Revoluția rusă 

a fost o serie de evenimente care au condus în februarie 1917 la răsturnarea

spontană a regimului țarist din Rusia, și apoi, în luna octombrie a aceluiași an, la preluarea puterii de
către bolșevici și instalarea unui regim leninist („comunist”). Aceasta din urmă a condus la un război
civil foarte violent, în care bolșevicilor li se opunea Armata Albă(d) și o varietate de alți adversari
(Mahnovșcina, Armata Verde etc.). Conflictul a fost însoțit de o prăbușire a economiei ruse, care
începuse în timpul războiului, și cu o foamete soldată cu deosebit de mulți morți(d): el s-a terminat cu
victoria bolșevicilor, și cu comasarea, sub egida URSS, a majorității teritoriilor fostului imperiu.
Revoluția din Rusia a dat naștere și comunismului în sensul contemporan al termenului.
Favorizată foarte mult de Marele Război, Revoluția Rusă a fost un eveniment fondator și decisiv al
„secolului al XX-lea scurt”,[1][2] perioadă deschisă de izbucnirea conflictului european în 1914 și
încheiată în 1991 cu căderea URSS. Obiect al simpatiei fiecărei părți și al unor imense speranțe
(„marea lumină de la Răsărit”, potrivit lui Jules Romains, numită de François Furet(d) „șarmul
universal al lui Octombrie”), sau invers, pentru alții, al unor critici severe, sursă de frică și ură din
cauza terorii roșii,[3] aceasta rămâne unul din evenimentele cele mai studiate și discutate cu mai
multă pasiune din istoria contemporană(d).
Desfășurarea și consecințele sale ridică în continuare multe întrebări. Istoricii sunt încă împărțiți pe
tema a cât de directă a fost relația de cauzalitate între „Revoluția din Februarie” și „Revoluția din
Octombrie”. Natura celei din octombrie (revoluție, lovitură de stat, sau o combinație a celor două?),
motivele violenței Războiului Civil Rus, cele ale genezei dictaturii sovietice sunt și ele foarte
discutate. Foarte vechea dezbatere cu privire la evoluția ce a dus la stalinismul din anii 1930 nu a
fost niciodată în cele din urmă rezolvată: urmare logică, sau mai degrabă deviere (sau chiar trădare),
de la idealurile și practicile bolșevicilor revoluționari?[4]

Cuprins

 1Rusia înainte de revoluție

 2Revoluția din februarie 1917
 3Dualitatea puterii
o 3.1„Țara cea mai liberă din lume”
o 3.2Guvernul provizoriu și sovietele
 4Crizele repetate
o 4.1Zilele de aprilie
o 4.2Zilele din Iulie
o 4.3Creșterea reacțiunii
o 4.4Revolta lui Kornilov
o 4.5Efervescența populară, explozia țăranimii și creșterea bolșevicilor
 5Revoluția din octombrie 1917
o 5.1Insurecția
o 5.2Noul guvern
o 5.3Natura lui octombrie, revoluție, lovitură de stat, lovitură de stat și revoluție?
 6Începuturile regimului bolșevic
o 6.1Situația economică în urma Revoluției din Octombrie
o 6.2Bolșevicii și țărănimea: de la neînțelegeri la conflict
o 6.3Primele bătălii ale războiului civil (toamna anului 1917)
o 6.4Problema coaliției
o 6.5Primele zile ale unui nou stat
o 6.6Pacea de la Brest-Litovsk
o 6.7Înființarea Ceka
o 6.8Dizolvarea Adunării Constituante
o 6.9Punerea la punct a concurenților revoluționari
o 6.10Escaladarea generalizată a pericolelor
 7De la războiul civil la NPE (1918-1921)
o 7.1Armata Roșie contra Armatelor Albe
 o 7.2Satele împotriva orașelor: „armatele verzi”
o 7.3Minoritățile naționale împotriva rușilor
o 7.4Intervenția străină și războiul ruso-polon
o 7.5Teroarea albă contra teroarea roșie
o 7.6Violența de jos și violența de sus
o 7.7Victoria și criza „comunismului de război”
o 7.8Revolta din Kronstadt și introducerea NPE (martie 1921)
 8Urmări
o 8.1Consecințe culturale
 8.1.1Eliberarea morală și emanciparea femeii
 8.1.2Lupta împotriva analfabetismului și accesul maselor la cultură
 8.1.3Revoluția și artele
o 8.2Consecințele economice și sociale
o 8.3Consecințele politice și diplomatice
o 8.4Percepțiile și primirea în străinătate
o 8.5Posteritatea și sfârșitul
o 8.6Interpretări
 9Note bibliografice
 10Note de completare
 11Anexe
o 11.1Alte articole
 11.1.1Diferitele părți
o 11.2Bibliografie
 11.2.1Lectură suplimentară
 12Legături externe

Rusia înainte de revoluție[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Imperiul Rus și Revoluția rusă din 1905.

