ale sufletului – vegetativ,
senzitiv, intelectiv – fiind trei forme ale unei unităţi indisolubile, evident că nu se poate susţine, după Aristotel,
teza despre imoralitatea sufletului. Pe de altă parte, anumite consideraţii ale lui Aristotel despre suflet se extind
şi în domeniul propriu-zis al psihologiei. Pe lângă cele 5 simţuri el concepe şi un organ de simţ comun, care
distinge între percepţiile unor simţuri diferite (de exemplu, distinge un sunet de o culoare). De asemenea,
Aristotel vorbeşte de imaginaţie – care produce imagini independent de percepţiile simţurilor – şi de opinii,
care sunt tot nişte produse ale imaginaţiei, dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor. Imaginile furnizate
de imaginaţie sunt apreciate de intelect ca fiind adevărate sau false, bune sau rele, apreciere în funcţie de care
sufletul intelectiv le aprobă sau le respinge. Aristotel deosebeşte simpla „capacitate” de a înţelege ( INTELECT
POTENŢIAL) de totalitatea noţiunilor ce pot fi cunoscute de INTELECTUL ACTUAL.
         Cu etica, părăsim – după Aristotel- domeniul ştiinţelor teoretice, al ştiinţelor adevărate, deci al ştiinţelor
„necesarului”, pentru a trece în domeniul „posibilului”, deci al activităţii practice, al activităţii umane
(domeniul căruia îi aparţine, apoi, şi politica). Activitatea umană poate fi „acţiune” – care îşi are scopul în sine
însăşi (ca etica sau politica); sau poate fi „producţie” – activitate în vederea realizării unui bun, unui obiect,
chiar şi artistic (ca, de exemplu, poezia). Orice activitate are un scop. Sunt scopuri urmărite în vederea altor
scopuri; dar scopul care trebuie urmărit pentru el însuşi este binele, care procură fericirea; iar supremul bine –
totodată şi datoria specifică, proprie omului – este exercitarea raţiunii; ceea ce înseamnă practicarea ştiinţei, a
artei, a prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei, cu alte cuvinte – virtutea. Virtutea, după el înseamnă alegerea şi
urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. Virtutea superioară este justiţia, deci
supunerea la legi. Iar forma supremă a virtuţii este a te edifica cercetării ştiinţifice, activitate care îi asigură
celui înţelept o viaţă senină.
         Dar omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii. Omul nu poate fi cunoscut
şi definit decât în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii, căci omul este prin definiţie o fiinţă socială. 
Ştiinţa vieţii sociale – politica- îi stabileşte Statului şi atribuţia de a se ocupa de educaţia morală a cetăţenilor
săi. Această educaţie trebuie să fie asigurată în mod egal tuturor (cu excepţia sclavilor), şi să vizeze realizarea
unei vieţi pacifice şi virtuoase. Cele trei forme de guvernare prezintă şi riscul eventualelor degenerări:
monarhia în tiranie, aristocraţia în oligarhie, democraţia în demagogie. Oricare din aceste forme este bună –
dacă evită aceste degenerări. O formulă unică, de stat ideal – aşa cum a imaginat-o Platon – nu poate fi
propusă. Cea mai bună formă de guvernare este cea care se adaptează condiţiilor istorice respective şi firii
oamenilor. De reţinut este că Aristotel, ajutat de discipolii săi, a fost cel dintâi care a studiat şi a expus
constituţiile a 158 de state greceşti (s-a păstrat numai scrierea sa asupra constituţiei ateniene). Această
cercetare a stat la baza teoriilor expuse în lucrarea sa POLITICA.
         Aristotel, autorul POETICII, din care s-a păstrat doar prima carte, referitoare la teatru, are şi în problema
artei o poziţie fundamental opusă poziţiei platonice. În loc să condamne arta, cum făcuse Platon, pentru că s-ar
limita doar să copieze fiinţele, faptele şi lucrurile, deci să „copieze copiile” ideilor eterne, Aristotel susţine că
arta – care este o reprezentare transfigurată de artist a realităţii, având un scop şi un efect moralizator – îl ajută
pe om să vadă legătura dintre lucruri şi să pătrundă sensul profund al faptelor. Prin aceasta, arta – cum este
cazul tragediei – „săvârşeşte purificarea” de patimi, „stârnind în sufletul spectatorului mila şi frica”. Artistul
sesizează şi prezintă relaţiile intime ideale existente între lucruri. „Rostul poetului nu este de a povesti lucruri
întâmplate cu adevărat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea întâmpla” – precizează Aristotel. Istoricul şi poetul se
deosebesc „prin aceea că unul povesteşte întâmplări care au avut loc, iar celălalt, întâmplări care ar putea să se
petreacă. De aceea, poezia este mai filosofică şi mai aleasă decât istoria; căci poezia povesteşte mai mult ceea
ce e general, pe când istoria, ceea ce e particular” (POETICA ,9,1451 b).
         Influenţa lui Aristotel de-a lungul veacurilor a fost excepţională. Şcoala sa, LYCEUL, a continuat sub
conducerea lui Teofrast (cca 371- cca 288 î.e.n.) şi a lui Eudem din Rodos, comentator al lui Aristotel şi autor
a trei ISTORII – a geometriei, a aritmeticii şi a astronomiei. Adunat în sec. I e.n., operele lui Aristotel au fost
studiate de renumiţi comentatori din următoarele veacuri. În epoca Renaşterii influenţa lui Aristotel a cedat
locul lui Platon; dar în unele domenii (al ştiinţelor naturale, al poeticii, al teoriei cunoaşterii şi în special al
logicii) autoritatea teoriilor aristotelice s-a menţinut chiar până acum două secole.

