Sunteți pe pagina 1din 26

Universitatea București

Facultatea de Științe Politice

Colapsul Uniunii Sovietice

Buliga Ana-Maria
Costea Cătălin Alin
Dina George-Iulian
Duminica Andrei-Cătălin
Ionescu Marina
Meiroșu Paula-Cătălina
Năstase Loredana Cristiana
Oprea Iuliana
Paica Gabriela Ionela

Curs: Politică și societate în Europa secoului XX


Prof. Coordonator: Cristina PETRESCU
2013
CUPRINS

1. (Decăderea) Căderea Imperiului Țarist și a Uniunii Sovietice ……………… 1


1.1Întrebarea Rusă(Rusiei) și prea extinderea imperială …………….... 1
1.2 De la război la revoluție, 1914-1917 ……………………………….. 2
1.3 Căderea Imperiului, refacerea unei Națiuni ………………………… 2
2. De ce s-a destrămat Uniunea Sovietică? …………………………………….. 4
1.1 Factorii care au influențat căderea URSS …………………………… 6
a. obiectivi ……………………………………………………….. 6
b. subiectivi …………………………………………………… 10
3. Mihail Gorbaciov …………………………………………………………… 11
3.1. Perestroika ………………………………………………………… 11
3.2 Glasnost …………………………………………………………….. 14
3.3 Eșecul politicii de perestroika și glasnost ………………………………..... 15
4. Organizarea descompunerii URSS ………………………………………….. 16
5. Dispariţia URSS ………………………………………………………………17
6. Consecințele destrămării URSS ……………………………………………... 19
7. Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice ………………………………… 20
8. Conluzii ………………………………………………………………………21
1. (Decăderea) Căderea Imperiului Țarist si a Uniunii Sovietice

1.1 Întrebarea Rusă(Rusiei) și prea extinderea imperială


Statul rus a colapsat de două ori în secolul al XX-lea. În 1917, Imperiul Rus s-a
dezintegrat în timp ce lupta şi pierdea un război străin. Uniunea Sovietică s-a destrămat in
1991, în timp de pace, câteva decenii după ce a câștigat cel mai grandios război din lunga
istorie a războaielor Rusiei. Primul stat a colapsat înainte să vină comuniștii la putere; al
doilea în timpul conducerii comuniste.
Studiul nostru îşi propune să centralizeze anumiți factori distincți, anumite
circumstanțe, si condiții, ce au contribuit în mod substanțial la asemenea evenimente, fără
a pretinde, totuși, că aceste „cauze” identificate mai jos sunt suficiente sau necesare
pentru a se întâmplă ceea ce s-a întâmplat.
Deosebindu-se de Imperiile moderne ale timpului ce-au decăzut în timp ce fostele
metropole au fost transformate în națiuni „normale” şi state-națiuni, Imperul Țarist, iar
apoi cel Sovietic, au decăzut înainte de apariția unei națiuni ruse moderne, înainte ca
națiunea-stat rusă să fi apărut. Un factor major în colapsul imperial din 1917, dar şi în
colapsul Sovietic din 1991, s-a dovedit a fi conflictul dintre statul imperial şi emergenta
națiune rusă sau „societate”. In ambele cazuri, „Rusia” a contribuit la decăderea
„Imperiului”. Asemenea duce spre concluzionarea că ambele imperii au eșuat a rezolva
„Întrebarea Rusiei”(„Problema Rusiei”), fără îndoială a lor cea mai importantă întrebare,
problemă, naționalistă. 1
Un alt factor major în decăderea celor două imperii a fost prea extinderea. Si-au
stabilit, impus, heghemonia asupra altor națiuni şi teritorii ce au refuzat a recunoaște
Rusia, sau, și Uniunea Sovietică, ca pe o civilizație superioară, având o formă superioară
a economiei sau o stabilitate şi performanță preeminentă guvernamentală, calități pe care
un imperiu trebuie să le stăpânească, desigur, în cazul în care stăpânirea imperială nu se
bazează doar pe forța coercitivă. A menține heghemonie asupra acestora în lipsa unor
asemenea recunoașteri necesită o disproporționată dependență pe forța coercitivă, iar

1
Roman SZPORLUK, The Fall of the Tsarist Empire and the URSS: The Russion Question and Imperial
Overtaxation, in Karen Dawisha and Bruce Parrott, eds., The End of Empire? The transformation of the
URSS in Comparative Perspective, M.E. Sharpe, London, 1997, p.65

1
aceasta a făcut ca domnia, stăpânirea rusă în „Europa” să fie o povară pentru populația
rusă, ce la rândul ei a contribuit mai departe la alienarea rușilor de statul „lor”. 2

1.2 De la război la revoluție, 1914-1917


Nu vom cunoaște niciodată în ce direcție Rusia s-ar fi îndreptat dacă războiul n-ar
fi intervenit in 1914. Dar a intervenit. Deja de la începutul anului 1916 până în 1917, era
clar, Rusia pierdea războiul. Chiar şi războiul cu Japonia din 1904-1905, Marele Război a
evidențiat şi exacerbat problemele nerezolvate ale Rusiei. O serie de greșeli a dus la
abdicarea țarului şi la căderea monarhiei în Martie 1917. O nouă Rusei era îndreptată spre
un guvern provizoriu ales din partidele Duma. Oamenii ruşi, erau, sau cel puțin așa părea,
în controlul propriului stat. O campanie electorală generală avea să se tină pentru a
selecta ansamblul constituent care va stabili Rusia ca o ţară democratică şi progresivă,
rezolvând problema iminenta, aceea a reformării terenurilor, drepturi grupurilor
naționaliste şi religioase, pe scurt, avea să completeze procesul de formare a unui stat
modern Rusia, în liniile occidentale.
În câteva luni, în Noiembrie 1917, guvernul provizoriu era terminat şi Bolșevicii
era la putere cu propriul lor guvern „sovietic”. Dar Bolșevicii nu l-au învins pe țar, ci ei
au nimicit primul guvern democratic al Rusiei.
Istoricii listează o varietate de cauze si circumstanțe, cum ar fi continuarea unui
război deloc dorit, ceea ce l-a ajutat pe Lenin şi pe camarazii săi să ajungă la putere, întai
în Petrograd şi Moscova, iar apoi, după un război civil sângeros, pe aproximativ tot fostul
imperiu. 3
1.3 Căderea Imperiului, refacerea unei Națiuni
De ce a supraviețuit democrația în Rusei mai puțin de un an? De ce au câștigat
Bolșevicii? Toate aceste evenimente în secvența aceasta, înlăturarea monarhiei, căderea
democrației şi victoria Bolșevică, a fost dovada că procesul facerii, întemeierii națiunii
ruse nu era completă până în 1917.
Populația Rusiei, având în cuget nucleul etnic oamenilor ruși, a rămas divizată din
cauza a mai multor linii greșite. Societatea educată a populației urbană a fost alienată de
statul imperial; o parte mare a clasei industrial muncitoare a fost separată nu numai de
2
Ibidem, p.66
3
Ibidem, p. 73

