UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE

ŞI ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

Lucru în grup

„STRATEGII INTERNȚIONALE DE SOLUȚIONARE A

CONFLICTULUI DIN KARABAHUL DE MUNTE: LECȚII

PENTRU REPUBLICA MOLDOVA”

Studiu comparat

Autorii: ______________
(semnătura)
Gonța Camelia, Bivol Xenia,
Tîrbu Valentina, Proțiuc Natalia, Coroliuc Nicolina
Grupa 301

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Nicolăescu I. lector

CHIŞINĂU, 2020
1
 Cuprins:
I. Introducere....................................................................................................

II. Specificul conflictului din Karabahul de Munte: .........................................

1. Cauzele apariției conflictului...................................................

2. Caracteristicile de bază conform tipologizării.........................

3. Procesul de internaționalizare: etape, contextul, actorii, formatul

de reglementare, etc.................................................................

4. Rolul factorului internațional în procesul de reglementare......

III. Concluzii.....................................................................................................

IV. Bibliografie.................................................................................................

2
 Introducere:
Actualitatea și importanța temei. Conflictul din Nagorno-Karabah se deosebeşte
de celelalte „puncte fierbinţi“ în stare latentă din spaţiul ex-sovietic prin câteva trăsături de
bază, care trebuie luate în calcul atunci când se încearcă formularea de concluzii cu privire la
evoluţia potenţială a ostilităţilor şi identificarea unei soluţii definitive şi permanente.
În primul rând, avem de a face cu o zonă izolată geografic de frontiera Federaţiei
Ruse sau a populaţiei vorbitoare de rusă ca limbă maternă. În al doilea rând, lupta dintre
Armenia şi Azerbaidjan pentru controlul regiunii antedatează apariţia Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste şi marchează evoluţia acestor state chiar de la instituirea lor în formă
modernă ca o consecinţă a primului război mondial.
Legătura conflictului din Karabahul de Munte și cel Transnistrian este strâns
legată de starea ambelor conflicte, aflându-se la așa numita etapă înghețată, în ambele cazuri
conflictul a izbucnit din cauza dorinței a fiecărei părți de a fi independentă , să nu aibă loc nici
un fel de unificare, respectiv au multe lucruri în comun dar și sunt pe cât se poate de diferite
Scopul lucrării constă în determinarea specificului conflictului din Karabahul de
Munte, precum și stabilirea similitudinilor și deosebirilor acestui conflict cu cel Transnistrean.
Obiectivele acestui studiu sunt:
1. Analiza evoluției istorice a conflictului din Karabahul de Munte și determinarea
cauzelor apariției lui
2. Determinarea rolului comunității internaționale în soluționarea celor două conflicte
3. Efectuarea unei tipologizări a conflictului din Karabah
4. Stabilirea unei corelații dintre cele două conflicte și aprecierea lor la nivel
internațional
Gradul de investigație. La elaborarea acestui studiu am consultat mai multe lucrări în
domeniu. În acest context putem menționa lucrarea lui „Офлаз Бакыр, Роль международных
организаций в решении проблемы Нагорного Карабаха”, care ne-a ajutat să apreciem rolul
comunității internaționale în soluționarea conflictului. Un rol semnificativ îi aparține lucrării
„Mai mult decât un conflict înghețat: Karabahul de Munte” de Nicu D., în cadrul căreia
autorul abordează principalele cauze ale izbucnirii conflictului.
Metodologia cercetării. Pe parcursul lucrării vor fi analizate ambele conflicte anume
din persepectiva istorică, bazată pe evenimente, documente și alte surse documentre. Metoda
analizei comparate permite sa urmărim modele generale de apariție și dezvoltare a diverselor
conflicte internaționale în baza divergențelor geopolitice din diferite perioade istorice și de a
compara procesele de desfășurare a lor. Percepția conflictelor internaționale ca un tot întreg la
fel este creată folosindu-se metoda funcțional-sistemică.
3
 Cauzele aparitiei conflictului
După eșecul loviturii de stat din august 1991, a devenit clar că Uniunea Sovietică își trăia
ultimele luni. În aceste condiții, multe republici ale URSS și-au declarat independența.
La 30 august, Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan a proclamat restabilirea
independenței Republicii Democrate Azerbaidjan din 1918-1920. Aceasta din urmă, după cum
știți, a fost o formațiune de păpuși, a cărei nerecunoaștere de către Societatea Națiunilor s-a
datorat tocmai unor dispute teritoriale nerezolvate, inclusiv cu Republica Armenă asupra
Nagorno-Karabakh, Zangezur și Nakhichevan.
Dimpotrivă, Nagorno-Karabakh și-a declarat independența față de fosta SSR din
