UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE
AUTOR: TÎRBU VALENTINA

REFERAT
DREPTUL VATICANULUI ŞI A MIŞCĂRILOR DE
ELIBERARE NAŢIONALĂ DE A ÎNCHEIA
TRATATE INTERNAŢIONALE

A elaborat : ........................
Tîrbu Valentina, gr. 301, RI
Conducător ştiinţific : .....................
Sterpu V., dr., lector

CHIŞINĂU, 2019
CUPRINS
Introducere
1. Consideraţii istorice privind evoluţia Vaticanului ca subiect de drept
internaţional
1.1. Sfîntul Scaun înainte de 1929
1.2. Tratatul de la Lateran din 1929
2. Particularităţile Vaticanului, ca entitate a dreptului internaţional
2.1. Teritoriul
2.2. Populaţie
2.3. Autorităţi
2.4. Capacitatea de a stabili relaţii la nivel internaţional
3. Mişcările de eliberare naţională
Concluzii
Bibliografie
Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate. În dreptul internaţional, printre subiectele sale,

întâlnim şi anumite colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun şi al mişcărilor de
eliberare naţională. Dreptul Vaticanului și a mișcărilor de eliberare națională de a încheia tratate
internaționale reprezintă un subiect de o importanță majoră în cadrul sistemului de Relații
Internaționale.

Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor care

luptă pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept
internaţional se dobîndeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a creat
anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul
neintervenţiei în treburile lor interne, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică
regulile de drept internaţional umanitar. A se sublinia că o mişcare de eliberare poate accede la
statutul de participant la raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei din
partea statelor şi organizaţiilor internaţionale.

În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă în

procesul de reconceptualizare a dreptului internaţional, în sensul acceptării în sfera subiectelor
dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la
categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter
totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al Sfântului
Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai
degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii
mondiale – Biserica Romano-Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub
suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.

Cu toate acestea, Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de drept

internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii internaţionale (spre pildă, în cadrul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa), are calitatea de observator în cadrul ONU
şi pe lângă Consiliul Europei, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar,
iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende
internaţionale. De asemenea, Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale. În
cadrul activităţii de cooperare cu instituţiile Consiliului Europei, Sfântul Scaun participă la
următoarele Acorduri parţiale („accords partiels” sau „partial agreements”): Comisia Europeană
pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia”) – statut de observator din 1992, Banca
de Dezvoltare a Consiliului Europei – membru din 1973 şi Centrul european pentru
interdependenţă şi solidaritate mondială – membru din 1998, iar din anul 1962 a aderat la
Convenţia Culturală Europeană şi a semnat şi ratificat o serie de tratate la nivelul acestei
organizaţii regionale care vizează în special domeniile cultural, media şi educaţional.

În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional sui generis,
particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.

Scopul şi obiectivele. În conformitate cu actualitatea şi gradul de investigaţie a temei, ne-am

propus drept scop de a analiza care este statutul Vaticanului şi a mişcărilor de eliberare naţională
în calitate de subiect de drept international şi dreptul lor de a încheia tratate internaţionale.

Obictivele acestui studiu sunt:

1. De a identifica particularităţile Vaticanului ca entitate a dreptului internaţional

2. De a aprecia capacitatea Vaticanului de a stabili relaţii la nivel international
3. De a stabili care sunt condiţiile pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională ca
subiect al dreptului international.

Metodologia cercetării ştiinţifice. Raţiunile examinării dreptului Vaticanului şi a mişcărilor de

eliberare naţională de a încheia tratate internaţionale au cunoscut forma unui cîmp de studiu
format prin recombinarea a mai multor metode şi tehnici de cercetare, care însumînd uzaje
diferite, poartă un caracter interdisciplinar. În timpul efectuării acestei lucrări am utilizat metoda
logică pentru a defini termenul de mişcare de eliberare naţională şi a Vaticanului ca subiect de
drept international şi metoda istorică în scopul de a cerceta evoluţia Sfîntului Scaun şi a
mişcărilor de eliberare naţională.

Analiza surselor utilizate. Pentru a efectua acest studiu ştiinţific am utilizat manualul de “Drept
Internaţional Public” de către V. Slonovschi care m-a ajutat să identific partciularităţile
Vaticanului şi a mişcărilor de eliberare naţională ca entitate a dreptului international. Un rol
important îi putem atribui lucrării “Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică” datorită căreia
am determinat dreptul Vaticanului şi a mişcărilor de eliberare naţională de a încheia tratate
internaţionale. Nu în ultimul rînd putem remarca articolul “Vaticanul – subiect de drept
international” publicat de către M. Felicia în revista Asociaţiei Absolvenţilor Facultăţii de Drept a
Universităţii Titu Maiorecu de unde am preluat evoluţia istorică a Sfîntului Scaun şi prevederile
Tratatului de la Lateran.
 1. Consideraţii istorice
Aspecte introductive
Tradiţional, studiul Vaticanului se impune datorită statutului său atipic faţă de celelalte
subiecte de drept internaţional. După cum se cunoaşte, subiectele dreptului internaţional sunt :
statele, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional; organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte derivate ale dreptului
internaţional; mişcările/ popoarele care luptă pentru eliberare, având o capacitate limitată şi cu
caracter tranzitoriu şi, nu în ultimul rând, Vaticanul (statul papal) având o capacitate limitată.
Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte de drept internaţional nu înseamnă
însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea (volumul) drepturilor acestora.Curtea
Internaţională de Justiţie arată, în avizul său consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor
suferite în serviciul Naţiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod
necesar identice în ce priveşte natură sau întinderea drepturilor lor.1
Deşi o parte a doctrinei analizează Vaticanul atunci când prezintă statul ca subiect de drept
internaţional, iar restul doctrinarilor îi conferă un loc separat în literatura de specialitate, temeiul
invocat are la bază caracterul atipic al statalităţii. În consecinţă, ceea ce trebuie clarificat nu este
calitatea de subiect de drept internaţional, aspect necontestat de marea majoritate a autorilor de
drept internaţional prin invocarea relaţiilor internaţionale la care participă, ci caracterul atipic al
statalităţii.2

Vatican este un oraș - stat, avînd denumirea oficială de „Sfântul Scaun”- centrul Bisericii Romano-
Catolice. Statul Vatican încheie tratatele, dar acționează ca „Sfântul Scaun”. Mulți juriști
consideră că Sfântul Scaun este un subiect de drept internațional în raport cu toate statele, atât
catolice, cât și altele. Se observă că statutul său este diferit de cel al unui stat suveran. În
conformitate cu dreptul internațional general, Sfîntul Scaun poate fi parte la tratatele
internaționale. Dicționarul diplomatic sovietic conține o formulare mai restrânsă: „Conform
tradiției consacrate, Vaticanul se bucură de anumite drepturi ale unui subiect de drept internațional,
de exemplu, dreptul de a încheia tratate internaționale ...” Rezultă că capacitatea Vaticanului de
a fi parte la tratatele internaționale este recunoscută universal.