2
stat, dar şi de „societate”; şi, cel mai important, masele țărănimii, respectiv majoritatea
Rusiei, trăiau într-o lume separată social, dar şi cultural de societatea burgheză şi lumea
urbană. Este bine cunoscut faptul că Bolșevicii au fost capabili a căpăta suportul țărănimii
în lupta lor pentru putere, chiar dacă programul, cum a fost evidențiat imediat după, a fost
defavorabil intereselor şi aspiraților acestora. Dar în 1917, precum Pipes explica, „țăranul
a fost revoluționar doar într-un singur aspect: acesta nu recunoștea dreptul privat al
pământului.” Chiar dacă majoritatea pământului arabil era în posesia țărănimii, aceștia
„râvneau” pământul stăpânilor lor şi al comercianților. Pipes vedea în „prevalenta
comuna atomizării in Rusia Europeană . . . lângă moștenirea iobăgiei, un fapt
fundamental al istoriei sociale a Rusiei.” Colapsul țarismului este explicabil prin
„profunde greșeli politice şi culturale, ce au prevenit regimul țarist a se ajusta la creșterea
economică si culturală a tarii,” iar aceste erori au devenit fatale sub condițiile unui
război.4
Mark R. Beissinger avea dreptate afirmând faptul că „aserțiunea națională a
minorităților Rusiei nu au doborât regimul țarist”, ci că „elitele naționaliste . . . au avut
grijă a declara state naționale in haosul si confuzia ce a izbucnit”. Deși, este greu a
accepta asemenea, că „sistemul țarist a colapsat pe cont propriu.”5
În acel timp, acei ce priveau Rusia în lumea istoriei Europeană, incluzând
majoritatea populației educate a Rusiei, națiunea sau societatea rusă, se emancipase de
statul imperial în martie 1917 şi începuse să stabilească Rusia ca o „ţară normală”.
Marsul Rusiei din 1917 a fost văzut prin analogie cu revoluțiile din 1789 şi 1849 din
„Europa”. Deși, putini au observat faptul că cea mai mare parte a populației Rusiei,
țărănimea, nu fusese încă transformată într-o națiune conștientă, spre deosebire de cei din
Europa, ce deja deveniseră francezi sau germani, sau din interiorul Imperiului Rus,
polonezi, finlandezi sau Lituaniei. Conducătorii ce au urmat la putere nu au făcut destul
spre a „naționaliza” masele, a aduce țărănimea într-o imagine larga a comunității națiunii
Ruse. Dacă acesta a fost cazul, atunci o reconceptualizare a revoluției de la 1917 ar
clarifica lucrurile. Școlarii, în genere, asumau faptul că deși a fost o revoluție socială în
Rusia în 1917, nu exista „problema națională” a Rusiei. Deși, dacă Pipes avea dreptate

4
Ibidem, pp.73-74
5
Ibidem, p.74

3
atunci când susținea faptul că exista o foarte mare diferență între clasa rurală si cea
urbană in societatea Rusiei, încât asemenea prevala peste oricare solidaritate naționala
între clase, confirmat fapt de evenimentele de la 1917 şi de războiul civil de după, o
concluzie despre eroarea construirii națiunii ruse este garantată. 6
Argumentul că acțiunile din Noiembrie 1917 au constituit „distrugerea unei
națiuni” poate fi susținut chiar de politicile Bolșevice, având în vedere că aceștia priveau
Rusia, în cuvintele lui Pipes, ca „o rampă de lansare pentru revoluția lumii”. 7 Este
implauzibil faptul că țărănimea şi muncitorii ce i-au susținut pe Bolșevici, de asemenea,
considerau revoluția lumii ca prioritate primordială.
3. De ce s-a destrămat Uniunea Sovietică?
Imperiul Sovietic in Europa nu s-a destrămat din simpla cauza că Est Europenii
si-au respins statusul colonial al ţarilor lor, că muncitorii s-au simțit exploatați, şi că
intelectualii râdeau în faţa ideologiei Sovietice. Colapsul a urmat după populara realizare,
ce a venit cu Războiul Rece, aceea că Designul Grandios Sovietic a dat greș. Cum spunea
Pearson „Războiul Rece a încordat şi distorsionat Imperiul Sovietic până la un grad de
8
nerecunoscut, dovedindu-se invalid . . . așa cum au făcut si primul si al doilea război”.
Eric Hobsbawm a ajuns la o concluzie identică: „din punct de vedere internațional,
URSS-ul a fost ca o tară comprehensiv înfrântă, ca după un război major, doar că fără
9
război.” Iar ca factori in asemenea deznodământ, el continuă, Europa de Est a fost
„Călcâiul lui Achilles al sistemului Uniunii Sovietice.”De ce să fi fost Europa de Est
“Călcâiul lui Achilles”? Nu era întregul proiect comunist internațional în esență?
Răspunsul întrebării se află dincolo de problema Războiului Rece.10
Sistemul Sovietic era bazat pe idea că în timp ce statul- națiune era forma politică
normală a perioadei capitalismului, socialismul prin natura sa era internațional, sau chiar
supranațional. Această forță internațională avea să depășească sistemul capitalist. Deși, de
la începutul anilor 1930, sub conducerea lui Stalin, URSS-ul începuse să se identifice cu
tradițiile şi politica externă a imperiul țarist, astfel națiunea rusă primind statusul de „frate
mai mare”.Identificarea publică şi oficială a Uniunii Sovietice cu Rusia țaristă a devenit
6
Ibidem, p.74-75
7
Ibidem, p.75
8
Ibidem, p.80
9
Ibidem
10
Ibidem

4
şi mai puternică în timpul, şi după al Doilea Război Mondial. Dar, chiar dacă URSS-ul
începuse să se asemene Rusiei țariste, atribuindu-i limbii şi națiunii Ruse o poziție
superioară, nu a renunțat la a pretinde a reprezenta prototipul unei noi civilizații socialiste
superioară „capitalismului”, una ce in final va înlocui acest sistem în toata lumea. Cu
asemenea relații internaționale aveau de a face Est Europenii după 1945.11
După moartea lui Stalin, într-o situație internațională diferită, Nikita S. Hrușciov a
reînnoit lupta Comunistă împotriva puterilor capitaliste. Noul partid politic oferea un
program precis atunci când URSS avea sa depășească Europa Occidentală, iar apoi
Statele Unite, în indicatori variabili economici si sociali. Liderii Sovietici erau convinși
de faptul că a fi în competiție cu Vestul necesita, cel puțin, a egala puterea militară a
URSS-ului cu cea a Statelor Unite, şi a combate fiecare mișcare făcută de Statele Unite,
în special in Lumea a Treia. Pentru un timp, Sovietici păreau să câștige. Apoi a devenit
din ce in ce mai clar faptul că Sovieticii nu puteau „produce o ordine socială <of both
Virtue and Plenty>.”12
Realizarea a cauzat o pierdere a speranței. Europenii de Est vedeau mai clar decât
cetățenii Sovietici, că Vestul câștiga. Aceștia ar fi putut fi de acord cu Kenneth Minogue
si Beryl Williams, ce caracterizau comunismul ca „o forma abortivă a modernizării” şi „o
imitație ce pretinde a fi superioară performantelor originalului.”13
Est Europenii aveau motive bine întemeiate de a rejecta superioritatea Rusiei.
Aceștia erau de acord cu Benedict Anderson ce se întreba in 1983 dacă URSS nu era doar
o reminiscență a predecesorul imperial din secolului al XIX-lea, şi un precursor al
organizării umanității din secolul al XX-lea.14

