Filosofia in

Antichitate

1
 Cuprins

 1Filosofia antică indiană

o 1.1Școli filosofice care respectă vedele
o 1.2Budismul
o 1.3Jainismul
 2Filosofia antică chineză
 3Filosofia antică greacă
 4Filosofia antică romană
 5 Filosofia iraniană
 6 Filosofia evreiască

2
 Filosofia antică reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței prin care
lumea este interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale antichității, precum:
China, India, Mesopotamia, Grecia, Roma etc

Filosofia antică indiană

În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar primii filosofi au fost
preoții care au promovat o gândire filosofică formată din concepte bazate pe gândirea
rațională și pe credința mistică, adică o teosofie, pe care indienii o numeau Arya.
Izvoarele teoretice ale gândirii filosofice indiene antice se regăsesc în literatura vedică,
compusă dintr-o serie de cărți sfinte, la care aveau acces doar preoții,
numite vede (veda în limba sanscrită înseamnă știință, cunoaștere). Literatura vedică s-a
dezvoltat pe parcursul a nouă secole și se împarte în câteva grupe de texte:

 Samhita divizată în patru cărți:

o Sama Veda - cartea cântecelor de laudă;
o Rig Veda - cartea imnurilor;
o Atharva Veda - cartea descântecelor;
o Yajur Veda - cartea invocațiilor de sacrificiu.
 Brahmanele care conțin comentarii ale preoților brahmani asupra vedelor.
 Aranyakale sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor,
care includ discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte materiale adiționale.
 Upanișadele care conțin idei despre geneza universului și despre substanța universală.
Școli filosofice care respectă vedele

 Samkhya
 Yoga
 Nyaya
 Vaisheshika
 Mimamsa
 Vedanta
Budismul
Budismul deși nu este o filosofie, în adevăratul sens al cuvântului, atinge de multe ori
probleme specifice filosofiei, precum: acceptarea existenței, acceptarea unei lumi a durerii, a
ignoranței, a dorinței. Buddha consideră că dacă totul este iluzie și suferință, atunci rezultă că
este falsă admiterea unui sine, a permanenței și a veșniciei, cu sensurile descrise de
brahmanism. Viziunea asupra Universului se subscrie ideii că acesta stă sub cinci categorii de
fenomene:

 ansamblul aparențelor sau lucrurilor materiale, al simțurilor și al obiectelor lor;

 senzațiile, rezultate din contactul obiectelor cu organele de simț;
 percepțiile și noțiunile care sunt rezultat al cunoașterii de mai înainte;
 activitatea psihică conștientă și inconștientă;
 gândurile, deci cunoștințele cu sens ordonator.

3
Jainismul
O doctrină filosofico-religioasă despre conștiința și cunoașterea adevărată, despre principii și
categorii, corpuri, stadii de dezvoltare spirituală care de asemenea s-a manifestat împotriva
brahmanismului. Conform cu această doctrină, viața și cosmosul au un început și un sfârșit,
dar sufletul este nemuritor. Pentru a ajunge în lumea fericirii, sufletul trebuie să se elibereze
de materie, iar căile posibile ale acestei eliberări sunt: dreapta credință, dreapta purtare și
dreapta cunoaștere, acestea asemănându-se în anumite privințe cu „calea cu opt răspântii” din
budism

Filosofia antică chineză

Începutul filosofiei antice chineze se identifică cu Confucius (numele latinizat al lui Kong Fu-
zi), care a lăsat în urma sa o doctrină etică, elaborând codul normelor morale privind
comportamentul omului față de ceilalți, formarea omului util societății și al omului superior
prin cultivarea celor trei virtuți: inteligența, curajul și generozitatea. În centrul doctrinei sale
morale aflându-se ideea de armonie dintre om și cosmos, iar omul trebuie să tindă spre
perfecțiune și fericire prin respectarea tradițiilor trecutului în scopul de a îmbunătății
prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui Confucius într-o colecție
cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări, Cartea odelor, Cartea schimbărilor, Memorial de
rituri, Cartea muzicii, Cartea edictelor, Analele primăverii și ale toamnei' etc
O altă mare școală filosofică, înființată de către Lao-tze în China antică, este taoismul.
Concepțiile filozofice antice chineze despre inteligență diferă semnificativ de cele din tradiția
occidentală antică, dar și de concepțiile occidentale contemporane. Înțelegerea acestor
concepții chinezești antice despre inteligență ne poate ajuta să înțelegem mai bine cum o
cultură foarte importantă – cultura chineză – influențează gândirea și comportamentul
oamenilor și ne poate ajuta, de asemenea, să ne lărgim, să aprofundăm, precum și să ne
reexaminăm concepțiile proprii despre inteligență.