Azerbaidjan, în conformitate cu legislația URSS. La 2 septembrie, o ședință comună a
deputaților Consiliului Regional al NKAO și a Consiliului raional al regiunii Shahumyan a
proclamat Republica Nagorno-Karabakh (NKR). La 10 decembrie 1991, a avut loc un
referendum la nivel național, în care majoritatea covârșitoare a populației NKR a votat pentru
independență. Acest lucru s-a întâmplat înainte de prăbușirea oficială a URSS, pe baza
articolului 3 din Legea URSS „Cu privire la procedura de soluționare a problemelor legate de
ieșirea unei republici a Uniunii din URSS” din 3 aprilie 1990.
La 26 noiembrie 1991, autoritățile azerbaidiene au luat o altă decizie - privind
desființarea NKAR - și au trecut la agresiunea deschisă împotriva Republicii Nagorno-Karabakh.
După ce a privatizat rezerve imense de echipamente, arme și muniții ale fostei armate sovietice,
Baku a început operațiunile militare directe împotriva armatei Nagorno-Karabakh.
Războiul, care a început în toamna anului 1991, a continuat cu succes diferit până la
începutul lunii mai 1994, când s-a încheiat un încetare de foc nelimitată cu medierea Federației
Ruse. În timpul războiului, după ce și-a pierdut o parte din teritoriile sale, Republica Nagorno-
Karabakh a stabilit, în același timp, controlul asupra teritoriilor semnificative din Nagorno-
Karabakh și a terenurilor joase dincolo de granițele NKR.
Acest război a dat naștere la multe mituri și clicuri propagandistice care sunt utilizate în
mod conștient de forțele interesate pentru a denatura noțiunea de caracter de eliberare națională a
luptei armenilor din Nagorno-Karabah pentru dreptul lor natural de a trăi liber pe pământul lor.
În special, consecințele Republicii Azerbaidjan impuse asupra Karabakh și războiul său agresiv
pierdut sunt emise de oficialul Baku și aliații săi pentru „agresiunea Armeniei”, ocuparea
teritoriilor azerbaidiene etc.
Depărtarea geografică de frontiera rusă şi de spaţiul etnocultural slav limitează
posibilităţile de acţiune ale Rusiei, iar conflictul pentru Karabah nu este unul creat de ea (spre
deosebire de cel transnistrean, de exemplu) ci unul de care autorităţile sovietice au profitat, iar
actuala Rusie încearcă să profite şi ea pentru a menţine atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul în
4
sfera ei de influenţă. Cu Armenia a reuşit deja, deoarece aceasta face parte din Organizaţia
Tratatului de Securitate Colectivă (OSTC-ODKB), blocul militar înfiinţat în cadrul CSI, dar este
şi membră a Uniunii Vamale. În privinţa Azerbaidjanului, posibilităţile acestuia sunt mult
limitate de inexistenţa unei frontiere comune cu Turcia altfel decât pentru câţiva kilometri în
exclava Nahicevan, despărţită de Azerbaidjan prin teritoriul Republicii Armenia. De asemenea,
regimul la putere în Baku, în persoana preşedintelui Ilham Aliev (fiul fostului prim-secretar al
Partidului Comunist din RSS Azerbaidjan, ulterior preşedinte a Azerbaidjanului independent,
Heydar Aliev) este unul profund nedemocratic, dictatorial, iar economia Azerbaidjanului este în
mare parte dependentă de exporturile de petrol. Situaţia este, într-un fel, similară cu cea din
Rusia. De aceea, o schimbare majoră de orientare geopolitică ar necesita întâi consolidarea
forţelor de opoziţie din Azerbaidjan şi câştigarea alegerilor, ceea ce acum pare puţin probabil din
cauza slăbirii opoziţiei azere în lupta cu regimul dictatorial. Cât despre războiul propriu-zis,
trebuie să ţinem minte că luptele din anii 1988-1994 au însemnat pierderea a peste 30.000 de
vieţi omeneşti. Periodic, din 1994 până astăzi au mai avut loc incidente soldate cu morţi şi răniţi,
mai ales după ce, la mijlocul anilor 2000, preşedintele Azerbaidjanului a început să declare sus şi
tare că scopul ţării sale este de a recupera teritoriile pierdute, inclusiv prin folosirea opţiunii
militare. Din 2008 până acum s-au înregistrat o serie de incidente armate pe linia frontului, care
cresc în intensitate de la an la an. E o altă trăsătură a acestui conflict care-l deosebeşte de cel al
altor conflicte îngheţate din fosta URSS, apropiindu-l mai curând de situaţia din Israel şi
Palestina, cu conflictul israeliano-arab de acolo, pe fond etnic, cultural, lingvistic. Escaladarea de
acum câteva zile a situaţiei şi reluarea acţiunilor militare de amploare după 21 de ani de relativă
acalmie (în comparaţie cu ce s-a întâmplat până la aceşti 21 de ani) este, în primul rând, axată pe
dorinţa unui lider autoritar care-şi vede ameninţată puterea de căderea preţului mondial la petrol,
să marcheze puncte în faţa propriului popor. Asta deoarece chiar şi Ilham Aliev înţelege,
probabil, că un teritoriu în care locuieşte în mod compact o populaţie străină şi ostilizată pe
parcursul secolului XX nu va putea fi integrat niciodată ”în trupul patriei”. Atunci, rămâne doar
soluţia unui schimb de teritorii între Armenia şi Azerbaidjan.