Cu toate acestea, această abilitate este mai limitată decât capacitatea statului. Vaticanul nu poate
participa, de exemplu, la acorduri politice și economice. El participă la multe tratate multilaterale
generale, sprijinind astfel autoritatea morală. Acest punct a fost subliniat în mod repetat de

1
Dumitra Popescu, Drept Internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005, p.53
2
Grigore Geamănu, Drept international public, vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.353
reprezentanții săi. O importanță deosebită este acordată tratatelor umanitare. Tratatele bilaterale
cu statele se numesc concordat, ele reglementează poziția Bisericii Catolice în statul respectiv.

Vaticanul a susținut activ respectarea dreptului internațional, în special după aderarea la tron a lui
Ioan Paul al II-lea (1978). În ianuarie 2003, Papa a condamnat cu tărie planurile de agresiune
armată împotriva Irakului și a declarat: „Dreptul internațional, dialogul cinstit, solidaritatea
statelor și utilizarea nobilă a diplomației sunt metodele demne de oameni și state în rezolvarea
diferențelor lor” *
1.1.Sfântul Scaun înainte de 1929
Se presupune că această parte a Romei, original nelocuită (ager vaticanus) a fost
considerată întotdeauna un loc sacru sau cel puţin indisponibil pentru locuit, chiar înaintea sosirii
creştinismului. În anul 326 prima biserică, bazilica lui Constantin, a fost construită peste
mormântul Sfântului Petru, care a fost înmormântat într-un cimitir obişnuit în acel loc, iar din acel
moment zona a început să fie populată, în special, cu case de locuit legate de activitatea Sfântului
Petru. Papii, în rolul lor secular, au început să conducă regiunile din vecinătate şi prin intermediul
Statelor Papale, au condus o mare parte din peninsula italică pentru mai mult de o mie de ani până
la mijlocul secolul XIX, când cea mai mare parte din teritoriul Statelor Papale a fost ocupat de nou
creatul Regat al Italiei.
Din anul 726, Papa Gregorie II exercită la Roma magistratura supremă, recunoscută de
Pepin cel Scurt şi de Carol cel Mare. Statul papal cuprindea alături de Roma şi alte provincii:
Romagna Urbino Spoletto, Castro, Marca Ancona, Bologna, Peruggia şi Orviettano. Pe întreg
parcursul Evului Mediu, statul papal se afirmă ca factor politic; în secolul al XI-lea, reforma
gregoriană (1073-1085) reafirmă dreptul Papei de a conduce lumea şi clerul, pentru ca în 1140
Decretul lui Gratian să stipuleze drept factor de legitimare a oricărei legi conformitatea cu dreptul
natural, efect al voinţei divine. În alţi termeni, legislaţia canonică a Bisericii are prioritate în faţa
legislaţiei sociale. Multă vreme Vaticanul nu a fost reşedinţa papilor, ci Palatul Lateran, urmat de
Palatul Quirinal în timp ce în perioada 1309–1377 a fost la Avignon, în Franța.

Istoria diplomatică a Sfântului Scaun începe în secolul IV, dar graniţele puterii papale s-au
schimbat adesea în cursul secolelor. Noul regat al Italiei, constituit după jumătatea secolului al
XIX-lea, a ocupat Statele Papale. Între anii 1850-1870 reunificarea Italiei a restrâns dramatic
teritoriul statului pontifical la regiunea Romei şi la provincia Latium; odată cu intrarea trupelor
italiene în Roma, puterea sacră se desparte de cea temporală, iar Papa se retrage la Vatican. Pentru
o perioadă îndelungată, Sfântul Scaun îşi menţine atitudinea de refuz în faţa noii puteri,
comunicarea cu exteriorul realizându-se doar prin celebrele bule şi enciclice papale de condamnare
a celor care au susţinut ocuparea domeniului pontifical. În 1870, posesiunile Sfântului Scaun au
rămas într-o situaţie incertă, în momentul în care Roma a fost anexată de Piemont, după o rezistenţă
mai mult simbolică decât efectivă a forţelor papale. Armata lui Victor Emmanuel a ocupat Roma
în 1871 şi a proclamat oraşul capitală a Italiei. Relaţia dintre statul italian şi Vatican este mediată
de legea garanţiilor(1871) care, departe de a conferi un statut politic Vaticanului, recunoştea doar
sacralitatea şi inviolabilitatea persoanei Sfântului Pontif. Papii au fost lăsaţi între 1870 şi 1929
într-o situaţie asemănătoare celei a ultimului împărat al Chinei, nederanjaţi în palatul lor, dar fără
un statut oficial recunoscut de statul italian.