Evaluăm continuu inteligența reciprocă: a potențialilor angajați la interviuri, a potențialilor

studenți la interviurile de admitere la facultate, a potențialilor parteneri conjugali, precum și în
multe alte situații. Cum facem astfel de judecăți?

Unii psihologi care studiază inteligența au abordat această întrebare cercetând concepțiile
oamenilor – numite și teorii implicite – despre inteligență. Deși oamenii pot fi de acord că
inteligența cuprinde abilitățile mentale necesare pentru adaptarea la mediul înconjurător, este
posibil să nu fie de acord cu privire la ceea ce este implicat într-o astfel de adaptare, în care
teoriile implicite au un rol de jucat. Aceste teorii sunt structurile organizate de cunoștințe pe
care le purtăm în capul nostru, care ne ghidează în evaluarea pe care o facem cu privire la cine
este mai mult și cine este mai puțin inteligent. Oamenii nui numai că au astfel de teorii
implicite, dar le și folosesc pentru a judeca pe alții.

Pentru aceasta, se poate susține că psihologii trebuie să-și fi luat ideile de undeva. O
posibilitate este tradiția filosofică înrădăcinată, adesea greu observată, a unei culturi care își
dirijează modul de a gândi despre concepte și categorii indiferent de inteligență sau de orice
altceva. Concepțiile despre inteligență diferă atât între grupurile culturale cât și între grupurile
subculturale, ceea ce sugerează că diferite grupuri pot veni cu antecedente filozofice și alte
invenții culturale diferite pentru a-și susține conceptele de inteligență.

4
Uneori, este dificil pentru membrii unei culturi să înțeleagă de ce membrii unei alte culturi
acționează așa cum o fac. Este ușor să cazi în capcana gândirii că trebuie să existe ceva „în
neregulă” cu membrii celeilalte culturi. Înțelegând diferitele baze filosofice de la care provine
gândirea noastră, precum și a celorlalți, cu toate acestea, putem ajunge la o mai bună
înțelegere a motivului pentru care oamenii gândesc și acționează într-un mod anume. În
special, am putea înțelege mai bine de ce ceea ce ni se pare inteligent poate părea o prostie
pentru membrii altor culturi și invers.

Unul dintre cele mai mari și mai puternice grupuri culturale – atât în ceea ce privește puterea
militară, cât și potențialul economic – este etnia chineză. Având în vedere necesitatea de a
interacționa între ele și în cadrul grupurilor culturale, suntem interesați să înțelegem mai bine
natura și originile credințelor chineze despre ceea ce constituie inteligență. Aceste concepții
ne pot ajuta nu numai să înțelegem și să reexaminăm modurile tradiționale chinezești de
gândire, ci și să ne lărgim și să aprofundăm propriile moduri contemporane de gândire.

Confucianismul și taoismul s-au conturat în jurul dinastiei Chou târzii (551 î.e.n. – c.233
î.e.n.), când o sută de școli de gândire au înflorit. Textele lor originale au devenit clasice în
perioada medievală (960 – 1279).

Înțelegerea bazelor filozofice alternative ale noțiunilor de inteligență ne oferă o bază

importantă pentru înțelegerea atât a diferențelor culturale, cât și a asemănărilor culturale.

Filosofia antică greacă

Scoala din Grecia antică,școala din Milet pune intrebarea inceputului. Ce a fost la inceput?

Primul gînditor Tales susține ca începutul este substanța,adică există o materie prima din care
apar si dispar lucrurile. Mai apoi această substanță este veșnică, există mereu.Anume
substanța a făcut trecerea de la gîndirea religioasă la gîndirea stiințifică. Următorul gînditor,
Anaximandru, consideră ca această substantă este apeiron (infinitul)acesta nu are forme
concrete adica este nedeterminat dar anume in el se contine elementele principale cum ar fi
apa, aerul,pamantul și cerul. Anaximene sustine ca substanta primara este apa "lucrurile apar
din apa ci in apa se descompun".

