Curs nr.

7
REVOLUŢIA DIN ANUL 1821

a) Istoriografia problemei
Puţine au fost evenimentele marcante ale istoriei naţionale în veacul al XIX-
lea care au beneficiat de un interes atât de constant din partea analiştilor, a
comentatorilor mai mult sau mai puţin avizaţi şi a specialiştilor, cum a fost momentul
revoluţionar dominat de puternica personalitate a celui considerat de Bălcescu drept
“personificarea deşteptării noastre naţionale”, Tudor Vladimirescu. De la boierii
contemporani, care au văzut în Tudor “un vrăjmaş înarmat al stăpânirii, insuflând duh
de răzvrătire între locuitori” şi “momindu-i cu făgăduiala slobozeniei”, la primii
comentatori politici, martori sau apropiaţi ai evenimentelor, precum Zilot Românul,
Naum Râmniceanu, Chiriac Popescu, Mihai Cioranu sau Ion Dârzeanu, de la
memorialistica paşoptistă consacrată aceluiaşi moment şi reprezentată îndeosebi prin
Constantin D. Aricescu sau Ilie Fotino, până la reprezentanţii istoriografiei noastre
moderne: V.A. Urechia, A.D. Xenopol, I.C. Filitti, N. Iorga, D. Bodin şi Emil Vîrtosu,
pentru a ajunge la specialiştii din ultima jumătate de veac: Andrei Oţetea, Dan
Berindei, Mircea Radu, Gh. Platon, G.D. Iscru ş.a., producţia istoriografică a crescut
direct proporţional cu sporul de interes şi cu scurgerea timpului.
Generaţia care a trăit evenimentele revoluţionare de la 1821 a văzut în
mişcarea lui Tudor o luptă între clasele sociale, vizând desfiinţarea proprietăţii
boiereşti şi uşurarea regimului de viaţă pentru poporul de rând. Generaţia următoare,
care avea să facă revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1859, a recunoscut în mişcarea din
1821 o revoluţie, căreia i-a atribuit acelaşi caracter şi aceleaşi obiective pentru care
lupta şi ea. Dacă pentru Kogălniceanu, de pildă, mişcarea lui Tudor semnifica o
revoluţie socială şi politică, pentru Bălcescu ea era o revoluţie democratică. Un alt
paşoptist, August Treboniu Laurian atribuia mişcării ca obiectiv esenţial “curăţirea
ţării de fanarioţi” sau “restaurarea drepturilor celor vechi de a-şi alege domn român”.
Interesantă este observaţia din 1856 a francezului filo-român Paul Bataillard, potrivit
căreia Tudor Vladimirescu “a ridicat steagul independenţei sub suzeranitatea legitimă
a Porţii, dar oamenii nu l-au înţeles şi cel mai mare român al istoriei contemporane a
pecetluit cu sângele său noua alianţă a naţiei sale cu sultanul”. Această mărturie este
interesantă şi sub alt aspect, ea exprimând punctul de vedere al capilor emigraţiei
române, care, după experienţele româneşti nefericite din anii 1774, 1812 şi 1853,
considerau suzeranitatea Porţii mai puţin periculoasă decât protectoratul celor două
imperii absolutiste: austriac şi ţarist. Exponenţii principali ai acestei orientări au fost
Ion Ghica şi N. Bălcescu.
Din varietatea punctelor de vedere exprimate ulterior, ne vom opri doar
asupra câtorva. Constantin Aricescu, primul autor al unei istorii consacrată
momentului 1821, aprecia ridicarea la luptă a lui Tudor ca o protestare generală
împotriva fanariotismului antinaţional, scopul lui Tudor fiind de a-i elibera pe români
din “ghearele fanarioţilor”.
Pentru Nicolae Iorga, mişcarea din 1821 a fost “un episod scurt de iniţiativă
şi organizare ţărănească, care-şi reclama vechile sale drepturi”, dar care “nu-şi atinse
scopul şi din cauza suprimării – prin crima eteriştilor – a şefului lor, fără de care toată
istoria noastră contemporană ar fi luat alt drum”.