1.2.Tratatul de la Lateran din 1929

În categoria instrumentelor juridice de la Lateran erau incluse următoarele: un tratat politic
care ,,rezolvă şi elimină problema romană”(27 de articole), un concordat prin care este
reglementată condiţia juridică a Bisericii catolice în Italia(45 de articole) şi o convenţie financiară
(3 articole). Aceste instrumente juridice au fost completate ulterior de altele.3 Cathedra (scaunul)
episcopului Romei, papa, este în Bazilica de la Lateran, catedrala Romei. Lateranul este pe una
din cele şapte coline ale Romei, Caelian. În 1984, un concordat nou între Sfântul Scaun şi Italia a
modificat câteva prevederi ale tratatului anterior, inclusiv poziţia catolicismului ca religie de stat
în Italia.4

Semnat la 11 februarie 1929 şi ratificat la 7 iunie, acelaşi an, tratatul de la Lateran recunoaşte
independenţa şi suveranitatea statului Vatican; de asemenea, anexa II a tratatului stipulează un
drept de proprietate privilegiată care revine Vaticanului. Astfel, se precizează o listă de imobile
care se bucură de privilegiul extrateritorialităţii (sunt aşadar excluse de la expropriere şi de la
impozitare) sau imobile care nu sunt extrateritoriale, dar sunt excluse de asemenea de la
expropriere şi de la impozitare. În art.24 se menţionează neutralitatea pe care Sfântul Scaun şi-o
asumă în mod universal, în speţă cea care priveşte absolut orice conflict. Totodată, noul stat
beneficiază de dreptul de intervenţie pe scena politică a lumii în cazul unui conflict internaţional,
când puterile aflate în conflict solicită poziţia de arbitru a Papei.

Tratatul de la Lateran este însoţit de o Convenţie financiară, prin care Vaticanul primeşte
de la Italia 750 de milioane de lire şi alte titluri ca despăgubire pentru pierderea statelor pontificale
şi a bunurilor ecleziastice. Astfel, celebra «problemă romană» deschisă din 1870 este rezolvată.
De altfel, importanţa noului stat nu ţine de întinderea sa teritorială, ci este mai degrabă de ordin
simbolic. Multe momente istorice au antrenat reacţia Vaticanului, iar aceasta nu a fost una
indiferentă, ci a avut mereu o pondere semnificativă pe scena internaţională. Însuşi momentul de

3
Ion M. Anghel, op. cit.,p.236
4
Agreement Between the Italian Republic and the Holy See Signed by the Italian Republic and the Holy See on 18
February 1984. Ratified by the Italian Parliament on 25 March 1985.
semnare a tratatului nu a fost unul indiferent, ci un moment crucial în istoria Italiei şi a întregii
Europe. Reinstaurând registrul teocratic, Italia şi-a asumat un mesaj creştin într-o perioadă istorică
tumultuoasă; de altfel, s-au formulat o serie de acuzaţii la adresa Sf. Scaun pentru semnarea unui
acord cu Mussolini şi pentru poziţia sa ulterioară semnării tratatului. Au trecut, de pildă 13 ani
până când Vaticanul a luat poziţie oficială faţă de pericolul dublu reprezentat de fascism şi de
nazism ; enciclica Non abbiamo besogno apare abia în 1935.
Dacă din îndepărtatul an 1870 relaţiile dintre stat şi Biserica Catolică 5se caracterizau prin
tensiunea prelungită a Chestiunii Romane, prin confruntarea Romei Apostolice cu Roma Italică,
muncita conciliere apărea ca o apropiere salutară, ca singura soluţie a aspiraţiilor universale la
pace în inima catolicismului”, afirma Ion Dumitriu-Snagov6. Concordatul cu Italia a exprimat
consensul general, confirmat de plebiscitul la care au participat opt milioane de italieni. În acel
moment, opinia publică întrezărea speranţa că s-ar fi putut deschide o nouă cale de etică politică.

Această impresie s-a dovedit foarte curând o eroare şi chiar Pius al XI-lea a manifestat o
atitudine mai reticenta în relaţiile cu Benito Mussolini, semnatarul Concordatului ca reprezentant
al Italiei. Confruntările au trecut din faza latentă la ruptura deschisă în 1931, când Mussolini a
închis peste 15.000 de cercuri ale tineretului catolic. Cu toate acestea, la 20 iulie 1933, a fost
semnat şi Concordatul cu Germania, la scurt timp după ce Hitler preluase puterea. Führer-ul părea
că vrea să ofere câteva avantaje Bisericii Catolice şi susţinătorii ecleziastici ai Concordatului
motivau că încheierea acestuia era un act necesar luptei împotriva pericolului reprezentat de
mişcările comuniste. În opinia publică, încheierea Concordatului a provocat mare uimire, iar
numeroşi oameni politici au considerat acest act că unul dintre cele mai mari succese ale
diplomaţiei naziste.

În 1978, pe tronul papal a fost numit un pontif polonez.. Rusia, fie ea ţarista sau comunistă,
a fost, secole de-a rândul, principalul inamic al Poloniei. Prima procesiune triumfală a lui Karol
Wojtila în patria sa, la puţin timp după alegerea sa pe tronul papal, a crescut neîncrederea ruşilor
în privinţa sa, cu atât mai mult, cu cât noul papă şi-a exprimat sprijinul fără rezerve faţă de mişcarea
„Solidaritatea”. Luat după cea mai riguroasă definiţie politologică, papa ar trebui considerat
ultimul monarh absolut din Europa, iar Vaticanul o monarhie absolută. Istoria Vaticanului şi istoria
papalităţii nu pot fi separate de istoria omenirii, îndeosebi a civilizaţiei occidentale.

Zvonurile privind capacitatea Vaticanului de colectare a informaţiilor de pe tot globul sunt

numeroase, dar ele se susţin dacă luăm în considerare faptul că acest mic stat reprezintă într-un fel

5
Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 276.
6
Ion Dumitru, Drept internaţional public, p. 211.
un nod al lumii, în care se întâlnesc diverse state sau organizaţii internaţionale. Nici unul dintre
statele occidentale nu se poate eschiva de la reacţia Papei; cuvântul de condamnare a unei acţiuni,
pronunţat de Papă are o pondere însemnată. În principal, Vaticanul joacă rolul de putere de
echilibru şi îşi asumă o misiune umanitară, de menţinere a păcii şi de combatere a flagelurilor
mondiale. Dar pentru acest lucru, este adevărat că dincolo de instanţa de putere morală, este
necesară şi prezenţa unei instanţe de procesare a informaţiilor. Am putea spune că Vaticanul
mediază între puteri, dar nu de undeva de sus, din sfera de transcendenţă a sacrului, ci chiar din
spaţiul politic al ordinii contemporane. Ne vom mira poate să aflăm că o putere la origini
eminamente religioasă este un actor al vieţii economice mondiale: Vaticanul deţine acţiuni la
câteva dintre cele mai mari companii ale lumii, cum ar fi General Motors şi Shell. Aşadar, alături
de sursele simbolice de finanţare – vânzarea timbrelor, taxe muzeale, „obolul Sfântului Petru”-
Vaticanul dispune de sursele financiare moderne – împrumuturi, titluri de proprietate şi acţiuni pe
piaţa de capital.

