Cuprins

Introducere

Capitolul I. Premisele reformei

1.1 Situația economică a Rusiei înainte de reforma agrară din 1861. Problema
țărăneasc

1.2 Situația politică a Rusiei. EfectulCrimeii

Capitolul II. Desfășurarea reformei agrare din 1861

2.1 Etapele reformei agrare

2.2 Ucazul de Emancipare din februarie 1861

2.3 Urmările reformei agrare

Concluzie
Introducere 

Ținînd cont de necesitățile societății moderne, marile reforme au permis

patrunderea masivă a capitalului străin in Rusia la sfîșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea. De asemenea, s-a inregistrat un declin al nobilimii în
paralel cu ridicarea unei burghezii si a unui proletariat. Reînnoirea a avut loc fară
ca regimul sa fie sensibil modificat, imperiul a rămas o autocrație. Reformele au
cauzat la randul lor nemulțumiri, atît în rîndul liberalilor, cît și de partea cealalta a
baricadei. Reforma agrară a avut o mare importanță în istoria Rusiei. Abolirea
iobăgiei a impulsionat inițierea altor reforme. Din cauza existenței problemei
iobagilor, Alexandrul al II-lea a abordat calea reformelor. Faptul că emanciparea a
făcut ca imperiul să rămînă în continuare mult în urma unei mari părți a Europei nu
trebuie să pună în umbră impactul spectaculos pe care l-a avut acest proces asupra
Rusiei contemporane. Rezultatul emancipării a depins în mare măsură de celelalte
reforme, fiind vorba de noțiuni interdependente. Aproape toți istoricii sunt de acord
că Decretul de Emancipare a fost un eveniment memorabil în istoria Rusiei,care a
avut o mare importanță. Există păreri diverse referitor la reforma agrară. Potrivit
cercetătorilor țariști, proprietarii au realizat această reformă în ciuda beneficiilor
sale. Istoricii nobili oficiali (И. И. Иванюков «Падение крепостного права в
России»,1882; Г. Г. Джаншиев «Эпоха Великих реформ», 20 переизданий с
1883 по 1907 г.) au privit reforma ca "un mare act de eliberare" , ca urmare a
răspândirii ideilor umaniste. Accentul principal a fost pus pe pregătirea reformei,
nu pe realizarea ei. Așa deci Г. Г. Джаншиев a văzut în Manifest ideile dumelor și
aspirațiile poporului. И. И. Иванюков a pus accentul pe rolul care l-au avut "ideile
umanprogresiste" şi puterea de stat, aceste idei bazate pe o nobilime luminată.
Ţărănimea nu a fost considerată ca o forţă,care să afecteze dezvoltarea,planificarea
și mersul revoluției. În 1891, Ходский în lucrarea «Земля и земледелец» a
reformulat ideea ca reforma este un mare act de eliberare,datorită nobilimii Ruse.
La sfârșitul secolului 19-lea , începutul secolului 20-lea, apare și concepția liberală.
В. О. Ключевский (1841—1911) , С. Ф. Платонов (1860—1933), şi alţii au fost
de acord cu ideea ca abolirea şerbiei ca și consecințele ulterioare,înfrângerea din
războiul Crimeii,considerau ei, au arătat o înapoiere tehnice în Rusia față de Țările
de Vest şi submina prestigiul internațional al ţării. Istoriografiei marxistă începînd
cu Marx şi Engels a subliniat că cauzele reformei constau în înfrângerea Rusiei în
războiul Crimeii. K. Marx în lucrarea sa ”Заметки о крестьянской реформе” a
subliniat că proprietarul a pierdut puterea asupra țăranului iobag, dar țăranul
oricum a continuat să rămînă dependent față de proprietarul său. 2 (Ионекава,
1965) Istoriografia sovietică dinainte de război referitoare la această problema se
caracterizează printr-o lipsă de claritate în prezentarea acestei probleme. Nu a
existat un singur concept. Mai mare accent s-a făcut pe propagandă decît pe știință.
La sfîrșitul anilor anului 1930, istoricii tineri, И. И. Полосин и В. Н. Бочкарев au
început să studieze aplicarea reformei şi, în special, au apelat la studiul de
instrumente statutare. П. А. Зайончковский în lucrările sale «Проведение в
жизнь крестьянской реформы» și «Отмена крепостного права в России»
încearcă să analizeze complexul întreg de cerințe preliminare, pregătirea reformei,
conținutul, punerea în aplicare în diferite raioane ale ţării și impactul reformei. Mai
multe cercetări din alte poziţii a efectuat alt cercetător sovietic И. Д. Ковальченко.
El credea, că relaţiile marfă-bani in timpul crizei țărănești feudale a sistemului de
iobăgie a avut un impact mare nu numai asupra a boierilor, dar, de asemenea, și
asupra proprietarilor de iobagi. Abolirea iobăgiei din 1861, ocupă un loc important
în lucrările istoricilor britanici şi americani. În ciuda relaţiilor diferite, Anglia şi
Statele Unite au apreciat importanța abolirii iobăgiei. Istoriografia este extrem de
variată şi eterogenă.. Pentru sfârşitul sec.XIX-lea începutul sec.- XX lea este
caracteristic apariţia unor monografii ştiinţifice despre istoria Rusiei, locul central
pe care îl ocupă fenomenul abolirii iobăgiei. Un loc important în lucrările
istoricilor apuseni din prima jumătate a secolului XX are dezvoltarea industrială
rapidă a Rusiei după 1861 , care în opinia majorității este principalul rezultat
pozitiv al reformelor. Aproape toți autorii atribuie revoluția din 1905 cu reformele
lui Alexandru al II-lea , în primul rând cu reforma principală - desființarea iobăgiei
. O serie de studii descriu reforma agrară a lui Stolîpin ca o continuare a celei din
1861. Un centru pentru studiul istoriei Rusiei este pînă în prezent în Anglia.
Fondatorul studiului științific al istoriei Rusiei în Anglia este considerat B.Peyrs. O
analiză a operei sale asupra problemelor de istorie a secolului al XIX-lea., este
perioada prerevoluționară. Analiza critică a evenimentelor din 1860 a autorilor
britanici și americani la începutul secolului XX, reflectă ideea că reforma era
necesară și chiar dacă ea nu a reușit, a dat libertate țăranului rus. Perioada
modernă se caracterizează prin dezvoltarea istoriografiei în limba engleză. Aceasta
a recurs la studiul cauzelor reformei și pregătirea acesteia , rolul nobilimii în
efectuarea desființării iobăgiei. O trăsătură distinctivă a istoriografiei moderne
anglo - americane este revigorarea concepțiilor burghezo- liberale și populiste ale
istoricilor ruși.

