Autocrația traversează ca un fir roșu întreaga istorie a Rusiei, de la Moscova primilor cneji care s-au

emancipat de sub cnutul mongol, la Rusia imperială a Romanovilor sau la U.R.S.S.-ul atotputernicilor
secretari-generali ai PCUS. Este atât de întipărită în mentalul colectiv rusesc, încât mulți analiști o
consideră singura formă de guvernământ viabilă pentru un teritoriu atât de întins, de la Marea Baltică,
la Oceanul Pacific, populat de națiuni de limbi și confesiuni extrem de diferite. Acum exact 100 de ani,
acest model autocrat a fost pus în paranteza istoriei de surprinzătoarele evenimente revoluționare ale
anului 1917. Pentru câteva luni, Rusia părea să urmeze un alt curs istoric, care ar fi dus-o spre o
republică parlamentară de tip occidental. Această șansă istorică unică a fost ratată în urma unui puci
militar dat de un grup restrâns de revoluționari de profesie din jurul lui Lenin, determinați și fără
scrupule. Iar istoria a fost rescrisă de învingătorii bolșevici care au prezentat lovitura de stat din 25
octombrie 1917 drept adevărata Revoluție.

La începutul secolului al XX-lea, Rusia era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituție, nici
parlament. Forma de guvernământ, cea a absolutismului monarhic, aparținea unei epoci revolute în cea
mai mare parte a continentului european. Funcționarii nu depuneau jurământul de fidelitate statului, ci
direct țarului. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea
țarului sau simpla exprimare a dorinței de a vedea schimbat regimul consituiau delicte majore. Măsurile
extreme de control, supraveghere și represiune a populației, puse în practică prin intermediul
Departamentului Poliției de Stat creat în 1880 în urma unui atentat terorist la viața țarului Alexandru al
II-lea, făceau din Rusia țaristă un prototip al statului polițienesc modern. Unul dintre șefii
Departamentului Poliției de Stat transpune această ruptură între stat și societate în termenii unui
adevărat război: „Există un popor și o autoritate a statului și aceasta din urmă este în permanență
amenințată de cel dintâi... Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o amenințare
la adresa autorității statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii
societăți”.  

Preludiul 

 Tentativele de reformă din prima decadă a secolului al XX-lea, cauzate de intensificarea contestării
sistemului, deseori în forme violente, și de consecințele catastrofale a înfrângerii în războiul ruso-
japonez din 1905, au fost considerate insuficiente de opoziția nerăbdătoare să obțină libertăți și drepturi
politice comparabile cu cele de care se bucurau națiunile Europei occidentale. Primul prim-ministu din
istoria Rusiei, Serghei Witte, l-a avertizat pe ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, despre pericolul ca
aceste cereri nestăvilite să se transforme într-o revoluție care să răstoarne întreg regimul politic:
„Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci
prin revoluție. Dar în această ultimă eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de
ani, care va fi distrusă. Bunt-ul rusesc [răzvrătirea], nătâng și nepăsător, va mătura totul în calea lui,
nelăsând în urmă decât praful și pulberea. Ce fel de Rusie se va naște din această încercare
nemaiîntâlnită depășește puterea imaginației omenești: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea
ce a cunoscut istoria. E cu putință ca o intervenție străină să sfâșie țara. Încercările de a da viață
idealurilor socialismului teoretic – care sunt sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor
distruge familia, credința, proprietatea, temeliile legii”.
După momentul critic al anului 1905, marcat de greve generale și de ciocniri violente între manifestanți
și forțele represive, Nicolae al II-lea a fost nevoit să accepte o serie de reforme care ar fi transformat
într-un final Imperiul autocrat într-o monarhie constituțională. Împărțirea responsabilității guvernării cu
o Dumă de Stat din ce în ce mai îndrăzneață a eșuat însă lamentabil datorită firii oscilante a țarului,
adeseori influențat de elementele conservatoare din anturajul său. Așa că în preajma Primului Război
Mondial, Rusia se găsea într-o situație explozivă, cu un regim vetust din ce în ce mai contestat. Decizia
pripită a Rusiei de a intra într-un război care s-a dovedit a fi unul de uzură, cu înfrângeri catastrofale în
fața armatelor germane, a erodat încrederea în regim, încurajând radicalizarea elementelor
revoluționare. Instituția monarhiei, altădată pilonul principal al regimului, se afla într-o criză de
popularitate agravată de firea slabă a țarului Nicolae al II-lea și de originea străină a țarinei Alexandra
Feodorovna. Fiind născută nemțoaică, în patria principalului inamic al Rusiei, țarina a jucat rolul de țap
ispășitor pentru poporul rus cam în aceeași măsură în care regina Maria Antoaneta a Franței, cu originea
ei austriacă, l-a jucat la 1789. Poate că situația ar fi fost ținută sub control dacă armata s-ar fi aflat la
dispoziția regimului. Însă cu ea cantonată la sute de kilometri distanță, prinsă într-un război sângeros de
ofensive și contraofensive ample, revoluționarii au putut să se desfășoare fără mari probleme în spatele
frontului.

Evenimentele 

 Cum se întâmplă adesea în istorie, vremea a jucat un rol important în evenimentele din februarie 1917.
După o iarnă teribilă, a urmat o încălzire neobișnuită pentru Sankt Petersburg (rebotezat în anii
războiului în Petrograd, pentru că vechea denumire avea o rezonanță mult prea germanică), cu
temperaturi de +8 grade. În documentarele de epocă pe pot vedea mulțimile de protestatari adunate
sub un cer strălucitor. Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce într-un final va duce la
abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare l-a reprezentat marșul femeilor prilejuit
de aniversarea pe 23 februarie 1917 a Zilei Internațională a Femeii. Rigorile economiei de război aveau
repercusiuni crunte asupra populației civile, ce suferea în urma unei penurii cronice de alimente. La
scurt timp, marșul s-a transformat într-un protest spontan, axat pe revendicarea pâinii cea de toate
zilele. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uriașele ateliere mecanice Putilov. Un martor al
evenimentelor din zilele respective, britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților țarului Rusiei, își nota
în jurnal caracterul spontan și anarhic al manifestațiilor de revoltă îndreptate împotriva autorităților.
„Revolta și dezordinea domneau pe străzi, și cred că asta e cea mai bună descriere a unei revoluții:
poporul spărgea magazine, prăda brutăriile; femeile, mai ales. Răsturnau tramvaiele, construiau
baricade din lemn și pietre de pavaj”, consemna Herbert Stewart.