Filosofia în

epoca
Românească .

1
 Cuprins

1 Specificul filosofiei românești

2 Schiță istorică

2.1 Începuturile

2.2 Secolul 17

2.3 Secolul 18

2.4 Secolul 19

2.4.1 Sfârșitul regimului fanariot

2.4.2 Epoca dinastiilor autohtone restaurate

2.4.3 Epoca lui Carol I

2.5 Secolul 20

2.5.1 Perioada pre-comunistă

2.5.1.1 Maioreștii

2.5.1.2 Ioneștii

2.5.1.3 Transilvănenii

2.5.1.4 Alți filosofi

2.5.2 Perioada comunistă

2.5.2.1 Școala interbelică

2.5.2.2 Școala de la Păltiniș

2.5.2.3 Școala epistemologică din București

2.5.2.4 Marxismul

2.5.3 Perioada postcomunistă

2
Prin expresia filosofie românească se desemnează atât filosofia scrisă în România sau de
români, cât și o concepție despre lume, viață, gastronomie, folclor, arhitectură, alte trăsături
lingvistice și culturale, izvorând direct din sânul poporului român - un Weltanschauung
românesc.

Specificul filosofiei românești

Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele două războaie
mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut printr-o criză.
Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi naționale, independență,
unitate națională etc.), idea a avut de acum un caracter mai pronunțat cultural. Așadar,
abordarea temei specificului național în istoriografie, literatură și filosofie au devenit un lucru
obișnuit. Prima istorie a filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu,
arătând că gândirea filosofică din România a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea
a devenit conștientă de ea însăși. Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost
implicat aproape fiecare filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu
un profil distinct printre alte filosofii naționale. Constantin Noica, care a devenit unul dintre
cei mai proeminenți filosofi români, gândea că filosofia românească se caracterizează prin
păgânism, cosmicism (adică lipsa undei separări acute a lumii oamenilor de transcendență) și
determinism (sau mai curând, „fatalism”).

În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii românești specifice a
devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de doctrina național-
comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele
au afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii contemporani.
Inutil de spus că caracterul „materialist” al filosofiei românești și alte pretenții de dogmă
oficială erau inexistente sau extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți
nemarxiști, precum Noica, de asemenea au accentuat singularitatea gândirii filosofice
românești. Noica chiar a scris o carte întitulată Sentimentul românesc al ființei.

După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O opinie este că sunt
filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea „filosofie
românească” are doar un sens istorico-geografic. Punctul de vedere opus constă din două teze:
1) nu toate națiunile europene au propria lor filosofie națională; 2) națiunea română are
propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un nivel mai înalt viziunea sa
tradițională asupra lumii. Articolul din Enciclopedia Routledge de filosofie, care se
concentrează pe filosofia din România, pare să adopte mai curând o versiune mai firavă a
celei de-a doua poziții. Existența unei filosofii românești este recunoscută, dar nu este asociată
ethosului național, nici substanței etnice a românilor. Așadar, autorii spun: „La culmea
dezvoltării sale dintre cele două războaie mondiale, filosofia românească a avut următoarele
trăsături caracteristice: era strâns legată de literatură, în sensul că cei mai mulți filosofi români
erau de asemenea scriitori importanți; a arătat o preocupare excesivă în chestiunea identității

3
românești; a fost implicată în dezbaterile istorice, politice și ideologice din România,
stimulând atitudini în favoarea sau împotriva occidentalizării și modernizării; s-a sincronizat
repede cu gândirea filosofică occidentală; și a avut (și încă are) lipsuri în gândirea etică”.
(Marta Petreu, Mircea Flonta, Ioan Lucian Muntean, „România, Filosofia în” din
Enciclopedia Routledge de filosofie, 2004)

Schiță istorică

Începuturile

Prințul Neagoe Basarab și fiul său, Teodosie

Primele texte filosofice atestate pe teritoriul românesc sunt scrierile patristice. Din aceste
culegeri de texte, care sunt traduceri în slavona bisericească, cele mai importante sunt
lucrările lui Pseudo-Dionisie Areopagitul și Dialectica de Sf. Ioan Damaschin. De asemenea,
au circulat extrase din filosofii antici. Singurul produs indigen notabil al epocii este
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scris în jurul lui 1521. Cartea este o
compilație de surse biblice și patristice, cu multe reflecții morale și politice, dintr-un punct de
vedere ascetic. Ea ilustrează teocrația bizantină și propune un model de prinț-călugăr.

Secolul 17

Dimitrie Cantemir, prinț filosof

La mijlocul secolului 17, româna dobândește statul de limbă liturgică pe lângă greacă și
slavonă, și începe să-și dezvolte vocabularul filosofic. Nicolae Milescu (1638–1708) a făcut
prima traducere în română a unui text filosofic (tratatul Despre rațiunea dominantă de Pseudo-
Iosif Flaviu, tradusă în jurul 1688). Miron Costin (1633–1691) a scris primul poem filosofic
în română, „Viața lumii” (1672), o reflecție etică asupra fericirii pământești. Cea mai
importantă alcătuire filosofică a acestui secol este Divanul (1698) de Dimitrie Cantemir
(1673–1723), tratat filosofic care susține etica ortodoxă cu argumente raționale. Tratatul a fost
tradus în arabă pentru a fi folosit de creștinii sirieni și, mai târziu, în bulgară.

Unele texte filosofice au fost scrise în latină. Gavril Ivul (1619–1678), un iezuit care a predat
filosofia la Universitatea din Viena, a scris un tratat logic, Propositiones ex universa logica
(1654). Cantemir a scris un manual de logică și un tratat teologo-fizic, Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago (1700) care, afară de faptul că abordează natura timpului și problema
universalelor, încearcă să justifice cosmologia biblică cu argumente neteologice, folosind
filosofia lui Jan Baptist van Helmont. El de asemenea a lăsat un text de filosofie a istoriei,
Monarchiarum physica examinatio.

4
Secolul 18

În secolul 18, filosofia dominantă în Moldova și Valahia este neoaristotelismul lui Teophilos
Korydalleus, ce a fost în fapt neoaristotelismul paduan a lui Zabarella, Pomponazzi și
Cremonini. Către ultimul sfert al secolului, acest curent a fost recuzat datorită răspândirii
raționalismului (Christian Wolff) și empirismului (John Locke). Importante personaje ale
secolului pot fi considerate Samuel Micu (1745–1806) în Transilvania, și Iosif Moisiodax
(1730–1800) în Moldova. Primul a tradus intenisiv din Wolffian Baumeister, promovând
implicit iluminismul german. Ultimul a contribuit în mod decisiv la modernizarea
curriculumului filosofic în Academiile Princiare. El a scris eseul numit Apologia, o pledoarie
în favoarea filosofiei europeane moderne și împotriva scolasticii korydaleiane aristotelice.
Limba filosofică a acestul secol a fost mai mult greaca. O excepție notabilă a fost clucerul
Ioan Geanetu, care a publicat în 1787, în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du
traité d'Ocellus de la nature de l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la
eternitatea universului, cu scoput de la întări credința coreligionarilor săi.

Secolul 19

Secolul 19 poate fi divizat din punct de vedere al istoriei filosofiei în trei perioade: cea a
zilelor finale a regimului fanariot, cea a reinstaurării dinastiilor românești și, în final, cea a lui
Carol I, care provine dintr-o dinastie străină (Hohenzollern).

Sfârșitul regimului fanariot

În primele două decenii ale secolului 19, cei mai proeminenți filosofii de pe teritoriul
voivodatelor românești, erau încă profesori greci la Academiile Princiare. Printre ei, îi putem
menționa pe Lambros Photiades, Konstantinos Vardalachos, Neophyte Doucas și Benjamin
Lesvios în București, precum și pe Daniel Philippidis, Stephanos Doungas și Dimitrios
Panayotou Govdelas în Iași. Unii dintre ei au fost absolvenți ai Academiilor din principate,
precum Vardalachos, care a studiat cu Photiades, el însuși vechi student al Academiei
Princiare din București. Daniel Philippidis a studiat de asemenea la această Academie în anii
1780, sub îndrumarea cunoscutului filolog Neophyte Cavsocalyvitis. Dar ei au studiat de
asemenea (cu excepția lui Photiades) în universitățile occidentale majore. Doungas, de
exemplu, a fost student al lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. În Fizica, a încercat să
împace teologia dogmatică ortodoxă cu științele naturii, urmând sistemul lui Schelling.

Ei n-au fost doar promotori ai filosofiei moderne și a științelor naturii, dar de asemenea a
ideilor iluministe. Filosofia „filosofilor” francezi a avut așadar un impact major asupra
intelighenției românești prin cursurile lor și cărțile publicate. Filosofic, cel mai interesant
dintre acești autori a fost Beniamin Lesvios, Metafizica căruia conține, printre altele, o teorie
a percepției în care e implicată discuția despre posibilitatea conceptuală a inversiei culorilor.
De asemenea, este important de menționat că Philippides este primul adept al lui Kant în
cadrul voievodatelor românești.

Epoca dinastiilor autohtone restaurate

5
După 1821, voievozii vor fi din nou aleși de boierii locali (decizia fiind validată de sultani).
Grecii vor fi înlocuiți în Academii cu români. A fost o epocă de patriotism exaltat și
deelenizare culturii și obiceiurilor românești. Românii încep să meargă direct la sursele
occidentale și să practice filosofia în propria lor limbă.