2.1 Factorii care au influențat căderea URSS

11
Roman SZPORLUK, op. cit,p.80
12
Ibidem
13
Ibidem
14
Ibidem,p.81

5
Majoritatea istoricilor şi analiștilor ruși considera că la baza prăbușirii URSS a
existat un cumul de factori interni si internaționali, ce au contribuit, într-o măsura mai
mare sau mai mica, la definitivarea acestui proces. In orice caz, teoria rolului decisiv al
factorului extern nu poate fi susținută. Uniunea Sovietica dovedise pe parcursul existentei
sale, îndeosebi în anii celui de-al doilea război mondial, capacitatea de mobilizare a
resurselor uriașe materiale şi umane de care dispunea pentru a rezista presiunii externe.
Cauza principală trebuie căutata în interiorul unui sistem, al cărui mecanism încetase
practic să mai răspundă la comenzi. Mihail Gorbaciov are dreptate să afirme : “noi înșine
am dărâmat Uniunea”, recunoscând că autorii perestroikăi “au întârziat cu reformarea
Uniunii, cu reformarea partidului, au creat o situație dificilă în economie” şi că poporul a
încetat să mai sprijine perestroika, deschizând calea altor forte, care au folosit pe deplin
slăbiciunea reformatorilor”. În opinia analiștilor ruși, istoria a demonstrate că puterea în
URSS nu a aparținut Sovieticilor, aşa cum se proclamase oficial la întemeierea statului, ci
aparatului de partid, care exercitase controlul asupra întregii vieți politice, economice si
sociale. În condițiile sistemului monopartid, alegerile în Uniunea Sovietică “serveau doar
drept paravan” pentru camuflarea numirii de către partid a deputaților.
Dintre factorii obiectivi care au dus la dispariția URSS-ului amintim pierderea
rolului de monopol al PCUS-factor determinant în prăbușirea URSS. Uniunea Sovietica a
rămas indestructibilă atât timp cât a existat un sistem monopartid şi ţara nu a intrat în
criză economică şi politică. La prima confruntare cu exprimarea tendințelor de
democratizare şi libertate, sistemul, nepregătit pentru o asemenea situație, a clacat.
Restrângerea atribuțiilor organelor central de partid şi de stat , încetarea funcționarii
principiului economiei planificate, privarea aparatului de partid de funcții specific statului
“au distrus” sistemul nervos” care unea spațiul economic şi juridic al URSS:
“Renunțarea de către partid la puterea reală şi absenta unui succesor capabil
de acțiune a însemnat demantelarea oricărei puteri, îndeosebi la nivel mediu si inferior,
scrie Valentin Falin fost secretar al PCUS cu problem internațional 1990-1991. S-a
declanșat un vacuum, umplut de anarhie, spirit local, separatism de diferite culori. Nicio
creștere a puterii si prerogativelor primei persoane nu a putut compensa declinul verigilor

6
structural la periferie şi în centru”. Aparatul de partid, considerat mecanismul perfect de
transmitere şi executare a instrucțiunilor Centrului, a încetat să mai funcționeze. 15
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice se va descompune (lucru vizibil după cel
de al 28-lea Congres al partidului, 2-13 iulie 1990) și apar trei orientări : conservatorii, în
frunte cu Egor Ligacev, ce militau pentru menținerea socialismului, a economiei
centralizate și planificate, fiind împotriva reformatorilor; “centriștii” ce susțineau
stabilirea unei economii de piață în mod treptat; şi, radicaliștii, conduși de Boris Elțân,
Gavril Popov şi Anatoli Sobceak, ce erau pentru stabilirea economiei de piață în mod
rapid, instaurarea pluripartitismului.16 Deși în urma eliminării articolului care făcea
referire la rolul de unic conducător al PC din Constituție, apar mai multe grupări politice
ca alternative, de abia în 21 octombrie 1990, PCUS se va înfrunta cu adevărat cu
mișcarea Rusia Democrată, mișcare ce-l va susține pe Boris Elțân în lupta pentru
președinția Parlamentului și a președinției țării. 17
După părerea lui Aleksandr Iakovlev, considerat drept unul dintre ideologii
perestroikăi, cauza prăbușirii PCUS rezidă în sine însuși, în cramponarea de trecut, în
incapacitatea de a renunța la putere. Conducerea PCUS “ s-a supărat pe istorie, pe
perestroika, adică a pășit împotriva vieții, fapt pentru care a şi fost aspru pedepsită.”
Problema națională s-a dovedit una din bombele cu explozie întârziata puse la
baza întregului sistem sovietic. Când Centrul a intrat în incapacitate de plată şi “nu a mai
putut plătii loialitatea elitelor locale”, tendințele separatiste ale subiecților URSS s-au
accentuat. Odată cu promovarea politicii vizând crearea unui stat unitar şi acreditarea
ideii privind apariția unei noi “comunități sociale- poporul sovietic”, s-au accentuat
nemulțumirile şi tendințele centrifuge ale republicilor unionale. Conform actului de
constituire a URSS din anul 1922, cele 15 republici unionale aveau dreptul de a ieși
oricând din component URSS, fără a se stabili însă procedura de ieșire. Slăbirea
dependentei de Centru, încercarea de a ieși din criza pe căi proprii şi tentativele puterii au
încurajat elitele naționale în încercarea de a se desprinde de Moscova. Pe fondul
stimulării fenomenului de glasnost, mișcările naționale cu accente antirusești s-au
15
Vasile BUGA, Apusul unui imperiu: URSS în epoca Gorbaciov:1985-1991, Institutul Național pentru
Studiul Totalitarismului, București, 2007, p. 139-150
16
Lorot PASCAL, PERESTROIKA: URSS sub Gorbaciov 1985-1991, traducere de Cristina Jinga, Editura Corint,
Bucuresti, 2002, p.37
17
Ibidem, pp. 8-39

7
manifestat la început în republicile baltice si Gruzia, în raioanele de vest ale Ucrainei,
extinzând-se ulterior şi în alte republici.
În opinia lui Roi Medvedev, prăbușirea URSS nu poate fi pusa în seama
naționalismului antirusesc. “In anul 1991 naționalismul antirusesc a fost mult mai slab
decât in anii 1917-1918 neputând provoca distrugerea Uniunii Sovietice. Cu mult mai
periculos s-a dovedit a fi separatismul rusesc, fenomen nou şi neașteptat care “a devenit
una din forțele demolatoare ale URSS, create şi construite în jurul RSFSR”. Tocmai
adoptarea, la 12 iunie 1990, a Declarației cu privire la suveranitatea de stat a RSFS Ruse
a fost considerate ulterior de forțele de stânga ca “începutul destrămării URSS”. 18
Caracterul fragil al “componentei economice” a sistemului.Din cauza crizei
profunde și ulterior moartea imperiului, s-au datorat cheltuirile spre apărare în competiția
cu SUA, împiedicând dezvoltarea post-industrială a Uniunii Sovietice.
Agravarea crizei din societate s-a datorat scăderii drastice a prețurilor la produsele
de pe piața mondială din anii ’80 (gaze natural și petrol). Abia la sfârșitul anilor ’80 s-a
renunțat la principiul conducerii centralizate, acceptând economia de piață, odată cu
adoptarea legilor ce priveau întreprinderile și corporațiile. În pofida tuturor măsurilor
luate la începuturile anilor ’90 , conducerea s-a dovedit a fi blocată în fața problemelor
economice, neînțelegând că sistemul economic nou creat nu funcționa şi că trebuia
schimbat.
Caracterul utopic al ideologiei. Propaganda comunistă a atras foarte multă
populație promițând un viitor luminos. Chiar dacă existau unele neajunsuri, acestea erau
puse pe seama cheltuielilor de după război sau pe seama imperialismului. Însă aceste
explicații nu au mai fost credibile pentru generația postbelică, cea care s-a confruntat cu
tot felul de privațiuni, ajungând să nu mai accepte dogma socialistă.
“Erodată în ultimii ani, lipsită de imunitate și protejată de forța puterii și nu de
argumentare, ideologia oficială a fost înfrântă în 2-3 ani ai politicii de glasnost” scria Roi
Medvedev.19
Încrederea în politica leninistă a fost una din cauzele eșecurilor lui Gorbaciov ,
observă generalul Volkogonov. Acesta miza pe clasa muncitoare, pe monopolul unui
partid unic sau pe economia bazată pe directive.
18
Vasile BUGA, op. cit, pp.139-150
19
Ibidem, p.159