Țarul Nicolae al II-lea și familia sa.

Înainte de 1917, Imperiul Rus avea un regim monarhic autocratic.

Abolirea iobăgiei de către țarul Alexandru al II-lea în 1861 a dezvăluit primele fisuri în vechiul sistem
feudal. Odată emancipați, iobagii au fost împinși spre orașe, unde erau transformați în forța de
muncă a revoluției industriale.
La începutul secolului al XX-lea, Rusia se confrunta cu o spectaculoasă explozie de industrializare,
soldată cu o creștere a orașelor și cu o mare fermentare culturală: vechea ordine socială a fost
zguduită, agravând dificultățile celor mai săraci. Industriile înfloreau, clasa muncitoare(d) era
concentrată în principal în orașele mari. Cu toate acestea, noua prosperitate a țării, finanțată prin
împrumuturi enorme de pe Bursa din Paris, nu s-a tradus și prin beneficii de care să se bucure
populația.
Economia în ansamblul ei a rămas una arhaică.[5] Valoarea producției industriale era, în 1913, de
două ori și jumătate mai mică decât cea din Franța, de șase ori mai mică decât cea din Germania,
sau de paisprezece ori mai mică decât cea a Statelor Unite.[6] Performanța sectorului agricol
rămânea slabă, lipsa infrastructurii de transport paraliza orice încercare de modernizare economică.
[7]
 PIB-ul pe cap de locuitor era mai mic decât cel al Ungariei sau al Spaniei din acea perioadă, și
aproximativ un sfert din cel al Statelor Unite.[8] Mai presus de toate, țara era dominată de capitalul
străin, care deținea aproape jumătate din activele din Rusia.[9] Industrializarea țării a fost violentă și
slab acceptată în rândul păturilor țărănimii brusc proletarizate. Clasa muncitoare incipientă, deși
slabă numeric, era concentrată în mari centre industriale, ceea ce facilita emulațiunea revoluționară.
[10]

Rusia rămânea o țară predominant rurală (85% din populație). Dacă o parte din țărani, culacii, erau
relativ înstăriți și constituiau un fel de burghezie rurală ce susținea regimul, numărul de țărani fără
pământ a crescut, creând un adevărat proletariat rural, receptiv la idei revoluționare. Chiar și după
1905, un deputat din Duma de Stat declara că, în multe sate, prezența gândacilor și păduchilor de
pat în case era considerată semn de bogăție.[11]

Capitala Sankt Petersburg, nucleul revoluțiilor din 1905 și 1917.

După studiile efectuate cu câțiva ani înainte, un grup de muncitori a fost cucerit de ideile marxiste și
de alte ideologii revoluționare. Cu toate acestea, puterea țaristă dădea dovadă de imobilitate. La
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mișcări organizate de membri de toate
categoriile de populație (studenți sau muncitori, țărani, sau nobili) au încercat, fără succes, să
răstoarne guvernul, unele recurgând la terorism și asasinate politice. Mișcările revoluționare au fost
supuse unor represalii severe, efectuate de atotputernica Ohrana, poliția politică țaristă. Mulți
revoluționari au fost închiși sau deportați, alții au reușit să fugă și să plece în exil. Din acest punct de
vedere, revoluția din 1917 este doar punctul culminant al unei lungi succesiuni de mici revolte.
Reformele necesare, pe care nici răscoalele țărănești, nici atentatele politice și nici activitatea
parlamentară a Dumei de Stat nu au reușit să le impună au condus în cele din urmă la
o revoluție condusă de proletariat.
În 1905, a izbucnit prima revoluție după înfrângerea Rusiei în războiul ruso-japonez. Reprimarea
sângeroasă a unei demonstrații din 22 ianuarie/4 februarie 1905, când o parte a populației a venit
la Sankt Petersburg să aducă o petiție țarului Nicolae al II-lea, a marcat „duminica roșie”. Ea a fost o
încercare a poporului rus de a se elibera de țar, și a fost marcată de revolte și greve ale muncitorilor
și țăranilor, care formau cu această ocazie primul lor organ de putere independent de tutela
Statului, Sovietele.