Caracteristicile de bază conform tipologizării

Conflictul din Nagorno-Karabah este unul interetnic, deoarece se referă la
confruntările militare aflate în desfășurare între etnicii azeri și cei armeni. Conflictul a evoluat ca
urmare a Războiului din anii 1988-1994. Deși războiul s-a încheiat prin decizia oficială de
încetare a focului, tensiunile și disputele din regiune au continuat.
Azerbaidjan a încercat să tempereze mișcarea secesionistă din Nagorno-Karabah,
dar parlamentul enclavei a votat unificarea cu Armenia. Referendumul a fost boicotat de
5
populația azeră a regiunii Nagorno-Karabah, majoritatea alegătorilor au votat pentru
independență. Cererea de unificare cu Armenia a început relativ pașnic, cu toate acestea, în
următoarele luni, odată cu iminenta dezintegrare a Uniunii Sovietice s-a extins treptat într-un
conflict din ce în ce mai violent între etnicii armeni și azeri, rezultând în final în cereri de epurări
etnice din partea ambelor părți.
Circumstanțele dizolvării Uniunii Sovietice au facilitat mișcarea separatistă armeană în
Azerbaidjanul sovietic. Declarația de secesiune din Azerbaidjan a fost rezultatul final al
conflictului teritorial.Când Azerbaidjanul și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică și
a îndepărtat puterile deținute de guvernul enclavei, majoritatea armeană a votat secesiunea de
Azerbaidjan și a proclamat nerecunoscuta Republica Karabahul de Munte. Se poate spune că este
și un conflict separatist.
În mai 1994 Armenia și Azerbaidjan au semnat un acord de încetare a focului negociat de
ruși și mediat de OSCE, care este în vigoare și astăzi. De aici, putem evidenția contextul
internațional al conflictului și interesul părților terțe în regiunea respectivă.
Conflictul nu este pe deplin soluționat nici în ziua de azi, fapt pentru care se înscrie în
categoria conflictelor înghețate de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.
Conflictul din Nagorno-Karabah este conflictul cel mai longeviv din spaţiul ex-
sovietic. S-a caracterizat prin violenţă, progromuri, expulzări reciproce a cetăţenilor rivali, taxe
vamale conjucturale, atacuri şi contraatacuri reciproce. Astfel, poate fi clasat ca conflict pe
termen lung, militar.
Datorită faptului că scopul conflictului poate fi atins (rezolvarea diferendului dintre
armeni și azeri), acesta este unul de tip realist. De asemenea, este unul interstatal cu tendința
spre integrare.
Caracterul armat al conflictului s-a manifestat în urma evenimentelor din 2016.
Armenia acuza Azerbaijanul de reluarea luptelor, pentru că a încercat o ofensivă de amploarea în
Nagorno-Karabah. Erevanul considero orice agresiune asupra regiunii separatiste drept un atac
asupra sa. „Inamicul a folosit aviaţie, toate tipurile de artilerie şi blindate. Pierderile inamicilor în
rândurile aviaţiei, infanteriei şi artileriei sunt multiple. Am pierdut şi noi oameni. Până acum
avem 18 morţi şi 35 de răniţi”, a anunțat Serj Sarksian, preşedintele Armeniei1.
Deci, conflictul din Nagorno-Karabah prezintă o gamă largă de caracteristici și
are o tipologie diversă. Această diversitate îi redă un caracter multiaspectual și trezește interesul
mai multor cercetători, state și organizații internaționale.

