Ministerul Educatie Culturii si Cercetarii al Republicii Moldova

I.P. Centrul de Excelenta in Energetica si Electronica

Catedra ‘’ Electrotehnica’’

Studiu individual

Tema: Filosofia in antichitate. Filosofia moderna.

Disciplina: Filosofie

A elaborat elevul gr: Em0121: Pesterean Andrei

A verificat profesor: Bucataru Igor

Chișinau 2024
Filosofia in antichitate
Filosofia antică reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței prin
care lumea este interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale
antichității, precum: China, India, Mesopotamia, Grecia, Roma etc
Filosofia antică indiană
În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar primii filosofi au fost
preoții care au promovat o gândire filosofică formată din concepte bazate pe gândirea
rațională și pe credința mistică, adică o teosofie, pe care indienii o numeau Arya.
Izvoarele teoretice ale gândirii filosofice indiene antice se regăsesc în literatura vedică,
compusă dintr-o serie de cărți sfinte, la care aveau acces doar preoții, numite vede (veda în
limba sanscrită înseamnă știință, cunoaștere). Literatura vedică s-a dezvoltat pe parcursul a
nouă secole și se împarte în câteva grupe de texte:
 Samhita divizată în patru cărți:
o Sama Veda - cartea cântecelor de laudă;
o Rig Veda - cartea imnurilor;
o Atharva Veda - cartea descântecelor;
o Yajur Veda - cartea invocațiilor de sacrificiu.
 Brahmanele care conțin comentarii ale preoților brahmani asupra vedelor.
 Aranyakale sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor,
care includ discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte materiale
adiționale.
 Upanișadele care conțin idei despre geneza universului și despre substanța universală.
Școli filosofice care respectă vedele
 Samkhya
 Yoga
 Nyaya
 Vaisheshika
 Mimamsa
 Vedanta
Budismul
Budismul deși nu este o filosofie, în adevăratul sens al cuvântului, atinge de multe ori
probleme specifice filosofiei, precum: acceptarea existenței, acceptarea unei lumi a durerii, a
ignoranței, a dorinței. Buddha consideră că dacă totul este iluzie și suferință, atunci rezultă că
este falsă admiterea unui sine, a permanenței și a veșniciei, cu sensurile descrise de
brahmanism. Viziunea asupra Universului se subscrie ideii că acesta stă sub cinci categorii de
fenomene:
 ansamblul aparențelor sau lucrurilor materiale, al simțurilor și al obiectelor lor;
 senzațiile, rezultate din contactul obiectelor cu organele de simț;
 percepțiile și noțiunile care sunt rezultat al cunoașterii de mai înainte;
 activitatea psihică conștientă și inconștientă;
 gândurile, deci cunoștințele cu sens ordonator.
Jainismul
O doctrină filosofico-religioasă despre conștiința și cunoașterea adevărată, despre principii și
categorii, corpuri, stadii de dezvoltare spirituală care de asemenea s-a manifestat împotriva
brahmanismului. Conform cu această doctrină, viața și cosmosul au un început și un sfârșit,
dar sufletul este nemuritor. Pentru a ajunge în lumea fericirii, sufletul trebuie să se elibereze
de materie, iar căile posibile ale acestei eliberări sunt: dreapta credință, dreapta purtare și
dreapta cunoaștere, acestea asemănându-se în anumite privințe cu „calea cu opt răspântii” din
budism

Filosofia antică chineză

Începutul filosofiei antice chineze se identifică cu Confucius (numele latinizat al lui Kong
Fu-zi), care a lăsat în urma sa o doctrină etică, elaborând codul normelor morale privind
comportamentul omului față de ceilalți, formarea omului util societății și al omului superior
prin cultivarea celor trei virtuți: inteligența, curajul și generozitatea. În centrul doctrinei sale
morale aflându-se ideea de armonie dintre om și cosmos, iar omul trebuie să tindă spre
perfecțiune și fericire prin respectarea tradițiilor trecutului în scopul de a îmbunătății
prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui Confucius într-o colecție
cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări, Cartea odelor, Cartea schimbărilor, Memorial de
rituri, Cartea muzicii, Cartea edictelor, Analele primăverii și ale toamnei' etc
O altă mare școală filosofică, înființată de către Lao-tze în China antică, este taoismul.