8
După 1917, procesul construirii națiunii ruse a fost întrerupt sau derivat de
experimentul comunist, în care un imperiu a fost restaurat, sau, mai exact, un nou imperiu
a fost fondat pe principii anti-naționale, universaliste si ideologice. Statul Comunist se
autodefinea, în termeni largi, ca o alternativă a „capitalismului” si a ordinii politice,
sociale si culturale a acestuia. Scopul era unul cu mult mai grandios, nu doar prosperitate
statului Rus şi a Uniunii Sovietice, Lenin şi camarazii săi, in 1917 aveau ceva diferit în
gând. Si anume, ca URSS-ul să asigure un model alternativ al modernizării, superior celui
reprezentat de „Vest”.
După 1917, Bolșevicii s-au convins că sistemul lor, astfel, conducerea lor, se va
extinde cu mult dincolo de reticentele parți alte fostului imperiu, ca Polonia sau Finlanda;
ei chiar credeau că reprezentau prototipul unei singure civilizații globale. Chiar şi pentru
Stalin, „socialism într-o țară” era doar începutul. 20 Caci sovieticii considerau sistemul lor
superior şi favorabil şi pentru alte ţări, aceștia şi-au impus sistemul şi în statele Est
Centrale Europene, state pe care le „controlau” după 1945. Dar, in final, n-a existat nici
socialism si nici o singură ţară.21
Influența factorului extern. Chiar dacă importanța lor nu trebuie supraestimată,
un factor secundar în prăbușirea URSS-ului a fost jucat de factorii externi. Un prim astfel
de factor se poate recunoaște în lupta “pașnică” dintre URSS și SUA. Deznodământul
URSS-ului a fost pregătit din timp de America prin atragerea în cursa istovitoare a
înarmărilor, reușind să le distrugă economia sovieticilor. Gorbaciov a contribuit, de altfel,
la un astfel de sfârșit, dorind să perfecționeze Uniunea impunând reforme într-un sistem
ce se opunea.
Căderea regimului din statele socialiste europene a reprezentat un alt factor al
prăbușirii URSS-ului. Astfel, transformările din aceste țări de la sfârșitul anilor 1989 au
avut influența asupra societății sovietice22. Este adevărat și faptul că prăbușirea acestor
regimuri s-a datorat contribuției extrem de importante a perestroikăi și glasnost, care au
avut loc în Uniunea Sovietică cu patru ani în urmă.

20

21
Roman SZPORLUK, op.cit, pp.78-79
22
Vasile BUGA, op.cit, p.162

9
A existat și o serie de factori subiectivi care au contribuit la căderea URSS-ului,
dintre care:
Lupta pentru putere și confruntarea la nivelul conducerii de partid și de stat
culminând cu antipatia fățișa dintre Gorbaciov și Elțin23. Există numeroase critici la
adresa lui Boris Elțin în care este acuzat de “demontarea cărămidă cu cărămidă a URSS-
ului”24 și de folosirea fiecărui prilej de a-l umili pe Gorbaciov. Lupta pentru putere dintre
președintele Rusiei și cel sovietic, a pus pe plan secundar interesele a milioane de oameni
simpli, conducând prin confruntările lor la un mare dezastru.
Însuși Gorbaciov a recunoscut că nu s-au putut evita greșeli din timpul reformării
serioase a unei țări enorme . Cele mai grave dintre erorile liderului sovietic au fost
întârzierile reformelor partidului și ale Uniunii. Era nevoie de a descentraliza URSS-ul,
nu de a-l dezintegra. Se dorea, de fapt, îmbunătățirea sistemului și înlăturarea
totalitarismului.
De asemenea, alte greșeli din cariera acestuia care au condus la colapsul Uniunii
Sovietice au fost nedesprinderea de aripa conservatoare a partidului, incapacitatea de a
anticipa lucrurile, acționarea imprudentă subestimând o eventuală acțiune,
supraaprecierea propriilor forțe, preocuparea de menținerea puterii mai mult decât de
reformarea statului, recurgerea la măsuri pripite și totodată distructive.25

3. Mihail Gorbaciov
Mihail Gorbaciov ajunge la conducerea URSS-ului la data de 11 martie 1985, însă
are de-a face cu o țară a cărei economie și societate decăzuse. Are de gând să instaureze o

23
Ibidem, p. 163
24
Ibidem
25
Ibidem, p.165

10
politică de redresare care să ducă spre modernizare, nu doar din punct de vedere
economic, ci incluzând toate aspectele vieții. A urmărit îndeplinirea a patru direcții:
perestroika, glasnost, o restructurare a administrației și o cooperare cu Occidentul.
3.1 Perestroika
Încă de la primul său mare discurs din aprilie 1985, Gorbaciov aduce o critică la
adresa economiei statului, considerând necesară o evoluție în această privință. Pentru
Gorbaciov perestroika reprezenta “politica al cărei scop este de a activa progresul social
și economic al țării și de a reînnoi toate sferele vieții ”. 26
Cele trei etape spre desăvârșirea perestroikăi le reprezintă: “debrejnevizarea” și
instaurarea unui “stat socialist de drept”; eliminarea cenzurii presei și a “tabuurilor care
apăsau asupra societății” și “normalizarea relațiilor cu Biserica” la care se adaugă
încetarea persecuțiilor împotriva credincioșilor. 27 Printre acțiunile care au dus către
această ordine se numără eliberarea din închisoare a disidenților, reducerea abuzurilor
privind internarea forțată în spitalele de psihiatrie, reabilitarea opozanților, anularea
privațiunilor cetățenești adoptate în 1966 și 1988. 28
Gorbaciov este de părere că unul dintre obiectivele principale ale statului îl
reprezintă garantarea drepturilor și a libertăților cetățenești , considerând, de altfel,
necesară , o reformare din punct de vedere politic a sistemului, îndreptându-se către
instituirea statului de drept. În decembrie 1988 s-a aplicat o reformă judiciară privind
“restricția câmpului de aplicație a pedepsei cu moartea, sfârșitul practicării exilului
înăuntrul granițelor, o deschidere și acceptare privind implicarea și a altor organizații la
guvernare”. 29Avem o reînnoire și din punct de vedere cultural: artele, literatura, în cadrul
căreia operele inițial cenzurate, ajung să fie autorizate, apar noi lucrări, o revenire spre
tradiționalism. Cenzura asupra presei este eliminată, însă mai rămân unele limitări
precum: “interzicerea difuzării a informațiilor ce constituie un secret de stat, instigarea la
revoltă sau la schimbarea prin forță a regimului, propaganda în favoarea războiului,
discriminarea rasială, națională sau religioasă, intoleranța, incitarea la infracțiuni căzând