Gheorghe Lazăr, un kantian timpuriu

În jurul anului 1818, transilvăneanul Gheorghe Lazăr (1779–1821), care a studiat la Viena, a
început să predea filosofia în română la Academia de limbă greacă. Nu avem nici unul din
cursurile lui, dar știm că a fost adept la lui Kant. Este discutabil dacă l-a cunoscut sau nu
personal pe Kant. Știm că în scopuri didactice, a decis să facă o traducere românească a unora
dintre lucrările lui Krug, pe le-a folosit ulterior ca manual. Manualul de filosofie și literatură
filosofică a lui Krug a fost tradus în prima periodă a secolului 19, de trei ori, de August
Treboniu Laurian (1810–1881), Timotei Cipariu (1805–1887) și Simeon Bărnuțiu (1808–
1864). Ei au fost toți transilvăneni și au studiat la Viena. Ciprariu a fost profesor de filosofie
la Colegiul Român din Blaj, unde a predat folosirea lucrărilor lui Krug în jurul anului 1828.
Ca atare, crica filosofică a fost în principal o specialitate transilvăneană.

Un filosof important al acestei perioade este Eufrosin Poteca (1786–1858). El a studiat la

Academia Domnească din București alături de Vardalachos, Doukas și Lesvios, precum și la
universitățile din Pisa și Paris (1820–1825). Eufrosin Poteca a predat filosofia la Academia
Sfântul Sava și a fost un traducător prolific de lucrări filosofice și teologice. Propria sa
filosofie a fost puternic influențată de senzualismul lui Condillac, de Tracy și Soave, de
filosofia politică a lui Rousseau și de puternicele sale credințe creștine. El a susținut că trei
principii metafizice principale, corpul, sufletul și spiritul, studiate de trei științe distincte:
fizica (studiul corpurilor neînsuflețite), psihologia (studiul corpurilor însuflețite) și ideologia
(în sensul lui de Tracy, știința ideilor). Tot universul afișează această structură triadică, ce este
străbătură de materie, viață și logos. El identifică legile naturii cu legile lui Dumnezeu și a tras
din această concepție multe concluzii morale, de exemplu, lipsa fundamentului celibatului. De
asemenea, a susținut că baza a toată morala, politica și dreptul, este regula de aur. De aici
argumentația sa împotriva sclaviei, fapt pentru care a fost exilat la o mănăstire izolată unde a
locuit până la sfârșitul vieții.

Un alt nume important este cel al lui Ionică Tăutu (1798–1828), boier moldovean. A fost
educat acasă de niște refugiați francezi, dobândind o cunoaștere amplă a filosofiei politice. Îi
citează pe Locke, Rousseau, Montesquieu, Voltaire, dar și autori obscuri precum Sabatier de
Castre. Ideile sale s-au răspândit mai mult prin corespondența sa și pamfletele sale politice.
Dar a lăsat și anumite lucrări interesante, precum Socotințele mele asupra meșteșugului
ocârmuirii sau Cercare împotriva deiștilor și materialiștilor. Intenția sa a fost să construiască o
teorie politică începând cu antropologia creștină a condiției firii. Sistemul politic este justificat
de un procedeu precum „republica aristo-democratică”. Al doilea eseu, al cărui titlu este în
mod evident inspirat de la Mersenne, critică viziunea materialistă a omului-mașină (La

6
Mettrie) pe baza unei doctrine întrucâtva paulinice despre caracterul amfibiu al omului,
caracter care se distinge în mod clar de lumea naturală.

Un filosof important a fost de asemenea Alexandru Hâjdeu (1811–1872), student al lui

Friedrich Wilhelm Joseph Schelling la Berlin. Acest om, de altfel foarte mândru de originea
sa moldovenească, a fost un ardent patriot rus, de când a locuit în Basarabia, teritoriul
moldovenesc anexat de Rusia. Filosofia sa se preocupă de destinul Rusiei. Este slavofil și
mesianist. Argumentează în favoarea dezvoltării unei filosofii pur rusești, care să se ivească
din studiul minuțios al limbii ruse. Potrivit lui, doar o astfel de filosofie poate fi națională și
doar în acest fel elementul rusesc poate să se ridice la universalitate. Singura cale de a atinge
o atare filosofie este continuarea gândirii lui Skovoroda, singurul filosof rus autentic de până
atunci. Aceasta va împlini existența națiunii ruse.

Ioan Zalomit (1820–1885) a studiat filosofia în Franța și în Germania, la Berlin, alături de

Victor Cousin și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. El a obținut acolo titlul de doctor în
filosofie cu o teză despre Kant (1848). În teza sa, încearcă să învingă opoziția kantiană între
legile naturii și legile morale. El afirmă că libertatea este inerentă naturii, așa că legile morale
sunt în fapt legi ale naturii. Așadar, toate acțiunile morale sunt rezultatul datoriilor față de
natură. Este singura cale din care poate rezulta o teodicee rațională.

Simeon Bărnuțiu (1808–1864) a predat filosofia la Colegiul de la Blaj, la Academia

Mihăileană și, în final, la Universitatea din Iași. Cursurile sale publice care ne-au rămas sunt
mai mult adaptări după Krug, Beck, Rottek și Niemeyers. Cele mai interesante contribuții ale
sale se găsesc în filosofia dreptului. Ca revoluționar, Bărnuțiu a vrut să apere dreptul la
autodeterminare a românilor transilvăneni. A găsit idei convenabile pentru intenția sa în
filosofia lui Krug, difuzată pe scară largă în Transilvania de exponenții maghiari ai „filosofiei
armoniei” - Samuel Köteles, János Hetény și Gusztáv Szontágh. Alte influențe au venit de la
Savigny. În al său Dreptul public al românilor (1867), Bărnuțiu a dorit să arate că dreptul
românesc este în fapt drept roman, ce s-a perpetuat pe parcursul istoriei. În plus, îi părea că
dreptul roman respectă drepturile naturale ale indivizilor, formulate în teoriile iluministe ale
legii naturale.

Ion Heliade Rădulescu

La sfârșitul acestei perioade, cel mai important și original gânditor este Ion Heliade Rădulescu
(1802–1872). Rădulescu a studiat la Academia Domnescă din București, sub îndrumarea lui
Neogit Doukas, iar din 1818 a trecut la clasele românești ale lui Gheorghe Lazăr. După
moartea lui Lazăr, a devenit profesor la Academie și a avut o activitate prodigioasă ca
animator cultural. În 1828 a publicat Gramatica românească, influențată de Condillac, pe care
l-a cunoscut prin profesorii săi greci. După tumultul revoluției din 1848, Heliade Rădulescu a
creat un sistem filosofic, inspirat din Kabala și socialismului lui Proudhon și Fourier. Filosofia

7
sa a fost influențată de Hegel, dar nu de pe urma citirii directe (l-a cunoscut probabil din
lucrările lui Cousin). Două cele mai importante lucrări ale sale sunt Istoria critică universală și
Echilibru între antiteze.

Heliade Rădulescu propune, împotriva monismelor și dualismelor de toate felurile, o filosofie

trinitară. El afirmă că toate conceptele filosofice cad în dualități, ce pot fi clasificate în două
categorii: simpatetice (sau paralele) și contradictorii. O dualitate simpatetică este formată din
doi termeni „pozitivi”, ce indică o existență: timp / spațiu; spirit / materie; drept / obligație
etc. O dualitate contradctorie conține un termen pozitiv și unul negativ: viață / moarte;
mișcare / inerție; bine / rău etc. Fiecare dualitate simpatetică produce un al treilea termen, prin
care dualismul este învins. Aici sunt câteva exemple: spirit / materie / univers; formă /
substanță / corp; progres / conservare / perfectibilitate; om spiritual / om psihic / om moral.
Începând de aici, Heliade Rădulescu dezvoltă un fel de cosmologie, prin considerații
geometrice ingenioase, deși naive. El intenționează așadar să ofere o explicație metafizică
pentru progres și apoi, înarmat cu această metafizică, să lupte contra liberalismului. Poziția sa
politică s-a numit „conservatorism progresiv”. Celor ce replică că aceasta este o poziție
inconsistentă, el le răsunde că dualitatea progres / conservare nu este contradictorie, ci
simpatetică, și că doar conservatorismul progresiv este perfectibil.

Epoca lui Carol I

În 1860 și 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fondează Universtitățile din Iași și
respectiv, București, iar în 1866 Karl von Hohenzollern-Sigmaringen devine, sub numele
Carol I, domnitor al Principatului României, care va deveni mai târziu Regatul României.
Acest eveniment marchează un nou val de occidentalizare, precum și o reacție împotriva
modelului cultural anterior predominant, cel al iluminismului. În aceeași perioadă, în 1863,
societatea literară „Junimea” este fondată în Iași.

Ultimii treizeci de ani ai secolului 19 sunt dominați cultural de societatea Junimea. Filosofia
românească va avea un nou început și, pentru prima dată, un ecou internațional. Filosofi de la
Junimea au fost Titu Maiorescu (1840–1917), Vasile Conta (1846–1882), Alexandru Xenopol
(1847–1920), Mihai Eminescu (1850–1889), Constantin Leonardescu (1844–1907), Ioan Pop
Florantin (1843–1926).