Un punct de vedere ce şi-a păstrat autoritatea şi actualitatea a fost exprimat
de A.D. Xenopol, potrivit căruia Tudor Vladimirescu ar fi urmărit de la început
“mântuirea poporului din robia boierului”. Totodată, a scos în evidenţă faptul că
acesta (Vladimirescu) înţelesese că răscoala lui nu avea nimic de împărţit cu aceea a
50
grecilor (Eteria) şi că ar fi expus ţara lui, fără nici o raţiune, răzbunării turceşti, dacă s-
ar fi asociat cu grecii. “De îndată ce Vladimirescu începe a lucra alături de boieri –
observa Xenopol – el dădu mişcării sale un caracter mai rostit contra domniei
fanariote, schimbând ţinta revoluţiei sale din socială în naţională şi politică”.
Potrivit opiniei lui Gh. Platon, dintre ultimele contribuţii istoriografice în
materie, cele ale lui Andrei Oţetea şi Dan Berindei pot fi apreciate drept hotărâtoare
prin orizontul larg pe care l-au deschis. Multă vreme a persistat şi încă mai persistă
dezacordul cu privire la caracterul evenimentului: răscoală, mişcare revoluţionară sau
revoluţie? Dacă interpretarea lui Andrei Oţetea este puţin forţată atunci când încearcă
a găsi în epocă elementele necesare justificării mişcării ca revoluţie burgheză, rezerva
lui Dan Berindei nu este împărtăşită integral de Gh. Platon. Cel dintâi (Dan Berindei)
considera că “evenimentele insurecţionale din 1821, deşi au deschis perioada
revoluţiei burgheze în istoria României, au reliefat existenţa unui plan de acţiune, a
unui program şi a unei participări naţionale, nu se înscriu în perspectiva istorică drept
o revoluţie”, întrucât condiţiile economice şi sociale nu erau suficient de mature
pentru a asigura trecerea imediată la statul modern.
La rândul său, Gh. Platon este partizanul încadrării evenimentelor din anul
1821 în cuprinsul şi conceptul unei revoluţii.

b) Cauze şi împrejurări
Revoluţia din anul 1821 a fost pregătită de întreaga dezvoltare economică,
socială, politică şi culturală a societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea şi începutul
celui următor, constituind expresia cea mai vie şi mai firească a crizei regimului
feudal. Suma şi esenţa relaţiilor feudale servile, monopolurile feudale, fiscalitatea
excesivă, venalitatea funcţiilor, extorcarea fiscală prin intermediul celor mai sălbatice
forme, monopolul economic, instabilitatea politică, lipsa de siguranţă accentuată şi de
anarhia din Imperiul Otoman, reprezentau tot atâtea cauze ce adânceau conflictele
sociale, contribuind şi la intensificarea luptei naţionale. Dreptatea şi slobozenia pentru
înfăptuirea cărora lupta poporul român erau incompatibile cu persistenţa regimului
politic turco-fanariot, expresia politică a dominaţiei Porţii.
Exploatarea fiscală din partea statului, prin mijlocirea impozitelor era mult
mai dură decât cea economică, exercitată prin intermediul relaţiilor agrare.
Insecuritatea provocată de imixtiunile sistematice ale turcilor, favorizate de existenţa
raialelor pe malul românesc al Dunării, a creat obstacole serioase în calea unei
exploatări agrare intensive. Această situaţie, conjugată cu rezistenţa continuă a
ţărănimii libere sau aservite, a împiedicat constituirea unei întinse rezerve moşiereşti
şi exploatarea intensă a muncii servile, în condiţiile în care apăreau noi debuşee
pentru produsele agricole. Prin mijlocirea unui aparat administrativ lipsit de scrupule,
banii erau storşi de la categoriile contribuabile prin intermediul celor mai brutale
metode.
Alături de sarcinile fiscale, monopolul economic a fost principala piedică în
calea dezvoltării Principatelor. Furniturile în natură şi obligaţiile în muncă, abuzurile
generate de perceperea sau executarea acestora au constituit factorii agravanţi ai
situaţiei interne.