Revoluția din februarie 1917[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția din Februarie.
Înfrângerile succesive ale Rusiei în Primul Război Mondial au fost una din cauzele Revoluției din
Februarie. La intrarea în război, toată societatea a susținut această participare, cu
excepția Partidului Social Democrat al Muncii (PSDMR), singura grupare social-democrată din
Europa, alături de Partidul Socialist Sârb, care a refuzat să voteze creditele pentru război, dar care
anunța totuși că nu va încerca să saboteze efortul de război. De la începutul conflictului pe Frontul
de Est, după câteva succese inițiale, armata s-a confruntat cu pierderi grele (mai ales în Prusia
Orientală); uzinele nu erau suficient de productive, rețeaua feroviară era imperfectă, aprovizionarea
cu arme și alimente a armatei era jalnică. În rândul trupelor, pierderile umane au bătut toate
recordurile (1.700.000 de morți și 5.950.000 de răniți), și au izbucnit răzvrătirile(d), moralul soldaților
ajunsese la un minim. Aceștia suportau din ce în ce mai greu incompetența ofițerilor lor (se cunosc
cazuri în care unele unități erau trimise în luptă cu gloanțe de calibru diferit față de cel al armelor),
intimidările și pedepsele corporale utilizate în armată.
Soldați ruși răniți în timpul Primului Război Mondial

Foametea era în plină expansiune și mărfurile s-au rărit. Economia Rusiei, care înainte de război
cunoștea rata de creștere cea mai mare din Europa,[12] a fost izolată de piața europeană. Camera
inferioară a Parlamentului Rus (Duma), formată din partide politice liberale și progresiste, l-a
avertizat pe țarul Nicolae al II-lea împotriva acestor amenințări pentru stabilitatea atât a Rusiei, cât și
a regimului, și l-a sfătuit să formeze un nou guvern constituțional. Dar țarul a ignorat opinia Dumei
de Stat. Izolat într-un tren special pe front, el și-a pierdut orice contact cu realitatea și cu direcția
țării. Lipsa de popularitate a soției sale, de origine germană, a agravat discreditarea regimului, fapt
confirmat în decembrie 1916 de asasinarea(d) de către un tânăr nobil(d) a sfătuitorului ocult al
țarinei, Rasputin.
Încă din 1915–1916, au proliferat diverse comitete ce luau în mâinile lor tot ceea ce statul deficitar
nu-și mai asuma (aprovizionare, îngrijire, comerț). Împreună cu cooperativele sau cu sindicatele(d),
aceste comisii ajungeau să fie adevărate puteri paralele. Regimul nu mai putea controla „țara reală”.
[13]

Luna februarie 1917 a adunat toate caracteristicile pentru izbucnirea unei revolte populare: iarna

grea, penuria de alimente, oboseala de război. Totul a început atunci cu grevele spontane, de la
începutul lunii februarie, ale muncitorilor din fabricile din capitala Petrograd (noul nume pe care l-a
luat orașul Sankt Petersburg după începutul conflictului). La 23 februarie/8 martie 1917[14] de Ziua
Internațională a Femeii, femeile din Petrograd au demonstrat pentru a cere pâine. Acțiunea lor era
susținută de forța de muncă din industrie, care și-a găsit aici un motiv de a prelungi greva. Această
primă zi, în ciuda câtorva confruntări cu forțele de ordine, nu a făcut nicio victimă.
În următoarele zile, grevele s-au răspândit în întregul Petrograd și tensiunea a crescut. Sloganurile,
până atunci mai degrabă discrete, s-au politizat: „Jos războiul!”, „Jos autocrația!”[15] De această dată,
ciocnirile cu poliția au făcut victime de ambele părți.[16] Protestatarii au prădat secțiile de poliție și s-
au înarmat. După trei zile de demonstrații, țarul a mobilizat trupele din garnizoana orașului pentru a
suprima revolta. Soldații au rezistat la primele încercări de fraternizare și au ucis mulți demonstranți.
Cu toate acestea, noaptea, o parte a trupelor s-a alăturat treptat taberei insurgenților, care au putut
astfel să se înarmeze mai adecvat. Între timp, țarul, disperat, nemaiavând mijloacele de a guverna, a
dizolvat Duma și a numit un comitet provizoriu.
Toate regimentele din garnizoana Petrograd s-au alăturat rebelilor. Revoluția a triumfat. Sub
presiunea statului major general, țarul rus Nicolae al II-lea a abdicat la 2/15 martie 1917. „El a
renunțat la imperiu precum un comandant la un escadron de cavalerie”.[17] Fratele său, marele duce
Mihail Alexandrovici Romanov, a refuzat aproape la fel de repede coroana. A fost, de fapt,
sfârșitul țarismului, și primele alegeri pentru sovietul muncitorilor din Petrograd. Primul episod al
revoluției a făcut totuși peste de o sută de victime, mai ales printre demonstranți.[18] Dar căderea
rapidă și neașteptată a regimului, cu un cost totuși limitat, a trezit în țară un val de entuziasm și
de liberalizare.