1
Conflictul din Nagorno-Karabah s-a reaprins: sunt cel puțin 32 de morți.
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/conflictul-din-nagorno-karabah-s-a-reaprins-sunt-cel-putin-32-de-
morti-502808 (vizitat 18.02.20)
6
 Procesul de internaționalizare: etape, contextul, actorii, formatul de reglementare
Inițial, conflictul din Nagorno-Karabakh nu a fost de natură internațională, ci a fost unul
dintre conflictele etnopolitice care au apărut pe teritoriul URSS în perioada „perestroika”. De la
începutul conflictului, părțile sale ar putea fi numite populația regiunii autonome Nagorno-
Karabakh și conducerea URSS Azerbaidjan. Atunci, mișcarea de opoziție a Armeniei, susținută
de majoritatea populației republicii, este atrasă în conflict. În mijlocul „perestroika”, în structura
conflictului se evidențiază o confruntare între Armenia și Azerbaidjan susținut de RAKN.
Centrul Uniunii de la Moscova a încercat să acționeze ca o terță parte a conflictului, dar nu a
putut oferi o soluție care să se potrivească tuturor cu privire la statutul de Nagorno-Karabakh.
V. Kazimirova, fost redactor al revistei International Life, susține că analiza conflictului
dat este mai complicată decât de obicei. Nu există două părți antrenate, ca de obicei, ci trei, una
dintre care Azerbaidjan se confruntă cu a doua cu Armenia și a treia cu Nagorno-Karabakh. Cu
alte cuvinte, militar - două părți, politic - trei "
Urmărindu-și obiectivele aparent incompatibile, s-au târât în confruntare sau au fost
forțați să accepte actori secundari, care sunt ei înșiși dominați de interese disonante. Probabil,
dacă prisma Războiului Rece este mai probabil să nu fie cea mai bună lentilă analitică prin care
să interpreteze tensiunea din regiune, o comparație care ar putea servi mai bine pentru a înfățișa
contemporanul actorilor în Caucazul de Sud ar putea fi Europa înainte de Războiul Mondial, cu
extjnderea alianțelor construite pe bază de interes. Puterile regionale, în mod semnificativ Iranul,
Rusia și Turcia, sunt cel de-al doilea strat al conflictului, cu agende diferite și uneori opuse. Cu
granițele sale la vest și la est închise, Armenia a fost obligată să-și sporească schimburile cu
Iranul și Georgia.
Actorii implicați în conflictul din regiunea Nagorno-Karabakh pot fi clasificați în două
categorii, actori primari și secundari. Armenia, Azerbaidjanul și Nagorno-Karabakh sunt
considerate parte a primei categorii din cauza implicării lor directe în conflict. Rusia face parte
din categoria actorilor secundari deoarece, chiar și politicile sale pot influența felul conflictului,
nu există personal militar rus pe câmpul de luptă. În plus, Turcia și Iranul influențează
soluționarea conflictului din cauza apropierii și implicării lor în istoria Armeniei și
Azerbaidjanului.
HARTA ACTORILOR
1)Armenia, 2)Azerbaijan, 3)Federația Rusă, 4)Turcia, 5)Georgia, 6)SUA, 7)UE, 8)China, 9)Iran
Regiunea Caucazului, prin poziţionarea să între Rusia şi lumea islamică, s-a aflat mereu
în sfera de influenţă a mai multor puteri regionale. În ceea ce priveşte conflictul din Nagorno-
Karabah, Uniunea Sovietică, şi mai apoi Rusia, i-a sprijinit mereu pe armenii de religie creştin-
ortodoxă, în timp ce azerii, care sunt o populaţie turcică de religie musulmană, au găsit un aliat
7
în Turcia. Mai mult decât atât, bogatele resurse de petrol şi gaze naturale de pe teritoriul
Azerbaijanului fac ca şi alţi actori geopolitici majori, precum SUA, UE, China sau Iranul să
manifeste un interes deosebit faţă de acest conflict
Astfel principalii actori în acest conflict sunt în primul rînd Armenia și Azerbagian,