Filosofia medievală și a Renașterii.

Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală sau Evul Mediu, perioada ce durează

aproximativ de la căderea Imperiului Roman de Apus în secolul 5 până la Renașterea din secolul 16. Filosofia
medievală, înțeleasă ca proiect de investigație filosofică independentă, a apărut în Baghdad, la mijlocul
secolului 8, și în Franța, la curtea lui Carol cel Mare, în ultimul sfert al secolului 8.[1] Este în parte definită ca
proces de redescoperire a culturii antice dezvoltată în Grecia și Roma în perioada clasică, și în parte de nevoia
de a aplica problemele teologice și doctrina sacră în conexiune cu învățătura profană.
Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale: prima perioadă începe în  Evul
Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când lucrările lui Aristotel și Platon erau păstrate și cultivate, și
'epoca de aur', a secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora culmii recuperării  filosofiei
antice, alături de recepționarea comentatorilor arabi și progresele semnificative în domeniul filosofiei
religiei, logicii și metafizicii.
Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar de gândirea Occidentului acelui
timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină, apărută și dezvoltată în răsărit, în Bizanț.
Filosofia medievală are caracter teologic. Cu excepții posibile precum Avicenna și Averroes, gânditorii
medievali nu s-au considerat ei înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitori
antici pagâni precum Platon și Aristotel.[4] Oricum, teologia lor a folosit metode și tehnici logice ale
filosofilor antici pentru a adresa întrebări teologice grele și a afirma puncte doctrinare.  Toma de Aquino,
urmându-l pe Petru Damiani, a susținut că filosofia este slujinca teologiei (ancilla theologiae).[5]
Cele trei principii ce fundamentează toată lucrarea lor sunt folosirea logicii,  dialectica și analiza în scopul
descoperirii adevărului, cunoscute ca ratio, respect pentru perspicacitatea filosofilor antici, în particular pentru
Aristotel, respect pentru autoritatea lor (auctoritas) și obligația de a coordona înțelegerea filosofiei cu
învățătura și revelația (concordia) teologică.[6]
Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința versus
rațiunea. Avicenna și Averroes s-au aplecat mai mult spre partea rațiunii. Augustin a afirmat că niciodată n-ar
permite investigațiilor sale filosofice să treacă mai presus de autoritatea lui Dumnezeu.[7] Anselm a încercat
să lupte împotriva a ceea ce a văzut ca fiind în parte atac asupra credinței, cu o abordare ce permite și credința,
și rațiunea.[8] Soluția augustiniană la problema credință/rațiune este: (1) crede, iar apoi (2) caută să înțelegi.
O etapă importantă în dezvoltarea gândirii filozofice este filosofia Renașterii. Acesta a abordat o gamă largă
de probleme legate de diferite aspecte ale vieții naturale și sociale. Ea a avut o mare influență asupra
dezvoltării în continuare a culturii și filozofiei. Epoca Renașterii, care acoperă perioada de la XIV până la
începutul secolelor XVII, se încadrează în ultimele secole de feudalism medieval. Când spiritul creator al
Renașterii a dispărut, conceptul de umanism a rămas în cultură ca o desemnare a disciplinelor științifice
angajate în înțelegerea lumii interioare a omului. Apare astfel termenul - umanități. Ideea Renașterii are ca
scop înțelegerea omului însuși în relația sa cu lumea. Zeitatea nu a fost refuzată, dar pământeanul l-a întunecat.
O trăsătură specifică a filozofiei Renașterii este depersonalizarea lui Dumnezeu. Fie se dizolvă în natură
(„natura este Dumnezeu în lucruri”, a repetat Bruno), fie lumea este cufundată în Dumnezeu (N. Kuzansky).
Un astfel de panteism și izozoism a înzestrat natura cu capacitatea de a crea creativitate inconștientă, propriul
„limbaj”, a cărui înțelegere a inspirat speranța pentru cunoașterea și schimbarea acestei lumi. De aici provine
„magia naturală”, astrologia și alchimia sunt foarte populare.
Filosofia Renașterii (din franceză. Renaștere - renaștere, renaștere) acoperă perioada din secolul al XIV-lea. în
prima jumătate a secolului XVII. În această perioadă în Europa de Vest a existat o tranziție de la Evul Mediu
la Timpul Nou, relațiile capitaliste au apărut și statele naționale s-au conturat. Odată cu aceasta, cultura
seculară urbană apare, asociată, în primul rând, cu renașterea interesului pentru cultura antică și, în al doilea
rând, cu apariția unei noi culturi a popoarelor din vestul Europei.La nivel sistemic, construcțiile filosofice
renascentiste sunt inferioare atât filozofiei antice, cât și celei medievale. Construcțiile filosofice ale antichității
au fost aduse în sistemul Plotinus, iar viziunile filozofice ale Evului Mediu au fost unite de Thomas Aquinas.
Dar nu există un gânditor care să poată produce o lucrare similară în Renaștere. Aparent, aceasta a fost o
consecință a stării gândirii filozofice cele mai renascentiste, necesitând nu atât o sistematizare a ideilor
filozofice, cât un studiu cuprinzător al omului, afirmarea independenței și activității sale creative. Renașterea
nu a părăsit marile sisteme filozofice, cu toate acestea, a fundamentat ideea de încredere în mintea naturală a
omului și a pus bazele unei filozofii libere de premise religioase și filozofice.