26
Lorot PASCAL, op.cit, p.14
27
Ibidem, p.16
28
Ibidem, pp.16-18
29
Ibidem,pp.18-19

11
sub incidența legii”. 30 Toate aceste deschideri duc spre o ușoară comunicare între cetățeni
și oamenii politici.
Economia statului se confrunta cu un regres: scăderea nivelului de trai, a
productivității. Cauza o găsim în vechea ordine caracterizată prin exploatarea forței de
muncă, sporirea capitalului, ce a căzut pradă eșecului, întrucât resursele încep să se
reducă. Contactul cu Occidentul a scos la iveală “minusurile” sistemului și a creat
aspirația către o schimbare, o schimbare care să ducă spre dezvoltare și spre modernizare.
Un pas către schimbare îl reprezintă reforma întreprinderilor de stat inițiată în
1987, în urma căreia întreprinderile se bucurau de autonomie, în sensul că implicarea
31
statului era redusă, întrepriderea fiind cea care emitea propriul proiect de activitate. La
această reformă se adăuga și o modificare a sistemului bancar, inițial centrat pe o singură
bancă apoi pe șase instituții32 și adoptarea legii proprietății în care erau identificate trei
forme de proprietate: proprietatea de stat, proprietatea “publică” și proprietatea
“cetățeanului”. 33
Întreaga reformă economică are de-a face cu un proces de stopare. Dacă înainte de
conducerea lui Gorbaciov economia avea de-a face cu un proces de stagnare, ulterior în
urma măsurilor adoptate aceasta decade. Statul începe să aibă de-a face cu un fenomen de
inflație care duce la un deficit bugetar. Situația critică pe plan economic din Uniunea
Sovietică, l-a determinat pe Gorbaciov să corecteze politica externă prin renunțarea la
confruntare în favoarea dialogului.
Roi Medvedev susţine că “nereuşind să întărească fundamental economic, social
şi ideologic al regimului, Gorbaciov a început în acelaşi timp să demonteze dictatura
nomenclaturii”, iar “căderea regimului în condiţiile unei asemenea politici era
inevitabilă”.34
Eşecurile înregistrate de Gorbaciov şi echipa acestuia au îngroşat rândurile
opozanţilor. Odata cu baza sociala, în anii 1989-1990 a inceput să se erodeze şi suportul
politic al perestroikăi. Gorbaciov a început să fie părăsit nu numai de colegii din Biroul

30
Ibidem,p.21
31
Ibidem, p.61
32
Ibidem, p.62
33
Ibidem, p.63
34
Vasile BUGA, op. cit, p.139

12
Politic, dar şi de reprezentantâţi ai intelectualitaţii. Sovietele în care Gorbaciov îşi pusese
speranţa nu au raspuns la niciun fel de încercări de resuscitare.
Din punct de vedere instituțional, perestroika, a însemnat o apropriere de
democrație, întrucat “la 26 martie 1989 au avut loc primele alegeri legislative
semidemocratice “, a fost amendată Constituția, articolul care făcea referire la rolul de
unic conducător al Partidului Comunist a fost eliminat, ceea ce a permis introducerea
pluripartidismului, președintele era ales de către Parlament și avea atribuții extinse,
urmând ulterior sa fie ales prin vot universal.35
Privind trecerea spre o economie de piață, moment în care statul se confruntă cu
inflație și deficit bugetar, guvernul propune un plan intitulat “500 de zile” care avea în
vedere “o vastă politică de privatizare și liberalizare a prețurilor” 36, dar nu este aprobat de
Gorbaciov; acesta mai târziu va deține dreptul de a instaura o economie de piață prin
decrete.
În cele din urmă perestroika a avut ca efecte “eliberarea politică și înlăturarea
comunismului din țările Europei de Est, care reprezentau încă zona-tampon între Europa
și URSS, a pus capăt cursei înarmării și a permis solidarizarea într-un proces de
dezarmare radicală”. 37
Perestroika nu s-a limitat doar la granițele URSS-ului; Gorbaciov le-a propus și
celorlalți conducători ai statelor comuniste să adopte o proprie reformă ceea ce a dus la
pierderea puterii comuniștilor în favoarea democrațiilor; prin toate acestea s-au scos la
iveală sentimentele naționaliste dn interiorul republicilor sovietice ce le-a determinat să-și
ceară independența. Factorul naționalist a avut un mare impact asupra URSS-ului ducând
la dispariția marelui imperiu, ce treptat și-a pierdut legitimitatea. Pactul de la Varșovia,
alianța militară a țărilor comuniste, a fost dizolvat la data de 1 iulie 1991 întrucât statele
membre se apropriau de un regim democratic, iar menţinerea unui regim comunist
scăpase de sub control.

3.2 Glasnost

35
Ibidem, pp.32-34
36
Ibidem, p.72
37
Ibidem, p.78

13
Glasnost reprezintă reforma prin care se acordă mai multe libertăţi cetăţenilor, cea
mai importantă fiind libertatea cuvântului. Cenzura fiind o caracteristică principală a
regimului sovietic. Controlul presei a scăzut şi au fost eliberaţi zeci de dizidenţi politici.
Prin glasnost, Gorbaciov a sperat la reprimarea conservatorilor din partid care se opuneau
cu vehemenţă schimbărilor. De asemenea, vroia să atragă populaţia să participe la
dezbaterile libere despre reforme şi să le sprijine. Având în vedere că politica perestroika
nu dădea roade, cele două politici constituite pentru a o promova, glasnost si
democratizarea, ieșiseră de sub control. Pentru a mobiliza masele a susține perestroika,
Gorbaciov şi aliatul său Aleksandr Yakovlev, au introdus glasnost, o politică a exprimării
libere, a eliberării informaților îndreptate spre <<publicizarea>> corupției si ineficienţei
politicilor lui Brezhnev şi a colegilor lui, vizând faptul că publicul rus a recunoscut si
acceptat conducerea lui, dar acesta n-a fost niciodată acceptat, recunoscut de Kremlin.
Asemenea perestroikăi, aceasta politică a avut rezultate neașteptate. Gorbaciov a vrut a
modela noua informație emanând din guvernul sau într-un mod în care ar încuraja
participarea politică spre suportul programelor lui economice şi sociale. Dar procesul
ridicării problemei sistemului stalinist, a dus inevitabil la punerea sub semnul întrebării a
înțelepciunii lui Lenin, omul ce l-a lăsat pe Stalin să se ridice la putere în primul rând. Iar
din cauză că Lenin era fondatorul necontestabil a Uniunii Sovietice, procesul a mers şi
mai departe afirmând dacă nu cumva Uniunea Sovietică, recent imună unor astfel de
dubii, si-a pierdut „Raison d’etre” (motivul de a mai exista).38
În ciuda tuturor greșelilor comise, Mihail Gorbaciov a intrat în istorie ca fiind un
reformator care a redat demnitatea cetățenilor Uniunii Sovietice și care a a stins flacăra
confruntărilor internaționale, oferind popoarelor din Europa Centrală și de Est
posibilitatea de a-şi decide singure soarta.
Nu încape îndoială că Mihail Gorbaciov a fost unul dintre marii oameni politici ai
secolului al XX-lea. Unii îl consideră cel mai mare, pentru că a pus capăt Războiului
Rece într-o manieră admirabilă. A evitat un război atomic (spre care se îndrepta omenirea
în momentele de maximă încordare Est-Vest) şi tradiţională baie de sânge care însoţeşte
dezmembrarea unui imperiu. Alţii zic să fim mai precauţi: secolul al XX-lea n-a fost doar
Războiul Rece, ci şi două conflagraţii mondiale, fiecare cu eroii săi.
38
Glenn E. CURTIS, Russia : a country study,Federal Research Division, Library of Congress, Washington DC,
1998