2. Particularităţile Vaticanului, ca entitate a dreptului internaţional

Arangio Ruins nota faptul că Vaticanul a fost un actor în evoluţia dreptului internaţional
înaintea formării statelor puternice şi şi-a păstrat personalitatea internaţională.7 Chiar dacă statul
Papal şi-a încetat activitatea atunci când Italia a anexat teritoriul, Sfântul Scaun şi-a păstrat statutul
de subiect de drept internaţional. După anexarea teritoriului de către Italia, Sfântul Scaun a
continuat să încheie concordate şi alte înţelegeri internaţionale diplomatice, iar majoritatea statelor
au respectat dreptul acestuia de a trimite şi primii ambasadori. Totodată, Sfântul Scaun a fost rugat
să acţioneze ca arbitru sau mediator pentru a putea rezolva conflicte internaţionale.
În vederea conturării particularităţilor Vaticanului ca entitate a dreptului internaţional, în
special a caracterului atipic statalităţii, se porneşte de la analiza celor patru elemente ce se cer
întrunite cumulativ pentru ca o entitate să aibă personalitate de tip statal, şi anume: teritoriul,
populaţia, o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor şi capacitatea de a intra în
relaţii cu alte state.8Analiza elementelor enumerate conduce la identificarea caracterului atipic al
Vaticanului.
2.1. Teritoriul
Numele locului este antic, precedând creştinismul. Denumirea provine din limba latină Mons
Vaticanus, Colina Vatican. Este parte a Mons Vaticanus şi a fostelor câmpuri Vaticane unde a fost
construită Bazilica Sfântul Petru. Aici se mai află şi rezidenţa papilor numită Palatul Apostolic cu
Capela Sixtină şi muzeele Vaticanului, dar şi multe alte clădiri. Zona nu a fost niciodată

7
Art.12 din Tratatul Lateran .
8
Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933.
încorporată total în aglomeraţia urbană a Romei până la sfârşitul secolului trecut fiind separată de
oraş de fluviul Tibru. Zona a fost astfel considerată ca teren agricol din afara oraşului şi nu a fost
inclusă în zona înconjurată de zidurile oraşului. În anul 1929, când au fost pregătite documentele
Tratatului de la Lateran, faptul că o bună parte a teritoriului propus a fost deja înconjurat cu zid, a
dus la forma actuală a statului. Pentru unele părţi ale frontierei, unde nu era zid, exista linia formată
de clădiri care suplinea partea de frontieră, iar pentru unele părţi mai mici a fost construit un zid.
Teritoriul include Piaţa Sfântul Petru care nu a putut fi izolată de restul Romei şi astfel o mare
parte a graniţei imaginare cu Italia urmăreşte extremitatea pieţei şi se uneşte cu Piazza Pio XII şi
Via Paolo VI. Deşi nu au fost incluse, din punct de vedere tehnic în teritoriul, Vaticanului de către
Tratatul de la Lateran, unele proprietăţi ale Sfântului Scaun au un statut extrateritorial asemănător
celui al ambasadelor străine. Acestea includ rezidenţa papală de vară de la Castelgandolfo de pe
dealurile din apropiere, Bazilica Laterană, bazilicile Santa Maria Maggiore şi Sf. Paul în afara
zidurilor precum şi o serie de clădiri de la Castelgandolfo. Acestea sunt patrulate de agenţi de
poliţie ai Vaticanului şi nu de poliţia italiană. În piaţa Sfântul Petru ordinea este asigurată de
ambele servicii de poliţie.

Referitor la teitoriu, se afirmă că puterea unică de care Vaticanul dispune nu depinde de

mărimea geografică a teritoriului său. Teritoriul este însă o condiţie necesară a înscrierii ca entitate
de sine stătătoare a noului stat: „o anumită suveranitate teritorială este condiţia universal
recunoscută ca indispensabilă oricărei veritabile suveranităţi” (Papa Pius XI). Teritoriul geografic
al Vaticanului afirmat în articolul 3 din Tratat şi trasat pe un plan oficial reprezintă doar
fundamentul material al unei puteri extraordinare. Dimensiunea acestei puteri nu poate fi fixată în
cadre precise, întrucât ea este difuză şi se inserează într-o modalitate particulară în ordinea politică
a lumii.Totuşi, teritoriul restrâns caracterizat de o multiplicitate de regimuri juridice cărora acesta
le este supus nu conferă unicitatea juridică specifică unei entităţi statale.Întreg teritoriul statului
Vatican este înscris din anul 1984 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

