Proiect

Imperiul Rus la sfârșitul sec. al

XIX-lea-începutul sec. XX

Benderschi Ionela
 Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul

celui de-al XX-lea au fost ani de criză în

Rusia. Țările occidentale au continuat să

se dezvolte atât din punct de vedere

industrial cât și din punct de vedere

tehnologic mai rapid decât Rusia, iar pe

scena politică internațională au apărut

noi puteri: Otto von Bismarck a unit

statele germane în deceniul al șaptelea al

secolului al XVIII-lea, Statele Unite ale

Americii de după războiul civil american

a crescut în putere și întindere, Japonia

de după Restaurația Meiji din 1868 a

devenit o țară modernă.

 Reformele și limitele lor
Țarul Alexandru al II-lea, care i-a urmat la tron lui Nicolae I în 1855, era un conservator care totuși

își dădea seama că singura șansă de dezvoltare a imperioului era introducerea reformelor în toate

domeniile. Alexandru al II-lea a inițiat importante reforme în învățământ, administrația publică,

sistemul juridic și în armată. În 1861 el a proclamat emanciparea a aproximativ 20 de milioane de

iobagi de pe moșiile private. Foștii iobagi au rămas de obicei în comunele rurale și au fost obligați

să plătească statului rate de răscumpărare pentru o perioadă de până la 50 de ani. În schimb,

guvernul a compensat din bugetul statului pe foștii proprietari de șerbi și de terenuri distribuite

acestora din urmă. Regimul spera ca cei peste 50.000 de moșieri care stăpâneau peste 1.100 ha vor

continua să prospere fără munca iobagilor și vor continua să fie asigure cadre loiale în politică și

administrația locală. Guvernul se aștepta ca țăranii să producă suficient de mult pentru consumul

propriu cât și pentru export, ajutând astfel la finanțarea cheltuielilor guvernamentale, importurilor și

plata datoriei externe. Niciuna dintre previziunile gvernamentale nu s-au dovedit realiste, mai mult,

atât foștii proprietari de iobagi cât și țăranii eliberați au fost nemulțumiți de reformă.
După reforma emancipării țăranilor a urmat în scurtă vreme reforma adinistrației locale. În 1864,

cele mai multe administrații locale din Rusia europeană au fost organizate în așa-numitele numite

zemstve, compuse din reprezentanții tuturor claselor sociale, care aveau responsabilități extrem de

largi în ceea ce privește școlile locale, sănătatea publică, aprovizionarea cu alimente, întreținerea

drumurilor, a închisorilor și în alte probleme de interes public local. În 1870, au fost alese pentru

prima oară consilii de administrație ale orașelor, dumele orășenești. Dominate de marii proprietari și

cu libertatea de mișcare limitată de guvernatorii provinciali și de poliție, zemstvele rurale și dumele

orășenești stavileau taxe în bani sau în muncă pentru a-și susține cheltuielile și activitățile.
 Autoritățile imperiale conştiente de necesitatea unei modernizări au realizat:
1861 - abolirea șerbiei
Țăranii au obținut libertate și dreptul de a se ocupa cu meşteşugul, comerțul, a se

angaja într-un serviciu, a se înscrie în instituții de învățământ;

1864 – reforma judiciară

Justiția era separată de administrație, judecata devenea publică și erau soluționate

litigiile tuturor categoriilor sociale. S-a constituit avocatura;

1864 - crearea zemstvelor

Noile instituții - organe elective şi reprezentative urmau să rezolve problemele

economice și culturale ale comunității, neavând semnificație politică;

1870 - înființarea dumelor orăşenești

Adunări elective, conduse de burghezie, atribuțiile cărora coincideau cu ale zemstvelor;

Reforma militară
Instituia serviciul militar obligatoriu.
 Reformele din anii 1860-70 au avut efecte pozitive în

viața imperiului, dar nu au schimbat esența arhaică și

absolutistă a sistemului său social-economic și politic.

Crește mișarea de opoziție, se constituie partide politice. Liberalii

cer instaurarea unei monarhii constituționale. Mișcarea socialistă

este ilegală și are caracter extremist. Socialiștii revoluționari

planificau instaurarea prin teroare a unui socialism țărănesc.