Cea dintai scoala filosofica greaca s-a constituit la Milet. A fost intemeiata de catre Thales,
filosof, astronom, geometru, inginer si om politic, considerat, datorita cunostintelor sale vaste,
unul din cei sapte intelepti ai lumii. Ganditorii milesieni au fost preocupati de problema
„principiului lumii”. Principiu in greaca se traduce „arche”. Sensurile esentiale, in ceea ce
priveste filosofia, ale acestui termen sunt: „inceput”, sau „origine” a unui lucru, iar apoi
„temei” al lucrului – adica ceea ce este stabil si durabil, mentinandu-se de-a lungul
transformarilor sale. Ambele sensuri ale „principiului” ar fi fost avute in vedere de catre
milesieni.

Putem considera o dubla semnificatie a „arche”-ului, deoarece acesta cuprinde (si indica)
starea initiala din care s-a dezvoltat lumea (in diversitatea ei), dar si temeiul permanent al
existentei lumii, sau „substrat comun” (cum l-ar numi Aristotel). Alti cercetatori moderni au
pus la indoiala ideea de „substrat comun”, considerand ca problema subtratului lumii (al
temeiului substantial al acesteia) este o problema care-l preocupa pe Aristotel, insa nu pe

5
filosofii Scolii milesiene. Acesta este „acuzat” ca ar fi cautat la predecesorii sai raspunsul la o
problema care nu este a lor, ci a lui insusi. Se pare ca acestia indica o implicare a
„cosmologiei”, mai exact, a cosmogoniei, a unei teorii despre originea Universului (substanta
din care el a provenit), si nu considera ca milesienii ar fi avut de-a face cu o ontologie, cu o
teorie generala a existentei (si a substratului acesteia). Cu toate acestea, nu se poate contesta
implicatia ontologica a principiului, din moment ce el nu inseamna numai inceput, ci si punct
final. Sau mai bine spus un sfarsit la care se intorc toate lucrurile de fapt lumea in ansamblu,
la capatul evolutiei sale ciclice.
Dupa aceste idei generale, care-i vizeaza pe toti ganditorii Scolii milesiene, putem trece la
specificarea principiului, asa cum il intalnim in cadrul pitagorismului.

Pitagorismul este o scoala filosofica si stiintifica, o organizatie politica si un ordin religios.

Poarta numele intemeietorului sau, Pitagora din Samos. Pitagora nu pare sa fi scris nimic, din
pacate, insa doctrina filosofica a pitagorismului ne este destul de bine dezvaluita in lucrarile
lui Aristotel si in lucrari ale pitagoricienilor de mai tarziu. Totusi, nu putem stabili in mod
precis ce ii apartine lui Pitagora si ce au adaugat pitagoricienii ulteriori. Ideea filosofica
principala a pitagorismului este ca numerele sunt esenta lucrurilor, iar Universul este un
sistem ordonat si armonios de numere si raporturi. Aristotel ne spune ca, in conceptia
pitagorica, numarul constituie substanta tuturor lucrurilor, ca el ar fi materia lucrurilor. In alta
parte insa, el afirma ca acestia (pitagoricienii) spuneau ca lucrurile constau din imitatia
numerelor, adica numarul ar fi un model, a carei imitatie sunt lucrurile. Greu imi vine sa cred
ca Aristotel nu ar fi observat nepotrivirea dintre cele doua afirmatii: numerele – substanta
iminenta a lucrurilor, iar lucrurile imita numerele.

Putem da vina pe o presupusa evolutie a pitagorismului. Influenta exercitata de ce-a de-a doua
forma a pitagorismului asupra teoriei platoniciene a participarii este evidenta. Sa trecem acum
la analiza mai in detaliu a filosofiei pitagorice. Punctul de plecare, primul principiu, este
Unitatea sau „monada”. Ea este conceputa ca esenta generala a lucrurilor (intrucat orice lucru
este unu). Unitatea este, in acest context, „generatoare” a numerelor. Proprietatile
fundamentale ale numarului sunt paritatea si imparitatea. Unitatea (unu) adaugata unui numar
par genereaza un numar impar, si invers, prin urmare Unitatea contine, in sine, ambele
proprietati.

