Revoluția de la 1848 

a fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene desfășurată în
anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la
Viena (1814 - 1815). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european,
fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des
peuples, în italiană primavera dei popoli). Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen
lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform
programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

În februarie 1848, când a izbucnit revoluţia în Franţa, membrii Societăţii studenţilor români, aflaţi aici,
au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca
evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, Nicolae Bălcescu, unul dintre
conducătorii societăţii, a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie 1848, pe toţi ”moldo-românii”. La
întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi
moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera
revoluţionară din rândurile studenţilor români era întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar
Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu.

Parte a fenomenului general european, Revoluţia română de la 1848, aşa cum aprecia justificat Nicolae
Bălcescu, ”n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa
întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală – mai evidenţia el –
fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18
veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”. (”Istoria românilor”, vol I.,
VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfăşurare a Revoluţiei, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile
Alecsandri: ”Află că naţia cea mai mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit”. El mai adăuga:
”Minunata revoluţie, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumii”. (”Istoria
românilor”, vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în ţară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica şi Al. G. Golescu-
Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român.
A colaborat la redactarea proiectului de constituţie şi a ”Proclamaţiei de la Islaz”, insistând, într-
o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13
privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

În condiţii extrem de grele, datorită situaţiei internaţionale în care se găsea Ţara Românească
ameninţată de intervenţiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia şi Turcia), noul
regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Rangurile boiereşti au fost desfiinţate, a
fost hotărâtă eliberarea deţinuţilor politici, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul
tricolor, s-a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a
Libertăţii, s-a decretat dreptul oricărui român ”de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor
lucrurilor”.

Nicolae Bălcescu a fost numit, la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a
renunţat preferând funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. Însă, atât el cât şi succesorul său Ion
Voinescu II, au desfăşurat o activitate menită a sublinia noua poziţie, deplin autonomă a ţării şi chiar
aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară (cele mai importante organe de presă
fiind ”Pruncul român”, ”Poporul suveran”, iar pentru sate ”Învăţătorul satului”) şi a fost decretată
înfiinţarea gărzii naţionale, insistându-se asupra organizării unităţilor de dorobanţi şi panduri voluntari.
Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluţionar, privind problema agrară şi
reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne şi mai ales externe.

”Măsurile noastre pentru proprietate – scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu
(Negru) – lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci ţăranii nu cred
făgăduielile şi zic că de ce nu li se dă acum”. Cerând realizarea deplină şi imediată a cerinţelor
prevăzute în programul revoluţionar, Bălcescu îndemna la acţiuni revoluţionare ferme: ”Nu
faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică…fiţi mai revoluţionari, c-am făcut
greşeli!”. Dar nu toţi fruntaşii regimului revoluţionar împărtăşeau opiniile lui Bălcescu ori ale
celor care gândeau ca el, consemnează ”Istoria românilor” (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).

Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenenţă Domnească, iar Bălcescu a fost propus în
deputăţia care urma să plece la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Atât
misiunea cât şi întreaga mişcare revoluţionară a eşuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată
au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în ţară, însă a fost arestat de turci şi îmbarcat pe
o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării
din ţară. A ajuns în Transilvania, urmărind acţiunile revoluţionarilor maghiari şi români, care se
aflau în conflict.

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a
încercat printr-o susţinută activitate diplomatică să câştige sprijinul guvernului englez în
favoarea Principatelor. S-a întors la Paris, unde, în noiembrie 1850, a scos revista ”România
viitoare” (număr unic).

A renunţat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar şi dezamăgit şi mâhnit de
conflictele permanente dintre exilaţii români, şi s-a consacrat redactării monografiei istorice
”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu. În timpul
vieţii sale a mai scris lucrările ”Drepturile românilor către Înalta Poartă” (1848), ”Mersul
revoluţiei în istoria românilor” (1850), ”Despre împroprietărirea ţăranilor” (1850), ”Reforma
socială a românilor” (1850), ”Mişcarea românilor din Ardeal la 1848” (1851).