actorii secundari fiind initial URSS, ulterior Federația Rusă, actor care de fapt stă la baza
generarii acestui conflict care în anul 1921 se presupus că prin contribuția la lăsare regiunii
Nagorno-Karabah în componența Azerbageanului să se apropie de Turcia din acea perioadă.
Poziția oficială a Moscovei susține afirmația Azerbaidjanului. În realitate, Cremlino
vinde arme către ambele părți, iar soluțiile frecvent realizabile au fost respinse în cadrul grupului
Minsk din cauza opoziției rusești. Interesul real al Rusiei și motivul dincolo de relațiile sale
ambigue cu ambele părți este influența asupra Caucazului. Această influență este atât politică cât
și economică. Coridorul energetic de la Marea Caspică spre UE este un alt stimulent pe lângă
vasta piață de a vinde arme.
Un alt actor presupus a fi secundar este Turcia care este susținătoarea Azerbagianului
care este la fel de religie musulmană. În primul rând, relația istorică și neînțelegerile dintre
Armenia și Turcia sunt considerate un motiv crucial pentru a explica consensul dintre Turcia și
Azerbaidjan. Relațiile diplomatice dintre Armenia și Turcia, care au fost întrerupte în 1993, din
cauza ocupării districtelor Azerbaidjan de către armate. În plus, Guvernul Turciei a refuzat
întotdeauna să recunoască genocidul armenilor în 1915, un eveniment important în memoria
colectivă armenească. În al doilea rând, un factor important care determină abordarea turcă a
conflictului din Nagorno-Karabakh este schimbarea politicii externe turcești.
În cele din urmă, dar nu cel puțin, Turcia aprobă revendicarea Azerbaidjanului din cauza
problemelor economice și energetice. Ankara dorește mai mult control asupra Caucazului și
independența energetică față de Rusia. Dacă guvernul Turciei va fi implicat în soluționarea
conflictului, acesta va deveni un nou centru de gravitație pentru regiune.
La fel și Iranul aflîndu-se în apropiere manifeste un anumit interes,prezența în zonă a
resurselor naturale și ieșirea Azerbageanului la Marea Caspică ficilitează acest interesPe de altă
parte, celălalt vecin puternic, Iranul, susține poziția Armeniei și Nagorno-Karabakh. Motivul
principal al acestei alegeri se bazează pe ostilitatea dintre Iran și Turcia asupra controlului
musulmanilor din Caucazul de Sud. Un alt element important al alinierii este securitatea
națională a Iranului. Iranul este îngrijorat în mod corespunzător de deteriorarea situației de
securitate de-a lungul frontierei sale, iar teritoriul său a fost lovit din greșeală în timpul
ciocnirilor din aprilie. În 1992, cu puterea rusă în scădere temporară în regiune, a intervenit ca
mediator al conflictului, fără succes. Acum că poziția sa internațională s-a schimbat, s-ar putea
să ia în considerare să joace un rol pro-activ.
8
 SUA, UE, China sunt actori mondiali care își manifestă pozițiile în mare parte din cauza
poziției fizico geografică , dar și geopolitică avantajoasă, deoarece odată cu descoperirea
resurselor naturale în Marea Caspică acest conflict menține o anumită tensiune în zonă susținuta
de Federația Rusă.
Cu toate că ONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a
adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din teritoriile
ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul său special de
la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de divergente, au sabotat
constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaijanul insistă să-și mențină integritatea
teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii cât mai întinse din teritoriul său
istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării naționale.