 Capitolul I. Premisele reformei

1.1 Situația economică a Rusiei înainte de reforma agrară din 1861.

Problema țărănească În prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia se

caracteriză prin mai multe trăsături determinante: suprafața uriașă a statului
constituia un impediment in vederea unei unitati mai mari și a unei reale dezvoltări
economice.Totuși, diferențele de climă, de relief, de limbă și chiar confesionale nu
au impiedicat cristalizarea unui spirit rusesc. Patria rusă era o entitate familiară
tuturor locuitorilor Imperiului, un stat multinațional. O treime din populația sa nu
era slava și nici ortodoxă. Minoritațile, majoritare in unele provincii, au
conștientizat in secolul al XIX-lea particularitățile ce-i separau de ruși: o limbă
diferită, eventual si credințe diferite, un trecut istoric propriu. În creșterea
naționalismului minorităților din imperiu a contribuit decisiv naționalismul rus si
politica țaristă. După 1830 și în special dupa 1850, în Imperiul rus a avut loc o
accentuată dezvoltare industrială, însă nu se putea încă vorbi de o revoluție
industrială. Burghezia, legată mai mult de comerț decît de industrie, a crescut
numeric. Aparatul administrativ era numeros (4-500000 functionari), dar ineficace.
Slăbiciunile administrației erau date de corupție, birocrația excesivă, clientelism și
nepotism. Șerbii reprezentau marea masă a populației, dar nu exista o repartizare
uniforma a acestora. Cea mai mare densitate a țăranilor dependenți se întîlnea în
bazinul Moscovei, pe Volga superioară, în regiunea Niprului de la Smolensk la
Kiev. La polul opus, cu un numar mic de șerbi, se situau regiuni ca Siberia, Kuban,
Crimeea, Basarabia. Ideologia imperială era unitară: "un țar, o credință, o limbă".
Țarul era intermediarul dintre Dumnezeu si supușii săi, judecătorul suprem, model
de virtute, reprezenta ordinea si tradiția. Țăranii erau împărțiți în două categorii:
cei ai statului și cei ai moșierilor (iobagii). Aceste categorii erau distribuite aproape
în relație directă cu zonele geografice. În jurul Moscovei și în provinciile vestice
iobagii reprezentau peste 50 % din populație. Cu cît te îndreptai spre nord, sud sau
est, departe de influența directă a vechiului stat moscovit, cu atît numărul iobagilor
scădea. Ambele grupuri erau practic legate de glie, ceea ce însemna că nu puteau
pleca fără permisiune. În realitate doar iobagul era legat efectiv de glie, în timp ce
țăranul statului se bucura de diverse grade de libertate. Țăranii statului erau în
principal locuitori din teritoriile Coroanei sau nu erau ruși. Ei nu puteau să plece
din sat fără permisiune, dar în general li se dădea voie să efectueze diverse
activități lucrative, cu condiția sa-și plătească dările. Ei își controlau într-o bună
măsură viața, deși trebuiau să se conformeze unui sistem juridic restrictiv, erau
uneori la discreția guvernatorilor locali, care de multe ori reacționau mai bine la
mită decît la argumente. Iobagii se aflau într-o situație diferită. Viețile lor erau
dominate de Mir, de familie și de nobilul care exercita controlul. Mir-ul era o
unitate colectivă care lua aproape toate deciziile pe plan local cu privire la
repartizarea și folosirea pămîntului, inclusiv cele referitoare la semănături și la
strîngerea recoltelor. De obicei, pamîntul era lucrat pe sistemul celor trei loturi, iar
împărțirea se făcea pe parcele dreptunghiulare. Unele terenuri erau mai rodnice
decît celelalte. Pentru a face o împărțire echitabilă, fiecare familie avea terenuri atît
în zone fertile, cît și în cele aride. De asemenea, terenurile se redistribuiau periodic,
în funcție de schimbările care apăreau în viața diverselor familii. Chiar dacă
procedura era corecta, ea a avut o serie de neajunsuri. Sistemul de parcelare a adus
la folosirea ineficientă a pămîntului, iar redistribuirile funciare au fost considerate
soluții provizorii, în locul ameliorării solului și al adoptării unor tehnici inovatoare.
Consiliul mir-ului era alcătuit din capii de familie, din rîndul cărora se alegea, de
obicei, un conducător sau „bătrîn”. Posibilitățile de apel împotriva unei decizii a
consiliului erau aproape nule. Însă în ciuda acestor defecte, cei mai mulți dintre
iobagi nu priveau mir-ul ca pe o povară, ci ca pe o binecuvîntare. Existența lui le
conferea o identitate colectivă. Capul familiei deținea control asupra membrilor
grupului. El le reprezenta punctele de vedere în cadrul consiliului mir-ului și aveau
ultimul cuvînt în deciziile care îi priveau familia. Fiii nu puteau să plece de acasă,
să se căsătorească sau să opteze pentru o ramură de activitate fără permisiune.
Nobilul putea să determine cînd și cu cine aveau să i se căsătorească iobagii. De
obicei acest lucru însemna un mariaj timpuriu, fiindcă numărul mare de copii era
încă perceput drept o sursă de sporire a veniturilor și nu ca o solicitare
suplimentară a resurselor. Același nobil putea să angajeze iobagi în serviciul
personal după plac. Iobagii erau împărțiți în două categorii: cei care plăteau
rentă(obrok) și cei care plăteau prin munca prestată(corvoada sau barscina). Cei
care plăteau barscina se limitau teoretic la maximum trei zile de muncă săptămînal
pe moșia nobilului, dar nu aveau cui să se plîngă dacă erau supuși să lucreze mai
mult. Durata scurtă a verii în Rusia însemna că toată munca de pe pămînturile
proprii și de pe cele ale moșierului trebuia încheiată într-o perioadă foarte limitată.
Rezultatul obișnuit al acestei situații erau perioadele de activitate intensiva, cu zile
de muncă de 18-20 de ore, urmate de o relativă relaxare în timpul lunilor lungi de
iarnă. Totuși era posibil ca și situația celor care plăteau renta să fi fost similară. Ei