2.2.Populaţie
Vaticanul are 749 de locuitori (1980:830), din care 402 au cetăţenia statului Vatican; garda
elveţiană număra 100 de persoane. Statul Vatican reprezintă centrul de comanda suprem al
catolicilor din lumea întreagă. Catolicismul este religia cu cei mai multi adepţi de pe glob(c.950
mil de persoane, 1994).Din numărul total de cetăţeni, 58 sunt Cardinali, 293 sunt clerici membri
ai diverselor organisme pontificale, 62 sunt alţi clerici, 101 membri din Garda Elveţiană, iar 43
sunt alţi laici. Sub jumătate, mai exact 246 dintre cetăţenii Vaticanului, îşi mai păstrează cetăţenia
iniţială. Cetăţenia vaticană nu se moşteneşte şi nici nu se obţine prin naşterea pe teritoriului
statului. Ea poate fi obţinută doar de la Sfântul Scaun şi este sistată în momentul în care se încheie
activitatea pentru Vatican. Articolul 9 al Tratatului de la Lateran din 1929 dintre Sfântul Scaun şi
Italia afirmă că dacă o persoană încetează să mai fie cetăţean al Vaticanului şi nu are o altă
cetăţenie, devine automat cetăţean italian . De pildă, cetăţenia de care se bucură
locuitorii Vaticanului conturează recunoaşterea unui statut special al acestora; nu este vorba de o
simplă relaţie juridică, de apartenenţă. Vaticanul nu are o importanţă geo-politică în sensul
tradiţional al acesteia: nu dispune de o bază teritorială întinsă, nici de o populaţie numeroasă şi
nici măcar de o poziţie strategică.
2.3. Autorităţi
Şeful statului este papa, care pe lângă autoritatea supremă executivă, legislativă şi
judecătorească este şi şeful guvernului. Aceasta este o monarhie electivă non-ereditară cu un
suveran care exercită autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă şi
judecătorească nu doar peste statul Vatican, dar şi peste Sfântul Scaun. Suveranul este ales pe viaţă
în conclav de cardinalii sub 80 de ani.Subordonaţii săi principali din punct de vedere al conducerii
statului sunt Secretarul de Stat, preşedintele Comisiei Ponficale pentru Statul Vatican şi
guvernatorul statului Vatican.
Din 2005 şi până în prezent papă al Romei este Benedict al XVI-lea. Cardinal Secretar de
Stat este Tarcisio Bertone, iar guvernator al Cetăţii Vaticanului este Giovanni Lajolo, din 2006.
Din motive istorice, conducerea statului are o structură unică. Cele mai importante persoane sunt
Secretarul de Stat, preşedintele comisiei pontificale pentru statul Vatican şi Guvernatorul
Vaticanului. Aceştia, ca toţi ceilalţi oficiali, sunt numiţi şi revocaţi de papa. În timpul şede
vacante (vacanţei scaunului papal), Cardinalul Camerlengo, fostul Secretar de Stat şi fostul
preşedinte al comisiei pontificale formează o comisie care duc la împlinire câteva funcţii ale
şefului statului; în timp ce o altă comisie formată din Camerlengo şi trei cardinali (unul ales prin
vot la fiecare trei zile din fiecare ordin al cardinalilor), îndeplinesc alte funcţii ale şefului statului.
Toate deciziile luate de aceste comisii trebuie aprobate de Colegiul Cardinalilor.Ofiţerul şef este
Secretarul de Stat, al cărui titlu este asemănător celui al ministrului de externe al Statelor Unite ale
Americii şi care exercită de fapt aceste funcţii şi pe cea a premierului în alte ţări.

Administraţia Sfântului Scaun este separată. Papa îl guvernează prin intermediul Curiei
romane. Aceasta este formată din Secretariatul de Stat, nouă congregaţii, trei Tribunale, 11 consilii
pontificale şi un complex de birouri care administrează afacerile bisericii la cel mai înalt nivel.
Secretariatul de stat coordonează Curia prin Cardinalul Secretar de Stat.

Între cele mai active instituţii ale bisericii sunt Congregaţia pentru doctrina credinţei, care
supraveghează doctrina bisericii; Congregaţia pentru episcopi, care coordonează numirile
episcopilor în cele două Americi şi în Europa; Congregaţia pentru evanghelizarea popoarelor, care
susţine activitatea misionară; Consiliul pontifical pentru dreptate şi pace, care se ocupă de pacea
internaţională şi problemele sociale.

Sfântul Scaun are trei tribunale: Penitenţieria apostolică care se ocupă de conştiinţă; Rota
romană este responsabilă pentru recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor şi Signatura apostolică
curtea finală de apel.

Prefectura pentru afacerile economice coordonează finanţele departamentelor Sfântului

Scaun şi supraveghează administrarea patrimoniului acestuia, un fond de investiţii datând de la
Tratatul de la Lateran. Un comitet format din cincisprezece cardinali, condus de Secretarul de Stat
are autoritate finală de supraveghere asupra tuturor problemelor financiare ale Sfântului Scaun,
inclusiv pe cele ale Institutului pentru lucrările religiei, o instituţie financiară cunoscută drept
banca Vatican.

2.4.Capacitatea de a stabilii relaţii la nivel internaţional

“Când cer o audienţă la Vatican nu mă duc la regale Vaticanului ci la capul bisericii catolice”
Această afirmaţie făcută de Dog Hammarsk secretar general al Naţiunilor Unite între anii 1953-
1961 descrie paradoxul din relaţia dintre Biserica Catolică şi Pontiful Roman, capul Bisericii
Catolice care prin puterea atribuită bisericii după formarea comuniunii a căpătat statutul de şef de
stat.

Numai pentru o anumită perioadă de timp, după 1808 şi după aceea, între anii 1970-1929,
Pontiful nu a avut jurisdicţie asupra teritoriului. După semnarea tratatului Lateran, Pontiful este
cel care conduce Vaticanul. Aceste schimbări în cadrul controlului teritorial sau mai bine zis lipsa
lor nu a schimbat cu nimic personalitatea internaţională a Vaticanului. În calitatea lui de subiect
de drept internaţional Vaticanul are dreptul de a încheia tratate în calitate de şef de stat şi tratate
încheiate în calitate de şef al Bisericii Catolice. La începutul secolului al XII- lea au fost încheiate
primele concordate9: în anul 1106 concordatul de la Londra, în anul 1122 concordatul de la Worms.
Începând cu concordatul încheiat de Napoleon Bonaparte cu Papa Pius al VII-lea în 1801 au marcat
despărţirea tot mai accentuate a statului de biserică. Această înţelegere între guvernul unui stat şi
Vatican reglementează: exercitarea cultului catolic, învăţământul confesional, statutul clerului,
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii, trimiterea unui nunţiu apostolic10. În baza