Filosofia moderna. Metodele cunoaşterii ale lui

F.Bacon. Rationalismul lui r descartes
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a secolului 17, iar
acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu trebuie confundată
cu modernismul), deși are niște caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia mai veche. [1]
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei moderne. Câți
dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă un subiect de dezbatere; de
asemenea, se poate considera că modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită
de postmodernitate, după cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să
răspundă la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie modernă”.
Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene Descartes până la începutul secolului
20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.
Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt împărțite în două
grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și Germania, susțineau că cunoașterea trebuie
să înceapă de la anumite „idei înnăscute” în minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch
Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas Malebranche. „Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea trebuie
să înceapă cu experiența senzorială. Figuri majore pe această linie de gândire sunt John Locke, George
Berkeley și David Hume (Acestea sunt categoriile retrospective, pentru care Kant este în mare măsură
responsabil.) Etica și filosofia politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești
filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri din filosofia
politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care pretindea să
aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept, Kant n-a izbutit complet în
terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă filosofică în Germania începutului
secolului 19, începând cu idealismul german. Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și
mintea trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu lucrarea lui  Georg
Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este rațional; raționalul este real.”
Deși contribuțiile intelectuale ale lui Descartes au fost extrem de numeroase și substanțiale, dedicând
lucrări și tratate matematicii (algebrei, geometriei, numerelor complexe), fizicii și muzicii, totuși
influența sa dominantă a rămas în filozofie, și mai exact în formularea curentului filozofic
al cartezianismului de care se leagă numele său. De aceea, deloc întâmplător, cartezianismul
rămâne unul din curentele de gândire dominante pe toată cea de-a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, fiind continuat, pe plan metafizic, de Spinoza și Leibniz. Trăind în epoca nașterii științei
moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu
scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.
Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor
existente și inventarierea cât mai exactă a rezultatelor științei. Astfel obține o clasificare ân funcție de
trei criterii (ce presupun "diviziunea sufletului") - memoria, imaginația, rațiunea. Istoria naturală sau
civilă este o știință a memoriei, poezia narativă sau dramatică și parabolică este o știință a
imaginației. Pentru științele rațiunii (domeniul filosofiei), există o clasificare mai amănunțită și anume:
filosofia primă (știința axiomelor), știința despre Dumnezeu (teologia), știința despre natură
(speculativă: fizica-cauze materiale și eficiente; metafizică-cauze formale și finale), știință despre om
(practică: mecanica; magia naturală-arta invențiilor), continuând cu domeniul logicii, morala. Al
doilea pas constă în eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii,
denumite de el idoli (ai tribului, care țin de natura umană și se pot clasifica în simțuri și intelect;
ai peșterii, determinați de educația fiecărui om, are un caracter individual; ai forului sau pieții publice,
prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală, cu societatea; ai teatrului,
generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice bazate pe eleganță și coerență). Ultima
treaptă reprezintă elaborarea unei metode, iar aceasta va fi metoda inductiv-experimentală, ântrucât
filosoful consideră că prin deducție, premisele sunt neverificabile. Inducția este simplă, și pornește de
la fapte din experiența curentă, neanalizată sau curentă atunci când pornește de la fapte verificate,
organizate.
Menționăm descrierea unui tabel al esenței și prezenței (cazuri în care o natură simplă se manifestă -
ce cauzeaza?), tabel al deviației sau absenței (cauze în care natura simplă e alterată sau lipsește) și un
tabel al gradelor sau comparației (cazuri în care natura simplă variază, astfel încât se pot identifica
grade de variații ce se pot compara).

Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și
constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică,
rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum
Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea analizei, comparației, observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură materială,
iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple forme de
mișcare și a diversității calitative a naturii.

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17]

[18] Königsberg, Prusia[19] – d. 12 februarie 1804,[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][13][14][15][16][17]
[18] Königsberg, Prusia[20]) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria
culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra
dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat
sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui
au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele
lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui
Kant. Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o
constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care
cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele
două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René
Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop,
Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul
derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție
senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este
nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.
Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un
caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a
priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația:
"acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de
cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și
cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice, care constituie
realitatea și evoluția sa. Această filozofie este în mod esențial determinată de noțiunea
de "dialectică", care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care
guvernează existența lumii sau, după Hegel, istoria "Ideii", care după ce s-a exteriorizat în natură,
revine la sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut
identic: artă, religie, filozofie.
DialecticaMODIFICARE
Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din
dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o
reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește
trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra
contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude
trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această
mișcare reprezintă existența în totalitate.

Fenomenologia spirituluiMODIFICARE
După Hegel, fenomenologia este "știința experienței conștiinței". În acestă operă se descrie evoluția
progresivă și dialectică a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de
sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care "noțiunea corespunde obiectului și
obiectul noțiunei". Fenomenologia începe deci prin descrierea conștiinței în general, opusă unui
obiect. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care
unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin
eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea
esenței integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

Fenomenologia este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea.