aveau relativa posibilitae și libertate de a-și alege singuri munca, dar stăpînii lor
modificau renta în funcție de profiturile realizate sau de propriile nevoi. Aceste
necesități nu se armonizau întotdeauna cu productivitatea iobagilor. Cel puțin
teoretic, singurul lucru care nu îi era permis proprietarului unui iobag era crima,
dar există dovezi care arată că uneori se ajungea și la aceasta.6 (Sherman, 2001)
Iobăgia era o povară aproape din toate punctele de vedere. Era o povară pentru
iobagii înșiși, dar și pentru nobilime. Ajunsese să fie o povară chiar și pentru stat,
atît din punctul de vedere al progresului economic, cît și al stabilității. Iobăgia era
o povară grea pentru iobagi în primul rînd pentru că sistemul nu putea să asigure o
creștere a productivității capabilă să facă față sporului demografic accelerat.
Populația Rusiei s-a dublat între 1800 și 1858. În anii 1840, 30% din țăranii din
provinciile nord-estice trebuiau să-și cîștige existența trăind departe de sat. Din
cauza creșterii populației țăranii au constatat că sărăcia lor atingea din ce în ce mai
mult o limită intolerabilă. Iobăgia era împovărătoare și pentru nobili, fiindcă
sistemul pur și simplu nu le mai oferea un venit care să corespundă necesităților
într-un climat economic schimbător. În consecință, membrii nobilimii ajungeau să
contracteze datorii tot mai mari. În 1860, 60% dintre toți iobagii privați fuseseră
deja ipotecați de stat, aceeași soartă avînd-o peste 50% din proprietățile funciare.
Sistemul era păgubos și pentru stat, fiindcă nu încuraja inovațiile și experimentele
nici în industrie, nici în agricultură. O parte din vină aici revenea stagnării relative
a economiei ruse prin comparație cu America și cu națiunile din Europa
occidentală. Iobăgia nu mai oferea nici măcar stabilitate. În condițiile unui spor
demografic rapid, ale unor pămînturi limitate pe care să muncească țăranii și a unei
creșteri foarte lente a productivității, se întîmpla frecvent să fie o lipsă de hrană,
apt care a dus la un val de tulburări din ce în ce mai amenințător. Manifestările de
nesupunere ale țăranilor erau tot mai dese. Între 1826 și 1834 au existat 148 de
asemenea izbucniri. Între 1835 și 1844 numărul lor a crescul la 216, iar între 1845
și 1854 la 348.7 În timpul războiului Crimeei, exista o creștere semnificativă a
mișcărilor țărănești, cu un caracter de masă. În 1854, în Tambov, Ryazan,
Vladimir, Nizhny Novgorod și Kazan apar proteste în masă în legătură cu decretul
privind înființarea miliției marine. „Fermierii au ieșit din ascultare față de
autoritatea proprietarului funciar și poliției, plecînd samovolnic la Tambol și
Moscova lăsînd pămîntul necultivat și animalele vîndute” informa pe Guvernatorul
General A.A Zakrevsky unul dintre proprietarii provincie Tambov. Numai timp de
două săptămâni din iunie la Moscova și zona înconjurătoare, după cum informa
Zakrevskii pe șeful jandarmeriei, au fost reținuți mai mult de o mie de țărani iobagi
din diferite provincii. Această mișcare, la care au participat mai multe mii de țărani
reflectă nevoia lor de a fi liberi. În 1856 se observă evadări masive a iobagilor în
Crimeea din Ekaterinoslav , Kharkiv , Kherson și alte provincii din sud. Această
mișcare a luat dimensiune enormă . Conform Departamentului executiv de poliție ,
în luna iulie, din două județe din provincia Ekaterinoslav au fugit aproximativ 900
oameni. Toate acestea sugerează că dorința iobagilor a provocat teamă în rîndurile
guvernului și nobilimii . Din aceste motive, Alexandru al- II-lea considerat că
problema iobagilor avea o importanță capitală pentru bunăstarea viitoare a statului
rus. Iobagii erau factorul cheie al producției interne și totodată sursa principală de
recrutare pentru armată. Alexandru ținea neapărat să îmbunătățească situația
economică și industrială a Rusiei. Conform opiniei lui, principalul obstacol în
calea atingerii scopului propus îl constituia inerția rezultată din sistemul de
organizare a iobagilor. Pe de altă parte, o importanță tot mai mare dobîndea
aspectul moral al chestiunii, cu atît mai mult cu cît dinspre vest se răspîndeau în
țară idei și standarde noi. La aceasta se adăuga amenințarea crescîndă a ordinii
sociale a țării, dat fiind că sistemul reușea din ce în ce mai puțin să satisfacă
nevoile economice ale moșierilor și iobagilor deopotrivă. Alexandu a înțeles că
pentru rezolvarea acestor probleme era necesară schimbarea sistemului însuși.
Modificările erau indispensabile pentru ca Rusia să devină o forță respectată în
întreaga lume, conform misiunii divine pe care țarul fusese trimis s-o
îndeplinească. Politicienii, preocupați de acestă problemă știau că industralizarea
tot mai rapidă a majorității statelor europene dusese la o creștere a puterii acestora,
reducînd influența Rusiei în viața internațională. Adepții reformei considerau
condițiile din zona rurală a Rusiei drept o problemă, în parte pentru că agricultorii
(peste 80%) din populație produceau prea puțin pentru a putea hrăni o societate în
curs de urbanizare. De asemenea, cu metodele lor învechite, țăranii nu puteau
realiza un surplus pe care sa-l vîndă în schimbul unor fonduri de investiții
industriale. Fără desființarea șerbiei și alte măsuri de modernizare a agriculturii,
imperiul nu putea găsi destui muncitori pentru crearea unui sistem de fabrici. La
mijlocul sec. al XIX-lea, mulți ruși erau de părere că este imoral să ai șerbi și
aceasta necesita adoptarea unor măsuri, indiferent de considerentele economice.
Asemenea idei au mărit dorința de emancipare, la fel și teama de o revoltă în masă
a șerbilor. Însuși țarul i-a avertizat pe aristocrați că eliberarea șerbilor va veni „de
jos” dacă alții nu se îngrijeau să o facă „de sus”.