Filosofia antică mesopotamiană

Filosofia antică greacă
Scoala din Grecia antică,școala din Milet pune intrebarea inceputului. Ce a fost la inceput?
Primul gînditor Tales susține ca începutul este substanța,adică există o materie prima din care
apar si dispar lucrurile. Mai apoi această substanță este veșnică, există mereu.Anume
substanța a făcut trecerea de la gîndirea religioasă la gîndirea stiințifică. Următorul gînditor,
Anaximandru, consideră ca această substantă este apeiron (infinitul)acesta nu are forme
concrete adica este nedeterminat dar anume in el se contine elementele principale cum ar fi
apa, aerul,pamantul și cerul. Anaximene sustine ca substanta primara este apa "lucrurile apar
din apa ci in apa se descompun"

Filosofia antică romană

Filosofia romană apare mai târziu decât altele, din același timp istoric. Grecii, bunăoară,
aveau câteva secole de filosofie și un rafinament de speță rară, când romanii fac primele
gesturi de reconstrucție a lumii după regulile iubirii de înțelepciune. Chiar dacă am împinge
cu mult înapoi, către Ennius, începuturile filosofiei romane, și acestea ar fi cam la un secol și
mai bine după ce grecii intraseră în nemurire cu Platon, cu Aristotel. Faptul în sine,
recunoscut, nu are nimic devalorizant, cum nici invers, arhaicitatea nu conferă superioritate în
mod absolut și, parcă, natural. Fiecare popor intră în istorie în timpul său, își are timpul său
și, deci, șansa sa. Mai devreme nu este un privilegiu și nici mai tîrziu o privațiune. O cultură
este majoră sau minoră nu neapărat după vârstă, nici după „dimensiuni”. Mai înainte, în
ordinea importanței, trebuie să treacă alt criteriu, „calitativ-structural” (Lucian Blaga,
Trilogia culturii, p. 262). În urmare, poate fi majoră sau minoră după cum se construiește, ca
un „cosmoid” sau, altfel spus, după șansele pe care singură și le dă sau și le descoperă de a
face, dacă se poate spune așa, concurență ontologică lumii în sine. Intrând mai târziu în
istorie și, încă, în prelungirea celei grecești, dacă nu, mai degrabă, în analogie cu ea, filosofia
romană nu era, prin condiție, sortită precarității. Pentru că venea mai târziu și se va fi
construit după modelul gândirii grecilor nu înseamnă că, originar, era fără de șansă ori cu
minime posibilități de personalitate. Vecinătatea Greciei și transmisia culturală puteau fi,
abstract vorbind, piedici majore în calea filosofiei romane. Grecia fascina și descuraja.
Grecia, așadar, era foarte aproape de a fi, pentru romani, zicând după Gauguin, păcatul.
Eșecul romanilor, ca și al grecilor, căci o filosofie mimetică ar fi fost o înfrângere și pentru
unii și pentru alții, eșecul, prin urmare, este făcut imposibil mai întâi de către filosofii eleni.

Filosofie modernă
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a
secolului 17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu
trebuie confundată cu modernismul), deși are niște caracteristici care ajută la distingerea sa
de filosofia mai veche.
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei
moderne. Câți dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă un
subiect de dezbatere; de asemenea, se poate considera că modernitatea își are sfârșitul în
secolul 20, fiind înlocuită de postmodernitate, după cum se poate spune că nu a sfârșit
atunci. Modul în care cineva decide să răspundă la aceste întrebări va determina în ce scop
va folosi cineva termenul de „filosofie modernă”. Acest articol se va concentra pe istoria
filosofiei începând cu Rene Descartes până la începutul secolului 20, terminând cu Ludwig
Wittgenstein.

Istoria filosofiei moderne

Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și 18 sunt
împărțite în două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța și Germania,
susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei înnăscute” în minte. Mari
raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz și Nicolas Malebranche.
„Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă cu experiența
senzorială. Figuri majore pe această linie de gândire sunt John Locke, George Berkeley și
David Hume (Acestea sunt categoriile retrospective, pentru care Kant este în mare măsură
responsabil.) Etica și filosofia politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți
acești filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri din
filosofia politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator, care
pretindea să aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu drept, Kant
n-a izbutit complet în terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie de muncă filosofică în
Germania începutului secolului 19, începând cu idealismul german. Caracteristica temei
idealismului a fost că lumea și mintea trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor
categorii; ea a culminat cu lucrarea lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe
altele a spus că „Realul este rațional; raționalul este real.”
Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl Marx și-a apropriat
atât filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică dominantă în Britania, transformând
ideile lui Hegel într-o formă strict materialistă, punând bazele pentru dezvoltarea științei
societății. Søren Kierkegaard, din contra, a respins toată filosofia sistematică ca pe un ghid
inadecvat pentru viață și sens. Pentru Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un
mister ce trebuie rezolvat. Arthur Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a
fost nimic decât un nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini și dorințe, și a susținut
ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer au fost adunate și prelucrate de Nietzsche,
care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a proclama „Dumnezeu este mort” și a
respinge toată filosofia sistematică și toată lupta pentru un adevăr fix ce transcede individul.
Nietzsche a văzut în astfel de idei promovate de el, nu baze pentru pesimism, ci posibilitatea
unui nou tip de libertate.
Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie puternic dominată de gândirea neo-hegeliană,
iar ca reacție împotriva acest fapt, figurează Bertrand Russell și George Edward Moore, care
au început mișcarea în direcția filosofiei analitice, care a fost în esență o actualizare a
empirismului tradițional, adaptat la noile progrese în logică a matematicianului german
Gottlob Frege.