Domnii fanarioţi îşi desfăşurau activitatea ca funcţionari ai Porţii, având
rangul de paşale cu două tuiuri (echivalent vizirului) şi adăugându-şi consacrarea
bisericii, instituţie ce conferea domniei caracterul unei autorităţi de drept divin. Deşi
se intitulau “domni din mila lui Dumnezeu”, mila venea de la Istanbul şi nu gratuit, ci
în schimbul unor însemnate recompense de ordin material şi moral. Autoritatea lor
asupra supuşilor era însă absolută: gestiunea lor financiară nu era controlată decât de

51
Divan, dar aprobarea acestuia era pur formală. Era supremul judecător în stat,
exercitându-şi dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Spre a nu abuza de
aceste privilegii şi pentru a preîntâmpina exprimarea unor veleităţi spre independenţă
(care n-au lipsit totuşi) domnii erau schimbaţi dintr-un Principat în celălalt la termene
ce deveneau tot mai scurte. Ilustrativ este cazul lui Constantin Mavrocordat, care a
domnit de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în Moldova.
În 1802, sub presiunea Rusiei, sultanul a fixat durata domniei la şapte ani,
dar chiar primii domni numiţi în virtutea acelui hatişerif (decret al sultanului)
Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi n-au rezistat în scaun decât 4 ani, fiind
maziliţi sub acuzaţia de înaltă trădare. În asemenea condiţii, se înţelege că domnii
fanarioţi nu puteau avea altă preocupare decât de a agonisi în cât mai scurt timp
fondurile necesare pentru a-şi plăti creditorii şi pentru a-şi asigura rezerva necesară
pentru o nouă candidatură sau pentru viaţa (dacă mai rămânea) de după domnie.
Procedeele sunt cunoscute: vânzarea rangurilor şi a dregătoriilor, venalitatea
administraţiei, fiscalitatea excesivă, abuzurile, corupţia, jaful etc., dintre care nu
puţine şi-au dovedit nemurirea.
De aceea, lupta pentru stabilitatea domniei, pentru domni pământeni,
împotriva practicilor promovate şi întreţinute de domnii fanarioţi şi de reprezentanţii
acestora în teritoriu (deloc puţini), constituie o manifestare a mişcării pentru
recuperarea independenţei, mişcare ce a făcut progrese continue. Lupta naţională nu a
fost spontană, ci organizată în cadrul unui sistem de idei politice. Este astfel explicabil
de ce boierimea românească a aderat – cu rezervele dictate de propriile interese de
clasă – la programul revoluţiei din 1821, în latura naţională a acestuia.
Eforturile boierimii pământene pentru întărirea instituţiei domniei, pentru
instaurarea unui regim de stabilitate, pentru controlarea activităţii politice a ţării,
pentru a se substitui domnilor şi boierilor greci – căpătând contur şi forme tot mai
distincte – nu trebuiesc interpretate doar ca expresie a luptei pentru putere în epocă, ci
se înscriu, prin fondul lor, pe coordonatele luptei generale pentru independenţă, pentru
afirmarea şi manifestarea fiinţei naţionale, împotriva tendinţelor dominatoare ale unei
clase din afară, fanarioţii, care nu trebuiesc confundaţi cu grecii; ei au fost doar
instrumentele dominaţiei otomane.
Principala masă a păgubiţilor n-au fost însă boierii pământeni, deşi paguba
lor era evidentă şi în plan economic, dar mai ales în plan politic. Totul era suportat de
marea masă a contribuabililor de rând. “Nu există, poate, popor mai asuprit de un
guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Moldova şi Ţara
Românească – consemna o mărturie din epocă; nici un alt popor n-ar suferi cu aceeaşi
răbdare şi resemnare jumătate din sarcinile care-l copleşesc. Totuşi, obişnuiţi cu
această stare de servitute, care ar părea intolerabilă altora, ei nu sunt în stare să
conceapă măcar nădejdea unei sorţi mai bune. Starea de deprimare sufletească în care
sunt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face
deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi insensibili la fericire, ca şi la
amărăciunile grijilor şi durerilor”. Iată explicaţia pentru care acel preambul al
revoluţiei – numit criză sau situaţie revoluţionară – nu-l întâlnim decât incidental în
lumea satelor (înainte de 1821), ci mai curând la nivelul sărăcimii târgurilor şi
oraşelor, în rândul acelei categorii sociale ce aminteşte de starea a III-a din Franţa.