1.2 Situația politică a Rusiei. Efectul Crimeii

Cînd Alexandru al II-lea a devenit țar al Rusiei, el domnea peste cel mai întins
stat din lume și peste o populație de 75 000 000 locuitori. El era mai sensibil decît
tatăl său, inspirînd mai puțină teamă celor din jur. Cu toate acestea, și el credea cu
fermitate că autocrația era singura cale spre progres a poporului. Avea o concepție
patriotică, religioasă și conservatoare, însă experiența guvernării îl convinsese că
erau nevoie de multe schimbări în structura statului. Războiul Crimeii a acționat ca
o forță a schimbării. Structura statului rus a fost examinată și considerată
deficitară. Ea nu era capabilă să concureze cu puterile europene mai moderne.
Rusia din 1855 era aceeași cu Rusia din 1812. În acel an 1812 țara involuase și, ca
să obțină victoria, avea nevoie de ajutorul unei ierni rusești ca să distrugă o
jumătate de milion de soldați ai lui Napoleon. De atunci se făcuseră progrese, dar
ele fuseseră foarte limitate în comparație cu națiunile europene concurente. Mai
mult, în 1855 Rusia făcuse și mai mulți pași înapoi, iar „iarna rusească” din
Crimeea nu era atît de aspră ca aceea din jurul Moscovei. Rezultatul a fost
înfrîngerea rușinoasă și tocmai această înfrîngere a declanșat măsuri concrete.
Nicolae murise într-un moment cînd situația rușilor în Crimeea părea definitiv
compromisă. Noul țar nu dorea ca primul lui act să fie o capitulare. Mai mult decît
atît, el era profund convins că o asemenea decizie ar fi dezonorat numele Rusiei.
Alexandrul a hotărît să continue războiul cu și mai multă vigoare. La început
norocul a părut să le surîdă rușilor, însă la începutul lui septembrie 1855, după un
asediu de 349 de zile, Sevastopolul a căzut. Alexandru a refuzat și atunci să
negocieze sfîrșitul războiului, iar Rusia a mai reușit să lupte patru luni. Totuși, în
cele din urmă, amenințarea intrării în război a Austriei l-a silit pe țar să accepte
pacea, chiar dacă decizia finală a fost luată în clipa expirării ultimatumului
austriac. Acest dezatru a arătat limpede că Rusia era un stat retrograd, incapabil să
reziste în fața puterilor moderne din Europa. Poate pentru prima dată în istoria
acestei țări, majoritatea oamenilor infrluenți au fost de părere că era nevoie de
schimbări autentice. Prioritatea numărul unu a lui Alexandru a fost emanciparea.
Înfrîngerea din Crimeea l-a afectat pe Alexandru pe bună dreptate mai mult decît
pe ceilalți. Țarul și-a dat seama că situația și structura țării erau un motiv crucial al
slăbiciunilor statului. Războiul Crimeii a scos la iveală neajunsurile societății ruse
și a reorientat atenția asupra șerbiei.