14
Gorbaciov va rămâne în istorie drept opusul conaţionalilor săi Lenin şi Stalin.
Lenin a adus comunismul, Gorbaciov l-a spulberat (e drept, fără să-şi fi propus asta).
Stalin a impus tirania în jumătate de Europa, Gorbaciov a alungat-o.

3.3 Eșecul politicii de perestroika și glasnosti


A.Gracinov este de părere că motivul eșecului perestroikăi este datorat faptului că
elemente economice ale reformei erau în permanență subordonate celor politice ,
considerate principale.
Valentin Falin îi reproșează fostului președinte absența unei concepții clare în
planurile lui inițiale, făcând ca perestroika în loc să fie o “revoluție în revoluție”, a
devenit o” improvizație în improvizație”39.
Perestroika și glasnosti au declanșat revoluții in societate, dar și în mintile
oamenilor, ajutând la îndepărtarea temerilor legate de condamnarea opiniilor exprimate și
dând speranța demolării unui sistem ce părea de neînlăturat. Aceste mișcări au ajutat, de
asemenea, la stabilirea adevărului istoric, la dezvăluirea unor documente din arhiva
comunismului ce ascundeau anumite erori, dar și mai important, au avut efecte pozitive
în domeniile teatrului, cinematografiei, publicisticii, precum și literaturii 40, care au permis
o abordare diferită a spațiului sovietic.
Perestroika, trebuie apreciată pentru amploarea pe care a luat-o în Rusia și pentru
consecințele pozitive din întreaga lume (retragerea trupelor din Afganistan, încetarea
“războiului rece”, unificarea Germaniei, dar și căderea regimurilor socialiste din Europa
Centrală și de Est).
Boris Slavin, recunoaște că “părintele perestroikăi”, Mihail Gorbaciov, a știut că
trebuie schimbat regimul puterii totalitare cu unul bazat pe democrație și umanism,
conferindu-i o “înfățișare umană” socialismului41.
Cu toate că prin intermediul perestroikăi, Gorbaciov a trebuit să raspundă
greșelilor trecutului înfăptuite de Lenin și Stalin, acesta rămâne fara îndoială cel mai

39
Vasile BUGA, op. cit, p.167
40
Ibidem, p.168
41
Ibidem, pp.168-169

15
important actor politic din secolul al XX-lea, îndepărtând pericolul unui razboi nuclear
,chiar cu prețul înfrângerii URSS-ului.
Cunoscut este faptul că datorită perestroikăi și glasnosti, a căzut sistemul ce nu
mai putea fi reformat, dând posibilitatea unei schimbari în Uniunea Sovietică.

4. Organizarea descompunerii URSS


Noiembrie 1990 – noiembrie 1991: în intervalul unui an, Uniunea Sovietica,
aflată deja în descompunere, va fi complet învinsă. Pentru a pune capăt sistemului politic
fondat de Lenin, rolului conducator al Partidului Comunist, Imperiul reînălţat pe îndelete
de bolsevici, va fi nevoie de un puci, ratat ce-i drept şi mai ales de voinţa constantă a
oamenilor şi a popoarelor aparţinând Uniunii Sovietice însăşi , de a-şi decide propria
soartă.În noiembrie 1991 semnele victoriei lor sunt vizibile. Tradiţionala sarbatorire a
revoluţiei, celebrate de peste 70 de ani a fost suprimată şi înlocuită, la Leningrad,
redevenit Sankt Petersbug, cu ceremonia abandonării numelui pe care oraşul l-a purtat
din 1924, anul morţii parintelui revoluţiei.
În alte parţi ceremoniile erau comemorative ale triumfului bolşevismului au lasat
locul unor manifestaţii în amintirea victimelor regimului sovietic. Sau, în unele locuri,
comunişti nostalgici au încercat, cu flamura roşie în frunte, să afirme că nu tot ce s-a
câştigat în 1917 a dispărut. Aproape pretutindeni, însă, steagul roşu a fost înlocuit cu
drapele naţionale redescoperite în 1989. Chiar şi deasupra Kremlinului, sediul simbolic a
ceea ce a mai ramas din puterea sovietică, steagul revoluţiei trebuie să suporte vecinătatea
drapelului tricolor al Rusiei.Această competiţie a emblemelor naţionale, în care roşul
comunismului cedează tot mai mult in faţa culorilor sclipitoare şi variate ale tradiţiilor
naţionale, este reflexul evenimentelor din imensul spaţiu sovietic. Uniunea se retrage şi
căutarea unei noi modalităţi de relaţii între republici marchează reculul rapid al unei
puteri central tot mai greu de definit.42

5. Dispariţia URSS

42
Ibidem, pp. 139-150

16
Absenţa preşedintelui Ucrainei la ultimele reuniuni ale conducătorilor republicilor
unionale făcea imposibilă parafarea unui Tratat unional la 25 noiembrie. La referendumul
origanizat în această republică la 1 decembrie 1991, peste 90% dintre alegătorii prezenţi
la urne au votat pentru independent, inclusiv locuitori din Crimeea si Estul republicii,
regiuni populate în majoritate de ruşi. Intuind consecinţele referendumului din Ucraina
pentru viitorul Uniunii, Gorbaciov a adresat la 3 decembrie deputaţilor Sovietelor
Supreme ale republicilor unionale apelul de a sprijini proiectul Tratatului unional ce le
fusese trimis spre examinare. Preşedintele sovietic a subliniat că “numai Uniunea ne va
apara de cele mai îngrozitoare pericole care ne ameninţă –de ruperea şi pierderea
legăturilor multiseculare” şi că “destrămarea comunităţii multinaţionale va aduce
milioanelor de cetăţeni nenorociri care vor depăşi toate avantajele temporare ale
separării”. În finalul apelului Gorbaciov preciza că nu este vorba despre renaştere într-o
nouă înfăţişare a vechiului Centru şi întoarcerea la vechea Uniune “este imposibilă”.
La 5 decembrie, Leonid Kravciuk, ales cu acest prilej preşedinte al statului, a
anunţat că Ucraina iese din Tratatul unional semnat la 30 decembrie 1922, care
consfinţise crearea URSS.
În noua situaţie, soarta Tratatului unional depindea în mod decisiv de poziţia pe
care o va adopta conducerea de la Kiev. Preşedintele rus, Boris Elţîn, a sesizat momentul
şi a anunţat că Rusia recunoaşte independenţa Ucrainei, precizând, totodată, că fără
Ucraina noul Tratat unional îşi pierde orice sens. L-a informat pe Mihail Gorbaciov
despre faptul că urma să se deplaseze la Minsk, pentru o intalnire cu liderii Ucrainei si
Bielorusiei. Liderul rus era interest să afle mai exact care sunt intenţiile preşedintelui
ucrainean în legatură cu soarta viitorului Tratat unional, mai ales că acesta nu participase
la ultimele negocieri pentru convenirea textului documentului.
Pe data de 12 decembrie după îndelungate intâlniri atât ale lui Mihail Gorbaciov
cât şi din tabăra adversă, în cadrul unei intâlniri cu ziariştii, Gorbaciov a avertizat că îşi
va da demisia în cazul în care “se va pune cruce tratatului unional”. Recunoscând că a dat
dovada de multă flexibilitate în momentul în care a fost supus unor presiuni atât din
partea Complexului militar industrial, cât şi a partidului, Gorbaciov a subliniat că nu se
poate schimba într-atat încât să renunţe la Uniune.