Câteva exemple sunt edificatoare: răscoala pandurilor olteni din anul 1814, răscoala
tătărăşenilor din Iaşi din 1819, a orăşenilor din Târgovişte, sau acţiunea conspirativă
din Bucureşti, condusă de un profesor german (în 1815), urmărind eliberarea celor
două Principate şi a Serbiei de sub dominaţia otomană. Toate aceste frământări
dădeau expresie situaţiei revoluţionare, ce a prefaţat marea ridicare la luptă a

52
românilor din 1821. La rându-i, aceasta din urmă s-a integrat valului revoluţionar
european şi în particular celui sud-est european, având drept obiectiv eliberarea
popoarelor creştine de sub dominaţia otomană. Importante şi nu lipsite de legături cu
lupta românilor în epocă au fost ridicările la luptă ale sârbilor, sub conducerea lui
Karagheorghe şi apoi a lui Miloş Obrenovici, după cum soarta revoluţiei române din
1821 a fost influenţată (în măsură încă discutabilă) de lupta de eliberare a grecilor,
iniţiată şi condusă de cunoscuta societate secretă “Eteria”, înfiinţată la Odesa, în anul
1814 de trei negustori (Skufas, Tzacalov şi Xantos).
Confirmând, aşadar, echilibrul politic şi social precar stabilit de Congresul de
la Viena, din 1815, şi prin Sfânta Alianţă, valul revoluţionar european (resimţit şi în
Spania, şi în Italia, şi în Germania sau Rusia), ca şi revoluţia greacă, au constituit
ocazia şi nu cauza revoluţiei române.
În strategia politică a Eteriei, succesul acţiunii revoluţionare trebuia să se
sprijine, în esenţă, pe asigurarea ajutorului din partea Rusiei. În acest scop,
conducerea organizaţiei a fost oferită lui Capodistria, ministru de externe al ţarului
(grec de origine) şi sprijinitor al luptei pentru eliberare a conaţionalilor săi. Refuzând
să-şi asume direcţia mişcării, fără a-i retrage însă sprijinul, Capodistria a fost de acord
cu numirea în fruntea acesteia, în aprilie 1820, a lui Alexandru Ipsilanti, general în
armata rusă, fiu al lui Constantin Ipsilanti, fost domnitor al Ţării Româneşti.
Propaganda eteristă, în centrul căreia se situa promisiunea de eliberare de sub
jugul otoman cu ajutorul Rusiei, a făcut numeroşi prozeliţi în ţările balcanice, luând
fiinţă acele celule organizatorice, numite eforii, şi în Principate. În adoptarea planului
de declanşare a insurecţiei, potrivit căreia aceasta trebuia începută în Principate, după
care să asigure trecerea trupelor eteriste în sudul Dunării, Ipsilanti conta îndeosebi pe
sprijinul Rusiei, dar şi pe colaborarea sârbilor lui Miloş Obrenovici şi a românilor lui
Tudor Vladimirescu. Dar, aşa cum s-a observat deja, deşi grecii din Principate au
reprezentat nucleul principal al societăţii revoluţionare, Principatele au constituit
pentru Eterie “punctul slab” al ei, pentru că societatea secretă n-a izbutit să realizeze
un acord satisfăcător între scopurile sale şi interesele naţiunii române.

Personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Reprezentant tipic al clasei de mijloc, Tudor Vladimirescu a încercat toate
procedeele timpului pentru a face stare: comerţul şi arendăşia, slujba la boieri şi la
stat, cariera militară. A făcut parte din prima treaptă a ierarhiei boiereşti (sulger),
sporindu-şi autoritatea printre semenii săi în calitate de comandant al unui corp de
panduri olteni, participant la războiul ruso-turc din anii 1806-1812. A fost răsplătit de
autorităţile ţariste cu titlul de locotenent, cu ordinul “Sf. Vladimir” şi cu dobândirea
supuşeniei ruse. Era un bun cunoscător al pravilelor, versat în probleme juridice,
perseverent în deciziile luate, cu orizont intelectual larg, receptiv la civilizaţia
occidentului şi la întâmplările timpului său. A manifestat o aversiune organică
împotriva asupririi sociale din partea boierilor hrăpăreţi, pe care-i numea “câini de
ciocoi, care şi-au dat coatele cu lupii şi au zeciuit biata turmă a norodului mai mult de
100 de ani”. A întreţinut relaţii strânse cu conducerea mişcării eteriste, dar nu a
acceptat să subordoneze acesteia lupta românilor.