Capitolul II. Desfășurarea reformei agrare din 1861

2.1 Etapele reformei agrare

Alexandru s-a folosit de înfrîngerea Rusiei pentru a sublinia ideea de

schimbare. Argumentul lui a fost că, dacă Rusia avea de gînd să facă progrese
economice și sociale, iobăgia trebuia să ia sfîrșit. În demersul lui, țarul a fost ajutat
de activitățile desfășurate de intelectuali pe durata ultimilor 30 de ani. Aceștia nu
convinseseră efectiv multă lume, dar creaseră climatul intelectual în care
schimbările de acest gen erau considerate niște mutări moderne și progresiste.
Acest sentiment fusese consolidat de faptul că și Nicolae declarase de cîteva ori că
la un moment dat avea să fie necesară abolirea iobăgiei. În al doilea rînd,
Alexandru s-a folosit de tulburările tot mai frecvente din rîndul iobagilor ca să
insiste la teama unei revoluții izbucnite în păturile inferioare ale societății.
Strategia a dat roade, în ciuda probabilității extrem de reduse ca majoritatea
țăranilor să dorească o revoluție sau măcar să înțeleagă un concept atît de complex.
În cele din urmă, cu sprijinul acestor doi factori care au măcinat rezistența la
schimbare, țarul a fost pregătit să-și folosească din plin puterea autocratică pentru a
orienta țara pe drumul emancipării. În manifestul care anunța sfîrșitul războiului
Crimeii, noul țar, Alexandru al II-lea, promitea reforma: "legi egale pentru toți,
protecție egală pentru toți". În 1856, cînd necesitatea reformei devenise evidentă,
Alexandru a invitat nobilii pentru a discuta intenția sa de a pune capăt iobăgiei.
După aceasta a început lucrul în cadrul Ministerului de Interne și adresarea în
soocietate precum și în diverse sfere de guvernămînt a unor note personalizate
privitoare la metodele de lichidare a iobăgiei. Aceste note reflectă starea de spirit
(în favoarea eliberării ţăranilor), a unei mari părți a nobilimii. Dintre notele de o
importanţă deosebită se remarcă nota a Marii Ducese Elena Pavlovna (văduva
Marelui Duce Mikhail Pavlovich al Rusiei) "gînduri preliminare despre relaţia
dintre proprietari şi țărani". Avînd o inteligență deosebită, nobilă și informată,
Marea Ducesă susținea cauza pentru eliberarea țăranilor. Ea susținea această idee
unde și cum putea, aduna în jurul său susținători ai acesteia și chiar a putut
influența suveranul în această privință. Pe de altă parte, în aceeaşi direcţie a fost
fratele împăratului, Marele cneaz Konstantin Nikolayevich, care pleda în favoarea
reformei. Influența persoanelor apropiate suveranului în acestă direcție este
esențial importantă. Dar şi mai mare impact asupra deciziilor în favoarea eliberării
țărănimii a avut persoana apropiată lui Alexandru, şeful instituțiilor militare I. Ş.
Rostovtsev care, de asemenea, era un aparător înverșunat al reformei agrare. Deci ,
mai devreme decât munca oficială a început pe chestiunea țărănească , acest caz a
fost un subiect de proiecte private și influențe neafișate. Sub aceste influențe din
exterior , a fost început, în cele din urmă, și lucru oficial. La începutul anului 1857
a început să funcționeze un comitet "secret ", stabilit pentru a discuta despre
măsurile privitoare la problema țăranilor. Comitetul a sugerat să facă eliberarea
țăranilor treptat , fără răsturnări bruște. Dar aceasta nu a corespuns intențiilor lui
Alexandru al II-lea , care a dorit o soluție rapidă și sigură la problema țărănească .
Astfel, atunci cînd comisia a primit o declarație de la nobilimea provincială
lituaniană( Vilnius , Kaunas, și Grodno ), în care își exprimau dorința să elibereze
țăranii fără pămînt, împăratul a ordonat să accelereze discutarea acestui caz.
Rescriptul dat (în noiembrie 1857) guvernatorului Vilniusului- generalul Nazimov,
a vestit în întreagul stat că reforma a început. Nobilii lituanieni au format
comitetele provinciale pentru a discuta condițiile pentru emanciparea țăranilor .
Conducerea se aștepta ca aflînd înființarea comitetelor provinciale în provinciile
lituaniene, societatea aristocratică din alte provincii își va da seama de necesitatea
de a preceda la o discuție a condițiilor reformei țărănești și vor înființa aceleași
comitete provinciale pentru problemele țărănești. Într-adevăr, din diferite provincii
se primeau înștiințări despre disponibilitatea de a prelua îmbunătățirea vieții
țăranilor, și împăratul permitea formarea comitetelor provinciale formate din nobili
locali. Astfel, așa a început discuția oficială referitoare la reforma agrară. Când
comitetele provinciale au elaborat proiectele normative cu privire la îmbunătățirea
vieții țăranilor, au trebuit să le prezinte la comisia principală și să trimită adjuncții
lor la Sankt Petersburg pentru discutarea în comun a problemei în comisia
principală. Deoarece proiectele comitetelor provinciale erau diferite în mare
măsură, pentru revizuirea și aprobarea acestora a fost formată în cadrul
Comitetului principal o comisie de redactare prezidată de J.I. Rostovțev.
Prevederile au abordat toate motivele și metodele de înfăptuire a reformei agrare și
a elaborat un proiect pentru eliberarea țăranilor. Involuntar, activitățile iobagilor i-
au dat o mînă de ajutor lui Alexandru. Urcarea lui pe tron a produs zvonuri
susținute printre iobagi în legătură cu emanciparea. La aceasta s-a adăugat
sentimentul de speranță al iobagilor, care fuseseră luați la armată în timpul
războiului și care așteptau să fie eliberați la sfîrșitul conflictului. Era o practică
obișnuită pentru cei care plecau din armată după ce își satisfăceau întregul stagiu.
În momentul cînd aceste speranțe nu s-au materializat, au apărut dezamăgiri și
tulburări pe deplin justificate. Alexandru a abordat problema pe ocolite cînd a
anunțat semnarea tratatului de pace.Țăranii de pe malul Mării Negre s-au revoltat.
Nu se știe cum, ei au căpătat convingerea că Napoleon al III-lea semnase tratatul
după ce i se oferise garanții exprese referitoare la eliberarea iobagilor. Un alt zvon
susținea că țarul aștepta în orășelul Perecop din Crimeea, gata să ofere libertatea
tuturor celor care se prezentau în fața lui. Mii de oameni au plecat să întîlnească
țarul. Majoritatea au fost întorși din drum sub amenințarea puștilor. Cei care au
ajuns la așa-zisul loc de întîlnire au avut parte doar de o deziluzie. În timpul altor
țari de pînă atunci, o asemenea întîmplare ar fi dus la intensificarea cenzurii și a
represiunilor. Totuși, Alexandru vroia să facă schimbări – dacă nu din alt motiv,
macăr fiindcă simțea că era de datoria lui să se asigure că Rusia era destul de
puternică pentru a se putea apăra. Pentru a evita alte incertitudini, el a ținut
următorul discurs în fața nobililor ruși în martie 1856: „...Pentru dezmințirea
anumitor informații fără temei, consider necesar să vă declar că deocamdată nu
am hotărît să desființez iobăgia; cu siguranță însă, așa cum știți prea bine, felul în
care sunt luați în stăpînire iobagii nu mai poate rămîne la fel. E mai bine să
abolim iobăgia de la vîrf decît să așteptăm să se desființeze cu de la sine putere de
jos. De aceea domnilor, vă cer să vă gîndiți cum se poate face acest lucru și să le
transmiteți cuvintele mele și celorlalți nobili, spre a chibzui pe marginea lor...”.
Dacă Alexandru mizase pe o reacție pozitivă din partea nobililor, avea să fie
dezamăgit. Cei mai mulți păreau să spere că țarul avea să renunțe la planurile pe
care le avea, așa cum făcuseră și predecesorii lui, dacă decizia putea fi amînată
suficient de mult. După 18 luni de presiuni permanente, în care nu s-a înregistrat
însă nici un progres real, Alexandru s-a hotărît să forțeze nota. El i-a ordonat
Ministrului de Interne să elaboreze un plan de acțiuni timp de o săptămînă. Planul
a fost dat publicității în noiembrie 1857. S-a dat dispoziție ca în fiecare provincie
să se înființeze o comisie care să analizeze propunerile. Oamenii s-au conformat
pentru simplul fapt că ordinele imperiale nu puteau fi trecute cu vederea. În martie
1859 țarul a numit „comisii de lucru” care să examineze comentariile și
propunerile comisiilor regionale sau provinciale. El l-a însărcinat cu supravegherea
acestor comisii pe generalul Rostovțev. Acesta a colaborat strîns cu Miliutin,
adjunctul ministrului de interne și cu slavofilul Samarin. Propunerile primite se
împărțeau în două categorii: unele susțineau reforma, altele nu. Propunerile
proreformiste au venit din 19 provincii. În general ele sprijineau emanciparea și
repartizarea anumitor pămînturi țăranilor. S-a insistat, pe de altă parte, pe
administrația locală și nu pe cea centrală. Previzibil, au existat și voci care au
criticat reforma, atacîndu-i pe Rostovțev și pe colegii lui pentru vederile periculos
de liberale pe care le nutreau. Reprezentanții provinciilor proreformiste au fost
invitați la Moscova spre sfîrșitul lui 1859. Ei au fost primiți în grupuri mici și și-au
exprimat opiniile prin viu grai. După analizarea lor, opozanții reformei au fost
primiți și ei la începutul anului 1860. Imediat după aceea, Rostovțev a murit, iar în
locul lui a fost numit un reacționar cunoscut pe nume Panin. Conservatorii
exercitau presiuni asupra țarului. Alexandru a continuat să insiste puternic în
favoarea reformei. S-au făcut unele concesii conservatorilor, dar ele au fost relativ
minore.19 (Sherman, 2001) La 28 ianuarie 1851 Alexandru al II-lea a ținut un
discurs în Consiliul de Stat în care argumenta necesitatea înfăptuirii reformei
agrare: „Cazul de eliberare a țăranilor, care a fost primit la reexaminarea de către
Consiliul de Stat, după importanța sa, îl consider o problemă vitală pentru Rusia,
problemă de care va depinde dezvoltare și măreția acesteia. Eu cred că voi toți,
doamnelor și domnilor, la fel ca și mine sunteți siguri de utilitatea și necesitatea
măsurii. Am, de asemenea, o siguranță că examinarea acestui caz nu trebuie
întîrziată. De aceea, eu cer consiliului de stat, ca cazul să fie finisat la începutul
lunii februarie și să se poată anunța pînă la începutul muncilor agricole. Eu nu pot
să nu mă mir și să nu mă bucur de calmul și încrederea poporului nostru cu
privire la această problemă. Aș dori să pot spune aceasta și despre nobilime, cu
toate că unele temeri ale ei sunt ușor de înțeles întrucît acestea ating interesele
materiale ale fiecăruia. Dar nu uitați că îndemnul de a examina această problemă
a venit chiar de la nobilime și eu sunt fericit ca mi-a fost predestinat să
mărturisesc aceasta în fața urmașilor mei... Sper, domnilor, că atunci când se vor
analiza proiectele prezentate la Consiliul de Stat, să vă asigurați că tot ce s-a
putut face pentru protecția beneficiilor proprietarilor a fost făcut. Baza acestui caz
trebuie să fie îmbunătățirea vieții țăranilor, o îmbunătățire nu doar din cuvinte și
de pe hîrtie, dar și în realitate.” Acest discurs reflectă deplin atitudinea și intenția
țarului în ceea ce privește problema iobagilor. Acesta se arată profund preocupat de
acestă problemă și își exprimă intenția de a grăbi cît mai mult procesul de
soluționare a acesteia.