9
,Înţelegere încheiată între Guvernul unui stat şi Vatican, cu scopul de a reglementa:exercitarea cultului
catolic;învăţământul confesional;statutul clerului, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii;trimiterea unui nunţiu
apostolic.” Vezi Ionel Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982,p.66.
10
Reprezentant diplomatic al Vaticanului de rang superior, şef al misiunilor diplomatice.
concordatelor semnate cu numeroase state străine11, Sfântul Scaun trimite emisari în aceste state,
iar acestea la rândul lor sunt reprezentate la Roma de trimişi speciali pe lângă Sfântul Scaun.
Vaticanul este legal capabil să ratifice tratate internaţionale, este invitat să participe pe picior de
egalitate cu ceilalţi membrii la negocierilor tratatelor dreptului internaţional. Fiind o parte care
negociază, Vaticanul poate face propuneri, poate respinge propuneri ale altor părţi negociatoare,
poate cere vot şi chiar vota. La momentul actual Vaticanul este parte a numeroase convenţii
internaţionale incluzând Convenţia pentru ameliorarea condiţiilor celor răniţi în anul 1864,
Convenţia de la Geneva (1949), Convenţia drepturilor copilului (1989) şi Convenţia de la Viena
pe partea de relaţii diplomatice.
În cadrul Conferinţei Ligii Naţiunilor din 1919 a fost propusă o moţiune pentru a încuraja
cooperarea internaţională cu Vaticanul. Moţiunea a fost susţinută de către delegaţii din Belgia şi
Suedia şi a fost adoptată cu majoritatea de voturi deşi au existat voturi împotrivă din partea Marii
Britanii şi Italiei.În 1924 Vaticanul a primit o invitaţie de la un delegat britanic pentru a devenii
membru al Ligii Naţiunilor dar aceasta invitaţie nu a primit reacţii oficiale de la ceilalţi membrii
oficiali.
Activitatea Vaticanului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) a început oficial
pe data de 6 aprilie 1964 când Vaticanului i s-a stabilit statutul permanent de observator. Având
acest statut, Vaticanul poate asista la sesiunile Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite,
Consiliul Economic şi Social pentru a observa dezbaterile acestora12. Având în vedere acest aspect
Vaticanul şi-a stabilit misiuni de observare permanentă în New York şi Geneva.Vaticanul a folosit
prerogativele funcţiei de observator pentru a implementa valori creştineşti în deciziile şi
recomandările O.N.U.. Notabila în această privinţă sunt cele care au asigurat adoptarea Declaraţiei
Naţiunilor pentru interzicerea oricărei forme de clonare umană13 şi prevenirea adoptării unei
rezoluţii cu privire la identitatea orientării sexuale14.
Vaticanul a fost un participant activ în cadrul conferinţei pe teme social economice
convenite de Naţiunile Unite15. Vaticanul a avut un impact asupra negocierilor şi rezultatul
acestora cum ar fi Conferinţa de la Beijing cu privire la femeie (1995) şi Sesiunea Specială pe tema
HIV/SIDA (2001).

Vaticanul este membru al Organizaţiei Proprietăţii Intelectuale, membru al Agenţiei

Energiei Atomice Internaţionale.

11
Ion M. Anghel, op.cit., p. 234.
12
Site-ul misiunilor permanente ale Naţiunilor Unite – raport al sesiunilor Consiliului de Securitate O.N.U.2001.
13
Punctul de vedere al Vaticanului în legătură cu problema clonării umane (17 iulie 2003)
14
Declaraţia Vaticanului la cea de-a 63 întrunire a Adunării Generale O.N.U. pe tema orientării sexuale
15
Reguli de procedura ale Consiliului Economic şi Social O.N.U. (ECOSOC) 1992.
 Vaticanul menţine relaţii diplomatice formale cu 178 de state, Uniunea Europeană şi
Ordinul Militar Malta. Vaticanul are relaţii speciale cu Organizaţia Pentru Eliberarea
Palestinei16.Vaticanul menţine 179 misiuni diplomatice peste hotare. Există 16 state recunoscute
internaţional cu care Vaticanul nu are relaţii diplomatice17, acestea sunt: Afganistan, Bhutan,
Brunei, Burma, Comoros, Laos, Malazsia, Maldives, Mauritania, Coreea de Nord, Oman, Arabia
Saudită, Somalia, Tuvalu, Vietnam şi Republica Populară Chineză.Vaticanul este singurul subiect
de drept internaţional care are relaţii cu Republica Chineză (Taiwan).În perioada pontificării Papei
Benedict al XVI- lea au fost stabilite relaţii cu Muntenegru (2006), Emiratele Arabe Unite (2007),
Botswana (2008) şi pe 9 decembrie 2009 s-au stabilit relaţii cu Federaţia Rusă.

3.Mișcările de eliberare națională

Mişcările de eliberare naţională sunt forme de organizare a popoarelor care luptă pentru
eliberarea lor naţională. Dreptul internaţional a recunoscut calitatea de subiect de drept
internaţional miscarilor de eliberare nationala, in baza principiului egalitatii in drepturi a
popoarelor si dreptul lor la autodeterminare consacrat de art.1 alin.2 si art.55 din Carta O.N.U.

Miscarile de eliberare nationala au cunoscut o dezvoltare rapida dupa adoptarea Declaratiei

(Rezolutia nr.1514/1960 a Adunarii Generale O.N.U.) privind acordarea independentei tarilor si
popoarelor coloniale, iar pentru popoarele africane Organizatia Unitatii Africane (creata in 1963)
a constituit cadrul organizatoric al luptei si solidaritatii lor(organizatie care in 2002 s-a transformat
in Uniunea Africana).

Pentru recunoasterea miscarilor de eliberare nationala sunt necesare potrivit doctrinei

urmatoarele conditii, existenta:

unor organe proprii de conducere, care sa exercite o autoritate efectiva

asupra unei parti insemnate a teritoriului tarii;

unor forte organizate, capabile sa lupte pana la capat pentru eliberarea nationala.

Popoarelor care lupta pentru eliberare nationala li se aplica, in virtutea recunoasterii lor, o
serie de drepturi cum sunt:

16
Conferinţa de presa a Vaticanului (11 ianuarie 2010).
17
Diplomatic relations of Vatican (www.chiesca.com).
 dreptul de a desfasura actiuni de lupta, inclusiv prin folosirea fortei;

dreptul la autoaparare si la neamestec in treburile interne;

dreptul ca fortelor lor armate sa li se aplice regulile dreptului international umanitar;

dreptul de reprezentare diplomatica;

dreptul de a participa cu statut de observatori la lucrarile O.N.U. si ale altor organizatii

internationale;

dreptul de a incheia tratate internationale.

De exemplu, Namibia - inainte de cucerirea independentei - reprezentata de Consiliul

O.N.U. pentru Namibia a participat la lucrarile Conferintei O.N.U. pentru dreptul marii si chiar a
semnat Conventia din 1982, iar Oganizatia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) in 1974 a primit
statut de observator la O.N.U., in 1988 dreptul de a folosi in loc de O.E.P. Autoritatea Palestiniana,
iar in 1998 i-au fost conferite alte drepturi, inclusiv dreptul de a participa la lucrarile Consiliului
de Securitate in problema Orientului Mijlociu.