Rolul factorului internațional în procesul de reglementare

Prima încercare de soluționare a conflictului Nagorno-Karabah din 1991 a fost făcută
de președintele Rusiei B. Elțin și președintele Kazahstan N. Nazarbayev. Au propus ca condiții:
încetarea focului, alegeri noi, întoarcerea refugiaților și crearea unui stat independent. În august
1992, N. Nazarbayev a făcut o altă încercare. Dar această încercare nu a avut succes, deoarece
partea armenească l-a acuzat pe Nazarbayev că a sprijinit integritatea teritorială și că a pledat
pentru păstrarea frontierelor. După primele încercări de negocieri privind conflictul Nagorno-
Karabakh, organizațiile internaționale au acordat, de asemenea, atenție specială. Din 1992, când
statele post-sovietice s-au alăturat OSCE, a început procesul de mediere pentru rezolvarea
conflictului Nagorno-Karabakh în cadrul CSCE (denumit Grup Minsk). În cadrul unei reuniuni
a Consiliului de Miniștri CSCE din 24 martie 1992, la Helsinki, s-a decis convocarea unei
conferințe privind Nagorno-Karabakh la Minsk, sub auspiciile CSCE, ca un forum permanent
pentru soluționarea pașnică a crizei, bazată pe principiile, obligațiile și prevederile CSCE.
La summitul din 3 decembrie 1996 de la Lisabona, șefii de stat și de guvernare ai OSCE
pentru a rezolva conflictul, i-au impus Armeniei și Azerbaidjanului să respecte următoarele
principii2:
• menținerea integrității teritoriale a Armeniei și Azerbaidjanului,
• furnizarea statutului juridic final al Codului fiscal,
• furnizarea de garanții de securitate pentru NK și întreaga populație