2.2 Ucazul de Emancipare din februarie 1861

Decretul din 19 februarie 1861 consta dintr-o serie de legi separate. Cea mai
importantă dintre acestea a fost „Decretul general despre țăranii care au ieșit din
dependența moșierească” care sublinia condițiile de bază pentru abolirea iobăgiei.
Agricultorii au primit personal libertatea și dreptul de a dispune în mod liber de
proprietatea lor. Ieșind din condiția de iobăgie, țăranii se organizează în comunităși
rurale, primesc autoguvernarea. Astfel, întreagul act de eliberare consta din trei
lucruri: 1) unitatea societății rurale, 2) acordarea de teren țăranilor în folosință
permanentă și 3) răscumpărarea terenurilor alocate pentru utilizare permanentă.
Țarul a susținut personal planurile sale în cadrul Consiliului de Stat, fapt care le-a
garantat aprobarea. Ucazul (decretul) de emancipare a fost publicat la 19 februarie
1861 și, în pofida concesiilor, a păstrat spiritul propunerilor inițiale. Următorul
fragment din Decret arată multiplele cauze care l-au făcut pe Alexandru să
dorească abolirea iobăgiei: „...Întrucît caracterul părintesc al relațiilor dintre
proprietari și țărani a slăbit și, mai mult decît atît, fiindcă autoritatea seniorială a
încăput uneori pe niște mîini a căror grijă era numai și numai interesul personal,
aceste legături de încredere reciprocă s-au dteriorat și s-a ivit posibilitatea unor
decizii arbitrare care au apăsat asupra țăranilor, le-au amenințat bunăstarea și i-
au făcut indiferenți la toate formele de progres, date fiind condițiile în care
trăiau... Am ajuns astfel la convingerea că realizarea unei îmbunătățiri serioase a
situației țăranilor este o moștenire sfîntă pe care ne-au lăsat-o strămoșii, o
misiune pe care, în tumului întîmplărilor, pronia cerească ne-a poruncit să o
îndeplinim... Invocînd aici sprijinul providenței, ne-am hotărît să ducem această
treabă la bun sfîrșit. În virtutea acestor noi dispoziții...țăranii legați de glie vor fi
învestiți într-un termen prevăzut de lege cu toate drepturile cultivatorilor liberi.”
Decretul era lung, complex și pe alocuri neclar. El conținea 17 articole. Fiecare
dintre ele avea minimum 100 de secțiuni. Totuși primul articol era limpede :
„dreptul de a avea iobagi” era „abolit pentru totdeauna”. Iobagii urmau să
primească pămînt de pe moșiile nobililor. Teoretic, suprafața care trebuia să li se
dea era cam aceeași ca aceea pe care o cultivaseră înainte de emancipare. Statul
asigura despăgubiri nobilimii, ele urmînd să fie achitate de către țărani sub forma
plăților de răscumpărare. Mir-ul a devenit organul central al autoguvernării. El
deținea pămîntul colectiv. Același organism era responsabil de înfăptuirea justiției
prin intermediul tribunalelor speciale. Iobagii puteau acum sa-și aleagă diverse
meserii sau să se căsătorească fără să ceară voie, dar aveau parte în continuare de
un sistem de justiție separat de restul Rusiei. În cele din urmă, emanciparea a fost
înfăptuită, însă a existat un decalaj între teorie și practică. Complexitățile
Decretului și modul cum avea să fie traduse în fapt prevederile lui aveau să
provoace multe probleme.