Mai e interesanta de precizat considerarea ca ceea ce e impar este limitat (finit), iar ceea ce e
par este ne-limitat (infinit). Argumentul este la fel de interesant: reprezentand numerele prin
puncte dispuse in plan, seria numerelor impare genereaza un patrat (considerat figura perfecta
si finita), iar seria numerelor pare, un dreptunghi (figura imperfecta si nedefinita). Din Unitate
am observat ca se nasc numerele, si deci lucrurile, Al doilea principiu este „doimea” sau
„diada nedeterminata” ( „he duas aoristos”).

Diada este nedeterminata deoarece este de ordinul paritatii, deci al nelimitatului, al

nedefinitului (infinitului). Ca si monada, aceasta nu este un numar, ci un principiu al
numerelor. Din aceste doua principiii: monada si doimea nedeterminata – iau nastere
numerele. Iata cum monada, ca principiu activ, introduce determinarea in „he duas aoristos”,
in „doime” si astfel ia nastere „numarul doi” Iar celelalte numere se obtin, normal, prin
adaugarea succesiva a Unitatii. Remarcam aparitia principiului miscarii: fiecare numar ia
nastere prin miscarea inainte a Unitatii (dar aceasta miscare este pur exterioara fata de
conceptul in cauza).

6
Miscarea Unitatii creeaza toate numerele, pana ajungem la 10. 10 = 1+2+3+4. De aceea,
numarul zece este numit tetrada sau sacrul cuaternar, in care momentele componente sunt
explicitate. Aceasta tetrada este „tetraktys” (forta eficienta, activa – sa ne amintim, la fel ca si
monada), fiindca atunci cand ajungem la numarul zece il consideram ca si baza – pana si
numarul de la pantof in exprimam tot in baza 10 – si reincepem numaratoarea (adaugarea
succesiva a Unitatii). Iata de ce zece este considerat numarul perfect: el este fora generatoare
(numit tetrakys), este „izvorul cu radacinile naturii vesnice”. Ne-am lamurit cum iau nastere
numerele. Dar cum se face trecerea numere-lucruri, principii-realitate? Exact in felul urmator:
monada este asociata punctului, diada corespunde liniei, triada este raportata la suprafata, iar
tetrada la corp. Alteori, trecerea este prezentata astfel: monada si diada nedefinita dau nastere
numerelor, numarul este ascociat punctului, miscarea punctului genereaza linia, miscarea
liniei genereaza suprafata, miscarea suprafetei – corpul geometric, care este modeului
matematic al corpului sensibil. Iar Universul este totalitatea ordonata a lucrurilor (dupa cum
vom observa mai incolo).

Aceste variante ale trecerii de la numere la lucruri exprima, probabil, interpretari diferite
existente in cadrul scolii. Reprezentate geometric, numerele genereaza forme, care sunt
esentiale lucrurilor. Pitagorismul descopera astfel forma si ii atribuie rolul de principiu
explicativ. Importanta acestei descoperiri este evidenta daca ne gandim la rolul hotarator pe
care-l va juca ideea de forma in evolutia ulterioara a gandirii filosofice (ca exemple mai mult
decat cunoscute in Teoria Ideilor a lui Platon, in Metafizica lui Aristotel, sau in mai putin
cunoscuta filosofie a formelor simbolice a lui Ernst Cassirer). Determinarea numerica este
esentiala pt. sunetele muzicale! Diferentele dintre acestea apar ca raporturi numerice.

