PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

2.1. Specii care au contribuit la obţinerea de soiuri şi portaltoi

Nucul aparţine familiei Juglandaceae care cuprinde 6

genuri. Pentru pomicultura zonei temperate 2 din acestea
prezintă importanţă şi anume genul Juglans şi
genul Pterocarya.
Genul Juglans cuprinde 12 specii, din care pentru ţara
noastră importante pentru obţinerea de noi soiuri şi
portaltoi sunt: Juglans regia L. şi pentru obţinerea de
portaltoi Juglans nigra.
Din genul Pterocarya specia P.stenoptera are rezultate
ca portaltoi vegetativ pentru nuc.
Soiurile de nuc recomandate pentru producţie, în
România sunt prezentate în tabelul 14.1.

2.2. Cerinţe faţă de factorii ecologici

Cerinţe faţă de temperatură. Nucul creşte şi rodeşte

bine în zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 8-
10C, cu veri călduroase (temperatura medie din luna cea
mai caldă de 20-22C), ierni blânde (temperatura medie cea
mai scăzută -1...-3C). Amplitudinile medii anuale ale
temperaturilor nu trebuie să depăşească 21-23C.
Temperaturile mai mari de 35C sunt dăunătoare pentru
nuc, acestea producând arsuri pe frunze, lăstari şi fructe,
debilitează pomii şi depreciază calitatea fructelor prin
înnegrirea mezocarpului şi chiar a endocarpului şi
tegumentului seminal (V.COCIU şi colab., 1983).
Mult mai dăunătoare pentru nuc sunt temperaturile
scăzute din timpul iernii şi primăverii. Limita de rezistenţă
la ger variază în funcţie de tip între -25 şi -36C şi chiar
-40C.
Cei mai sensibili la ger sunt amenţii şi mugurii micşti
de flori femele care degeră la -25...-27C. Ramurile anuale
degeră la -30...-36C.
 Gerurile timpurii de toamnă şi cele de revenire
primăvara sunt foarte periculoase, amenţii putând fi
afectaţi la -17...-18C.
Dăunătoare pentru nuc sunt şi oscilaţiile de
temperatură sub şi peste 0C, oscilaţii care duc la decălirea
şi degerarea cambiului şi apariţia unor plăgi şi crăpături
adânci pe trunchi şi ramuri.
După intrarea în vegetaţie rezistenţa nucului la ger
scade considerabil, temperaturile mai mici de 0C sunt
dăunătoare.
La -3C sunt distruse atât florile cât şi frunzele şi
lăstarii (M.POPESCU şi colab., 1993).

Cerinţe faţă de lumină. Nucul face parte din grupa

speciilor cu cele mai mari cerinţe faţă de lumină, fapt
justificat de modul lui de creştere şi ramificare şi de zona
lui de origine.
Insuficienţa luminii determină reducerea cantităţii de
substanţă sintetizată de frunze care determină creşteri
reduse, diferenţiere redusă de flori femeieşti, producţii
scăzute şi de calitate slabă, rezistenţă scăzută la ger.
Insuficienţa luminii favorizează evoluţia agenţilor
patogeni şi în special a unor bacterii care produc pagube
însemnate.

S-a stabilit că cerinţele nucului sunt satisfăcute la

nivelul optim dacă durata de strălucire a soarelui
însumează 800-1000 de ore în perioada diferenţierii florilor
femele şi 1100-1800 de ore în perioada creşterii şi maturării
fructelor (GODEANU V., POPESCU M., 1978).
Astfel, este recomandat ca, în zonele de deal, nucul să
fie amplasat numai pe expoziţii sudice, sud-estice şi sud-
vestice. În zonele de câmpie pe expoziţii sudice
temperatura se ridică uneori peste limita optimă pentru
fotosinteză, de aceea în aceste zone plantaţiile se vor
amplasa pe expoziţii nord-estice, nord-vestice (V.COCIU şi
colab., 1983).
 Pentru a favoriza utilizarea cât mai bună a luminii,
nucul trebuie condus sub formă de vas ameliorat, vas
întârziat, piramidă leader, iar distanţele de plantare se vor
alege în funcţie de combinaţia soi - portaltoi. Orientarea
rândurilor se va face pe direcţia N-S.

Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii moderate faţă

de factorul apă. Zonele favorabile culturii nucului sunt cele
care acumulează 600-700 mm precipitaţii anuale bine
repartizate.
Cea mai mare nevoie de apă la nuc se înregistrează în
perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor, când
suma precipitaţiilor trebuie să ajungă la 100-200 l/m2 în
fiecare lună. În perioada maturării fructelor nucul cere 60-
90 l/m2 lunar iar în perioada repausului este suficient un
nivel al precipitaţiilor de 40-50 l/m2/lună.
Pentru întreaga perioadă a creşterii şi maturării
fructelor (mai - octombrie) s-a stabilit că nucul are nevoie
de 300-400 l/m2 apă (V.COCIU ş.a., 1983).
Nucului îi sunt dăunătoare atât insuficienţa apei cât şi
excesul de umiditate. Excesul de apă din atmosferă
favorizează atacul de antracnoză şi bacterioză. Drenajul
necorespunzător asociat cu excesul de apă din sol duce la
debilitarea pomilor prin asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă
freatică trebuie să fie situată la peste 2,5-3 m adâncime în
sol.

Cerinţele faţă de sol. Această specie are pretenţii

moderate faţă de sol, reuşind pe o gamă foarte variată de
soluri.
Pentru a realiza livezi reuşite cu producţii mari se cer
soluri fertile, calde, permeabile pentru apă şi aer, profunde,
cu textură uşoară sau mijlocie, cu reacţie neutră sau slab
acidă (pH = 6-7), cu subsol permeabil.
În condiţii de fertilizare organo-minerală şi de irigare,
nucul poate fi cultivat şi pe nisipuri. Contraindicate sunt
solurile argiloase, grele, reci, compacte, impermeabile şi
cele scheletice, slab fertile.
2.3. Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. Deşi multă vreme s-a crezut că

nucul are sistem radicular pivotant care pătrunde până la 6-
7 m adâncime, prin cercetările sale E.RUSU (1969)
contrazice această afirmaţie prin următoarele:
 adâncimea maximă atinsă de rădăcinile nucului este
de 140 cm pe nisipuri, 80 cm pe podzoluri şi de 110 cm pe
celelalte tipuri de sol. Numărul de rădăcini care au atins
aceste adâncimi a fost foarte redus;
 marea masă de rădăcini în şcoala de puieţi pe solurile
brune atât pentru nucul comun cât şi pentru nucul negru
este situată între 10-40 cm, iar în câmpurile pepinierei între
15-60 cm,
 în livadă adâncimea de repartizare a rădăcinilor pe
podzoluri la vârsta de 10 ani este între 0.50 cm, iar la 40 de
ani între 0-20 cm, pe celelalte tipuri de soluri la vârsta de 10
ani până la 50 cm adâncime, la 20 de ani între 20-80 cm iar
la 40 de ani revine la 50 cm adâncime;
 solurile cu apă freatică superficială din luncile râurilor
fac ca adâncimea maximă atinsă de sistemul radicular să
nu depăşească 28-30 cm adâncime. Creşterea se opreşte la
o anumită distanţă de pânza de apă freatică (spaţiu de
siguranţă care este de cca. 30-40 cm);
 răspândirea superficială a rădăcinilor pe terenurile în
pantă are ca rezultat urnirea pantei în amonte şi în aval. În
cazul pantelor foarte abrupte, rădăcinile din amonte prin
alungirea lor puternică ajung să depăşească ca înălţime pe
cea a coroanei;
 distanţele orizontale maxime atinse de rădăcinile
nucilor sunt specifice tipurilor de sol, astfel: pe nisipuri
23,3 m, pe soluri brune 20 m, pe cernoziomuri 10,5 m. Pe
stânci au fost găsite cele mai lungi rădăcini (27,2 m) ce au
depăşit de 7 ori diametrul coroanei pomului respectiv;
 pe toate tipurile de sol densitatea cea mai mare de
rădăcini se întâlneşte în primii 2-4 m de la trunchi;
 sistemul radicular al nucilor vecini se întrepătrunde
neexistând fenomenul de evitare ca la alte specii, ramurile
din coroanele a 2 nuci vecini nu se întrepătrund niciodată
chiar dacă nucii se găsesc la 3 m distanţă.
La nuc se înregistrează 3 valuri de creştere a
sistemului radicular:
 valul I - ianuarie - martie;
 valul II - aprilie - august;
 valul III - august - decembrie.
Când temperatura din sol scade sub -4C, valul I de
creştere nu mai are loc.

