Marele reformator Alexandru al II-lea

Imperiul Rus, devenit oficial un Imperiu în anul 1721, era o monarhie absolutista în care toată
puterea era concentrată în mâinile unei singure persoane, mai exact a țarului. Membrii familiei și
rudele sale formau familia imperială. A fost unul dintre cele mai mari imperii din istorie,
întinzându-se la sfârșitul anului 1800, pe trei continente, de la Oceanul Arctic pana la Marea
Neagră și de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. În plan economic, imperiul se baza în
mare parte pe agricultura, majoritatea populației fiind reprezentată de țărănime..
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat pentru Rusia o perioada importantă atât din
punct de vedere economic, cât și din punct de vedere social-politic și cultural. Denumită de
contemporani și epoca “marilor reforme”, vor avea loc o serie de transformări structurale
administrative și juridice ce au condus ulterior la o modernizare a sistemului politic.
După moartea lui Nicolae I, tronul Rusiei este succedat de fiul său cel mare Alexandru al II-lea
care v-a conduce Imperiul Rus incepand cu anul 1855 și până în 1881, atunci cand este asasinat
de către gruparea teroristă de stanga Narodnaia Volia. A fost cunoscut pentru politicile sale
liberale și modernizatoare, care aveau ca scop reformarea și modernizarea țării și promovarea
progresului social și economic. În timpul domniei sale, Alexandru al II-lea a făcut schimbări
semnificative în societatea rusă, inclusiv emanciparea iobagilor, instituirea autoguvernării locale
și reforma sistemelor juridice și educaționale. Printre primele măsuri luate de către țar, imediat
după urcarea sa pe tron, se numără închiderea Comitetului Suprem de Cenzură în decembrie
1855 și restricția cenzurii preliminare care a provocat apariția unui număr imens de publicații
noi, permisiunea pentru eliberarea gratuită a pașapoartelor, distrugerea tuturor restricțiilor
impuse universităților după 1848 și grațierea prizonierilor politici, inclusiv supravietuitorii
revoluției decembriste.
Problema iobăgiei, desigur, era cea mai importantă dintre cele cu care se confrunta noul țar.
Această problemă foarte dureroasă pentru Rusia trebuia rezolvată cât mai curând posibil
deoarece între economia Rusiei și a națiunilor europene de la vest exista un decalaj foarte mare.
Astfel, în 1856, Alexandru al II-lea și-a anunțat nobilii că „situația actuală [...] nu mai poate
rămâne neschimbată. E mai bine să distrugem șerbia de sus decât să așteptăm momentul când va
începe să se distrugă de jos [...] Vă rog, domnilor, să vă gândiți cum acest lucru poate fi dus până
la capăt.” astfel, făcându-i chiar pe proprietarii de pământuri responsabili de găsirea unor soluții.
După abolirea iobagiei printr-o proclamație imperială, foștii iobagi au fost obligați să plătească
statului rate de răscumpărare pentru o perioadă de până la 50 de ani. În schimb, guvernul a
compensat din bugetul statului pe foștii proprietari de șerbi. Desi iobagii erau considerati liberi,
în practica aceștia erau în continuare victimele unor obligațiuni excesive iar acest lucru va duce
la o revolta a maselor taranesti. Prin reforma administrativă ce a însoțit eliberarea din șerbie și
împroprietărirea, autoritățile centrale au făcut în așa fel încât țăranii să rămână practic dependenți
nu de proprietarul de pământ, ci de comuna în care trăiau. Totusi, mișcarea a fost văzută ca un
pas necesar către modernizare și egalitate, dar a fost intampinata și cu rezistență din partea
nobilimii.
O altă reformă semnificativă din timpul domniei lui Alexandru al II-lea a fost instituirea
autoguvernării locale numite Zemstvo. În 1864, a emis Statutul de Autoguvernare Locală, care a
creat adunări alese la nivel municipal și provincial. Ei erau aleși de toate moșiile pentru un
mandat de trei ani iar activitățile lor se limitau în principal la rezolvarea problemelor locale.
Aceste adunări erau responsabile pentru administrarea afacerilor locale, inclusiv școli, spitale și
lucrări publice. Toate acestea au costat mult, așa că li s-au permis să introducă noi taxe și să
impună taxe asupra populației.
El a cautat, de asemenea, sa imbunatateasca educația prin extinderea școlilor și universităților,
permitand femeilor sa meargă la universitate. Această reformă a oferit oamenilor obișnuiți o voce
în comunitățile lor și a ajutat la descentralizarea puterii în țară.
Reforma orașului a fost o continuare a Zemstvo-ului. În 1870 au fost publicate „Regulamentele
Orașului”, potrivit cărora s-a introdus în orașe autoguvernarea electivă. Competența
autoguvernării orașului se limita la soluționarea problemelor pur economice - îmbunătățirea
orașelor, construirea de spitale, școli, îngrijire pentru dezvoltarea comerțului, măsuri de
prevenire a incendiilor, impozitarea orașului. Reforma judiciară a avut o influență puternică și
directă asupra întregului stat și a vieții publice. A introdus principii complet noi, mult așteptate
de societate. Printre aceste principii se numără separarea completă a sistemului judiciar de cel
administrativ și independența judecătorilor.
Politica externă a țarului a fost marcată de implicarea Rusiei în războiul Crimeii, care s-a încheiat
cu o înfrângere umilitoare pentru Rusia. Alexandru al II-lea a recunoscut necesitatea
modernizării armatei și marinei și a inițiat reforme militare semnificative, inclusiv construirea de
noi căi ferate și linii telegrafice și dezvoltarea unei marine moderne. Cel mai promițător progres
din sfera economică a fost programul de construcție a căilor ferate, esențial pentru o țară atât de
vastă precum Rusia. In 1861, Rusia avea doar 1600 km de cale ferată, iar 20 de ani mai târziu
ajunsese la 20.000 km. Căile ferate făceau legătura între zonele agricole și porturile de la Marea
Baltică și Marea Neagră.
În ultimii ani ai domniei lui Alexandru al II-lea, pe fondul nemulțumirii publice, au fost
introduse măsuri polițienești fără precedent care restricționau libertatea de exprimare și de presa.
Autoritățile și poliția au primit dreptul de a exila orice persoană care părea suspectă, de a efectua
percheziții și arestări la discreția lor lucru ce a stârnit indignarea publică și au apărut așa zisele
grupări politice care au căpătat ulterior un caracter de masă.
În ciuda numeroaselor sale reforme, Alexandru al II-lea s-a confruntat cu o opoziție
semnificativă din partea forțelor conservatoare din Rusia. A fost ținta mai multor tentative de
asasinat, culminând cu asasinarea sa în 1881 de către un grup de radicali. Moartea sa a marcat
sfârșitul unei ere a reformelor liberale în Rusia și a fost un regres semnificativ pentru cei care
speraseră să modernizeze și să liberalizeze țara. El a fost succedat de fiul său, Alexandru al III-
lea, care a inversat multe dintre reformele tatălui său și a instituit o perioadă de represiune și
conservatorism.
În concluzie, Alexandru al II-lea a fost o figură semnificativă în istoria Rusiei, ale cărei reforme
au avut un impact de durată asupra țării. Eforturile sale de a emancipa iobagii, de a stabili
autoguvernarea locală și de a reforma sistemele juridice și educaționale au ajutat la modernizarea
Rusiei și la promovarea progresului social și economic. Deși s-au confruntat cu o opoziție
semnificativă, reformele lui Alexandru al II-lea au pregătit terenul pentru progrese suplimentare
în Rusia și au inspirat viitoarele generații de reformatori.