c) Desfăşurarea şi programul revoluţiei

Preparativele pentru declanşarea acţiunilor revoluţionare au început între
Tudor Vladimirescu şi câţiva boieri, aparţinând “partidei naţionale”, discuţii în cadrul
cărora “părţile nu au făcut abstracţie de acţiunile Eteriei”. La 15 ianuarie 1821
autoritatea provizorie a Ţării Româneşti instituită după moartea enigmatică a

53
domnitorului Alexandru Şuţu, numită “comitet de oblăduire” şi reprezentată prin
boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, semna un document
prin care îl însărcina pe Tudor, la “cererea” acestuia, să “ridice norodul la arme” şi-l
asigura de sprijinul fără rezerve, “în folosul general al creştinătăţii şi al patriei”. În
acţiunea ce urma să o declanşeze, Tudor trebuia să ţină cont de existenţa Eteriei şi de
interesul ambelor mişcări de a colabora în lupta antiotomană. În acest sens, în aceeaşi
lună, ianuarie, Tudor a încheiat un acord cu doi reprezentanţi ai Eteriei (căpitanul
Iordache şi Farmache), angajându-se reciproc a acţiona, “în folosul general, cu scopul
de a ne elibera, prin forţa armelor, de jugul copleşitor al barbarilor”. Acordul era
încheiat pe baze de perfectă egalitate, lui Tudor revenindu-i misiunea de a asigura
eteriştilor trecerea Dunării şi de a colabora cu Rusia pentru aceeaşi cauză.
În timp ce boierii reprezentând acel comitet de oblăduire începuseră a-şi
manifesta duplicitatea printr-o scrisoare adresată consulului Rusiei la Bucureşti (Pini),
Tudor părăsea capitala, cu direcţia Oltenia. Ajuns la Tismana şi trimiţând emisari
pentru a aduna pandurii şi plăieşii de prin sate, laolaltă, în localitatea Padeş, el a
lansat, la 23 ianuarie, cunoscuta-i Proclamaţie, în care sugera obiectivele mişcării:
“pierderea” celor răi; a “balaurilor care ne înghit de vii”, a “căpeteniilor noastre – atât
cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti”. Îndemna la luptă pentru “jertfirea averilor celor
rău agonisite ale tiranilor boieri” şi pentru a sprijini Adunarea poporului, al cărei
comandant era Tudor, alcătuită pentru a asigura binele în folosul obştii.
Proclamaţia de la Padeş, semnificând o veritabilă declaraţie de război
adresată “stăpânirii boierilor”, a provocat un mare aflux ţărănesc, categoria socială cea
mai oropsită, care spera acum în “ştergerea dărilor şi desfiinţarea drepturilor
boiereşti”. Cunoscând însă raţiunile politice profunde ale mişcării, Tudor nu putea să
renunţe la colaborarea cu boierii – care reprezentau forţa politică – pe platforma
intereselor naţionale; iar adâncirea conflictului social risca să compromită realizarea
obiectivelor naţionale.
Organizând apoi mănăstirile din Oltenia şi lagărul de la Ţânţăreni, spre a le
face capabile de o rezistenţă mai îndelungată în cazul intervenţiei externe (turceşti) şi
organizându-şi armata pe nucleul pandurilor olteni, Tudor a întreprins o vastă acţiune
diplomatică menită a extinde şi consolida baza revoluţiei. În legătură permanentă cu
boierii reprezentând partida naţională, el a întreprins demersuri pe lângă turci, dar şi
lângă ruşi şi austrieci, arătând, în memorii explicative, că nu s-a ridicat împotriva
autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva stăpânirii interne, fanariote; astfel, el voia să
preîntâmpine sau, cel puţin, să amâne invazia otomană, ca şi reacţia celor doi părtaşi
la Sfânta Alianţă (care veghea la păstrarea ordinii legale).