2
Офлаз Бакыр, Роль международных организаций в решении проблемы Нагорного Карабаха
https://cyberleninka.ru/article/n/rol-mezhdunarodnyh-organizatsiy-v-reshenii-problemy-nagornogo-
karabaha
9
 Toate statele participante la OSCE, cu excepția Armeniei, au adoptat aceste principii.
Drept urmare, guvernul armenean s-a pus într-o poziție penibilă: în ochii statelor participante la
OSCE, Armenia s-a prezentat ca un stat care nu se străduiește pentru pace.
La începutul anului 1997, în cadrul grupului Minsk, au fost propuse o serie de abordări
către părțile aflate în conflict pentru a reglementa problema NK: 17 iulie 1997 - o „abordare pe
lot”, 2 decembrie 1997 - o „abordare pe etape” și deja în noiembrie 1998 - o „abordare comună a
statului”
Abordarea pachet sau pe lot include următoarele dispoziții:
• NK trebuie să depindă politic de Azerbaidjan și să aibă propria constituție;
• Forțele armene trebuie să părăsească teritoriul NK și teritoriul Azerbaidjanului, inclusiv
Shushi. În aceste teritorii, securitatea ar trebui să fie asigurată de forțele OSCE;
• NK ar trebui să fie un spațiu economic independent.
În timpul negocierilor, „propunerea de pachet” și-a pierdut importanța din cauza lipsei
sau a ambiguității mecanismelor de punere în aplicare a acestuia.
Abordarea pe etape a cuprins două etape. În prima etapă, a fost planificat să pună capăt
conflictului și să elimine consecințele acestuia. În cea de-a doua etapă, a fost planificat să
coreleze statutul juridic al Nagorno-Karabakh cu Azerbaidjan. În ciuda faptului că abordarea era
departe de a fi ideală, Azerbaidjan a acceptat-o. În ceea ce privește Armenia, aceasta a acceptat-
o practic, dar separatiștii din Nagorno-Karabakh, de teamă pentru siguranța lor, erau împotriva
acestei abordări.
Și, în sfârșit, în noiembrie 1998, copreședinții au prezentat cea mai recentă abordare,
intitulată „Stat comun”. După principiile sale, NK ar trebui să devină un stat și o entitate
teritorială sub forma unei republici și să formeze un stat comun cu Azerbaidjanul în limitele sale
recunoscute internațional. Azerbaidjanul s-a opus imediat la această propunere, deoarece se
temea că această abordare îi va încălca suveranitatea și integritatea teritorială. Conceptul de stat
comun este ultima propunere propusă de copreședinții grupului Minsk, apoi soluția problemei de
la Nagorno-Karabakh a ajuns la un blocaj.
Pe de altă parte, așa-numitele „Principii de la Madrid”, formulate la 29 noiembrie 2007,
care conțin următoarele dispoziții, ocupă un loc important în soluționarea conflictului3:
• eliberarea teritoriilor ocupate la marginea NK;
• deschiderea unui coridor între Armenia și NK;
• întoarcerea refugiaților în casele lor;
• garanții internaționale pentru pace.
3
Офлаз Бакыр, Роль международных организаций в решении проблемы Нагорного Карабаха
https://cyberleninka.ru/article/n/rol-mezhdunarodnyh-organizatsiy-v-reshenii-problemy-nagornogo-
karabaha
10
 În cadrul Principiilor de la Madrid, Azerbaidjanul a insistat asupra revendicărilor sale și
a cerut Armeniei să elibereze toate teritoriile ocupate. În același timp, Armenia nu a intenționat
să-și piardă avantajul strategic și a încercat să-și mențină poziția în conflict.
Un alt participant la soluționarea conflictului este Consiliul Europei. Comitetul
Miniștrilor Consiliului Europei din martie 1992 a declarat că procesul de depășire a crizei din
NK ar trebui să se bazeze pe statul de drept, democrația, drepturile omului, respectarea
garanțiilor drepturilor minorităților și respectarea inviolabilității tuturor frontierelor, care nu
poate fi modificată decât în mod pașnic și prin acord general. Cu toate acestea, Comitetul
Miniștrilor Consiliului Europei nu a elaborat criterii clare și definite. Cu toate acestea, nu trebuie
să uităm că mai întâi trebuie să fie diagnosticată în mod specific situația și apoi să se încerce să
se rezolve problema în cadrul standardelor internaționale, ținând cont de normele regionale. De
asemenea, trebuie subliniat faptul că, în ciuda deciziilor luate și a principiilor prezentate,
principalul dezavantaj al medierii organizațiilor internaționale este lipsa de voință politică a
statelor membre ale organizațiilor internaționale, precum și abstinența de la punerea în aplicare a
principiilor și normelor de drept internațional dezvoltate la discuții. Poate că acțiunile
organizațiilor internaționale nu au dus la rezultate concrete și din cauza diagnosticului deficitar al
problemei.

Ce ține de conflictul transnistrean, putem afirma că istoria conflictului transnistrean -

este, în acelaşi timp istoria mai multor încercări nereuşite de rezolvare a acestuia. Acesta
incluzînd atît expertiza mondială şi regională, cît şi metodele tradiţionale, bazate pe iniţiativele
părţilor aflate în conflict. Din momentul încetării acţiunilor militare şi trecerea la etapa de
negocieri, numărul reuniunilor formale şi informale la masa negocierilor nu este mai mic decît
al conflictelor regionale mult mai îndelungate. Însă, procesul de negocieri în formatul
internaţional şi multilateral, cunoscut sub numele de 5+2, nu a dobîndit un caracter permanent,
ceea ce a complicat procesul de găsire a unei soluţii politice a conflictului transnistrean. Pe
parcursul a circa douăzeci de ani de negocieri, procesul de negocieri cu participarea comunităţii
internaţionale aşa şi nu a devenit o modalitate eficientă de găsire a unui compromis reciproc
acceptabil.

Măsurile folosite pentru soluţionarea conflictului transnistrean nu sînt suficient de

eficiente, în primul rînd din cauză că numărul lor este destul de limitat şi pentru că acestea sînt
utilizate doar periodic, în funcţie de interesele şi strategiile marilor puteri implicate în procesul
de soluţionare a acestei probleme. Posibilitatea principială de creştere a eficienţei procesului de
reglementare a conflictului constă în utilizarea mai largă a arsenalului reglementar de influenţă
şi a experienţei internaţionale pozitive existente.