Tulpina. Procesul de creştere la nuc este foarte lent

mai ales în primii ani de la plantare, ulterior însă nucul
depăşeşte prin talie toate celelalte specii pomicole.
Trunchiul creşte drept, scoarţa la început este netedă, iar
mai târziu formează un ritidom gros care crapă
longitudinal.

Coroana este mare (20-25 m în diametru), globuloasă,

rară. În perioada de tinereţe creşterile anuale ajung la 1-2
m, iar după intrarea pe rod se reduc la 10-15 cm. Ramurile
anuale sunt groase, cu măduva lamelară.

Mugurii. Nucul este o specie unisexuat monoică care

prezintă pe acelaşi pom trei categorii de muguri: vegetativi,
de amenţi, micşti de flori femele. Mugurii sunt dispuşi
serial. Pe ramuri mugurii de flori şi cei vegetativi sunt
dispuşi în treimea superioară iar amenţii spre bază.
Muguri vegetativi şi cei de amenţi se formează pe
lăstari, primăvara în luna mai iar cei micşti de flori femele
diferenţiază în iulie-august.
Frunzele la nuc sunt imparipenat compuse cu 5-9
foliole.
 Înflorirea, polenizarea şi fecundarea. Florile mascule
sunt grupate în amenţi. Într-un ament se găsesc de regulă
70-150 de flori, iar fiecare floare are între 2-32 de stamine.
Un nuc matur produce 5-20 miliarde de grăunciori de polen.
În condiţii normale, pe fiecare mm2 de teren cad în 24 de
ore între 1 şi 8 grăunciori de polen (tabelul 4.1.).

Tabelul 10. Numărul de grăunciori de polen căzuţi pe

mm2 în 24 de ore la diferite distanţe de
plantare (SCHNEIDERS E., citat de M.POPESCU şi colab., 1982)
Distanţa (m) 0 18 40- 75 150
50
Grăunciori de polen 8 4,1 2,5 1,7 1,0
(buc)

După ieşirea din anteră, grăunciorii rămân viabili 2-3

zile.
Florile femele apar solitar sau grupate câte 2-3 sau
chiar mai multe, apical pe lăstarii fertili. La început sunt
sferice, apoi la extremitatea lor apare stigmatul care este
format din doi lobi. Aceşti lobi, în primele zile sunt paraleli,
apoi ajung la 180 după care vârfurile lor încep să se
recurbeze. Momentul de maximă receptivitate faţă de polen
este de la începutul desfacerii lobilor până când ei ajung
divergenţi.
La unele soiuri înfloresc mai întâi florile femeieşti
(soiuri protogine): Geoagiu 65, Germisana, Orăştie, Novaci,
la altele înfloresc mai întâi florile bărbăteşti (soiuri
protandre): Sibişel precoce T25, iar la alte soiuri
(homogame) cele două categorii de flori se deschid
simultan: Productiv de Geoagiu, S44 etc.
Pe pom deschiderea florilor femeieşti durează cca. 12-
18 zile, iar a amenţilor 5-6 zile.
Având în vedere că producţia de fructe depinde de
numărul de flori polenizate şi fecundate este necesar ca la
plantare pentru fiecare soi de bază să se intercaleze câte 2-
3 soiuri polenizatoare, a căror amenţi să-şi eşaloneze
înflorirea pe întreaga perioadă de înflorire a florilor
femeieşti. Majoritatea soiurilor de nuc sunt infertile, dar
cercetările efectuate de unii autori au evidenţiat că
procentul de flori fecundate diferă în funcţie de soiul
polenizator (I.GODEANU, 1975).