Raționalismul
Filosofia modernă începe cu René Descartes și dictonul său „Cuget, deci exist”. La începutul
secolului 17, cea mai mare parte a filosofiei era dominată de scolastică, scrisă de teologi și
bazată pe Platon, Aristotel și scrierile creștine timpurii. Descartes afirma că multe doctrine
metafizice predominant scolastice erau fără sens sau false. Pe scurt, a propus începerea
filosofiei de la zero. În lucrarea sa cea mai importantă, Meditație metafizică, el încearcă
anume aceasta, prin șase esee succinte. El încearcă să stea deoparte, cât mai mult posibil,
de toate credințele sale, pentru a determina dacă știe ceva sigur. El constată că poate pune
la îndoială aproape orice: realitatea corpurilor fizice, Dumnezeu, amintirile sale, istoria,
știința, chiar și matematica, dar nu poate pune la îndoială că el este, de fapt, incert. El știe la
ce se gândește, chiar dacă nu este adevărat și știe că este undeva, gândindu-se la lucrul
respectiv. Pe această bază își construiește cunoașterea din nou. El constată că unele dintre
ideile că n-ar fi putut să provină de la el însuși, ci doar de la Dumnezeu; el arată că
Dumnezeu există. Apoi, demonstrează că Dumnezeu nu i-ar permite să fie înșelat sistematic
cu privite la toate; în esență, el reabilizează metodele obișnuite de știință și raționare, ca
fiind failibile, dar nu false.

Raționaliști
 René Descartes
 Baruch Spinoza
 Gottfried Leibniz
Empirismul
Empirismul este o teorie a cunoașterii care se opune altor teorii ale cunoașterii, precum
raționalismul, idealismul și istorismul. Empirismul afirmă că cunoașterea vine (numai sau în
primul rând) prin experiență senzorială, fiind în contradicție cu raționalismul, care susține că
cunoașterea vine (de asemenea) din gândire pură. Atât empirismul, cât și raționalismul sunt
teorii individuale ale cunoașterii, în timp ce istorismul este o epistemologie socială. Pe când
istorismul recunoaște, de asemenea, rolul experienței, el diferă de empirism prin
presupunerea că datele senzoriale nu pot fi înețlese fără luarea în considerare a
circumstanțelor istorice și culturale în care sunt făcute observațiile. Empirismul nu trebuie
amesecat cu cercetara empirică deoarece diferitele epistemologii trebuie să fie viziuni
concurente despre cum să studiezi cel mai bine, și este aproape un consens printre
cercetători că studiile trebuie să fie empirice. Azi, empirismul trebuie să fie înțeles ca unul
dintre idealurile concurente în obținerea cunoașterii sau a modului de a studia. Ca atare,
empirismul este primul și cel mai remarcabil curent caracterizat de idealul de a permite
datelor observației de „a vorbi pentru ele însele”, pe când viziunile concurete se opun
acestui ideal. Termenul „empirism” nu trebuie înțeles doar în relație cu modul în care a fost
folosit acest termen în istoria filosofiei. El de asemenea trebuie înțeles într-un mod care face
posibilă distingerea empirismului printre alte poziții epistemologice din știința și
învățământul contemporan. Cu alte cuvinte: empirismul ca concept trebuie înțeles împreună
cu alte concepte, care fac împreună posibilă facerea unor deosebiri importante între
diferitele ideale ce fundamentează știința contemporană.
Empirismul este unul din câteva viziuni concurente ce predomină în studiul cunoașterii
umane, cunoscut ca epistemologie. Empirismul accentuează rolul experienței și evidenței, și
în special al percepției senzoriale în formarea ideilor, asupra noțiunilor de idei înnăscute sau
tradiție în contrast cu, de exemplu, raționalismul, care se bazează pe rațiuni și poate
încorpora cunoașterea înnăscută.