In cazul miscarilor de eliberare nationala calitatea de subiect de drept international,

atat prin continut, cat si ca sfera de exercitare are caracter limitat si tranzitoriu pana la cucerirea
independentei si crearea noului stat.

O caracteristică a dreptului internațional modern este posibilitatea recunoașterii mişcărilor de

eliberare naţională ca entități independente. Nu orice națiune sau oameni care luptă pentru
eliberarea lor nu au dreptul de a revendica un astfel de statut. Subiectul dreptului internațional pot
fi doar acele mişcări de eliberare naţională care, în procesul luptei lor de eliberare, creează structuri
de putere care pot vorbi în numele întregii națiuni în comunicarea interstatală.

Dreptul națiunilor la autodeterminare este unul dintre principiile coerente ale dreptului
internațional general, consacrat în Carta ONU, Declarația Principiilor dreptului internațional din
1970, Actul de la Helsinki din 1975. Dreptul la secesiune și formarea unui stat independent este
un element indispensabil al dreptului unei națiuni la autodeterminare. Acest drept aparține
populației teritoriilor care nu se auto-guvernează (colonii, teritorii dependente); popoarele care au
reședința pe un teritoriu care, în conformitate cu constituția statului respectiv, are dreptul la
secesiune; popoarele care trăiesc pe teritoriul unui stat în care există o încălcare a principiului
dreptului națiunilor la autodeterminare. În orice caz, dreptul la autodeterminare este tocmai
dreptul, și nu datoria națiunii. Dreptul la autodeterminare poate fi exercitat prin orice mijloace,
inclusiv militare; cu toate acestea, dreptul la autodeterminare este incompatibil cu naționalismul
și separatismul.

Personalitatea juridică internațională a mişcărilor de eliberare naţională s-a manifestat pentru

prima dată în timpul Primului Război Mondial, în timpul prăbușirii imperiilor austro-ungare, ruse
și otomane. În plus, personalitatea juridică internațională a mişcărilor de eliberare naţională a fost
recunoscută în timpul celui de-al doilea război mondial. Cel mai mare număr de astfel de entități
au acționat în comunicarea internațională în perioada prăbușirii masive a sistemului colonial. În
lumea modernă, semnificația personalității juridice internaționale a mişcărilor de eliberare
naţională este aceea că este dreptul fiecărui popor care își construiește statul de a determina
independent, fără interferențe exterioare, statutul său politic intern și extern.

Capacitatea de a avea drepturi și obligații internaționale și capacitatea de a le implementa

independent sunt interconectate organic și constituie personalitatea juridică internațională a
mişcărilor de eliberare naţională. Acestea din urmă au toate elementele personalității juridice
internaționale: dreptul de a participa la încheierea acordurilor internaționale, de a fi membru al
organizațiilor internaționale, de a avea birourile lor reprezentative oficiale în alte state, de a
participa la conferințe internaționale. Principala competență internațională a unui popor care luptă
pentru a-și crea propriul stat este capacitatea juridică internațională a tratatului. Reprezentanții
mișcării de eliberare națională vorbesc în numele națiunii atunci când încheie sau aderă la un tratat
internațional.

Una dintre cele mai importante competențe mişcărilor de eliberare naţională este dreptul la
protecție internațională și sprijin din partea altor state, dreptul de a depune direct plângeri la
organele internaționale. În organizațiile internaționale și la conferințele internaționale,mișcarile
de eliberare națională au de obicei statutul de observator.

Problema principală a personalității juridice internaționale a mişcărilor de eliberare naţională este

nevoia de a recunoaște națiunea ca subiect de drept internațional. În dreptul internațional modern,
nu există o reglementare legală internațională normativă a acestei probleme. O problemă deosebită
este întrebarea: câte state trebuie să recunoască mişcărilor de eliberare naţională pentru ca acesta
să primească statutul de subiect de drept internațional. În prezent, aceste probleme sunt soluționate
pe baza practicilor internaționale și a obiceiurilor internaționale. Cu toate acestea, o astfel de
recunoaștere este primită de națiunea ns sau de popor în ansamblul său și de organisme specifice
care conduc mișcarea de eliberare națională. Documentele ONU vorbesc despre recunoașterea
mișcării de eliberare națională. Specificitatea recunoașterii mişcărilor de eliberare naţională ca un
subiect de drept internațional este predeterminată de faptul că problema recunoașterii apare în
raport cu oamenii, iar recunoașterea necesită existența unei anumite comunități economice,
culturale, istorice, conștientizarea unității lor. Dacă problema de recunoaștere apare în legătură cu
națiunea, este nevoie și de comunitatea lingvistică.

Practica internațională actuală privind recunoașterea mişcărilor de eliberare naţională de către

subiecții de drept internațional se bazează pe „doctrina Estrada”, care se aplică nu numai
recunoașterii guvernelor, ci și recunoașterii națiunilor care luptă pentru independență. În același
timp, sunt necesare anumite criterii obiective pentru a recunoaște mișcările de eliberare nationala
ca subiect de drept internațional.

În 1974, pe baza unei rezoluții UNGA, Organizația de Eliberare a Palestinei (OLP) a primit
personalitate juridică internațională. A fost recunoscută ca națiune care luptă pentru independență
(crearea unui stat palestinian suveran). La începutul anului 2003, sub auspiciile ONU, Israelul și
OLP au adoptat o foaie de parcurs pentru a se îndrepta către o soluționare permanentă a conflictului
palestiniano-israelian, în conformitate cu principiul coexistenței a două state. Scopul acestui plan
este de a propune „o soluție permanentă a conflictului palestiniano-israelian prin crearea a două
state”. În același an, Israel a început construcția unei „bariere de protecție” cu o lungime de
aproximativ 350 km. Ar trebui să împartă Israelul și teritoriile palestiniene, precum și să protejeze
zonele de Cisiordania, unde principalele așezări israeliene sunt concentrate, de atacuri teroriste.
Cu toate acestea, în 2004, Curtea Internațională de Justiție a OLP a declarat ilegală construirea de
către Israel a unei „bariere de securitate”. În opinia Curții, zidul încalcă dreptul palestinienilor la
libertatea de mișcare și de angajare, iar daunele cauzate de construcția sa tuturor persoanelor fizice
și juridice ar trebui compensate.

