Ministerul Educației,Culturii și Cercetării

Colegiul de Ecologie

Disciplina: Filosofia

Tema: INTRODUCEREA IN STUDIUL FILOSOFIEI

A elaborat: Labanov Alexandra,

Gr.T-042
A verificat : Semeniuc Iurii

Chisinau 2020
 Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală sau Evul Mediu, perioada
ce durează aproximativ de la căderea Imperiului Roman de Apus în secolul 5 până la Renașterea din
secolul 16. Filosofia medievală, înțeleasă ca proiect de investigație filosofică independentă, a apărut în
Baghdad, la mijlocul secolului 8, și în Franța, la curtea lui Carol cel Mare, în ultimul sfert al secolului 8.
Este în parte definită ca proces de redescoperire a culturii antice dezvoltată în Grecia și Roma în perioada
clasică, și în parte de nevoia de a aplica problemele teologice și doctrina sacră în conexiune cu învățătura
profană.
Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade principale: prima perioadă
începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în secolul 12, când lucrările lui Aristotel și Platon erau
păstrate și cultivate, și 'epoca de aur', a secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora
culmii recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea comentatorilor arabi și progresele
semnificative în domeniul filosofiei religiei, logicii și metafizicii.
Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar de gândirea
Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină, apărută și dezvoltată în răsărit, în
Bizanț.
Epoca medievală a fost tratată cu dispreț de umaniștii Renașterii, care au văzut în ea o perioadă 'de
mijloc' barbară, între epoca clasică a culturii grecești și romane și renașterea culturii clasice. Istoricii
moderni consideră că epoca medievală a fost una a unei dezvoltări filosofice puternic influențată de
teologia creștină. Unul dintre cei mai notabili gânditori ai epocii, Toma de Aquino, niciodată nu s-a
considerat pe el însuși filosof și a criticat filosofii.
Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt relația dintre credință și rațiune, existența și
simplitatea lui Dumnezeu, scopul teologiei și metafizicii, problema cunoașterii, cea a universalelor și cea
a individuației.
Filosofia medievală are caracter teologic. Cu excepții posibile precum Avicenna și Averroes,
gânditorii medievali nu s-au considerat ei înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitori antici pagâni
precum Platon și Aristotel.] Oricum, teologia lor a folosit metode și tehnici logice ale filosofilor antici
pentru a adresa întrebări teologice grele și a afirma puncte doctrinare. Toma de Aquino, urmându-l pe
Petru Damiani, a susținut că filosofia este slujinca teologiei (ancilla theologiae).
Cele trei principii ce fundamentează toată lucrarea lor sunt folosirea logicii, dialectica și analiza în
scopul descoperirii adevărului, cunoscute ca ratio, respect pentru perspicacitatea filosofilor antici, în
particular pentru Aristotel, respect pentru autoritatea lor (auctoritas) și obligația de a coordona înțelegerea
filosofiei cu învățătura și revelația (concordia) teologică.]
Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința versus rațiunea.
Avicenna și Averroes s-au aplecat mai mult spre partea rațiunii. Augustin a afirmat că niciodată n-ar
permite investigațiilor sale filosofice să treacă mai presus de autoritatea lui Dumnezeu.] Anselm a încercat
să lupte împotriva a ceea ce a văzut ca fiind în parte atac asupra credinței, cu o abordare ce permite și
credința, și rațiunea.] Soluția augustiniană la problema credință/rațiune este: (1) crede, iar apoi (2) caută să
înțelegi.

Filosofia antică reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței prin care lumea este
interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale antichității, precum: China, India,
Mesopotamia, Grecia, Roma etc

Filosofia antică indiană

În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar primii filosofi
au fost preoții care au promovat o gândire filosofică formată din concepte bazate pe
gândirea rațională și pe credința mistică, adică o teosofie, pe care indienii o numeau Arya.
 Izvoarele teoretice ale gândirii filosofice indiene antice se regăsesc în literatura
vedică, compusă dintr-o serie de cărți sfinte, la care aveau acces doar preoții, numite vede
(veda în limba sanscrită înseamnă știință, cunoaștere). Literatura vedică s-a dezvoltat pe
parcursul a nouă secole și se împarte în câteva grupe de texte:

 Samhita divizată în patru cărți:

o Sama Veda - cartea cântecelor de laudă;
o Rig Veda - cartea imnurilor;
o Atharva Veda - cartea descântecelor;
o Yajur Veda - cartea invocațiilor de sacrificiu.
 Brahmanele care conțin comentarii ale preoților brahmani asupra vedelor.
 Aranyakale sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale
Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte
materiale adiționale.
 Upanișadele care conțin idei despre geneza universului și despre substanța
universală.
Școli filosofice care respectă vedele

