CEDO în cauza Marktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina.

Hotărîre
din 18.07.2013 (nr.2312/08 și 34179/08). 1
La originea cauzei se află două cereri (nr. 2312/08 şi 34179/08) îndreptate împotriva
Bosniei şi Herţegovina, prin care un resortisant irakian, domnul Abduladhim Maktouf, şi un
resortisant al Bosniei şi Herţegovina, domnul Goran Damjanović, („reclamanţii”), au sesizat
Curtea la 17 decembrie 2007 şi, respectiv, la 20 iunie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
Reclamanţii se plâng de procedurile penale în urma cărora Curtea de Stat din Bosnia şi
Herţegovina (Curtea de Stat) i-a condamnat, în temeiul dispoziţiilor Codului penal din 2003 al
Bosniei şi Herţegovina, la pedepse cu închisoarea pentru crime de război săvârşite împotriva
unor civili în timpul războiului din perioada 1992-1995.2 Susţinând că legea aplicabilă în
momentul săvârşirii crimelor de război de care au recunoscut că sunt vinovaţi era Codul penal
din 1976 al Fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia („fosta RSFI”), aceştia pretind că
neaplicarea sa de către Curtea de Stat în cazul lor a condus la încălcarea principiului
neretroactivităţii pedepselor, enunţat la art. 7 din Convenţie. Aceştia invocă, de asemenea, art. 14
coroborat cu art. 7 din Convenţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 12. Domnul Maktouf
formulează, în plus, un capăt de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie.
Unul din principalele argumente ale recurentului priveşte raportul dintre procedura penală
în cauză şi art. 7 din Convenţia Europeană, şi anume faptul că, astfel cum a subliniat acesta, a
fost condamnat în temeiul [Codului penal din 2003] şi nu al codului care era în vigoare la
momentul săvârşirii infracţiunii, şi anume [Codul penal din 1976], care prevedea o sancţiune mai
blândă.
În fapt, acesta consideră că [Codul penal din 1976], care era în vigoare atunci când a
săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat şi care prevedea în special pedeapsa cu
moartea pentru formele cele mai grave ale acestei infracţiuni, este o lege mai favorabilă decât
[Codul penal din 2003], care prevede o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată pentru formele
cele mai grave ale aceleiaşi infracţiuni.
În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 7 din Convenţie în circumstanţele
specifice prezentei cauze. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă ca indicând pur şi simplu
faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice
dispoziţiile Codului din 1976 şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde.

1
Hotărîrea din 18.07.2013 în cauza Marktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina
file:///C:/Users/user/Downloads/001-141906%20(1).pdf
2
A se vedea Raportul privind situaţia judiciară a Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi privind
perspectivele de înaintare a anumitor cauze la instanţele naţionale, întocmit de TPI în iunie 2002 (S/2002/678) şi
declaraţia Preşedintelui Consiliului de Securitate al ONU din 23 iulie 2002 (S/PRST/2002/21).
 CEDO în cauza Murray împotriva Țărilor de Jos. Hotărîre din 26.04.2016 (nr.
10511/10).
La originea cauzei se află cererea nr. 10511/10 îndreptată împotriva Regatului Țărilor de
Jos, prin care un resortisant al acestui stat, domnul James Clifton Murray („reclamantul”), a
sesizat Curtea la 22 februarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamantul a decedat la 26 noiembrie
2014. La 6 decembrie 2014, fiul acestuia, domnul Johnny Francis van Heyningen, şi sora
acestuia, doamna Altagracia Murray, şi-au exprimat dorinţa de a continua procedura în faţa
Curţii.
Reclamantul a susţinut, în primul rând, că pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată acestuia era
ireductibilă de jure şi de facto, astfel fiind încălcat art. 3 din Convenţie. În temeiul aceluiaşi
articol, acesta a contestat, de asemenea, condiţiile detenţiei sale din închisorile din Curaçao şi
Aruba. Acesta a criticat starea clădirilor penitenciarelor şi lipsa unui regim separat pentru
persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că
nu beneficiase de un regim adaptat stării sale de sănătate mintală, ceea ce constituia, în opinia
acestuia, o încălcare suplimentară a art. 3.
Guvernul susţine că pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată reclamantului era reductibilă de
facto şi de jure din momentul aplicării, explicând că persoana în cauză avea posibilitatea să
introducă o cerere de graţiere şi să obţină câştig de cauză, dacă se demonstra că executarea
pedepsei sau continuarea acesteia nu mai servea în mod rezonabil niciunuia dintre scopurile
urmărite prin aplicarea dreptului penal. În plus, Guvernul consideră că respectivele condiţii de
detenţie a reclamantului nu justifică, în niciun caz, concluzia conform căreia acesta a fost supus
unei pedepse sau unui tratament inuman(e) sau degradant(e), cu încălcarea art. 3.
Domnul Murray a fost menţinut în detenţie o perioadă de peste 34 de ani, fără să i se ofere
niciun tratament psihologic sau psihiatric, în pofida faptului că fusese stabilit clar că acesta avea
nevoie de astfel de tratamente. Curtea a solicitat Guvernului să furnizeze toate rapoartele
psihiatrice care au putut fi întocmite în vederea evaluării necesităţilor reclamantului. Guvernul a
prezentat patru astfel de rapoarte. Două rapoarte psihiatrice realizate în cursul perioadei 1980-
2012 – aceasta a fost amploarea asistenţei psihiatrice profesionale de care a beneficiat
reclamantul în 22 de ani de detenţie. Aşadar, este de înţeles că judecătorii Marii Camere nu
puteau să ajungă la o concluzie diferită de cea de la punctul 122 din prezenta hotărâre, care
admite că domnul Murray nu a beneficiat niciodată de niciun tratament în cursul perioadei
detenţiei sale.
Pe lângă absenţa unui program penitenciar adecvat, care să poată răspunde nevoilor
domnului Murray, s-a stabilit că, înainte de noiembrie 2011, în Curaçao nu exista niciun
mecanism de revizuire care să îndeplinească criteriile din jurisprudenţa Curţii şi normele
penologice europene.
În fapt, domnul Murray a introdus treisprezece cereri de eliberare, care au fost fie respinse
fără motivare, fie nu au primit răspuns.
Curtea hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie și că statul pârât
trebuie să plătească în comun domnului van Heyningen şi doamnei Murray, în termen de trei
luni, suma de 27 500 EUR (douăzeci şi şapte mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu
titlu de impozit de aceştia, pentru cheltuielile de judecată;3

3
Hotărîrea din 18.07.2013 în cauza Murray împotriva Țărilor de Jos http://ier.gov.ro/wp-
content/uploads/cedo/Murray-%C3%AEmpotriva-%C8%9B%C4%83rilor-de-Jos.pdf