Dualitatea puterii[modificare | modificare sursă]

Perioada de după abdicarea țarului a fost dominată atât de confuzie, cât și de entuziasm. Guvernele
Provizorii s-au succedat rapid, pe măsură ce revoluția a câștigat în profunzime și pe măsură ce
masa de muncitori și țărani s-a politizat. Sovietele, emanații ale voinței populare, nu îndrăzneau la
început să contrazică guvernul provizoriu, în ciuda lipsei sale de acțiune și a continuării războiului.[19]
Micul partid bolșevic, finanțat în mare parte de Germania,[20] în scopul de a duce la revoluție pentru a
închide frontul rusesc, și căruia Lenin i-a impus o radicalizare strategică, a preluat nemulțumirea
generală și a devenit custode al aspirațiilor populare, în timp ce partidele revoluționare rivale s-au
discreditat unul după altul, și pericolul contrarevoluției s-a prefigurat.

„Țara cea mai liberă din lume”[modificare | modificare sursă]

Căderea monarhiei a fost percepută ca o liberalizare fără precedent. Ea a deschis în Rusia o
perioadă de jubilare populară și de frământare revoluționară. O frenezie a luării de cuvânt a pătruns
în toate straturile societății. Mitingurile erau fapt cotidian și vorbitorii se succedau fără sfârșit.
Paradele și protestele s-au răspândit. Zeci de mii de scrisori, adrese, petiții erau trimise în fiecare
săptămână, tuturor punctelor din teritoriu pentru a face cunoscute sprijinul, doleanțele sau
revendicările poporului. În special, acestea erau direcționate către noul guvern provizoriu și către
sovietul de la Petrograd.
Dincolo de nevoile imediate, atmosfera era dominată de respingerea oricărei forme de autoritate;
acest lucru i-a permis lui Lenin să vorbească despre Rusia acestor prime luni ca fiind „țara cea mai
liberă din lume”.
Potrivit lui Marc Ferro(d),

la Moscova, Muncitorii își obligau patronii să învețe fundamentele viitorului drept al

“ muncitorilor; la Odesa, studenții dictau profesorilor noua programă de istoria
civilizațiilor; la Petrograd, actorii înlocuiau directorii de teatre și alegeau următoarea
reprezentație; în armată, soldații invitau preoții de campanie să asiste la discuțiile lor ca
să aibă un sens și viața lui. Mai lipsea doar ca copiii să ceară ca «cei de sub 14 ani să
ia cuvântul pentru a se face auziți de cei mari». Era lumea inversată.[21] ”

Miting al soldaților în Finlanda, în martie 1917.

Aceste primele câteva săptămâni pline de speranță și de generozitate au fost foarte puțin violente în
orașe și în mediul rural. Nu a avut loc nicio reprimare oficială sau spontană împotriva vechilor
slujitori ai țarului, aceștia din urmă fiind pur și simplu consemnați la reședință; mulți puteau să se
retragă liniștiți sau să plece în străinătate. Guvernul provizoriu a abolit pedeapsa cu moartea, a
deschis închisorile, a permis întoarcerea exilaților de toate opiniile (inclusiv a lui Lenin), și a
proclamat libertățile fundamentale ale presei, de adunare, de conștiință(d), deja adoptate de facto încă
din februarie. Antisemitismul statului a dispărut. Biserica Ortodoxă, aflată sub tutela statului
începând cu Petru cel Mare, s-a putut întruni în sinod liber, care, în vara anului 1917, a
restaurat patriarhia. În armată, prikazul (ordinul de zi) nr. 1 emis de către sovietul din Petrograd
interzicea hărțuirile și umilințele ofițerilor și a introdus pentru soldați drepturile de adunare, petiție și
presă.[22]
În cele din urmă, cea mai directă manifestare a emancipării societății civile a fost înfințarea spontană
de soviete (sfaturi) de muncitori, țărani, soldați sau marinari, care acopereau în câteva săptămâni
aproape toată țara. Aceste adunări alese, deja încercate în 1905, compensau slăbiciunea instituțiilor
obișnuite în Occident (partide, sindicate), slăbiciune cauzată de îndelungata suprimare țaristă.
Acestea au fost organe de democrație directă, care intenționau să exercite o autoritate
independentă și, în fața guvernului provizoriu și a posibilității unei contrarevoluții, să asigure
păstrarea și extinderea cuceririlor Revoluției din Februarie.