Infrângerea în războiul ruso-japonez din 1904- 1905 a acutizat criza din

societatea rusă. S-a declanşat un imens val de nemulţămiri, care, după

„duminica sângeroasă” din 9 ianuarie 1905 s-a transformat în revoluţie.

Nicolae al II-lea, pentru puţin timp, a admis transformarea imperiului în

monarhie constituţională. Dar la 3 iunie 1907 a dat o lovitură de stat, a

dizolvat Duma (Parlamentul) şi a schimbat legea electorală.

 Despre Imperiul Rus
Pe plan economic imperiul era, în mare parte, rural, productivitatea fiind joasă în rândul șerbilor,

până la eliberarea lor din 1861. Economia era ușor industrializată cu ajutorul investitorilor străini

în domeniul căilor ferate și făbricilor.

Dilema fundamentală a Rusiei era alegerea între dezvoltarea economică națională, care risca însă să

genereze și importante prefaceri sociale, și între încetinirea progresului, care aducea însă riscul

dependenței economice totale de țările avansate occidentale sau orientale.

De-a lungul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea, ecomonia Rusiei s-a dezvoltat mult mai încet

decât economiile celor mai importate națiuni europene de la vest. Populația Rusiei era semnificativ

mai numeroasă decât cea a celor mai puternic dezvoltate țări europene, dar cei mai mulți ruși

trăiau în comunități rurale și se ocupa cu agricultura, dar după metode relativ primitive.

În industrie, statul era mult mai puternic implicat decât în statele occidentale, dar în anumite

sectoare investițiile private erau importante, inclusic ale capitalului străin. Între 1850 și 1900,

populația Rusiei s-a dublat, dar a păstrat caracterul rural chiar și în secolul al XX-lea. Rata creșterii

populației Rusiei în perioada mai sus-menționată a fost mai rapidă decât a celor mai puternice

națiuni (cu excepția Statelor Unite). Terenurile agricole, exploatate prin procedee vechi și puțin

productive, a rămas în mâinile foștilor iobagi și țărani ai statului, care formau împreună ca patru

cincimi din populația rurală. Aproximativ 20% din terneurile agricole erau ocupate de proprietățile

de peste 5.000 ha, dar puține astfel de proprietăți erau lucrate eficient.
Politica externă după Războiul Crimeii
După înfrângerea suferită în Războiul Crimeii, Rusia a căutat să promoveze o politică

externă prudentă și bine calculată până când pasiunile naționaliste și crizele balcanice

aproape că au cauzat un război catastrofal la sfârșitul celui de al optulea deceniu al

secolului al XIX-lea. Tratatul de la Paris, semnat la încheierea războiului Crimeii, a dus

la demilitarizarea Mării Negre și i-a luat Rusiei controlul asupra gurilor Dunării,

retrocedând Moldovei trei județe din sudul Basarabiei. Tratatul le-a dat puterilor vest-

europene puteri oficiale în ceea ce privește protecția creștinilor trăitori în Imperiul

Otoman, îndepărtând Rusia de acest rol, obținut de Imperiul Țarist după semnarea în

1774 a Tratatului de la Kuciuk-Kainarji. Principala realizare din primii ani ai domniei lui

Alexandru al II-lea a fost modificarea prevederilor Tratatului de la Paris, în sensul

obținerii dreptului de reconstituire a flotei militare a Mării Negre. Oamenii de stat ruși

considerau Regatul Unit și Austria (devenită după 1867 Austro-Ungaria) ca principalii

inamici ai aspirațiilor ruse, astfel încât relațiile externe s-au concentrat pe stabilirea

unor relații bune cu Franța, Prusia și Statele Unite.

 Concluzie
În a II parte a Epocii Moderne statul rus face un

considrabil efort modernizator, fiind întreprinse un

şir de reforme;

Păstrarea vechilor privilegii, lipsa drepturilor şi

libertăților provoacâ multiple şi profunde tensiuni

sociale;

Politica reacționară și de deznaționalizare

promovată de autoritățile imperiale avea ca efect

ample mişcări de eliberare națională;

Politica externă - expansionistă, deseori urmată de

înfrângeri, a alimentat mişcarea revoluționară,

lozinca "Jos războiul", "Jos autocrația" răsunând tot

mai des.