2.3 Urmările reformei agrare

În primele patru luni ulterioare Decretului de Emancipare au avut loc 647 de

incidente serioase, cu iz de revoltă. În 1861 au existat 499 de răscoale mai mici sau
mai mari, pentru a căror înăbușire a fost nevoie de intervenția trupelor armate. Cu
trecerea timpului, nici țăranii nu s-au arătat mult mai atrași de condițiile
Decretului. Nemulțumirea unor moșieri era normală, fiindcă în cazul lor se
pierdeau atît pămînturi, cît și iobagi. Cea mai importantă cauză a nemulțumirii
țăranilor era aceea că ei nu înțelegeau de ce li se cerea să plătească pentru niște
pămînturi pe care familiile lor le lucraseră de generații întregi. Din punctul lor de
vedere, acele pămînturi le aparțineau de drept. Mulți iobagi erau convinși că țarul
nu le ceruse să plătească pentru ceva ce era indiscutabil al lor și că totul era o
minciună a moșierilor. Situația nu s-a îmbunătățit nici după reglementarea
detaliilor privind împărțirea pămînturilor, dublată de explicații pe marginea naturii
plății de răscumpărare. Repartizarea terenurilor s-a decis la nivel local, împreună
cu moșierii, care în multe cazul s-au ocupat personal de împărțire, rezervîndu-și
cele mai bune porțiuni pentru ei. Ca să cumpere pămînturile, țăranii erau obligați la
o plată inițială de 20%, urmată de 49 de „plăți de răscumpărare” pe an, care
înglobau și dobînda. Operațiunea ar fi fost suportabilă dacă prețul fixat pentru
pămînturi nu ar fi fost umflat atît de des, cu mult peste valoarea reală.
Aranjamentul financiar s-a dovedit nerealist. Țăranii trebuiau sa plăteasca foștilor
stăpîni lotul ce le revenea, dar cum majoritatea nu aveau banii necesari, statul s-a
transformat în intermediar între țărani si nobili. Statul a compensat proprietarii in
bonuri de trezorerie, iar țăranii trebuiau să ramburseze Statului banii datorați
pentru lotul primit in 49 de unități cu o dobîndă de 6%. În anul 1905 cînd datoriile
țăranilor către stat s-au încheiat, suma totală dată de șerbi pentru rascumpărarea
pămîntului era de aproape 2 miliarde ruble. 80% dintre tranzacții s-au facut sub
forma acestor certificate nominale. Ca alternativă exista dispoziția conform căreia
șerbii puteau lua un sfert din parcela de pamînt cuvenită fără să plătească nimic.
Dacă cumpărarea nu era efectuată, proprietarul își conserva drepturile feudale și
primea privilegiile anterioare în continuare, pe pamîntul pe care țăranul îl muncea.
Transferul de pămînt în favoarea comunei și nu în proprietatea individuală a
țăranului a cauzat stagnarea, slăbiciunea societății ruse și suprapopularea satelor.
Perpetuarea "obschinei" a făcut ca modernizarea și dezvoltarea agriculturii sa fie
limitată. Dupa 1861, în majoritarea provinciilor Imperiului s-a produs o agravare a
situației țărănimii. Revoltele erau numeroase. Pentru multe familii de țărani (42%
din totalul familiilor ruse a căror principala activitate era agricultura) lotul de
pămînt era insuficient subzistenței. Astfel, această reformă a avut în vedere mai
multe principii. Pămîntul răscumpărat de la proprietar aparținea nu individului, ci
comunității. Se urmarea astfel trecerea de la un sat dependent de nobil la un sat
dependent de Stat. Această reformă nu i-a mulțumit nici pe nobili și nu i-a
îmbogățit în mod sesizabil. Reforma a eșuat privind obiectivul de a crea o clasă
economică viabilă de proprietari țărani, însă impactul psihologic a fost imens.
Totuși, abolirea șerbiei a fost o tentativă neîndemînatică de adaptare în secolul al
XIX-lea, o tardivă manifestare a despotismului luminat. În medie, iobagilor din
provinciile vestice li se cera un preț corect pentru pămînturile pe care le primeau.
Însă acest lucru nu mai este valabil în alte regiuni. În cazul cel mai rău, cel al
provinciilor fără cernoziom din nord, ei erau puși să plătească dublu față de
valoarea reală a pămîntului. Guvernul nu a arătat înțelegere pentru moșierii
polonezi din provinciile vestice. Rusia nu avea motive sa-i sprijine pe moșierii care
trăiau acolo. Diferențele semnificative apar în celelalte două regiuni. Acest lucru s-
a datorat parțial dorinței lui Alexandru de a nu-i înstrăina și de a nu-i slăbi prea
mult pe nobilii pe care îi considera o forță importantă de menținere a stabilității. În
aceste două regiuni Alexandru a căutat să protejeze interesele moșierilor. În
provinciile cu sol fertil mulți moșieri au fost în favoarea emancipării. Dacă putea fi
folosit eficient ca să producă grîne pentru exporturile din ce în ce mai bine
dezvoltate, pămîntul valora mai mult decît munca iobagilor. De asemenea, o
mulțime de moșieri din regiune au anticipat că metodele moderne aveau să aducă
profituri considerabil mai mari. În consecință iobagii de pe aceste teritorii trebuiau
să plătească doar o mică bonificație de 15-20% peste valoarea de piață a
pămîntului pe care îl primeau. Cu toate acestea, în regiunile nordice situașia era
total diferită. Pămîntul de acolo nu produsese niciodată nimic mai mult peste limita
de subzistență. Nobilimea se bazau în principal pe rentă și nu pe muncă. Această
rentă era deseori legată de producția iobagului și nu de valoarea pamîntului. Cînd
s-a ajuns la despăgubiri, pe nobili nu i-a interesat valoarea pămîntului, ci pierderea
surselor de venit. Mir-ul nu a fost abolit. Mai mult, el a fost înființat în locurile
unde nu existase pînă atunci, ca să asigure uniformitatea și o stabilitate extrem de
necesară în condițiile unor schimbări rapide. Sub aspect economic, el a perpetuat
multe dintre cele mai rele elemente din Rusia de dinaintea emancipării. În multe
locuri a continuat să existe vechiul sistem de parcelare, ca de altfel și cel al
redistribuirii periodice și al celor trei terenuri. Aceste practici au descurajat efectiv
inovția și progresul. Țăranii se supuneau Mir-ului și tribunalelor speciale care
funcționau pe baza lor. Acestea se aflau în continuare înafara corpurilor legiuitoare
și lucrau, în marea lor majoritate, potrivit tradițiilor și obiceiurilor. Mir-ul îi lega pe
țărani de modul lor de viață de atunci aproape la fel de strîns cum o făcuse iobăgia.
În locurile unde nu existase anterior, înființarea lor a însemnat un pas înapoi din
mai multe puncte de vedere. Țăranii rămîneau o clasă aparte, supusă unor legi și
instituții diferite, care le ofereau drepturi mai puține și o protecție mai redusă.
Nobilimea privea cu ochi buni mir-ul pentru că răspundea de plățile de
răscumpărare. La rîndul lor, mulți țărani aveau încredere în mir întrucît părea să
ofere o siguranță colectivă. Problema era că elementelor mai progresiste din rîndul
țăranilor le era deseori imposibil să se desprindă de colectiv, limitîndu-și astfel
drastic opțiunile, iar caracterul colectiv al acestui organism ajuta la perpetuarea
ideilor și atitudinilor vechi Foștii șerbi au pierdut numeroase drepturi cutumiare
asupra pădurilor și a pășunilor comune. Această problemă s-a acutizat din cauza
creșterii permanente a unei populații care se dublase deja între 1800 și 1860. Pe
durata următorilor 40 de ani această populație a cunoscut practic o redublare.
Reacția țăranului rus la efectele presiunii demografice era să caue mai multe
pămînturi. Deși fiecare țăran în parte era liber să cumpere și să vîndă terenuri,
suprafața tranzacțională era foarte mică. Capacitatea de a cumpăra și a vinde
pămînturi a avut consecințe serioase. Ea a dus la o creștere a numărului țăranilor
fără pămînt. O altă consecință a reprezentat-o datoriile tot mai mari acumulate de
mulți țărani care, deși erau deja îndatorați, împrumutau noi sume de bani ca să
cumpere alte terenuri. O atreia problemă a fost că decretul de emancipare nu a
intrat în vigoare în toată țara pe parcursul a doi ani, așa cum se stipulase inițial.
Perioada de tranziție în care foștii iobagi continuau să aibă o obligație temporară
față de stăpînii de pînă atunci, s-a prelungit în multe regiuni ale Rusiei pînă în
decembrie 1881, cînd transferul de pămînturi a devenit în cele din urmă
obligatoriu. Astfel, din mai multe motive, emanciparea nu a reușit să producă o
transformare a țărănimii. Plățile de răscumpărare au fost prea mari, mir-ul a
acționat ca o frînă în calea inovațiilor și a metodelor noi, baza industrială nu s-a
extins suficient de repede ca să atragă numărul tot mai mare de țărani fără pămînt,
terenurile au fost incorect repartizate și întregul proces de transfer funciar a durat
cîteva decenii. Rezultatul net a fost că, deși productivitatea a crescut, situația în
sine a constituit o stagnare relativă ilustrată de faptul că, în aceeași perioadă,
productivitatea agricolă a Japoniei a crescut cu peste 100 %. Emanciparea a vut un
efect mult mai rău asupra nobilimii. În cea mai mare parte nobilii au fost total
nepregătiți pentru rigorile existenței într-o societate concurențială, în care nu se
mai puteau baza pe iobagi. Emanciparea nu a reușit să asigure supraviețuirea
nobilimii, ba chiar a grăbit dispariția acesteia. Banii care i-au primit nobilii nu le-
au fost de mare ajutor. Jumătate din sumele încasate în primii ani după 1861 au
fost folosiți la plata datoriilor existente. În 1905 nobilimea era deja silită să vîndă o
treime din pămînturile pe care le deținea în 1861. Din ceea ce le rămăsese, peste
jumătate fusese ipotecat sub o formă sau alta. Motivația inițială pentru introducerea
emancipării a fost dorința de consolidare a statului rus din punct de vedere militar,
economic și industrial. Însă, au fost luați bani din sectorul agricol, dar s-a pus
foarte puțin la loc pentru încurajarea metodelor noi și a productivității crescute.
Rusia a făcut progrese, însă nu și prin comparație cu progresele economice ale
țărilor din Europa occidentală. Sub aspect strict comparativ, ea se găsea în
continuare cu mult în urma concurenților. În societatea rusă au apărut noi tensiuni,
fără să se fi îndeplinit scopul principal al reformei.
 Concluzie