1. Iluminismul lui M.Cogălniceanu şi L.Blaga.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic
de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al
României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe
ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind
un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al  prințului Mihail Sturdza, în
același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună
cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.X
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în
conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul
1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției  Dorințele
partidei naționale din Moldova.X
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi
pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat
un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza,
prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.X
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor
mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză
politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru
implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor
cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal , dar mai înainte de asta, a jucat
un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a
dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă,
președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.X
În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna
februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita
separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României a obținut recunoaștere
internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constituție.
[84] În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în
guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit
să-l convingă pe Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman.
[83] Poetul, care fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit
unul dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților. [83]X
Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au rămas la
un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit întâmplător și, fără a
schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile. [85] În ziua de 27 mai 1873, Kogălniceanu,
împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte personalități, au participat la înmormântarea
ui Cuza la Ruginoasa.[86] Ulterior, Kogălniceanu a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar
[proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din
istoria României”.[3]X
El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o
ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a inițiat
convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții,  Ion Brătianu, Dimitrie
Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în București, la
locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman.[87] La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat
înființarea Partidului Național Liberal—așa-numita Coaliție a lui Mazar Paşa.[87] Kogălniceanu a devenit
adversar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea
liberă și independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului,
Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și academice,
fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de publicația antiliberală
a acesteia, Timpul.[88] Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția față de convenția comercială
semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă pentru cea din urmă, susținându-i
exporturile și care, susțineau ei, ducea industria românească la ruină. [89] Un guvern național-liberal a
denunțat ulterior acest acord în 1886.[89]X

Interpretările istorice ale cunoaşterii umane.