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a studiat filosofia la Berlin. A obținut două doctorate, unul la Universitatea
din Giessen, iar mai târziu la Universitatea din Paris. Primul său articol filosofic a fost Einiges
Philosophische in gemeinfasslicher Form (1860), o lucrare care a fost bine primită, scrisă sub
influența lui Herbart și Feuerbach. În română, contribuția sa cea mai importantă a fost Logica
(1876), influențată de Herbart, ce a avut numeroase retipăriri și a servit ca manual până în anii

8
1930. A fost un promotor al filosofiei lui Kant și a fost sceptic față de posibilitatea unei
filosofii românești originale și creative.

Vasile Conta și-a obținut doctoratul de la Universitatea de la Bruxelles și a lucrat ca profesor

de drept la Universitatea din Iași. Printre lucrările sale, publicate în română și franceză, se
numără La théorie du fatalisme (1877) și La théorie de l’ondulation universelle (1895). Conta
a fost influențat de trei surse: filosofia evoluționistă a lui Herbert Spencer, pozitivismul lui
August Compte și materialismul german al lui Büchner, Vogt și Moleschott. În prima sa
lucrare el apără o versiune a determinismului, numită „fatalism” și propune o teorie
materialistă a cunoașterii (sau mai degrabă, un model materialist de cunoaștere). Cunoașterea
este explicată în termeni de modificări materiale ale creierului. El gândea că impulsurile
senzoriale sunt transmise prin fibre nervoase sub formă de zgâlțâituri sau vibrații, ce provoacă
apariția modificărilor psihologice în creier, numite „întipăriri”. În a doua lucrare citată, Conta
propune o metafizică materialistă, afirmând caracterul asemănător cu unda al universului;
potrivit acestei concepții, evoluția universului ca un tot, și a fiecărei entități în acest univers
are caracter de undă. Conta a scris de asemenea cărți de istorie a metafizicii, despre natura
metafizicii, despre „primele principii ce constituie lumea”. El se disociază de pozitiviștii
timpului său, susținând importanța metafizicii și a prezenței unui element artistic în
construicția sistemelor metafizice

Alexandru Xenopol, istoric și filosof, a avut două doctorate, unul din ele în filosofie, conferit
de Universitatea din Giessen. Filosofia lui s-a ivit din preocupările sale constante cu istoria. În
faimoasa sa lucrare, La théorie de l’histoire, Xenopol prezintă o filosofie a științei de
importanță și interes maxim. El face distincție între fapte de repetiție și fapte de succesiune.
Faptele de repetiție sunt studiate de științele naturale și sunt caracterizate de legi naturale.
Faptele de succesiune sunt studiate de științele spiritului, în special de istorie, și nu sunt
încadrate în nici o lege, dar formează șiruri. Xenopol a fost considerat de Rickert unul din
precursorii săi. El de asemenea a tratat conceptul de cauzalitate, noțiunea de ipoteză și de
verificare a ipotezelor. Viziunile sale asupra spațiului și timpului se opun doctrinelor kantiene
și argumentează explicit împotriva filosofului german, care, în opinia sa, a transformat istoria
într-un simplu basm.

Mihai Eminescu, poetul național român, a studiat filosofia la Viena și Berlin. Pasămite, a
pregăit o teză despre filosofie și istorie, dar niciodată n-a primit PhD-ul. Este autorul primei
traduceri (parțiale) în română a Criticii rațiunii pure. Multe dintre poemele și opere sale în
proză conțin, într-o formă literară adecvată, câteva idei filosofice, influențate în special de
Kant, Schopenhauer și budism, dar niciodată n-a scris texte filosofice la propriu. Pe de altă
parte, filosofia sa politică, expusă în articole din ziar și editoriale este complet distinctivă.
Eminescu este unul dintre cei mai importanți și influenți gânditori politici români conservatori
din ultimele decade ale secolului 19.

Constantin Leonardescu a studiat la Universitățile din București și Paris, și a fost profesor de

filosofie la Universitatea din Iași. În general, a fost influențat de eclectismul francez și a avut
o atitudine cu totul „științifică” în filosofie. Ca și mulți de-ai timpului său, Leonardescu a avut
un mare interes în psihologie, știință pe care a încercat să o aplice în diverse domenii ale

9
filosofiei, precum epistemologia și estetica. Lista lungă de cărți publicate de el include
Filosofia față cu progresul științelor pozitive (1876), Metafizică, religie și știință (1884),
Principii de psihologie (1892), Morala Inductivă sau știința conduitei omenești (1885) etc.

Ioan Pop Florantin, doctor în filosofie la Universitatea din Viena, a predat filosofia în diferite
licee din Iași. A fost autorul diferitor cărți de logică, psihologie și filosofie generală, precum
și al primului tratat de estetică din România (1874). De asemenea, a promovat o concepție
personală numită „consecuționism universal”, un tip de proces materialist în metafizică. Din
această poziție l-a convocat pe „adevăratul Einstein” la „tribunalul logicii”, spre sfârșitul
vieții.

Prințul Grigore Sturdza (1821–1901) a fost un om învățat, care a avut preocupări filosofice. A
publicat niște lucrări filosofice în franceză, dintre care Les lois fondamentales de
l'Univers(1891) este cea mai importantă. Materia subiectului cărții este în primul rând
astronomia, sau cosmologia științifică, care în cele din urmă servește ca bază pentru speculații
metafizice.

În afara hotarelor Principatului, apoi Regatului României, putem nota activitatea lui Vasile
Lucaciu (1852–1922) din Maramureș. Greco-catolic, a studiat la Roma, unde a obținut
doctoratul în teologie și filosofie. Este autorul sistemului filosofic tomist, Norme de filosofie,
publicat între 1881 și 1884 în trei volume: Logica (1881), Metafizica (1882) și Filosofia
morală (1884).

Secolul 20

În timpul secolului 20, istoria filosofiei românești poate fi împărțită în trei perioade: pre-
comunistă, comunistă și post-comunistă.

Perioada pre-comunistă

Două „școli” de filosofie au produs, în prima jumătate a secolului, două culmi ale filosofiei
românești: școala lui Maiorescu și școala lui Nae Ionescu. Filosofii transilvăneni pot fi de
asemenea grupați împreună, mai mult deoarece nu pot fi afiliați celorlalte două școli, dar și
pentru că aparțin uneia și aceleiași familii spirituale. Aparte de aceste trei „școli” sau
orientări, sunt mulți alți autori, care cultivă cu predilecție eseul filosofic. O mențiune specială
merită membrii cercului Onicescu, caracterizați pe bună dreptate ca filosofi analitici.

Maioreștii

„Maioreștii” sunt Constantin Rădulescu-Motru (1868–1957), P. P. Negulescu (1872–1951),

Dumitru Drăghicescu (1875–1945), Ion Petrovici (1882–1972) și Mircea Florian (1888–1960)

Constantin Rădulescu-Motru, nepotul lui Eufrosin Poteca, și-a numit sistemul filosofic
„Personalism Energetic”, influențat de energetismul lui Otswald și personalismul lui Stern.
Expert în psihologie experimentală (a studiat sub îndrumarea lui Wundt, primind doctoratul
cu o teză despre Kant), a urmat tendința inductivistă în metafizică. Personalitatea umană a fost
considerată de el o formă superioară de energie, stadiul final al evoluție universului.
Metafizica sa implică un program politic, precum și o etică a munci. Scopul vieții politice
10
trebuie să fie tranziția de la „personalismul anarhic” ce a guvernat societatea românească la
„personalismul energetic”.

P. P. Negulescu a publicat Filosofia Renașterii, încă lizibilă și un studiu capital asupra

filosofiei culturii, Geneza formelor culturii.

Dumitru Drăghicescu a obținut licența în filosofie cu studiul Influența lui Kant asupra lui
Auguste Compte (1901) la Universitatea din București, după care și-a continuat studiile la
Paris, unde a obținut doctoratul cu alături de Durkheim. În tinerețea sa s-a aflat sub influența
filosofiei materialiste a lui Conta. Drăghicescu a avut contribuții majore în filosofia socială (a
fost de asemenea un sociolog important). Una din cărțile lui Drăghicescu, Vérité et révelation:
vers une nouvelle idée de Dieu (2 volume, 1934), a fost foarte bine apreciată de Charles
Hartshorne, pentru noile aspecte autentice ale conceptului de Dumnezeu pe care l-a folosit.
Drăghicescu a considerat că omul este o ființă aflată la limita progresului care este divinitatea,
spunând că toate atributele lui Dumnezeu pot fi atribuite și omului.

Ion Petrovici a scris despre logică și metafizică. În logică, a contribuit la teoria logică a
noțiunilor, referindu-se în special la relațiile dintre intensitatea și extensia termenului; el a
contrazis legea dependenței lor inverse. Poate cea mai bine cunoscută contribuție a sa în
metafizică este lectura „L'idée du Néant” (1933), unde neantul este determinat ca „substanță
transcendentă”, ce precede existența și o transcende, dar se manifestă în lucrurile existente.

Mircea Florian, care a studiat în Germania împreună cu neokantianul Rehmke, a elaborat în

perioada interbelică o filosofie a informației pure, încercând să învingă epistemologia bazată
pe dihotomia subiect-obiect. Rezultatele sale sunt publicate în volumul Reconstrucție
filosofică (1943).