17
Procesul era însă inevitabil. Deja pe 11 decembrie Armenia anunţase că se alatura
celor trei state membre ale CSI, iar pe 12 decembrie, Republica Moldova a adoptat o
decizie asemănătoare. Tot la 12 decembrie, la Ashabad, capital aTurkmenistanului s-au
întâlnit liderii republicilor din Asia Centrală, nemulţumiţi de faptul că nu au fost
consultaţi în legatură cu hotararile luate la Minsk. Kazahtanul, Kirghizia, Tadjikistanul,
Turkmenistanul şi Uzbekistanul au anunţat că sunt gata să devină confondatori egali în
drepturi ai CSI.
La 12 decembrie 1991, s-a încercat convocarea a Sovietului Suprem al URSS,
însă fără success, deoarece deputaţilor din partea Rusiei şi Bielorusiei li s-a recomandat
să nu participe, iar deputaţii din partea Ucrainei încetaseră să mai participe la lucrările
acestui forum.
În faţa numeroaselor tentative eşuate, Gorbaciov a început să se consoleze cu
ideea că a pierdut batalia pentru menţinerea unei Uniuni reformate. La 16 decembrie, într-
un interviu acordat publicaţiei “Times”, acesta avea să declare: “dacă celelalte republici
vor ajunge la opinia comună că doresc să formeze o Comunitate, ca om devotat
principiilor democraţiei şi conducerii constituţionale, pornind de la convingerile mele şi
de la rolul de preşedinte, trebuie să respecte această opţiune, însă mă pronunţ pentru un
proces în etape, treptat, care să nu contribuie la destrămare şi haos”. La 17 decembrie
1991, structurile unionale îşi încetaseră practic activitatea: autorităţile Rusiei luaseră sub
control sediul Sovietului Suprem al URSS. La 18 decembrie 1991, Gorbaciov face o
ultimă încercare de a menţine URSS. Adresează un mesaj participanţilor la reuniunea din
21 decembrie de la Alma-Ata, la care au fost prezenţi reprezentanţii a 11 republici
unionale, preşedintele sovietic a supus dezbaterii o serie de observaţii şi propuneri.
La 21 decembrie, reprezentanţii delor 11 state au semnat “Declaraţia cu privire la
constituirea Comunitatii Statelor Independente”, prin care îşi declarau sprijinul pentru
Acordul de la Belovejskaia Puscia şi se angajau să dezvolte relaţiile dintre ele.
Liderii celor 11 republici l-au inştiinţat pe Gorbaciov în legatură cu încetarea
existenţei instituţiei prezidenţiale a URSS şi i-au exprimat mulţumiri pentru “contribuţia
pozitivă adusă”.

18
La 24 decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să mai fie membru al ONU,
locul acesteia fiind ocupat de Federaţia Rusă, căreia i-a revenit, de asemenea, şi locul de
membru permanent al Consiliului de Securitate.
La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov a semnat decretul prin care renunţa la funcţia
de comandant suprem al forţelor armate în favoarea preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris
Elţîn, inclusiv dreptul de folosire a armei nucleare. 43

6. Consecințele destrămării URSS


Consecințele destrămării fostului imperiu a generat o întreagă criză pe plan
economic. Efectele acestei crize s-au vazut în masele de oameni rămași fără adaposturi și
locuri de muncă, din rândul cărora s-au înregistrat numeroase cazuri de infracționalitate
precum și crima organizată, dar și dispute pe plan etnic și teritorial care au dus la
numeroase victime .
Dispariția URSS-ului a avut consecințe și pe plan internațional, lăsând în mâinile
Statelor Unite ale Americii întreaga putere. Totodată, apariția terorismului, migrațiile
necontrolate, răspândirea de crime organizate, dar și traficul de arme, carne vie sau
narcotice au fost consecințe ale neimplicării fostului imperiu în astfel de probleme.44
S-a încercat înlocuirea URSS-ului cu o organizație numită CSI ( Comunitatea
Statelor Independente) care nu a avut success, însa, deoarece au existat ambiții, conflicte
și chiar confruntări între statele membre.
Prăbușirea Uniunii Sovietice face parte, alături de înlăturarea imperiului țarist și
de cele două războaie mondiale din cele mai importante evenimente petrecute de-a lungul
secolului al XX-lea.
Regretul față de vechiul imperiu se simte încă în rândul generațiilor care au trăit
în regimul socialist pentru că nu mai au certitudinea stabilității și încredere într-un viitor
mai bun, confruntându-se în permanență cu numeroase privațiuni.

43
Ibidem
44
Vasile BUGA, op. cit, p.171

19
Însuși președintele rus Vladimir Putin a declarat că prăbușirea Uniunii Sovietice
reprezintă “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. 45 Odată cu intrarea în funcția
de președinte al Rusiei în anul 2000, Putin a restabilit situația economică și cea internă.
Realizarea unor proiecte importante la nivel național (care vizau sănătatea, învățământul,
creșterea demografică,dar și agricultura) au fost posibile în urma veniturilor provenite din
livrarea petrolului.
În ceea ce privește arena internațională, Rusia demostrează că nu dorește să
renunțe la titlul de mare putere, deținut de vechiul imperiu, apărâdu-și interesele ori de
câte ori este nevoie, totodată luâd parte și la activitatea G-8 în cadrul colaborării cu
NATO și UE.