În prezent, autonomia palestiniană (de fapt un stat independent) există cu adevărat. PLO nu mai
poate fi considerată o națiune care luptă pentru independență (deși legal, acest statut continuă să
fie menținut); este una dintre mișcările politice care operează în Autoritatea Palestinei și luptă
pentru putere în noul stat (împreună cu Mișcarea de Rezistență Islamică (Hamas), Mișcarea de
Eliberare Națională a Palestinei (Fatah) etc.).

În dreptul internațional, există o normă obișnuită conform căreia ingerințele străine, inclusiv sub
formă de injecții financiare, nu pot avea loc în lupta pentru dreptul unei națiuni la autodeterminare.
De exemplu, până în 2008, volumul subvențiilor rusești către Osetia de Sud a fost mai mult decât
dublul produsului intern brut (PIB) al republicii. Cea mai mare parte a subvențiilor a fost destinată
cheltuielilor militare, care a ajuns la 50% din PIB-ul Abhaziei și 150% din PIB-ul Osetiei de Sud.
Comunitatea internațională nu recunoaște aceste state în primul rând în legătură cu participarea
directă a Rusiei la conflict. Retragerea Abhaziei și Osetiei de Sud din Georgia este considerată nu
ca realizarea dreptului legal al națiunilor la autodeterminare, ci ca o încălcare a integrității
teritoriale și a unității politice a Georgiei.
Concluzii

După cum se cunoaşte, subiectele dreptului internaţional sunt : statele, având capacitatea deplină
de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional; organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, subiecte derivate ale dreptului internaţional; mişcările/
popoarele care luptă pentru eliberare, având o capacitate limitată şi cu caracter tranzitoriu şi, nu în
ultimul rând, Vaticanul (statul papal) având o capacitate limitată.
Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte de drept internaţional nu înseamnă
însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea (volumul) drepturilor acestora.Curtea
Internaţională de Justiţie arată, în avizul său consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor
suferite în serviciul Naţiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod
necesar identice în ce priveşte natură sau întinderea drepturilor lor.

În doctrina juridică s-a apreciat că, de regulă, calitatea de subiect de drept internaţional public o
presupune şi pe aceea de subiect al dreptului tratatelor. Astfel, părţile tratatelor internaţionale pot
fi numai subiectele de drept internaţional, adică statele, naţiunile care luptă pentru eliberare,
precum şi organizaţiile internaţionale în limitele competenţei lor18.

Printre subiectele atipice şi fără caracter statal se numără şi popoarele şi mişcările de eliberare
naţională. Acestora li se recunoaşte în anumite condiţii calitatea de subiect de drept internaţional
şi beneficiază de o capacitate juridică limitată şi tranzitorie. În literatura de specialitate există
opinia că recunoaşterea făcută de către organizaţiile internaţionale are valoare constitutivă, în
sensul că ar crea personalitate juridică mişcării de eliberare naţională. Cu toate acestea,
considerăm că, şi în afara recunoaşterii mişcările de eliberare naţională au capacitatea
asemănătoare altor subiecte de drept internaţional, dar limitată, fiind suficientă conduita sa ca
parte la tratate în viaţa internaţională.

Centrul bisericii catolice – Vaticanul – până în 1870 a existat ca stat, când a fost desfiinţat şi inclus
în cadrul statului Italian. În 1929, prin acordurile de la Laterano încheiate de statul Italian cu
Vaticanul, statul Italian a recunoscut jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial
din oraşul Roma, dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spaţiu, dreptul de reprezentare în
străinătate.Vaticanul întreţine relaţii diplomatice cu peste 178 de state, încheie tratate (concordate)
cu caracter religios, participa la conferinţe şi congrese internaţionale, este membru în organizaţii
internaţionale.

18
A se vedea Geamănu, G., Dreptul internaţional, 479-480
 Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internaţională mai redusă, neîntrunind toate
cerinţele unui stat. Deşi Vaticanul are asupra teritoriul jurisdicţie suverană, suveranitatea să nu
este deplină. El are organizare administrativă în probleme religioase. Cetăţenia Vaticanului are
caracter special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei respective.Vaticanul nu este un stat
în adevăratul sens al cuvântului, însă acesta este considerat în esenţa egal cu statele în relaţia inter-
partes. Vaticanul este subiect de drept internaţional chiar dacă nu poseda elementele specifice
statului. Tratatul de la Lateran stipulează existenţa unui stat suveran atât în interiorul graniţelor
sale, cât şi în domeniul internaţional conferindu-i statut de subiect de drept internaţional lucru care
reiese din relaţiile diplomatice pe care Vaticanul le incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele
unui stat lipsesc în cazul Cetaţii Vaticanului: teritoriul este restrâns, populaţia este extrem de
redusa (cateva sute). În concluzie, Vaticanul este un subiect de drept internaţional cu trăsături
proprii.
Bibliografie

1. V. Slonovschi, Drept internaţional public, Cahul 2013

2. C. Baci, A. Pătraşcu, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008
3. Subiectele dreptului international
https://lib.sale/mejdunarodnoe-pravo-besplatno/subyektyi-mejdunarodnogo-prava-
102901.html
4. Ion M.Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
5. Ion M.Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I şi II, Ediţia a-II-a revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

6. Ionel Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982;
7. Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2005 ;
8. Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008 ;
9. M. Felicia, Vaticanul – subiect de drept international, revista Asociaţiei Absolvenţilor
Facultăţii de Drept a Universităţii Titu Maiorescu (http://www.aafdutm.ro/revista/nr-1-
mai-2011/revista-nr-1-mai-2011/vaticanul-subiect-de-drept-international/ )
10. P. Andrei, Mișcările de eliberare națională
http://optdolari.blogspot.com/2011/02/miscarile-de-eliberare-nationala.html?m=1
11. В. Садченко, Специфика Святого Престола как участника международных
отношений
https://cyberleninka.ru/article/n/spetsifika-svyatogo-prestola-kak-uchastnika-
mezhdunarodnyh-otnosheniy
12. Нации и народы, борющиеся за независимость
https://m.studme.org/90920/pravo/natsii_narody_boryuschiesya_nezavisimost