11
 Concluzii
În condiţiile moderne, influenţa conflictelor locale asupra dezvoltării relaţiilor dintre state
a crescut semnificativ. Devine evident faptul, ca în această lume, în care predomină raporturile
de reciprocitate şi de interdependenţă climatul politic al planetei se defineşte în cea mai mare
parte prin „punctele fierbinţi”. Faptele recente demonstrează convingător, că orice conflict armat
are o „dimensiune internaţională” şi poate implica participanţii la relaţiile internaţionale, poate
căpăta un caracter global multilateral.
Caucazul a fost mult timp o regiune geostrategică importantă în politica mondială. Este
situat în centrul continentului eurasiatic și ocupă o poziție importantă la joncțiunea Asia și
Europa.
După prăbușirea URSS, începând cu anii 90, când Azerbaidjan, Georgia și Armenia au
obținut independența, au avut loc schimbări radicale în Caucaz și, mai precis, în Caucazul de
Sud. În acest sens, situația de conflict cu Nagorno-Karabakh printre conflictele rămase din
spațiul post-sovietic a fost cea mai acută și, cel mai probabil, va menține acest statut în viitorul
apropiat.
Conflictul se bazează pe pretențiile exclusiv reciproce ale ambelor țări cu privire la NK.
Situația acută din Nagorno-Karabakh a obligat mediatorii precum ONU și OSCE să ia parte la
ea. Încercările de soluționare a conflictului au îndepărtat într-o oarecare măsură gravitatea
conflictului, dar nu au putut să-l rezolve complet. În același timp, în timpul proceselor de
negociere, a devenit clar că situația politică internă din Azerbaidjan și Armenia joacă un rol activ
în soluționarea conflictului. Nagorno-Karabakh pentru societățile din ambele țări a devenit deja
o parte a vieții de zi cu zi, provocând puternice sentimente emoționale, atât ale armenilor, cât și
ale azerilor.
Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul
sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Circa douăzeci de ani în
urmă, principalele cauze al apariţiei conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene
şi autorităţile legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra URSS-
ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a influenţa noile autorităţi moldoveneşti.
Motivele obiective ale conflictelor internaționale de astăzi se ascund în disfuncțiile
structurale ale sistemului modern de relații internaționale. Ideea este că însuși sistemul
internațional după destrămarea lumii bipolare este instabil. Structura internă a legislației
internaționale este supusă transformării. Majoritatea țărilor depun eforturi pentru a construi un
sistem multipolar internațional, care ar răspunde în mod obiectiv atît scopurilor de realizare a
obiectivelor comune internaționale, cît și intereselor naționale individuale.
12
 Bibliografie
1. Офлаз Бакыр, Роль международных организаций в решении
проблемы Нагорного Карабаха
https://cyberleninka.ru/article/n/rol-mezhdunarodnyh-organizatsiy-v-reshenii-
problemy-nagornogo-karabaha
2. Dumitru Vieru, Conflictul din Carabahul de Munte, Universitatea de Studii
Europene din Moldova (vizitat 19.02.20)
3. Дадаян Давид, Стратегия развития и безопасности Нагорно-Карабахской
Республики как непризнанного государства, Москва 2006
https://www.dissercat.com/content/strategiya-razvitiya-i-bezopasnosti-nagorno-
karabakhskoi-respubliki-kak-nepriznannogo-gosuda
4. Mihai M. Conflictul din Nagorno-Karabah.
https://www.academia.edu/12381572/Conflictul_din_nagorno-karabah
(vizitat18.02.20)
5. Perchoc Ph. Nagorno-Karabakh: Unstable frozen conflict.
https://www.europarl.europa.eu/thinktank/ro/document.html?reference=EPRS_BRI
%282016%29583844 (vizitat 18.02.20)
6. Nicu D. Mai mult decât un conflict înghețat: Karabahul de Munte (I).
https://adevarul.ro/moldova/actualitate/mai-decat-conflict-inghetatkarabahul-munte-i-
1_5705a9aa5ab6550cb8b51d07/index.html (vizitat 18.02.20)
7. Conflictul din Nagorno-Karabah s-a reaprins: sunt cel puțin 32 de morți.
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/conflictul-din-nagorno-karabah-s-a-reaprins-sunt-
cel-putin-32-de-morti-502808 (vizitat 18.02.20)

13