Pitagora este primul ganditor care-si da seama ca sunetele muzicale sunt determinabile
matematic. Numerele sunt investite si cu o functie explicativa a corpurilor ceresti. In legatura
cu trecerea de la numere la corpuri ceresti, Aristotel ne relateaza urmatoarele: considerand 10
numar perfect, pitagoricienii afirma ca si corpurile ceresti ar fi tot zece la numar. Si pt. ca
numai noua sunt vizibile, ei inventeaza un al zecelea, pe carel numesc „Antihon”
(Contrapamantul). Astfel, cele zece corpuri ceresti, socotite a avea forma sferica, sunt:
Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pamantul, Calea lactee (stelele fixe) si
Contrapamantul. In zilele noastre insa, cunoastem existenta, intradevar, a 10 planete: se
adauga Uranus, Neptun, Pluto si ultima planeta descoperita de astronomi americani care au
folosit telescoapele Observatorului Palomar, din California. Oficial, acest obiect cosmic a
primit numele 2003 UB313?, dar autorii descoperirii au propus numele „Xena”. Probabil ca ei
s-au gandit insa si la X ca simbol al „necunoscutei” in stiinta sau in matematica. Cele zece
sfere emit, ca orice corp care se misca, anumite sunete (care astazi pot fi redate cu
radioreceptoare performante).

Fiecare corp suna diferit in functie de marime si viteza sa de miscare. Astfel ia nastere o
muzica a sferelor, un sunet armonios. Pare a fi una din cele mai frumoase imagini poetice
create de mintea umana, insa contine si o importanta idee teoretica, si anume aceea ca
Universul este „kosmos”, asadar ne-am lamurit si cu ordinea si armonia. In conceptia despre
suflet se incearca de asemenea o explicatie numerica. Sufletul este caracterizat ca acord sau
armonie a diferitelor sale aptitudini, aceasta armonie fiind ea insasi exprimabila numeric.
Pitagorismul se reduce insa la componenta teoretica, pe care am infatisat-o pana acum. Mai
presus de contributiile sale filosofice si matematice, pitagorismul este un mod de viata,
alcatuit din „prescriptii” riguroase cu privire la hrana, imbarcaminte, la conduita, atat in
intimitate cat si in viata publica, pe care, dupa cum aflam de la Platon, grecii il priveau cu

7
mare respect. Asa se explica, in cele din urma, constituirea unei adevarate legende in jurul
intemeietorului scolii, plina de elemente miraculoase, dar, din pacate, saraca in informatii
istorice. In orice caz, pt. istoria filosofiei prezinta un interes deosebit progresul teoretic
realizat de pitagoricieni in intelegerea principiului: principiul este o entitate nesensibila,
abstracta (numarul este o entitate de alta natura decat lucrurile). Merita a fi retinuta, de
asemenea, ideea ca lumea e kosmos, adica ordine si armonie exprimabila in raporturi
numerice. Pitagorismul ramane astfel in istoria gandirii o grandioasa incercare de
reconstructie matematica a lumii, o ascensiune impresionanta spre abstractul logic.

Numarul sfant inainteaza „Pana ce ajunge din sanctuarul neprofanat al monadei La divina
tetrada care creeaza pe mama a toate Care a primit totul, vechea limita peste totul
Neschimbatoare, neobosita: ea este numita decada cea sfanta” (Legamantul de credinta al
membrilor ordinului este rezumat in aceste versuri pitagorice)

Filosofia antică romană

Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din același timp istoric. Grecii, bunăoară,
aveau câteva secole de filosofie și un rafinament de speță rară, când romanii fac primele
gesturi de reconstrucție a lumii după regulile iubirii de înțelepciune. Chiar dacă am împinge
cu mult înapoi, către Ennius, începuturile filosofiei romane, și acestea ar fi cam la un secol și
mai bine după ce grecii intraseră în nemurire cu Platon, cu Aristotel. Faptul în sine,
recunoscut, nu are nimic devalorizant, cum nici invers, arhaicitatea nu conferă superioritate în
mod absolut și, parcă, natural. Fiecare popor intră în istorie în timpul său, își are timpul său și,
deci, șansa sa. Mai devreme nu este un privilegiu și nici mai tîrziu o privațiune. O cultură este
majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici după „dimensiuni”. Mai înainte, în ordinea
importanței, trebuie să treacă alt criteriu, „calitativ-structural” (Lucian Blaga, Trilogia culturii,
p. 262). În urmare, poate fi majoră sau minoră după cum se construiește, ca un „cosmoid” sau,
altfel spus, după șansele pe care singură și le dă sau și le descoperă de a face, dacă se poate
spune așa, concurență ontologică lumii în sine. Intrând mai târziu în istorie și, încă, în
prelungirea celei grecești, dacă nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia romană nu era,
prin condiție, sortită precarității. Pentru că venea mai târziu și se va fi construit după modelul
gândirii grecilor nu înseamnă că, originar, era fără de șansă ori cu minime posibilități de
personalitate. Vecinătatea Greciei și transmisia culturală puteau fi, abstract vorbind, piedici
majore în calea filosofiei romane. Grecia fascina și descuraja. Grecia, așadar, era foarte
aproape de a fi, pentru romani, zicând după Gauguin, păcatul. Eșecul romanilor, ca și al
grecilor, căci o filosofie mimetică ar fi fost o înfrângere și pentru unii și pentru alții, eșecul,
prin urmare, este făcut imposibil mai întâi de către filosofii eleni.