 Samkhya
 Yoga
 Nyaya
 Vaisheshika
 Mimamsa
 Vedanta
Budismul
Budismul deși nu este o filosofie, în adevăratul sens al cuvântului, atinge de multe
ori probleme specifice filosofiei, precum: acceptarea existenței, acceptarea unei lumi a
durerii, a ignoranței, a dorinței. Buddha consideră că dacă totul este iluzie și suferință,
atunci rezultă că este falsă admiterea unui sine, a permanenței și a veșniciei, cu sensurile
descrise de brahmanism. Viziunea asupra Universului se subscrie ideii că acesta stă sub
cinci categorii de fenomene:

 ansamblul aparențelor sau lucrurilor materiale, al simțurilor și al obiectelor

lor;
 senzațiile, rezultate din contactul obiectelor cu organele de simț;
 percepțiile și noțiunile care sunt rezultat al cunoașterii de mai înainte;
 activitatea psihică conștientă și inconștientă;
 gândurile, deci cunoștințele cu sens ordonator.
Jainismul
O doctrină filosofico-religioasă despre conștiința și cunoașterea adevărată, despre
principii și categorii, corpuri, stadii de dezvoltare spirituală care de asemenea s-a
manifestat împotriva brahmanismului. Conform cu această doctrină, viața și cosmosul au
un început și un sfârșit, dar sufletul este nemuritor. Pentru a ajunge în lumea fericirii,
sufletul trebuie să se elibereze de materie, iar căile posibile ale acestei eliberări sunt:
dreapta credință, dreapta purtare și dreapta cunoaștere, acestea asemănându-se în anumite
privințe cu „calea cu opt răspântii” din budism

Filosofia antică chineză

Începutul filosofiei antice chineze se identifică cu Confucius (numele latinizat al lui
Kong Fu-zi), care a lăsat în urma sa o doctrină etică, elaborând codul normelor morale
privind comportamentul omului față de ceilalți, formarea omului util societății și al omului
superior prin cultivarea celor trei virtuți: inteligența, curajul și generozitatea. În centrul
doctrinei sale morale aflându-se ideea de armonie dintre om și cosmos, iar omul trebuie să
tindă spre perfecțiune și fericire prin respectarea tradițiilor trecutului în scopul de a
îmbunătății prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui Confucius într-o
colecție cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări, Cartea odelor, Cartea schimbărilor,
Memorial de rituri, Cartea muzicii, Cartea edictelor, Analele primăverii și ale toamnei'
etc
O altă mare școală filosofică, înființată de către Lao-tze în China antică, este
taoismul.

Filosofia antică mesopotamiană

Filosofia antică greacă

Scoala din Grecia antică,școala din Milet pune intrebarea inceputului. Ce a fost la
inceput?
Primul gînditor Tales susține ca începutul este substanța,adică există o materie
prima din care apar si dispar lucrurile. Mai apoi această substanță este veșnică, există
mereu.Anume substanța a făcut trecerea de la gîndirea religioasă la gîndirea stiințifică.
Următorul gînditor, Anaximandru, consideră ca această substantă este apeiron
(infinitul)acesta nu are forme concrete adica este nedeterminat dar anume in el se contine
elementele principale cum ar fi apa, aerul,pamantul și cerul. Anaximene sustine ca
substanta primara este apa "lucrurile apar din apa ci in apa se descompun".

Filosofia antică romană

Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din același timp istoric. Grecii,
bunăoară, aveau câteva secole de filosofie și un rafinament de speță rară, când romanii fac
primele gesturi de reconstrucție a lumii după regulile iubirii de înțelepciune. Chiar dacă
am împinge cu mult înapoi, către Ennius, începuturile filosofiei romane, și acestea ar fi
cam la un secol și mai bine după ce grecii intraseră în nemurire cu Platon, cu Aristotel.
Faptul în sine, recunoscut, nu are nimic devalorizant, cum nici invers, arhaicitatea nu
conferă superioritate în mod absolut și, parcă, natural. Fiecare popor intră în istorie în
timpul său, își are timpul său și, deci, șansa sa. Mai devreme nu este un privilegiu și nici
mai tîrziu o privațiune. O cultură este majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici
după „dimensiuni”. Mai înainte, în ordinea importanței, trebuie să treacă alt criteriu,
„calitativ-structural” (Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 262). În urmare, poate fi majoră
sau minoră după cum se construiește, ca un „cosmoid” sau, altfel spus, după șansele pe
care singură și le dă sau și le descoperă de a face, dacă se poate spune așa, concurență
ontologică lumii în sine. Intrând mai târziu în istorie și, încă, în prelungirea celei grecești,
dacă nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia romană nu era, prin condiție, sortită
precarității. Pentru că venea mai târziu și se va fi construit după modelul gândirii grecilor
nu înseamnă că, originar, era fără de șansă ori cu minime posibilități de personalitate.
Vecinătatea Greciei și transmisia culturală puteau fi, abstract vorbind, piedici majore în
calea filosofiei romane. Grecia fascina și descuraja. Grecia, așadar, era foarte aproape de a
fi, pentru romani, zicând după Gauguin, păcatul. Eșecul romanilor, ca și al grecilor, căci o
filosofie mimetică ar fi fost o înfrângere și pentru unii și pentru alții, eșecul, prin urmare,
este făcut imposibil mai întâi de către filosofii eleni.