Ioneștii

„Ioneștii” s-au grupat în jurul profesorului și/sau prietenului lor, Nae Ionescu (1890-1940). El
a obținut doctoratul în filosofie în Germania, cu un studiu despre „logistică”, adică, în
terminologia epocii, logica matematică. El de fapt a respins logica matematică, gândind că
este reductivă chiar în comparație cu logica clasică. Gândirea sa despre logică poate fi în
general văzută ca o formă de intuiționalism. El a publicat doar articole în ziar, prin care a
promovat idei puternic conservatoare, viziuni reacționare și s-a alăturat rapid extremei drepte.
După moartea sa, unii dintre studenții și asociații săi (Noica, Amzăr, Eliade, Onicescu,
Vulcănescu) au publicat variatele sale prelegeri despre logică, istoria logicii, epistemologie
(adică teoria cunoașterii) și istoria metafizicii. Abordarea sa a istoriei filosofiei este mai mult
tipologică, nu cronologică. Gândirea lui Nae Ionescu ar putea fi descrisă ca o filosofie
existențială a autenticității creștine, numită „trăirism”, o versiune autohtonă a
existențialismului, influențată de vitalism și teologia ortodoxă. Mai târziu, mulți comentatori

11
l-au acuzat de „plagiat”, neținând cont de faptul că niciodată nu și-a scris prelegerile și nici
măcat notele de prelegere; Ionescu a impovizat în mod creativ și cu multe ocazii cineva poate
recunoaște la el idei inițiate de Bergson, Scheler, Heidegger; carisma sa a fost impresionantă,
iar studenții au fost complet captivați de faptul că el filosofa la fața locului, în sala de curs,
fără preconcepții, dând răspunsuri interesante la problemele ce îi preocupau și provoca a
tensiune spirituală, având scopul de a-i face pe studenți să gândească singuri. Deoarece a fost
foarte ironic, a fost mereu dispus să-și revizuiască gândirea și niciodată nu și-a scris propria
filosofie, discipolii săi l-au comparat cu Socrate.

Cei mai importanți dintre aderenții săi au fost Mircea Vulcănescu (1904–1952), Mircea Eliade
(1907–1986), Emil Cioran (1911–1995), Constantin Noica (1909–1987). Alții precum Petre
Țuțea au fost de asemenea influențați de personalitatea sa, iar filosofi precum Alexandru
Dragomir și Mihai Șora au frecventat unele cursuri ale sale.

Mircea Vulcănescu a avut o erudiție enormă, fiind considerat șeful „generației”, dar n-a
publicat articole filosofice semnificative. În orice caz, a influențat filosofia românească prin
eseul Dimensiunea românească a existenței. În lucrarea sa, analizează paradigma conceptuală
ce servește ca mijloc de evaluare a diveselor viziuni filosofice a românilor. Analizând anumite
fraze românești, în care el invocă maniera fenomenologică, el pretinde să descopere viziunea
inerentă asupra lumii. De exemplu, din analiza particularităților lingvistice a limbii române, el
deduce ethosul românesc, cu trăsături precum fatalismul sau indiferența față de moarte, o
atitudine comodă față de moarte, concepția că nu este alternativă la aceasta, dar e de asemenea
ceva iremediabil.

Mircea Eliade, cunoscutul savant al istorie a religiilor, a publicat câteva esee ce au arătat
influența profesorului său, Nae Ionescu, aceste lucrări timpurii n-au adus în esență nimic nou
pe câmpul filosofiei românești. El a fost, în orice caz, o persoană foarte importantă pe câmpul
intelectual al anilor 30, un alt posibil „lider” al noii generații.

Emil Cioran, în cărțile sale timpurii scrise în română, a propus o filosofie a disperării, arată o
obsesie morbidă față de moarte, toate exprimate într-o manieră lirică profundă. A scris mai
mult pe teme nihiliste de proveniență nietzscheană și schopeanhaureană, cu anumite influențe
contemporane precum Giovanni Papini sau Nikolai Berdiaev.

Constantin Noica a debutat cu un eseu numit Mathesis sau bucuriile simple. Scurta carte
interpretează distincția între viață și geometrie. După scrierea acestul eseu, Noica se va orienta
către istoria filosofiei, scriind despre Kant, Leibniz, Descartes, Platon, Aristotel, Hume etc.
Teza sa de doctorat în filosofie s-a numit Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou,
în care încearcă să răspundă cum de spiritul nu este la nesfârșit tautologic, analizând filosofia
europeană de la Platon la Hume.

12
Transilvănenii

Transilvania a dat în perioada interbelică trei filosofi remarcabili: Lucian Blaga (1895–1961),
D. D. Roșca (1895–1980) și Eugeniu Sperantia (1888–1972).

Sistemul filosofic al lui Lucian Blaga, numit „intelectualism ekstatic” este o construcție foarte
originală, cu origini în filosofia lui Kant, psihanaliză și filosofia patristică. Sistemul a fost
proiectat în cinci „trilogii” monumentale, însă doar trei au fost realizate până la capăt și
publicate, iar a patra a fost parțial elaborată. Trilogiile sunt, în ordine: Trilogia cunoașterii,
Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Trilogia cosmologică.

Viziunea metafizică a lui Blaga se centrează pe principiul sau sursa metafizică misterioasă
numită „Marele Anonim”, care creează universul indierect, prin mutilarea formelor de
existență emanate din ele, pentru a evita posibilitatea apariției unui alt Mare Anonim.
Rezultatele acestor acte de mutilare sunt fragmente infime, structurate în categorii, și numite
„diferențiale divine”. Ființele existente apar în urma agregării acestor diferențiale.
Cosmologia speculativă a lui Blaga, include de asemenea o interpretare intelehială a biologiei
evoluționiste.

Teoria cunoașterii susține existența unui „spirit inconștient” dotat cu propriul set de categorii
care dublează categoriile kantiene a spiritului conștient. Aceste categorii ale inconștientului
împiedică oamenii să descopere complet misterul existenței, întrucât toată cunoașterea sa (a
spiritului inconștient) trebuie fixată într-un cadru categoric. Așadar, Marele Anonim păstrează
o izolată „centralitate a existenței”, datorită cunoașterii ce l-ar face pe om dumnezeiesc, dar de
asemenea infuzează activitatea umană cu o tensiune creativă. Axiologia metafizică a lui Blaga
urmează de asemenea această concepție. Toate categoriile conțin puterile umane de
exprimare, iar influența lor dinamică este în final proiectată în valori. Cu alte cuvinte, ceea ce
nu putem învinge, idolatrizăm. Această „autoamăgire finală”, garantează în mod repetat
destinul creator al umanității.

Toată cultura umană este, potrivit lui Blaga, rezultatul încercării omului de a descoperi
misterele existenței. Ea constituie ființa omului. Întrucânt omul nu poate descoperi complet
misterele, datorită blamului transcendent ce a fost exersat de schema categorială inconștientă,
toate producțiile sale poartă semnul acestui cadru dinamic. Totalitatea acestor categorii este la
un anumit punct numită „matrice stilistică”, iar categoriile au structura unui „cosmoid”, care
este a unui univers mic, adică a unei ordini autosuficiente. Așadar, fiecare cultură este
caracterizată de un stil, în care diferite categorii activează și se atenuează în mod succesiv,
până la epuizarea completă a matricei stilistice. În acel moment, cultura generată de încercări
de revelație din cadrul matricei stilistice respective moare. Această viziune este inspirată de,
dar semnificativ detașată de teoria morfologică a culturii, după cum a fost expusă de
Frobenius sau Spengler. Blaga dezbate amplu, cu multe ilustrații, de ce toate aceste teorii au
pierdut un punct important.

13
D. D. Roșca, care va fi mai târziu coordonator și traducător al seriilor de lucrări complete ale
lui Hegel în română, a ajuns la o sinteză filosofică prezentată în cartea sa Existența tragică.
Este un amestec personal de existențialism, cu origini la Kierkegaard, dar influențat de
asemenea de Hegel. Teza sa de doctorat de la Sorbonne, Influența lui Hegel asupra lui Taine,
precum și traducerea în franceză a Vieții lui Iisus l-au făcut cunoascut în lumea francofonă.

Eugeniu Sperantia a fost un autor foarte prolific. Și-a început lista de publicații cu teza sa de
doctorat în filosofie, Apriorismul pragmatic, o regândire a analiticului transcendental al lui
Kant, din punct de vedere pragmatist. El a scris ulterior pe subiecte variate, precum biologia
din perspectivă hegeliană și a dobândit reputație în special în domeniul filosofiei dreptului. A
fost un pionier în domeniul logicii erotetice (logica interogativelor), pe care a numitr-o
„problematologie”. O lucrare foarte interesată și cea mai neglijată este Systeme de
metaphysique implicite dans les postulats de toute connaissance possible. Avem aici o
inovație teoretică în metafizică: Sperantia înlocuiește teoriile categoriale ale metafizicii
clasice cu analiza întrebărilor celor mai generale, analiză făcută posibilă de problematologia
lui. Așadar, teoria-cadru a metafizicii devine logica interogativelor. Recent, concepția sa
despre metafizică a fost comparată cu cea a lui Collingwood.

Alți filosofi

Din multitudinea de autori filosofici neafiliați celor trei curente precedente îi putem menționa
aici pe Vasile Băncilă (1897–1979), Ionel Gherea, Anton Dumitriu (1905–1992) și Ștefan
Lupașcu (1900–1988).