Empiriști
 George Berkeley
 David Hume
 John Locke
Filosofia politică
Filosofia politică este studiul unor subiecte ca politica, libertatea, justiția, proprietatea,
drepturile, dreptul și exercitarea codului legal de autoritate: ce sunt ele, de ce (sau chiar
dacă) sunt necesare, ce, dacă nu nimic, face un guvern legitim, ce drepturi și libertăți trebuie
protejate de acesta și de ce, ce formă trebuie să ia guvernul legitim și de ce, ce este dreptul
și ce datorii au cetățenii față de guvernul legitim, dacă au, și când acesta poate fi răsturnat în
mod legitim. Într-un sens local, termenul „filosofie politică” se referă adesea la o viziune
generală, la o convingere politică sau la o atitudine cu privire la politică, ce nu ține neapărat
de disciplina tehnică de filosofie.

Filosofi politici
 Thomas Hobbes
 John Locke
 Jean-Jacques Rousseau
 Karl Marx
 Friedrich Engels
 John Stuart Mill
  Jeremy Bentham
 James Mill
Idealismul
Idealismul se referă la grupul de filosofi care afirmă că realitatea, sau realitatea în felul în
care o știm, este în mod fundamental o construcție a minții sau a ceva imaterial. Din punct
de vedere epistemologic, idealismul se manifestă ca scepticism cu privire la posibilitatea
cunoașterii vreunui lucru independent de minte. În sens sociologic, idealismul încearcă să
evidențieze cum ideile umane — în special convingerile și valorile — modelează societatea.
Ca doctrină ontologică, idealismul merge mai departe, afirmând că toate entitățile sunt
compuse din minte sau spirit. Așadar, idealismul respinge teoriile fizicaliste și dualiste care
eșuează să dea prioritate minții. O versiune extremă a acestui idealism poate exista în
noțiunea filosofică de solipsism.

Filosofi idealiști
 Immanuel Kant
 Johann Gottlieb Fichte
 Friedrich Wilhelm Joseph Schelling
 Georg Wilhelm Friedrich Hegel
 Arthur Schopenhauer
 Francis Herbert Bradley
Existențialismul
Existențialismul este în general considerat a fi mișcarea culturală și filosofică ce susține că
punctul de început al gândirii filosofice trebuie să fie individul și experiențele individului.
Bazându-se pe asta, existențialiștii susțin că gândirea morală și cea științifică la un loc, nu
sunt de ajuns pentru existența umană și, prin urmare, un set suplimentar de categorii,
guvermat de norma autenticităţii, este necesar pentru a înțelege existența umană.

Filosofi existențialiști
 Søren Kierkegaard
 Friedrich Nietzsche
 Jean-Paul Sartre
 Karl Jaspers
 Gabriel Marcel
 Martin Heidegger
Fenomenologia
Fenomenologia este studiul structurii experienței. Este un curent filosofic larg fondat în
primii ani ai secolului 20 de Edmund Husserl, ce s-a extins datorită unui cerc de adepți ai săi
de la Universitatea din Göttingen și de la cea din Munich, ambele din Germania. Apoi,
filosofia s-a răspândit în Franța, Statele Unite și în alte părți, adesea în forme destul de
îndepărtate de opera originală a lui Husserl.

Filosofi fenomenologi
 Edmund Husserl
  Martin Heidegger
 Maurice Merleau-Ponty
 Max Scheler
Pragmatism
Pragmatismul este o tradiție filosofică centrată pe legătura dintre practică și teorie. El
descrie procesul în care teoria este extrasă din practică, iar apoi pusă din nou în practică,
formând ceea ce e numit practică inteligentă. Poziții importante caracteristice
pragmatismului sunt instrumentalismul, empirismul radical, verificaționismul, relativitatea
conceptuală, failibilismul. Există un consens general printre pragmatiști că filosofia treia să ia
în considerare metodele și perspicacitatea științei moderne. Charles Sanders Peirce (și
maxima sa pragmatică) dă cea mai multă considerație pragmatismului, alături de
contribuitorii de mai târziu, William James și John Dewey.

Filosofi pragmatiști
 Charles Sanders Peirce
 William James
 John Dewey
 Richard Rorty
Filosofia analitică
Filosofia analitică a ajuns să domine țările vorbitoare de limbă engleză în secolul 20. În
Statele Unite, Regatul Unit, Canada, Scandinavia, Australia și Noua Zeelandă, majoritatea
zdrobitoare a departamentelor universitare de filosofie se identifică ca departamente
„analitice”. Termenul se referă în general la o tradiție filosofică largă caracteriaztă de
accentul pe claritate și argument (adesea obținut prin logica formală modernă și analiza
limbajului) și de respect pentru științele naturii.

Filosofi analitici
 Rudolf Carnap
 Gottlob Frege
 George Edward Moore
 Bertrand Russell
 Moritz Schlick
 Ludwig Wittgenstein