Ciclul anual. În comparaţie cu celelalte specii, nucul

are o perioadă de repaus lungă şi porneşte în vegetaţie
printre ultimele specii pomicole. Repausul profund durează
până la începutul lunii noiembrie.
Caracteristic pentru nuc este faptul că în perioada
repausului facultativ şi în primele fenofaze de vegetaţie din
rănile făcute cu ocazia tăierilor are loc o abundentă
scurgere de sevă denumită ca şi la viţa de vie "plâns". Între
intensitatea plânsului şi rezistenţa la ger este o strânsă
corelaţie, apariţia plânsului evidenţiind sfârşitul repausului
profund şi începutul repausului facultativ (V.COCIU şi
colab., 1983). Abundenţa de sevă împiedică cicatrizarea
rănilor, de aceea se recomandă evitarea tăierilor în
perioada plânsului.
Pornirea în vegetaţie are loc în aprilie, când
temperatura medie zilnică devine aproape constantă 16C.
Dezmuguritul, înfrunzitul şi înflorirea au loc după 15-20 zile
de la umflarea mugurilor. Creşterea lăstarilor este maximă
în mai. Încetinirea creşterii lăstarilor se realizează în ultima
decadă din iunie.
În primele 30-40 de zile de la legare, fructele cresc în
volum căpătând forma şi dimensiunile normale. După
încetinirea creşterii în volum are loc diferenţierea
ţesuturilor şi acumularea miezului.
În condiţiile ţării noastre soiurile timpurii se maturează
în august, cele cu maturare mijlocie în septembrie, iar cele
târzii în octombrie.

Vigoarea. Nucul este o specie de vigoare mare. Pomii

altoiţi au vigoare mai mică decât cei din sămânţă. De
asemenea, pomii altoiţi pe J.nigra au vigoare mai mică
decât cei altoiţi pe J.regia.
 Longevitatea. În zonele cele mai favorabile, nucul
poate trăi 200-400 de ani. În ţara noastră nucii din sămânţă
trăiesc de regulă 100-150 ani, cei altoiţi pe J.regia 60-80 de
ani, iar cei altoiţi peJ.nigra 25-40 de ani.
Perioada de tinereţe durează 5-12 ani, creşterea şi
rodirea 12-40 ani, maximum de rodire situându-se de la 40-
80 de ani, iar perioada de declin apare după 80 de ani.

Precocitatea. Nucul obţinut din sămânţă produce

fructe după 10-15 ani, cei altoiţi peJ.regia după 6-8 ani, iar
cei altoiţi pe J.nigra după 5-6 ani. Există soiuri foarte
precoce care produc fructe după 2 ani (Jupâneşti, R 3/3,
Ideal etc.).

Potenţialul productiv este influenţat de vârsta pomilor,

soi, portaltoi, agrotehnică. O livadă intensivă cu 160 de
pomi/ha, altoiţi pe J.nigra a produs 1600 kg/ha la 10 şi
numai 800 kg/ha la 30 de ani, iar o plantaţie mixtă cu 40 de
pomi/ha altoiţi pe J.regia şi 120 pomi altoiţi pe J.nigra au
produs 1300 kg/ha în anul 10 şi 3200 kg/ha în anul 60 de la
plantare.
Pe pomii crescuţi izolat, în ţara noastră, s-au obţinut
producţii de 100-500 kg/pom (V.COCIUşi colab., 1989)