Vasile Băncilă a scris două comentarii importante despre Blaga și Radulescu-Motru, și a dat o
replică valabilă la Spațiul mioritic al lui Blaga, numit de asemenea „plai”, opunând ceea ce
Băncilă a numit Spațiul Bărăganului. Cartea lui Blaga a susținut că categoria inconștientă a
spațiului ce operează în matricea stilistică românească este „spațiul asemenea unui val”, o
alternare de suișuri și coborâșuri, ca o sinusoidă. Numele „mioritic” vine de la „miorița”,
diminutiv pentru oaie, ce este titlu al unei balade populare ce este considerată exprimare a
viziunii românești asupra lumii, scrisă într-un stil alternativ specific. Acestea sunt descrieri
foarte metaforice și jucăușe ale ale ethosului specific, ce sunt comune regiunilor culturale
semnificative dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, Blaga susține că cineva poate
trăi într-un plan, dar reflectă un ethos al „plaiului mioritic”, iar cel al unui ethos specific
devine dominant chiar dacă rămâne „minor” (termen ce nu caracterizează valoarea filosofiei
lui Blaga), iar acest „stil” le poate absorbi pe altele, fiind de asemenea influențat de ele. Pe de
altă parte, Băncilă a încercat să arate că cultura românească ca întreg nu reflectă doar o
singură categorie „abisală” de spațiu, structura „plai” fiind semnalată de Blaga, iar Băncilă a
încercat ulterior să arate existența „spațiului Bărăgan” (Bărăgan este una celei mai înalte
câmpii din România), un spațiu nedeterminat de vreu relief alternant de dealuri și munți, ci de
câmpia netedă.

Ionel Gherea, fiul cunoscutului sociolog marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, a publicat o

carte numită Eu și lumea. Eseu de cosmogonie antropomorfică. Această lucrare destul de
neglijată conține o dezbatere interesantă despre conceptul de identitate personală. Autorul are

14
o analiză conceptuală destul de neobișnuită, iar în linii extem de generale este un
fenomenolog de orientare husserliană.

Anton Dumitriu, matematician după formarea inițială, a obținut doctratul în filosofie, iar apoi
a devenit ajutorul lui P. P. Negulescu. A fost printre primii filosofi din România interesați de
filosofia științei, subiect tratat în Bazele filosofice ale științei. El introduce în România cea
mai recentă formă de logică matematică, în special prin lucrările sale Noua logică și Logica
polivalentă, unde prezintă sistemul axiomatic Principia Mathematica realizat de Russell–
Whitehead, precum și sistemul implicației al lui C. I. Lewis. De asemenea, a cercetat intensiv
problema paradoxurilor logico-semantice, având convingerea că soluția la ele era valabilă și
în lucrările filosofilor scolastici.

Ștefan Lupașcu, cunoscut filosof francofon al științei, a încercat să pună bazele unei noi
epistemologii, în armonie cu mecanica cuantică, recent dezvoltată atunci. El a susținut o
logică a terțului inclus, ce l-a făcut să susțină existența unei a treia stări, dincolo de materie și
energie.

În anii 1940, matematicianul Octav Onicescu a condus un seminar de filosofie a științei la

Universitatea din București. Printre cei mai importanți membri ai acestui grup de filosofie
științifică erau matematicienii Grigore Moisil și Dan Barbilian, precum și alți savanți notorii
precum Șerban Țițeica sau Nicholas Georgescu-Roegen. Ei erau angajați în cercetarea
fundamentală, folosind matematica ca instrument formal de analiză conceptuală. Rezultatele
lor au fost pulicate în antologia Problema determinismului și în anumite monografii, precum
Principii de cunoaștere științifică de Onicescu, Metoda statistică de Georgescu-Roegen sau
Gândirea matematică a lui P. Sergescu.

Perioada comunistă

În primul deceniu de totalitarism, viața filosofică românească a fost dominată de persecuția

tuturor filosofilor interbelici importanți. Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) a fost autorul
lucrării Curente și tendințe în filosofia românească, ce va stabili pentru decenii statutul
filosofilor români. În special cu mijloace rudimentare și suprasimplificări, invocând doctrina
„marxist-leninistă”, Pătrașcanu a polemizat cu filosofi de mare importanță, ca Blaga,
Rădulescu-Motru, Florian, Cioran și i-a prezentat ca idealiști, iraționali, mistici, burghezi,
imperialiști, și uneori fasciști. Printre pseudo-marxiștii locali, o nouă stea a apărut repede,
Constantin I. Gulian (1914-2011), membru al Academiei Române din 1955 până la moarte.
Gulian a prezentat la vârful carierei sale niște expoziții de filosofie hegeliană, lipsind-o de
orice valoare. În timpul primelor decenii comuniste, filosofia a fost predată în Universități de
dentiști și lucrători inculți, ce au devenit profesori peste noapte. În urma morții lui Stalin,
nucleul dogmei comuniste a început să-și piardă încet din forță.

După 1964, anul marii amnistieri a prizonierilor politici, viața filosofică a avut șansa de a
reveni la existență, fiind în parte stimulată de reintegrarea profesională filosofilor
supraviețuitori, care au fost întemnițați sau marginalizați, și erau deja relativ puțini. Așadar,
putem distinge câteva „școli” de filosofie: școala interbelică, școala de la Păltiniș și școala

15
epistemologică din București. Au existat, desigur, și figuri independente, ce activau mai mult
ca profesori universitari.

Școala interbelică

Numele acestei „școli” ar fi chiar mai nepotrivit în acest caz decât înainte, când vorbeam
despre școala lui Nae Ionescu și cea a lui Titu Maiorescu. Școala interbelică ar trebui văzută
în aceeași manieră în care vorbeam de „vechea școală”. Cei mai importanți filosofi formați în
perioada interbelică, ce au putut practica din nou filosofia și au rămas în mod semnificativ
creativi sunt: Mircea Florian, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Mihai Șora (n. 1916), Petre
Țuțea (1902–1991), Alexandru Dragomir (1916–2002).

Mircea Florian a scris în anii 1960 în singurătate, un sistem de filosofie prezentat într-un tratat
de două volume numit Recesivitatea ca structură a lumii. Inspirat de o analogie cu biologia
genetică, Florian ajunge la concluzia că experiența este caracterizată de o invarianță, relația de
recesivitate ce se păstrează între două concepte. Această relație nu este o relație de opoziție,
precum contrarietatea, nici de concordanță, ca subordonarea. Este o relație specială ce
prezintă trăsături ale ambelor tipuri de relație inter-noțională cunoscute de logică. Este atât o
relație de subordonare, cât și una de opoziție. Într-o pereche de concepte unite de această
relație, unul este superior din punct de vedere ierarhic, numit conceptul „domninant”, și altul
care, deși este ierarhic inferior, este ontologic superior, numit conceptul „recesiv”. Florian
arată că fiecare concept important al filosofiei aparține unei perechi ce reprezintă
recesivitatea. El analizează câteva zeci de astfel de perechi, scriind pentru fiecare termen câte
o micromonografie.

Constantin Noica a devenit în această perioadă, de după eliberarea din închisoare, un

metafizician continental de dimensiuni europene, fără îndoială unul dintre cei mai mari de la
sfârșitul secolului 20. Prima sa carte publicată după ieșirea din detenție a fost Două zeci și
șapte de trepte ale realului, în care unește trei sisteme categoriale, cele ale lui Platon, Aristotel
și Kant. Sub un hegelian, dar probabil influențat de asemenea de Nicolai Hartmann, a susținut
că realitatea, divizată în trei lumi, anorganică, organică și spirituală, este caracterizată de trei
seturi distincte de categorii. La culmea acestei scări categoriale a pus o nouă categorie, ce
reflectă impactul fizicii asupra gândirii sale: ondulația sau unda, ce a devenit așadar categoria
supremă.

El a dezvoltat mai târziu teoria inițiată de Vulcănescu și a scris niște cărți care i-au adus
celebritatea peste noapte, în special în cercurile literare. Cărți precum Creație și frumos în
rostirea românească sau Sentimentul românesc al ființei, capodopere de speculație
etimologică și filosofie hermeneutică, ce au limitat valorile universale în interesul evident de a
cerceta spiritualitatea românească per se. În aceste cărți, Noica ajunge la concluzia că limba
română are un cuvânt, o prepoziție, ce mediază accesul ei unic la tărâmul existenței. Este
prepoziția întru, care exprimă procesualitatea ființei. Această prepoziție bogată în sensuri, de
proveniență latină (intro), ține nu doar de o cuprindere spațială: ea indică o desfășurare, o
mișcare atât către ceva, cât și în interiorul acelui ceva, adică o mișcare de participare.

16
Metodologic, Noica poate fi considerat, în mod paradoxal, un hegelian anti-hegelian. El
revizuie dialectica hegeliană, acuzată explicit de Noica că este dominată de „ethosul
neutralității”. În logica hegeliană, susține Noica, Hegel însuși trebuie să intervină ca să dea
conceptelor impulsul necesar pentru mișcarea lor. Ele nu au în ele însele puterea de mișcare în
mod dialectic. Noica consideră că dialectica este circulară și tetradică. Schema teză – antiteză
– sinteză, este înlocuită de el cu schema rivală temă – anti-temă – teză – temă (regăsită).
Spiritul, spune Noica, începe nu cu o teză, ci cu un orizont tematic în care el se mișcă, și în
care el sapă în mod repetat, deplasându-se din ce în ce mai mult spre natura lăuntrică a acestui
orizont. Unele dintre conceptele paradoxale și specifice ale lui Noica, ce îi permit să-și
articuleze viziunile asupra dialecticii, sunt greu de înțeles și pretind multă simpatie de la
cititor: „limitarea nelimitată”, „închiderea deschisă” etc.