Guvernul provizoriu și sovietele[modificare | modificare sursă]

Membrii Guvernului Provizoriu.

A fost înființat un Guvern Provizoriu, ales de către Duma de Stat, condusă de Mihail Rodzeanko(d),
fost ofițer al țarului, monarhist și moșier bogat. La 15 martie, conducerea acestuia a fost preluată
pentru mai multe luni de prințul Lvov, un liberal progresist.
Astfel, chiar dacă acesta este produs de o revoluție a muncitorilor și soldaților, puterea era în mâinile
unui guvern provizoriu condus de politicieni liberali, în primul rând din partidul KD (Partidul
Constituțional Democratic, fals denumit „Cadeții”), care reprezenta burghezia liberală. În realitate,
acest guvern a trebuit să trateze cu sovietele, care de la începutul lunii martie, se formaseră în
principalele orașe ale țării, proclamând revoluția în capitală, și apoi răsărind și în zonele rurale în
aprilie și mai. Atunci au fost demiși cei care exercitau puterea în numele țarului. Sovietele, prin
urmare, erau atât cluburi în care muncitorii veneau pentru a discuta situația, cât și organe de
guvernare.
Programul sovietului de la Petrograd era pacea imediată, pământ țăranilor, ziua de lucru de 8 ore și
o republică democratică. Acest program este inaplicabil de către burghezia liberală, care a preluat
puterea în urma revoluției, și care nu dorea nici să se rupă de aliați, nici să se atingă de
proprietatea nobilimii feudale asupra pământului, nici să lase muncitorii să plece acasă zilnic după
doar 8 ore de lucru.
În plus, guvernul considera (ca și o parte dintre liderii sovietelor și ai partidelor revoluționare), că
numai viitoarea Adunare Constituantă aleasă prin vot universal va avea dreptul de a decide soarta
pământului și a regimului social. Dar lipsa a milioane de alegători mobilizați pe front a întârziat fără
sfârșit convocarea alegerilor (mai ales că guvernul continua războiul). Realizarea reformelor
așteptate a fost, astfel, mereu amânată sine die, până la punctul în care guvernul, de exemplu, nu a
reușit nici măcar să proclame oficial Republica înainte de luna septembrie. A apărut astfel, prin
urmare, riscul de a dezamăgi în mod periculos populația. Nu se putea guverna fără sprijinul nesigur
al sovietelor, care aveau sprijinul și încrederea marii mase a muncitorilor.[23]
Sovietele erau atunci dominate de partidele socialist, menșevic și socialist-
revoluționar (SR). Bolșevicii, în ciuda numelui lor, erau în minoritate. Imediat, aceste soviete, inclusiv
cel din Petrograd, afișau o linie moderată de sprijin pentru guvernul provizoriu, și nu înaintau
pretenții dintre cele mai radicale — ceea ce obligă la nuanțarea obișnuitei noțiuni de „dualitate a
autorității”. Intersecția între guvern și sovietul din Petrograd era asumată de către vicepreședintele
său, republicanul socialist-revoluționar Alexandr Kerenski, care era și ministru de justiție și apoi și de
război.
Aproape toți revoluționarii, mai ales cei formați la școala marxistă, credeau că
revoluția proletară este prematură într-o țară atât de rurală și de întârziată din punct de vedere
economic.[24] În ochii lor, Rusia era suficient de matură doar pentru o revoluție burgheză, proletariatul
fiind lipsit de experiență și prea slab numeric. Revoluția trebuia în primă fază să se limiteze la
sarcinile pe care analiza marxistă i le atribuia revoluției burgheze, cele realizate de către Revoluția
Franceză din 1789: sfârșitul feudalismului și reforma agrară(d). În acest sens, sovietele erau
concepute ca „fortărețe proletare”, situate în inima „revoluției burgheze”,[25] cu rolul de a asigura
îndeplinirea revendicărilor populare, pentru a pregăti în viitor trecerea la socialism, și pentru a
împiedica o așteptată contrarevoluție monarhistă sau o ruptură cu burghezia.
Cu toate acestea, acest lucru nu răspundea urgenței realizării aspirațiilor maselor. Partidele
revoluționare au fost, prin urmare, expuse riscului de a suporta aceeași discreditare populară ca și
guvernul provizoriu.