De la bun început revoluţia a avut un dublu caracter: unul naţional, ascuns,
desprins din derularea evenimentelor şi din încadrarea acestora în valul revoluţionar
balcanic, în particular, din asocierea cu lupta de eliberare a grecilor şi a sârbilor. Doar
o singură dată, în faza iniţială a mişcării, Tudor a mărturisit deschis pandurilor şi
arnăuţilor săi că aceasta nu era împotriva boierilor, ci împotriva turcilor, “pentru
mântuirea noastră şi a întregului neam creştinesc”. Ulterior, când invazia va deveni
iminentă, Tudor nu se va mai feri a declara deschis caracterul naţional al revoluţiei. Al
doilea caracter al acesteia, afirmat din capul locului, a fost cel social, antifeudal. În
afara formulărilor de ordin general cuprinse în Proclamaţia de la Padeş (Tismana) şi
în alte câteva documente din aceeaşi vreme, obiectivele revoluţiei au fost precizate în
actul din februarie 1821, intitulat Cererile norodului românesc. Între acestea figurau:
- restricţia pusă asupra domnilor de a veni în ţară însoţiţi doar de 4 boieri
greci;
- înlăturarea grecilor din “scaunele arhiereşti”;

54
 - reducerea dărilor impuse de fostul domn, Ion Caragea;
- interdicţia sporirii impozitelor indirecte asupra produselor;
- desfiinţarea vămilor interne şi a taxelor (havaeturi) ce stânjeneau
dezvoltarea comerţului;
- înlăturarea abuzurilor administrative şi bisericeşti;
- reglementarea numirilor în funcţii şi reducerea aparatului fiscal şi
administrativ;
- înfiinţarea unei armate de panduri (în locul lefegiilor străini-mercenari)
de 4000 de oameni;
- îndepărtarea din ţară a rudelor şi acoliţilor fostului domn, Alexandru
Şuţu.
Amintitul document conţine, mai mult în spiritul decât în litera sa, principiile
de bază ale unei noi ordini sociale. El reliefează, ori numai sugerează, tendinţa de
reorganizare totală a sistemului social şi politic al timpului, cu scopul de a asigura, în
viitor, trecerea spre statul modern. Principiile corespundeau, în egală măsură, şi
realităţilor din Moldova, unde se efectuau eforturi susţinute pentru modificarea
structurilor existente.
În privinţa componentelor naţionale ale programului, nemărturisite din
motive strategice, dar formulată ulterior în memoriile şi proiectele boiereşti de
reformă, acestea vizau:
 înlăturarea regimului fanariot;
 restaurarea vechilor privilegii ale Principatelor, astfel cum erau acestea
cuprinse în capitulaţii;
 domnii pământene;
 desfiinţarea monopolului economic şi libertatea comerţului;
 armata naţională;
 desfiinţarea raialelor şi returnarea cetăţilor;
 fixarea graniţelor pe talvegul Dunării.
La 22 februarie 1821 sosea la Iaşi, venind de peste Prut, însoţit de un grup
restrâns de rude şi prieteni, Alexandru Ipsilanti, pentru a prelua comanda armatei de
eterişti recrutaţi în Moldova (aprox. 2000 de oameni). De aici, el a adresat două
proclamaţii: una, grecilor din Principate, chemându-i sub acelaşi drapel, a doua, către
moldoveni, asigurându-i de pacea şi securitatea ţării. Aceasta din urmă n-a fost
respectată, pentru că indisciplina şi jafurile săvârşite de eterişti au continuat,
nestingherite, pe întregul traseu urmat de Ipsilanti spre sud, către Bucureşti, marş
început încă de la 25 februarie.
Foarte curând însă, autorităţile ţariste – pe al căror sprijin se întemeia
întreaga strategie a lui Ipsilanti – au dezavuat mişcarea eteristă, ceea ce a impus
revizuirea radicală a planurilor iniţiale şi, îndeosebi, renunţarea trecerii Dunării,
soluţie ce ameninţa să transforme Principatele în teatru de război.