8
Filosofia iraniană

(Imperiul Achaemenid Zoroastrian în cea mai

mare extindere a sa.)

În timp ce există vechi relații între Vedele indiene și Avesta iraniană, cele două familii
principale ale tradițiilor filosofice indo-iraniene au fost caracterizate de diferențe
fundamentale în implicațiile lor pentru poziția omului în societate și viziunea lor asupra
rolului omului în univers. Prima carte a drepturilor omului de către Cyrus cel Mare, așa cum
este înțeleasă în cilindrul Cyrus, este adesea văzută ca o reflectare a întrebărilor și gândurilor
exprimate de Zarathustra și dezvoltată în școlile de gândire zoroastriene din epoca
Achaemenid a istoriei iraniene.

Ideile și principiile școlilor zoroastriene ale filozofiei timpurii persane fac parte din
numeroase lucrări scrise în Persia Medie și din scripturile extinse ale religiei zoroastriene în
limba avestană. Printre acestea se numără tratatele precum Shikand-gumanig Vizar de
Mardan-Farrux Ohrmazddadan, selecțiile lui Denkard, Wizidagīhā-Ī Zātspram („Selecțiile lui
Zātspram„), precum și pasajele vechi ale cărții Avesta, Gathas atribuite lui Zarathustra și
considerate ca fiind „învățăturile sale directe”.

Filosofia evreiască

Literatura rabinică îl vede uneori pe Avraam ca filozof. Unii au sugerat că Avraam a introdus
o filosofie învățată de la Melhisedec. Unii evrei atribuie lui Abraham „cartea creației” lui
Sefer Yetzira. Un midraș descrie modul în care Abraham a înțeles această lume pentru a avea
un creator și un regizor prin compararea acestei lumi cu „o casă cu o lumină în ea”, ceea ce se
numește acum argumentul din design. Psalmii conțin invitații de a admira înțelepciunea lui
Dumnezeu prin faptele sale; din aceasta, unii savanți sugerează că iudaismul are un sub-curent
filosofic. Eclesiastul este adesea considerat a fi singura lucrare filosofică autentică din Biblia
ebraică; autorul său încearcă să înțeleagă locul oamenilor în lume și sensul vieții.

9
 (Philo din Alexandria)

Philo din Alexandria a încercat să fuzioneze și să armonizeze filosofia greacă și evreiască prin
alegorie, pe care a învățat-o din exegeza și stoicismul evreiesc. Philo a încercat să facă din
filosofia sa mijlocul de apărare și justificare a adevărurilor religioase evreiești. Aceste
adevăruri le considera fixe și determinate, iar filosofia a fost folosită ca un ajutor pentru
adevăr, și un mijloc de a ajunge la el. În acest scop, Philo a ales din principiile filosofice ale
grecilor, refuzând pe aceia care nu au armonizat-o cu iudaismul, cum ar fi doctrina lui
Aristotel despre veșnicia și indestructibilitatea lumii.

Dr. Bernard Revel, în disertația despre halaha karaită, indică scrierile unui karait din secolul al
X-lea, Jacob Qirqisani, care îl citează pe Philo, ilustrând modul în care karaiții au folosit
lucrările lui Philo în dezvoltarea iudaismului karaite. Lucrările lui Philo au devenit importante
pentru cercetătorii creștini medievali care au folosit lucrările karaiților pentru a susține
afirmațiilor lor că „acestea sunt credințele evreilor” – o atribuire tehnică corectă, dar
înșelătoare.

10