După cum am văzut încă în lecţia introductivă, teoria cunoaşterii apare ca o dezvoltare a
celei de-a doua laturi a problemei fundamentale a filozofiei, şi anume, ca un răspuns la
întrebarea dacă gîndirea noastră este în stare să cunoască lumea reală 1. Această
întrebare globală a fost de-a lungul istoriei gîndirii descompusă într-un şir de întrebări
parţiale, pentru care s-au propus răspunsuri extrem de diferite. X
În mod firesc, filozofii s-au întrebat, mai întîi, ce cunoaştem sau, altfel spus, care
este obiectul cunoaşterii ? Cunoaştem lumea fizică, reală sau sîntem prizonierii propriilor
noastre senzaţii şi reprezentări, dobîndite în contact cu obiectele lumii externe ? Prima
soluţie a fost apărată, cu argumente şi mijloace diferite, de filozofiile materialiste ; cea
de-a doua a reprezentat, în toate timpurile, poziţia idealismului subiectiv în gnoseologie ;
în sfîrşit, s-a manifestat, de la Platon pînă la Hegel, şi o altă poziţie fundamentală, cea a
idealismului obiectiv, care susţine că obiectul cunoaşterii îl constituie orizontul
conceptelor şi ideilor, distinct deopotrivă de lumea obiectelor fizico-naturale şi de
obiectivitatea agentului cunoscător. Aşadar, un prim criteriu de diferenţiere a teoriilor
gnoseologice îl reprezintă interpretarea obiectului cunoaşterii.
Construcţiile şi interpretările gnoseologice se deosebesc între ele s: prin modul cum
înţeleg formele şi procedeele de cunoaştere, geneza cunoştinţelor umane, raportul
dintre individual şi social în cunoaştere. Ele se mai diferenţiază după modul cum definesc
conceptul de adevăr și căile de instituire a cunoştinţelor adevărate, după ponderea şi
rolul pe care îl acordă practicii sau activităţilor umane în delimitarea obiectului
cunoaşterii, verificarea cunoştinţelor adevărate şi elaborarea construcţiilor teoretice.
De la Aristotel pînă la Russell, orice teorie gnoseologică a trebuit să se pronunţe asupra
genezei sau producerii cunoştinţelor umane. În această problemă, istoria filozofiei
cunoaşte două orientări fundamentale : senzualismul şi
raţionalismul. Senzualismul, reprezentat în epoca modernă îndeosebi de Condillac,
afirmă provenienţa tuturor cunoştinţelor umane în contactul senzorial cu obiectele lumii
externe. Nu există nimic în intelect care să nu fi fost mai întîi în simţuri, proclamă un
cunoscut dicton al orientării senzualist-empiriste. Dimpotrivă, raţionalismul vede în
puterea de judecată, în normele şi structurile gîndirii logice cauza ultimă a cunoştinţelor
umane.
Conceptul central al teoriei cunoaşterii este noţiunea de adevăr. Mai întîi, teoriile
gnoseologice trebuie să se pronunţe asupra faptului dacă subiectul sau agentul uman
poate ajunge sau nu la cunoştinţe adevărate. Filozofiile care au contestat posibilitatea
fiinţei umane de a cunoaşte, de a ajunge la adevăr se numesc agnostice. Cele care susţin