Filosofia lui Noica se concentrează de asemenea pe problema rațiunii și pe problema

individualului. El redefinește rațiunea ca consecință a intrării în existență. Filosoful vrea să
salveze individualul de „tirania generalului”, să-i dea individualului o demnitate ontologică.
El a fost profund deranjat de imaginea individualului ca simplu exemplu a ceva general, ca un
simplu caz particular al unei reguli generale. Dar de asemenea a urmărit să susțină realitatea
naturilor generale, nevrând să le reducă la simple colecții sau clase de indivizi. Așadar, a
respins atât realismul platonic, cât și nominalismul de toate felurile. În loc să aleagă între
nominalism și realism, el propune o a treia viziune, ce insistă pe solitaritatea existentă între
individual și general, legați de determinările lor. Triunghiul său I-D-G formează așadar o
unitate ireductibilă, care amintește de triada lui Peirce.

Constantin Noica a format în jurul său o școală neoficială de filosofie, cu baza la Păltiniș,
locație montană unde și-a petrecut ultimii ani de viață. Păltiniș a devenit loc de pelerinaj
pentru intelectualii români, care au venit acolo să găsească un mentor spiritual. Noica a
devenit astfel un fel de instituție intelectuală neegalată de vreun alt intelectual de dinainte sau
de după el. El și-a pus discipolii să studieze intensiv greaca și germana și le-a cerut să
abordeze „culturi”, nu autori și în nici un caz cărți izolate. A avut o activitate efervescentă în
traducere, inițierea în colaborare cu Petru Creția a unei ediții integrale a lui Platon în română.
El de asemenea a tradus din comentatorii aristotelici neo-platonici, Dexippus, Ammonius,
Porfirie(en) și alții. A contribuit la traducerea operei lui Kant, Critica judecății, și a tradus din
Chorydaleus, Introducere în logică și Comentariu la metafizică. El însuși a scris comentarii și
interpretări la Platon, Aristotel și Hegel, și a încurajat introducerea în scrierile lui Heidegger.
A fost cel mai strălucit filosof al României postbelice.

Anton Dumitriu și-a continuat după 1964 preocupările sale inițiale, publicând lucrări ce țin de
filosofia matematicii și teoria și istoria logicii. Monumentala sa Istoria logicii, deși este un
reper al filosofiei românești, a avut neajunsuri notabile și a fost recepționată mai curând
negativ în Occident. Dumitriu a abordat prea mult unele teme în cartea sa, este vorba capitole
despre logica transcendentală și dialectică și altele câteva ce nu tratează multe ramuri ale
logicii recente sau le tratează foarte sumar și insuficient, ca în cazul logicii modale. De
asemenea, a fost dezinformat în chestiuni ce țin de filosofia scolastică. În orice caz, sunt multe
părți ale lucrării sale ce sunt încă valabile azi.

17
Anton Dumitriu a scris de asemenea o serie de esee, mai literare în stil, care l-au făcut apreciat
de mediul intelectual românesc, centrat mai mult pe literatură. Cartea sa, Philosophia
Mirabilis, este un eseu de dimensiuni ezoterice de filosofie greacă. Culturi eleate și culturi
heracleitice este un eseu comparativ de filosofie a culturii, iar Aletheia este un studiu al
înțelesului grecesc al adevărului și al filosofiei, în care critică poziția lui Heidegger din
Introducere în metafizică.

Mihai Șora a fost student al lui Nae Ionescu și Mircea Eliade, dar mai tânăr decât membrii
așa-numitei generații ’27. A obținut în 1938 o bursă la Sorbona, unde a scris o teză despre
Pascal. În timpul războiului a scris o carte numită Despre dialogul interior, publicată abia în la
Gallimard și bine primită de Jacques Maritain și Étienne Gilson. În lucrare, Șora explorează
problema autenticității umane, pe un ton existențial, dar influențat mult de filosofia scolastică
(în special cea a lui Toma de Aquino și Nicolaus Cusanus) și de marxism (a fost membru al
partidului comunist francez și al Rezistenței).

În 1948 s-a întors în România și n-a mai putut părăsi țara deloc. N-a publicat nimic până la
sfârșitul anilor 70, când a început un ciclu de patru cărți, - ce conțin un sistem filosofic, -
desăvârșit abia în 2005. În timpul regimului comunist a scris și publicat trei din cele patru
cărți ce compun ciclul: Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea sau dialog
generalizat. Ultima sa carte este întitulată Clipa și timpul. Sistemul său este compus din
ontologie, poetică, etică și filosofie politică, toate derivate din „modelul ontologic” original. A
fost influențat de Péguy, Pascal, scolastici și Husserl. Șora s-a caracterizat pe el însuși chiar în
prima carte ca cartezian de însemnătate maximă, adică fenomenolog.

Conceptul să de intenționalitate, crucial pentru înțelegerea filosofiei, nu a fost cel al lui

Brentano, nici cel al lui Husserl, ci unul original cu rădăcini adânci în filosofia scolastică. In-
tentio, derivat din IN aliud TENDERE este actul penetrant al spiritului, care merge dincolo de
lucruri la originea lor, care este Unul cu cei trei transcendentali ai săi: Bonum, Verum și
Pulchrum. Așadar, sunt trei forme de intenționalitate, morală, teoretică și estetică, ce
caracterizează trei tipuri de atitudini umane față de lume. Unul nu este văzut dar ca actus
purus, ci mai degrabă ca o potențialitate universală a existenței. Ca atare, este plasat, în
modelul metaforic al lui Șora, în centrul sferei de rază nulă. Suprafața acestei sfere reprezintă
exterioritatea pură, compusă din „realități terminale”. Raza este locul geometric al
interiorității, unde găsim „potențialități intermediare”.

Mihai Șora este considerat mentorul altei școli mult mai discrete și mai eterogene decât școala
lui Noica. În prezent, există un intres în creștere asupra lucrării acestei școli, în special din
partea filosofilor grupați în jurul revistei filosofice Studia Phaenomonologica.

Petre Țuțea și-a luat doctoratul la drept administrativ. Înainte și în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, a lucrat ca director în Ministerul Economiei Naționale și a fost cunoscut și
considerat de toți membrii generației '27 ca unul de-al lor, chiar dacă era puțin mai în vârstă.
A câștigat reputația de geniu retoric. Când vorbea toți stăteau și ascultau. Unii chiar l-au
considerat un lider al generației sale. Ințial a avut convigeri marxiste tinerești, iar apoi a
dezvoltat simpatii naționaliste de dreapta, care l-au dus mai târziu la arest și condamnare. În
închisoare redescoperă creștinismul, iar după eliberare s-a considerat gânditor creștin. Deși

18
datorită antecedentelor sale politice, a conținutului ideilor filosofice și a credinței religioase,
Țuțea n-a putut publica prea mult, a scris o cantitate considerabilă, inclusiv o lucrare târzie
proiectată în cinci volume: Problemele, Sistemele, Stilurile, Științele și Dogmele. El le-a
terminat pe primele două, și parțial „Stilurile” și „Dogmele”. Primele două volume au fost
publicate postum. „Filosofia nuanțelor” este de asemenea un eseu important, un manifest
veritabil pentru o filosofie nouă, ce datează din 1969. Țuțea a fost influențat de o puzderie de
personalități intelectuale, în special de Platon, scepticismul grec, Leibniz, Nietzsche, Bergson,
Simmel și ficționalismul lui Hans Vaihinger. Singurii filosofi români care l-au influențat
semnificativ au fost Lucian Blaga și Nae Ionescu. Teologic, a fost influențat de Sf. Pavel,
Augustin și Toma de Aquino, și l-a cunoscut și admirat pe marele teolog român contemporan
cu el, Părintele Dumitru Stăniloae, pe care l-a cunoscut în închisoare. De asemenea, Țuțea a
apreciat diferiți gânditori precum Werner Sombart și se referă frecvent la savanți precum
Heisenberg și Poincaré.

Inițial, Țuțea a respins categoriile idealismului occidental, înlocuind cadrul conceptul kantian
cu un spectru de nuanțe empirico-fenomenologice. Filosofia sa de mai târziu, după cum
declară el, este un efort de gândire „teologală” (nu teologică). El susține că Adevărul este
unic, dar rațiunea umană nu-l poate găsi de una singură, deși ea poate fi un recipient al
adevărului. Așadar, pentru a cunoaște cu adevărat adevărul, omul are nevoie de inspirație și
revelație. Omul nu este niciodată autonom și toate eforturile intelectuale precum știința sau
filosofia sunt doar mijloace de a produce ficțiune, la nivelul confortului material și cultural.
Țuțea credea că știința și filosofia în sine nu au o funcție consolatoare, fiind în esență
irelevante în ceea ce privește respectul față de cele mai multe chestiuni dramatice, precum
moartea. Așadar, doar religia (anume creștinismul) posedă adevărul și are relevanță pentru
destinul omenirii. Fără Dumnezeu, spune Țuțea, omul este doar un animal rațional care vine
de nicăieri și merge spre nicăieri. Din punct de vedere antropologic, Țuțea a analizat ceea ce a
numit „omul creștin”, considerând că modelul antropologic ce trebuie urmat este cel al
sfântului.

