Revoluția de la 1821

 Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat
începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și
sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene
situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
 Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcările generale sociale și naționale care au zdruncinat
continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița
dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri
comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de
Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789.
 În Țările Române, puterea suzerană, Imperiul Otoman, impusese la începutul secolului al XVIII-lea
înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioților. Toate clasele și păturile sociale românești – cu
excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot,
care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și
Moldovei.
La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au
impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

Tudor Vladimirescu
 "Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din
Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu. Originar din zona de ţărani liberi, el dobândise experienţă
militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812. După încheierea războiului,
Tudor Vladimirescu s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă.(...) Capacitatea
de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui
conducerea mişcării de emancipare", arată Florin Constantiniu în cartea sa „O istorie sinceră a poporului
român”.
 Tudor Vladimirescu s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780. A devenit unul dintre reprezentanții
tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, subprefect de Mehedinți și a
practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806–1812 în fruntea unui corp de panduri
olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară
și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni. A dat
dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de
panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.
 Desfășurarea revoluției
 Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu „Proclamația de la Padeș” și
„Scrisoarea către Poartă” și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că
se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și
politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.
 În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută
de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la
început o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot.
Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.
 Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale
permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți. După ce s-a aflat în strânsă
legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu
Văcărescu, pe 15 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice
„norodul la arme [...] pentru obștescul folos”
 Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu ei, el s-a
grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și
cu elementele mișcării Eteria (o organizație secretă care avea ca scop eliberarea creștinilor, cu precădere a
grecilor, de sub stăpânirea otomană condusă de Alexandru Ipsilanti). S-a așteptat momentul potrivit
pentru declanșarea mișcării revoluționare românești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului
1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

Organizarea militară
 Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi,
implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care
reveneau în alte țări grănicerilor. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de
oameni.
 Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv
pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum
aprecia Nicolae Iorga.
 Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu
propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea
armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea armelor
predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.

-monumentul Proclamației de la Padeș

 Declanșarea revoluției
 Duminică 4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de plăieși și a colaboratorilor săi
apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit
cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această declarație, poporul era mobilizat la luptă
împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară.
 Pentru a asigura controlul asupra țării, pandurii au executat marșul spre București. Tudor va rămâne
stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect „Domnul
Tudor”.

-Alexandru Ipsilanti
 La sfârșitul lunii martie Alexandru Ipsilanti și Vladimirescu s-au întâlnit la marginea Bucureștiului.
Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă. Ipsilanti s-a retras la Târgoviște
iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni.
 În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei nu mai
vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat și
ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale, fără ca vreunul dintre panduri să se
împotrivească.Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 2 iunie, iar, o săptămână
mai târziu, în noaptea de 9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese
torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.
 Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar
„Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet.
 Urmări
 În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Porți domni
pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sturza, Grigorie Dimitrie Ghica și
vornicul Iordache Râșcanu. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou
un domn pământean în persoana lui Ioniță Sturza și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica.
 Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să determine sfârșitul
epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor
prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări Române. Totodată, revoluția a
consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Națională”.