Reforma agrară din 1861 a avut o importanță majoră pentru Rusia cu toate că
nu a atins în totalitate scopul propus. Cheia pentru o mai bună înțelegere a
succeselor și eșecurilor emancipării e examinarea lor în contextul celorlaltor
probleme pe care le întîmpina Rusia. Aceste probleme puteau fi evitate dacă țarul
renunța la momentul oportun la autocrație, lucru care însă nu s-a întîmplat. Așa
cum a subliniat în 1865, Alexandru continua să creadă ferm în principiul
autocrației, convins că puterea care o avea îi fusese dăruită „de Dumnezeu însuși”.
Lui Alexandru al II-lea i-a fost greu să fie autocrat reformator. Principala lui
motivație a fost să transforme Rusia într-o țară puternică și să își servească
poporul. Efectul numeroaselor eșecuri a fost neîndeplinirea scopurilor propuse
inițial. Cu toate acestea, aproape toți istoricii sunt de acord că Decretul de
Emancipare a fost un eveniment memorabil în istoria Rusiei, care a avut o mare
importanță. Totuși ezistă păreri divirgente cu privire la cauzele acestui eșec. Însă,
nici o astfel de încercare nu poate transforma astfel de societate mare peste noapte.
Prin actul de emancipare, Rusia avea calea deschisă spre a deveni un stat cu
adevarat modern. Această primă acțiune reformatoare, dar și caracterul arhaic al
societății, un aparat administrativ neeficace, o armată rusă ce-și arătase slăbiciunile
în timpul războiului din Crimeea impuneau necesitatea unor alte schimbări
radicale. Alexandru al II-lea a mers pe premisa unor reforme generatoare de
ameliorări practice, neacceptînd însă o modificare radicală.
Bibliografie

1.Хрестоматия по истории СССР (1861–1917), под ред. В. Г. Тюкавкина.

(1990).

2.Istoria Europei moderne. Barber, J. R. București.

3.Regemonter, Russie-U.R.S.S. (1870-1984). M. Laran, J. (1991). Paris.

4.De la Russie a l'U.R.S.S.L'histoire de la Russie a nos jours. R. Girault, M. F.

(1989)Paris.

5.A history of Russia. Oxford University Press. Riasanovsky, N. (1969).

6.Rusia, 1815-1881. Sherman, R. (2001). București.

7. Отмена крепостного права в России. Москва. Ионекава, Т. (1965).

СОВЕТСКАЯ ИСТОРИОГРАФИЯ РЕФОРМЫ 1861 ГОДА В РОССИИ.
Зайончковский, П. А. (1968). Москва.

8.Курс русской истории. Ключевский, В. (1904). Москва.

9.Теория "модернизации" и некоторые проблемы развития России конца

ХIХ-начала XX в. История СССР. Крупина, Т. (1971).

10.Крестьянская реформа 1861 года в России в освещении английской и

американской исторической литературы. Павловская, А. В. (1991). Москва.

11.Полный курс лекций по русской истории. Санкт-Петербург. Платонов, С.

(2000).