În aceste împrejurări, Tudor, în fruntea Adunării poporului, s-a îndreptat spre
Bucureşti, în marş forţat, spre a evita căderea capitalei în mâna eteriştilor,
exprimându-şi deschis independenţa de acţiune faţă de aceştia. Ajuns în preajma
capitalei la jumătatea lui martie, el s-a adresat, prin două proclamaţii (una de la
Bolintin, din 16 martie şi cealaltă, din Cotroceni, din 20 martie) locuitorilor din
Bucureşti, cu îndemnul la unitatea de acţiune a acestora, ca “fii ai unei <singure>
maici”.
În cuprinsul unei a treia proclamaţii, din 23 martie, Tudor încheia un acord
cu boierii, act politic controversat, prin care el recunoştea “vremelnica stăpânire” a
ţării alcătuită din boieri “patrioţi”, iar aceştia, la rându-le, declarau că acţiunea lui
55
Tudor “nu este rea şi vătămătoare”, ci utilă ţării. Era unitatea realizată în jurul
obiectivului naţional, cu limitele reclamate de divergenţa relaţiilor sociale implicate.
Având, aşadar, concursul boierilor, Tudor a continuat tratativele cu turcii, vizând
împiedicarea sau amânarea intervenţiei acestora în Principate. Totodată, atunci când
trupele fanariote au ajuns la marginea capitalei, el s-a opus intrării lor în Bucureşti,
hotărât a-şi păstra independenţa şi libertatea de mişcare. Soluţia de compromis la care
au ajuns cei doi comandanţi militari, Tudor şi Alexandru Ipsilanti, a constat în
retragerea acestuia din urmă cu armata sa la Târgovişte, de unde încă mai spera într-o
intervenţie rusească. Concomitent, Tudor a întreprins vaste lucrări de apărare a
capitalei, şi-a sporit efectivul militar şi a căutat să stabilească legături cu Divanul din
Iaşi, declarând că “într-un gând şi o unire cu Moldova să putem să ne cucerim
drepturile acestor Principate”. La 10 aprilie 1821 Tudor a lansat şi Proclamaţia în care
erau incluse cererile norodului românesc, revizuite sub impactul noilor împrejurări
politice.
Când, la începutul lunii mai 1821, turcii au intrat în ţară, Tudor a considerat
preferabilă retragerea din Bucureşti (spre a evita distrugerea capitalei) către
mănăstirile din Oltenia, organizate spre a îngădui o rezistenţă îndelungată, în speranţa
provocării unei crize internaţionale. Potrivit unei mărturii de epocă, tot atunci el ar fi
declarat că, împreună cu armata sa, intenţiona a merge “spre a se uni cu ceilalţi fraţi
creştini”, intenţionând, aşadar, să coopereze cu eteriştii. Aceştia din urmă însă,
suspectându-l de neloialitate pe Tudor, ameninţaţi de turci şi voind a încorpora armata
română sub comandament grecesc, au iniţiat un complot (căpitanii D. Macedonski şi
Hagi Prodan) în sânul armatei pandurilor, în urma căruia comandantul lor a fost ucis,
în seara de 27 spre 28 mai 1821, la Târgovişte. Tragedia n-a fost doar a lui, ci şi a
armatei sale, dezmembrată după uciderea comandantului ei şi după lupta de la
Drăgăşani, singurul moment ce i-a atestat capacitatea de rezistenţă. Eteriştii au fost şi
ei spulberaţi, Ipsilanti fugind în Transilvania, iar trupele sale, după sângeroase ciocniri
cu turcii în Moldova, unde se retrăseseră, s-au risipit.
Deşi înfrântă, revoluţia din 1821, a reprezentat preludiul formării statului
naţional român modern. Ea a fost generată de cauze comune ambelor Principate, iar
desfăşurarea ei a cuprins – prin prezenţa şi acţiunile eteriştilor – şi Moldova.
Sentimentul naţional, obiectivele sociale şi naţionale erau, de asemenea, comune. Asta
se va vedea peste un sfert de veac, când revoluţia din 1848 a preluat, a filtrat şi impus
programul schiţat la 1821; 1848 a fost dezvoltarea progresivă a revoluţiei de la 1821.

56