Țuțea a fost fără îndoială o figură socratică neobișnuită, în sens de o personalitate exemplară,
majoră, iar stilul său de a scrie este foarte specific. Scrierile sale variate sunt greu de
clasificat. După eliberarea din închisoare, a elaborat trei lucrări într-un stil literar-filosofic
original, pe care niciodată însă nu le-a terminat: Filosofia nuanțelor, Lumea ca teatru. Teatrul
seminar și Reflecții teologale. Una dintre trăsăturile specifice lui Țuțea, așa-numita
„substantivizare” a predicatelor, este asociată cu maniera sa de a scrie propoziții fără verbe,
precum și cu multe repetiții sonore pe care le numește „laitmotive” și nuanțarea constantă a
termenilor, cuplate cu respingerea sistemlor și absența speculației filosfice, fapt ce stârnește
mai multe critici, care n-au idee ce să facă cu această manieră neobișnuită de a gândi și scrie,
într-un mediu cultural dominat mai mult de scrierea beletristică și exegeza academică. Opinia
publică românescă a ajuns să-i cunoască personalitatea abia după 1989, când unii l-a
intervievat pe Țuțea, care avea 89 de ani când a apărut pentru prima dată la televizor,
câștigând admirația unei largi audiențe.

Publicarea ulterioară a colecțiilor de aforisme adunate din interviuri a avut mult succes, pe
când scrierile sale de mare importanță nu sunt doarte bine cunoscute sau apreciate, deși Țuțea

19
a fost întotdeauna înconjurat de prieteni care i-au tipărit și multiplicat manuscrisele.
Apropiații îl numeau „profesor”, deoarece întotdeauna dădea impresia că ține o prelegere, dar
după cum a arătat el în mod ironic, „catedra” sa legendară s-a aflat sub cerul albastru, în
campusul din Cișmigiu - un parc central din București, aflat foarte aproape de apartamentul
său de studiu. Unii dintre prietenii și companionii săi apropiați, precum Mircea Eliade, Emil
Cioran, Petre Pandrea, mai târziu Marcel Petrișor, Aurel-Dragoș Munteanu, iar din generația
mai tânără Radu Preda și Alexandru Popescu, sunt de asemenea filosofi, scriitori și
intelectuali realizați.

Alexandru Dragomir este o descoperire târzie a publicului românesc, promovat în mod activ
de editura Humanitas (condusă de Gabriel Liiceanu), care a editat unul dintre caietele sale.
Dragomir, fost student doctoral al lui Heidegger, a fost un om reticent care scris în secret și
niciodată n-a intenționat să publice ceva. Spre bătrânețe, a început să predea seminarii private,
lucru întreprins până la moarte; doar un grup restrâns de intelectuali le-au frecventat. După ce
a murit, au fost găsite niște caiete tematice, ce au dovedit că Dragomir a fost un fenomenolog
de nivel înalt. Printre aceste manuscrise, a căror publicare nu s-au terminat, sunt câteva cu
reflecții despre timp, care constituie cea mai consistentă parte a gândirii sale. Influența lui
Dragomir asupra filosofiei românești este încă în dezvoltare.

Școala de la Păltiniș

Constantin Noica a fost în căutare continuă de tineri filosofi talentați, pe care i-a descoperit și
antrenat. Printre acești (atunci) tineri, sunt mai mulți care s-au manifestat în mediul românesc
filosfic sau în cel literar, sau mai curând în cel literar-filosofic. Aceștia sunt Gabriel Liiceanu
(n. 1942), Andrei Pleșu (n. 1948), Sorin Vieru (n. 1933), Andrei Cornea (n. 1952), Vasile
Dem. Zamfirescu, Alexandru Surdu (n. 1938) și Corneliu Mircea.

Gabriel Liiceanu a devenit proeminent după ce a publicat Jurnalul de la Păltiniș, unde și-a
descris aventura sub îndrumarea lui Noica. De asemenea, aceasta fost cartea care l-a
transformat pe Noica într-un fel de stea filosofică. Jurnalul este poate cea mai influentă
publicație românească de la sfârșitul anilor 1980. Ea încurajează studiul limbi grecești vechi, a
latinei și germanei, ca premise pentru un studiu serios al filosofiei. Proiectul filosofic al lui
Liiceanu a fost inițial centrat în jurul ideii de „limită”, și prin urmare și-a dezvoltat cercetarea
hermeneutică asupra naturii și istoriei conceptului de „peratologie” (din greacă peras =
limită). Acest program a fost inițiat cu teza sa de doctorat, Tragicul. O fenomenologie a
limitei și depășirii, unde pune mult accent pe Nietzsche, și este terminat cu Despre limită,
expresia finală și cea mai generală a peratologiei sale. Despre limită atinge variate teme
precum libertatea, destinul, responsabilitatea, interacțiunea cu alții, într-un cadru fundamental
heideggerian. De asemenea, Liiceanu a realizat traducerea lui Heidegger în română.

Andrei Pleșu este primul cunoascut ca istoric al artei, dar de asemenea și ca filosof subtil. El
recunoaște că este mai interesat de partea „luminoasă” a filosofiei, după cum are o „antipatie

20
respectuoasă” față de Aristotel și spune că nu-l folosește deloc pe Hegel. S-a orientat spre
etică și filosofia religiei. Ideea sa puternică este cea a „intervalului”, în-între existență ca
spațiu de peregrinare. Pleșu a scris unul dintre foarte puținele tratate de etică românești,
Minima Moralia, care este subîntitulată „o etică a intervalului”. El începe cu afirmația că doar
omul în condiție de peregrinare are competență morală, având nevoie să facă alegeri la fiecare
etapă a drumului. Așadar, adevărata etică nu este o chestiune majoră ce ține de marile
probleme și enigme, ci o etică minoră a vieții cotidiene și a situațiilor obișnuite. În continuare,
explorează tema intervalului în Despre îngeri, carte de angelogie, ce apare la intersecția dintre
metafizică și filosofia religiei. În această carte, entitățile numite îngeri sunt analizate ca ființe
ale intervalului. Exercițiul întreg are așadar o valoare secundară în ontologia intervalului.

Sorin Vieru este unul dintre puținii logicieni de la Păltiniș. El a câștigat reputație prin
cercetări asupra silogisticei clasice, pe care a axiomatizat-o. A fost de asemenea specialist în
Frege, pe care l-a tradus din belșug. Interesele sale au cuprins de asemenea filosofia greacă, în
specia filosofia politică a lui Platon. A tradus mai multe din cele mai dificile dialoguri ale lui
Platon. În final, a publicat Riscul gândirii, în colaborare cu matematicianul Uther
Morgenstern, alias Terente Robert.

Andrei Cornea este specialist în filosofie greacă antică și de asemenea un gânditor politic. În
timpul regimului comunist a publicat puțin în domeniul filosofiei, dar a tradus Republica lui
Platon. După 1989, a publicat intensiv. Așadar, putem cita interpretarea sa a lui Platon din
Platon. Filozofie și cenzură, interesanta reabilitare a filosofului grec din puncte de vedere
respinse în mod sofistic de Socrate în opera lui Cornea, Când Socrate nu are dreptate, sau
propunerea sa (a lui Cornea) de a înlocui conceptul de utopie cu cel de ek-topia, ca unul opus
en-topiei, din De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș. Dar poate că cea mai importantă
contribuție a sa este critica relativismului contemporan din Turnirul Khazar. A tradus
Metafizica lui Aristotel și o mare parte din Eneida lui Plotin.

Principalele interese ale lui Vasile Dem. Zamfirescu sunt în psihanaliză. Așadar, filosofia sa
are amprentele acestor interese. A scris o carte numită Între logica inimii și logica minții, iubit
de Noica, după 1989 a publicat Filosofia inconștientului (2 volume), în care explorează
pontețialul filosofic a ideii psihoanalitice de inconștient.

Alexandru Surdu a fost unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui Noica, dar în mare măsură
a fost independent. Ințial, a lucrat în domeniul logicii, pulicând cărți ca Neointuiționismul and
Elemente de logică intuiționistă. De asemenea, a studiat logica artistelică, ajungând să scrie
Teoria formelor prejudicative, care este o regândire a categoriilor prin intermediul logicii
formale. După 1989 a publicat lucrări despre filosofia românească și cea speculativă. Volume
notabile sunt Pentamorfoza artei și Gândirea speculativă. Alexandru Surdu este, ca și Noica,
un hegelian anti-hegelian. Așadar, îl critică pe Hegel pentru „absolutizarea” dialecticii
triadice, îl critică de asemenea pe Noica pentru absolutizarea dialecticii tetradice și își
propune propria versiune, cea a dialecticii pentadice. El susține, totuși, că diferite domenii de
experiență trebuie să fie investigate de diverse dialectici, binară, triadică, tetradică sau
pentadică. Filosofia sa continuă epistemologia facultăților, discreditată de mult timp, pe care o
complică vorbind de cinci facultăți de gândire. Așadar, avem: intelectul, intelectul rațional,

21
rațiunea, rațiunea speculativă și speculația. Categoriile de filosofie sistematică determinate de
Surdu, sunt de asemenea cinci: Transcendența/Subzistența, Ființa, Existența, Existența Reală
și Realitatea. Surdu a fost unul din traducătorii Tractatuslui lui Wittgenstein în română și l-a
tradus de asemenea pe Kant.