că nu sîntem îndreptăţiţi nici să afirmăm, nici să negăm o teză şi că trebuie să ne abţinem
de la asertarea oricărei propoziţii aparţin scepticismului. În sfîrşit, chiar între filozofiile
care afirmă posibilitatea cunoaşterii lumii, există mari deosebiri din punctul de vedere al
formelor şi operaţiilor prin care se realizează cunoaşterea, al modului în care se
defineşte conceptul de adevăr.
Teoriile despre cunoaştere sînt tot atît de vechi ca şi filozofia însăşi. Definirea adevărului
şi explicarea mecanismului cunoaşterii au fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor
în antichitatea greacă, ale lui Descartes şi Leibniz, ale lui Locke şi ale lui Hume, ale lui
Kant şi ale lui Hegel şi — evident — ale clasicilor filozofiei marxiste.
În epoca noastră, cînd activitatea de cercetare ştiinţifică a devenit îndeletnicirea
cotidiană a unui număr important de oameni, cînd ştiinţa a fost instituţionalizată şi
statele se preocupă centralizat de organizarea şi valorificarea rezultatelor cercetării, cînd
întreaga populaţie activă este solicitată să-şi extindă continuu sfera cunoştinţelor şi
aptitudinilor practice, este de maximă importanţă elaborarea unei teorii corecte despre
mecanismul şi formele cunoaşterii umane.
În prezent, în dezvoltarea gnoseologiei se conturează două tendinţe. Asistăm, pe de o
parte, la elaborarea unor teorii gnoseologice de mură, adecvate unora sau altora dintre
ştiinţele particulare (cum ar fi, de exemplu, matematica, fizica, biologia, ştiinţele
experimentale, sau — chiar mai specializat — mecanica cuantică, genetica, ştiinţele
tehnice etc.). În acest caz, teoriile gnoseologice se ocupă de particularităţile demersului
teoretic creator în fiecare dintre aceste discipline, de modul lor de organizare în sisteme
teoretice, de structura şi funcţiile logice ale sistemului de semne utilizat. Pe de altă parte,
putem sesiza în teoria contemporană despre cunoaştere preocuparea de a degaja unele
note generale ale actului cognitiv, formele şi metodele de cunoaştere, rolul sistemelor de
semne în dobîndirea şi prelucrarea cunoştinţelor, comunicarea şi socializarea
performanţelor agentului cunoscător.
Prima direcţie face total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, reprezintă —
după expresia unui filozof contemporan — o „epistemologie fără subiect cunoscător“. Ea
se ocupă de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată în semnele şi structurile
lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul evenimentelor lumii fizice,
biologice sau sociale. Analiza acestor structuri lingvistico-teoretice, cercetarea
proprietăţilor lor logico-deductive, sintactice şi semantice poartă numele
de epistemologie a ştiinţelor particulare. Vorbim astfel de o epistemologie sau de o
filozofie a matematicii, de o epistemologie a ştiinţelor experimentale, a ştiinţelor
tehnice, a celor medicale, sociale etc.