7. Rusia după destrămarea Uniunii Sovietice


În timpul călătoriilor sale prin Rusia, scriitorul francez, profesor universitar
Georges Nivat surprinde în cartea "La pas prin noua Rusie - Memorie, tranziţie,
renaştere" starea în care se află ţara în perioada de după tranziţie. În Rusia nu a
supravieţuit doar simbolica regimului comunist ci se şi perpetueaza instituţiile şi
supravieţuiesc mentalitaţile, educaţia şi valorile utopiei colectiviste. Bogăţiile naturale
trec din proprietatea statului în mâinile unor persoane favorizate de către stat. Avem de-a
face cu o Rusie postsovietică în care instituţiile democratice sunt fragile iar cele ale
autorităţii beneficiaza de aura invincibilitaţii şi libertatea indivizilor este singura forţă
capabilă să asigure ieşirea ţării din universul autoritarismului. Avem astfel de-a face cu o
democraţie controlată ce seamană mai bine cu o dictatură decât cu o democraţie
adevarată. Oamenii trăiesc cu nostalgia vechiului regim, vor întoarcere la acesta , au
nedumeriri cu privire la propria cetăţenie şi consideră că acum regulile lipsesc iar statul
nu-şi mai îndeplineşte funcţiile cu succes.
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a avut de suferit atât din punct
de vedere economic şi militar cât şi teritorial. Numeroase sedii industriale se găsesc în
paragină, litoralul Mării Negre s-a micşorat, a ramas fără atracţiile turistice îndrăgite de
rusi: Crimeea, Odessa, plajele Letoniei etc. Puterea militară s-a divizat între fostele state

45
Ibidem, p.172

20
ce alcătuiau Uniunea Sovietică, iar statutul acesteia de superputere a avut de suferit. O
constatare tristă este aceea că respectul pentru natură în timpul comunismului a fost dat
uitării astfel încat în urma acestei atitudini a rămas un dezastru prezent chiar şi în zilele
noastre. Exemple de injurii la adresa spiritului arhitectonic al ţării sunt zonele îmbâcsite
de reziduuri petroliere, teritoriile pe care s-au construit vile fără rost(care în prezent sunt
ale nimănui) şi complexele industriale nerevendicate. Tranziţia în Rusia a adus cu ea o
puternică occidentalizare.

8. Conzluzii

Pentru Rusia,1991 a fost un an uimitor de grație,primul dintr-un șir de ani în care


drumul spre progres pare adesea suspendat pe marginea unei prăpastii.Prin elanul ei spre
progres, perestroika lansată de Mihail Gorbaciov,cu cinci ani în urmă,reînviase o
societate apatică. Cu zece ani înaintea Ucrainei,Rusia inventa “revoluția colorată”.Fără
indoială,puciul îl lovea pe cel care deschisese cutia Pandorei,pe Mihail Gorbaciov,care
pierdea puterea,cu toate că lumea din afară îl considera încă atotputernic.Rivalul său-cel
care fusese inițial protejatul său-Boris Elțîn,simbolul rezistenței împotriva
puciului,devine stăpân pe situație.De fapt.Elțîn a ajuns la putere cu doua luni inainte,pe
12 iunie 1991,când fusese ales președinte al Rusiei.Până atunci nu existase președenția
rusă,Gorbaciov se impotrivise acestei inovații,dar Elțîn a câștigat alegerile.La 12 iunie s-a
născut de fapt Rusia.
Omul care pune mâna pe putere a doua zi dupa puciul din august 1991 nu este
întru totul pregătit pentru rolul pe care va trebui să și-l asume.A doua zi după puci,singura
constatare ce se impune este aceea că URSS nu mai există.Alegerea unui președinte
rus,cu doua luni înainte,antrenase intrarea în scenă a unui stat rus rival pentru URSS.Cele
doua drapele care fluturau atunci pe Kremlin-cel roșu,al URSS și cel tricolor,al Rusiei-
marchează de fapt evaporarea statului sovietic.În ajunul puciului,Gorbaciov încercase să
salveze Uniunea Sovietică propunând un tratat pentru o Uniune “renovată”,deși aproape
toate statele uniunii își proclamaseră independența.46

46
Helen,CARRERE D’ENCAUSSE,URSS a murit,trăiască Rusia,traducere de Lucia Postelnicu Pop,Editura
Artemis,București,2010,pp.12-13

21
În lichidarea Uniunii Sovietice,Elțîn acționase sub presiunea unei situații din
ce în ce mai degradate,care amenința să cuprindă întreaga Rusie.Dar reflectase și la
eșecul Gorbaciov,înțelegând că acest dezastru național și geopolitic ar putea să devină
șansa Rusiei de a se înscrie în sfârșit în Europa și în modernitate.Aștepta mult de la lumea
occidentală:sfaturi asupra drumului de urmat,ajutor material și mai ales recunoștință
pentru că sacrificase imperiul și potențialul rusesc.Rusia nu mai era un imperiu,economia
se afla de multă vreme în declin,iar situația politică din 1991 era în descompunere.Statul-
partid dispăruse,țara nu dispunea nici de un stat în adevăratul sens al cuvantului,nici de
structuri de putere,nici de administrație.Armata era demoralizată și prost echipată.Dar
Elțîn spera că va putea să întemeieze noua Rusie pe elanul democratic ce se manifestase
atât de puternic pe vremea lui Gorbaciov.Intenționa să construiască o democrație și o
economie de piață.Pentru a se angaja în aventura transformării radicale a economiei,Elțîn
conta pe ajutorul extern.Dar occidentul este,la început, pasiv apoi năucit de excesele
economice și deraierile politice care au făcut ca,în 1993,visul despre democrație să se
reverse peste o dublă putere,având ca urmare asediul Parlamentului și dizolvarea lui.Dar
abilitatea lui Elțîn de a îndrepta situația și adoptarea unei noi constituții prin referendum
sugerează totuși că democrația rusă,deși ezitantă,începe să prindă contur.În
consecință,NATO îi va propune un „parteneriat pentru pace”,Elțîn semnează un “acord de
parteneriat și cooperare” cu Uniunea Europeană,și în sfârșit,FMI acordă un ajutor.
Anul 1993 a fost marcat de strângerea relațiilor dintre Rusia și instituțiile
occidentale,în contrast vizibil cu dezastrele acumulate începând cu ianuarie 1992.Pentru
Boris Elțîn,cealaltă față a “tranziției” înseamnă definirea locului ce îi revine Rusiei în
lume.Elțîn trebuia să țină cont de prabușirea imaginii țării sale pe plan
internațional.Statele Unite,care arbitrau viața internațională în acel moment,erau
partenerul cel mai căutat.Elțîn se duce la Washington,în iunie 1992 și negociază cu Bush-
tatăl tratatul de reducere a armelor strategice SMART 2,care va fi semnat la 3 ianuarie
1993,însă ratificat abia dupa șapte ani,ceea ce va genera o sursă de dificultăți între cele
două țări.47
Boris Elțîn s-a întors spre Europa,a facut din cucerirea destinului european
propriul său proiect.Țara lui este europeană,ea trebuie să se regăsească în Europa,oricâte

47
Ibidem,pp.16-17

22
dificultăți ar avea de întâmpinat.Identitatea redobândită cu prețul pierderii imperiului
impunea acestă cale.48

48
Ibidem,p.16

23
BIBLIOGRAFIE

BUGA, Vasile, Apusul unui imperiu: URSS în epoca Gorbaciov:1985-1991,


Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007

CARRERE D’ENCAUSSE, Helene, Trimful națiunilor sau Sfârșitul imperiului


sovietic, traducere de Sofia L. Oprescu, Remember, București, 1993

CARRERE D’ENCAUSSE, Helene, URSS a murit,trăiască Rusia, traducere de


Lucia Postelnicu Pop,Editura Artemis,București,2010

CURTIS, E. Glenn, Russia : a country study,Federal Research Division, Library


of Congress, Washington DC, 1998

LOROT, Pascal, PERESTROIKA: URSS sub Gorbaciov 1985-1991, traducere de


Cristina Jinga, Editura Corint, Bucuresti, 2002

NIVAT, Georges, La pas prin noua Rusie- Memorie, tranziţie, renaştere, traducere
de Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Compania, Bucureşti, 2004

SZPORLUK, Roman, The End of Empire? The transformation of the URSS in


Comparative Perspective, M.E. Sharpe, London, 1997

24