Corneliu Mircea este psihiatru și, de asemenea, filosof, încurajat de Noica, dar nu și unul
dintre discipolii săi. Însă interesele, temele și stilurile sale îl plasează în cercul de la Păltiniș,
unde a făcut vizite regulate. A publicat foarte consistent. În timpul comunismului a scris,
printre alte publicații, Cartea Ființei, Ființă și conștiință, Discurs despre ființă, iar după 1989 a
publicat (printre altele) Originarul, Ființă și extaz, Facerea: Tratat despre Ființă. Influențat de
Hegel și de Sartre, filosofia sa este o investigare a sensului ființei, ce începe cu nimicnicia,
încercând să regândească atât Logica lui Hegel, cât și Ființă și neființă a lui Sartre. El cultivă
în mod deliberat o exprimare literară, susținând că discursul filosofic trebuie să aibă două
părți, una conceptual obiectivă, iar cealaltă subiectivă, estetică, persuasivă. De curând,
Corneliu Mircea pare mai apropiat de filosofia mistică.

Școala epistemologică din București

Urmând exemplele lui Anton Dumitriu, Grigore Moisil sau Octav Onicescu, diferiți profesori
de la Universitatea din București s-au orientat spre epistemologie și filosofia științei, datorită
naturii tehnice a acestora, lipistă de control și amestec ideologic. După cădrea comunismului,
ei și-au continuat preocupările, dar de asemenea au scris pe multe alte subiecte. Protagoniștii
acestei școli sunt Mircea Flonta (n. 1932), Ilie Pârvu (n. 1941), Vasile Tonoiu (n. 1941) și
Marin Țurlea (n. 1940).

Mircea Flonta a scris o monografie valoroasă pe tema distincției analitice/sintetice în filosofia

contemporană, și un studiu intitulat Presupoziții în știința exactă. Poate fi considerat primul
filosof analitic din România. El înțelege filosofia ca studiul critic al presupozițiilor.
Activitatea sa a continuat după 1989 și s-a diversificat, abordând diferite teme, precum
precum percepția filosofiei în cultura românească. Printre interesele sale permanente sunt
filosofia lui Kant (a tradus din Kant și a scris o carte despre el) și cea a lui Wittgenstein (de
asemenea, a tradus câteva cărți de-ale lui și a publicat o carte despre filosofia sa).

Ilie Pârvu este un epistemolog, filosof al științei, metafizician și comentator al lui Kant. A sa
Introducere în epistemologie este prima carte de acest tip care a avut un nivel european, după
perioada în care epistemologia a fost „gnoseologie” marxist-leninistă. Este încă cea mai bună
introducere autohtonă disponibilă. Studiile sale de filosofie a științei (Teoria științifică,
Semantica și logica științei) au pus accent mai mult pe instrumentele pe atunci contemporane
de analiză a teoriilor științifice. Pârvu poate fi considerat ca aparținând curentului
structuralism din filosofia științei, urmându-i pe J. Sneed, W. Stegmüller, C. U. Moulines, W.
Balzer etc.

Analizele structuraliste ale teoriilor au fost aplicate de Ilie Pârvu în domeniul reconstruirii
unor lucrări filosofice cruciale, precum Tractatus de Wittgenstein sau Critica rațiunii pure.

22
Ca metafizician, Pârvu a publicat lucrarea în două volume Arhitectura existenței. În primul
volum analizează paradigma structural-generativă din ontologie. În cel de-al doilea volum, el
analizează metafizica analitică contemporană, marile programe ontologice contemporane
constructive, precum cel al lui Carnap sau Quine, dar și diverse metafizici locale, precum
ontologia evenimentelor și diferite teorii ale individualului. El a prezentat de asemenea
dezbateri imporante în legătură cu metaontologia, stiluri și tehnici în metafizica recentă.

Vasile Tonoiu s-a interesat mai mult de filosofia continentală a științei, traducând din
Poincaré, Gonseth, Bachelard, și scriind monografii despre Gonseth și Bachelard. De
asemenea, a publicat o carte despre viziunea epistemologică a lui Morin asupra complexității.
Alt interes principal al lui Tonoiu este filosofia dialogică sau filosofia dialogului(en). A scris
de asemenea o carte excelentă despre Mircea Eliade, Ontologii arhaice în actualitate.

Marin Țurlea și-a dedicat cariera filosofiei matematicii. Lucrarea sa, Filosofia și fundamentele
matematicii trasează o distincție între cercetarea proprie a matematicienilor pe bazele lor și
cercetarea filosofică a fundamentelor matematicii. În această carte el stabilește posibilitățile,
sfera de acțiune și relevanța studiului filosofic al matematicii. Urmând liniile unui program
indicat în această primă lucrare, Turlea va elabora Filosofia matematicii, mai mult ca o istorie
a problemelor filosofice în raport cu sistemul matematicii, de la Platon și Proclus la Principia
Mathematica. El analizează metafizica entităților matematice în Existență și adevăr în
matematică și studiază filosofia matematicii a lui Wittgenstein (care e mai degrabă anti-
filosofie).

Marxismul

În România, marxismul n-a dat nici un filosof notabil. Singurul filosof marxist de o anumită
importanță născut în România, Lucien Goldmann, s-a realizat în Franța. Din cadrul masei de
ideologi cu pretenții filosofice, unele figuri s-au detașat totuși, ca filosofi onești.

Este cazul lui Athanase Joja (1904–1972), logician și comentator al filosofiei antice, cu
contribuții la „logica dialectică” marxistă. A fondat Institutul de Logică al Academiei
Române, unde au fost reintroduși profesional mulți filosofi interbelici, inclusiv Noica.

Un alt personaj marxist a fost Henri Wald (1920–2002), a cărui gândire a fost un amestec
dintre structuralismul fracez și marxism, și a scris de asemenea o Introducere în logica
dialectică.

Ion Ianoși (n. 1928) este un filosof marxist dintr-o clasă diferită, mai apropiat de literatură,
fiind timp de mulți ani secretar al secției de critică literară a Uniunii Scriitorilor din România.
A publicat o trilogie despre categoria estetică a sublimului, un volum intitulat Hegel și arta și
multe altele, printe care un studiu despre filosofia românească în relația sa cu literatura,
Literatură și filosofie.

Perioada postcomunistă

După revoluția din 1989, filosofia din România a început să se sincronizeze repede cu cea
occidentală contemporană.

23
Așadar, fenomenologia s-a dezvoltat în centrele universitare de la București, Cluj și Iași,
precum în cadrul Societății Română de Fenomenologie. Autorii semnificativi din această
direcție sunt Alexandru Dragomir, Gabriel Liiceanu, Mădălina Diaconu, Virgil Ciomoș, Ion
Copoeru, Ion Tănăsescu, George Bondor, Cristian Ciocan, Gabriel Cercel, Cătălin Cioabă,
Bogdan Mincă, Christian Ferencz-Flatz, Delia Popa, Claudia Șerban, Paul Marinescu, Maria
Gyemant, Ovidiu Stanciu. În anul 2000 a fost fondată revista Studia Phaenomenologica.

Postmodernismul în filosofia românească are reprezentanți contemporani notabili precum

Ciprian Mihali și Bogdan Ghiu. Deși Mihali este mai interesat de analiza fenomenologică a
cotidianului, gândirea sa este profund înrădăcinată în poststructuralismul francez. Ghiu, prin
traducerile lucrărilor lui Deleuze și eseuri variate a răspândit influența filosofiei franceze
poststructuraliste și postmoderne în România, deși aceasta rămâne mai curând discretă, fără
vreun filosof matur.

Filosofia analitică s-a dezvoltat mai mult la Universitatea din București, prin nume precum
Mircea Dumitru, Adrian-Paul Iliescu, Adrian Miroiu, Valentin Mureșan, Mihail-Radu Solcan.
Mircea Dumitru a scris despre logica filosofică, filosofia limbajului și filosofia minții. Iliescu
este un filosof politic (liberalism și conservatorism), dar de asemenea are interese în filosofia
limbajului și a publicat o carte despre Wittgenstein. Adrian Miroiu a publicat lucrări în
domeniul logicii formale, filosofiei științei și filosofiei politice. Mai recent, după ce s-a
alăturat Școlii Naționale de Știință Politică și Administrație Publică, s-a concentrat pe alte
domenii ce sunt destul de înrudite cu știința politică, precum teoria alegerii sociale, teoria
alegerii raționale, competiația electorală, politicile publice și politicile educaționale. Valentin
Mureșan lucrează în domeniul eticii, cultivând comentariul filosofic. A publicat comentarii
despre Platon, Aristotel și Mill. Profesoul Solcan a contribuit la dezvoltarea filosofiei minții în
România, publicând o introducere la filosofia minții din perspectiva științelor cognitive.

Un filosof afiliat intelectual tradiției interbelice, foarte apropiat de membrii școlii de la

Păltiniș, care de asemenea a frecventat seminariile lui Dragomir este Horia-Roman
Patapievici. Cea mai ambițioasă carte a sa este Omul recent. În acest eseu de filosofie politică
și culturală, Patapievici dezvoltă o critică conservatoare a modernității târzii, această lucrare
făcând din el în orice caz cel mai notabil gânditor liberal-conservator român contemporan.
Mai recent, gândirea sa pare să fi adoptat influențe libertariene.

Profesorul Ștefan Afloroaei de la Universitatea din Iași este specialist în hermeneutică. Cărțile
care i-au făcut reputația sunt Ipostaze ale rațiunii negative. Scenarii istorico-simbolice și Cum
este posibilă filosofia în estul Europei. A publicat de asemenea Metafizica noastră de toate
zilele, unde încearcă investigheze în mod hermeneutic metaphysica naturalis.

24