Familia de la școală

Mă numesc Pitic Sebastian și sunt în clasa a IX-a la Liceul Tehnologic “Ion

Nistor”. De la sfârșitul clasei a IV-a fac parte din grupul vocal tradițional “Ai lui
Ștefan noi oșteni”. O să încerc să vorbesc pe scurt despre experiența mea printre
ceilalți “oșteni” și procesul meu de “formare”.
Când am început activitatea în acest grup eram un copil mic, iar vioara la care
știam să cânt de doar câțiva ani era cât mine (sau cel puțin asta spuneau restul
despre mine). Am fost tratat într-un mod cu totul special, deoarece eram cel mai
mic dintre toți, iar restul erau elevi de liceu. În aceste rânduri nu aș vrea să
vorbesc despre modul în care mi s-au îmbunătățit abilitățile mele la vioară (pentru
că aș devia de la subiect), însă aș vrea să vorbesc despre efectele morale pe care
le-a avut acest grup de oameni speciali din care fac parte deja de aproape cinci ani
asupra mea ca tânăr creștin român. După cum spuneam, când am intrat în grup
eram extrem de timid și aveam ceva probleme în legarea unor noi prietenii. Însă,
datorită unor colegi de atunci, m-am acomodat foarte ușor și am reușit (din
punctul meu de vedere) să devin un “oștean” destul de repede.
Toate ieșirile la care am luat parte (în Ucraina, Republica Moldova, Austria,
Germania și peste tot prin minunata noastră țară) m-au dezvoltat atât pe plan
social, cât și cultural. Interacțiunile cu români din țările occidentale sau din cele
vecine nouă m-au ajutat să înțeleg cât de greu le este unora să se bucure că sunt
români (precum celor din Basarabia sau Bucovina de Nord- din Ucraina) sau cu
câtă ușurință au plecat unii de pe meleaguri carpato-danubiano-pontice pentru
niște bani în plus (și cât de dor le este acum de țara natală).
Am înțeles din primii ani că în acest grup se promovează și se acceptă doar
anumite valori morale pe care a fost nevoie să le dobândesc și eu cu timpul.
Vorbesc aici despre: credință în Dumnezeu, smerenie, curaj, dragoste de neam și
țară și, nu în ultimul rând, dragoste față de aproapele. Nu pot să spun că eu am
dat vreodată dovadă de toate acestea, însă consider că mi-am dat toată silința să
mă ridic la nivelul așteptat de toți.
Nu putem vorbi despre un grup organizat și apreciat dacă nu vorbim despre un
coordonator capabil precum este domnul profesor Vasile Schipor. Dumnealui a
avut încredere egală în toți și ne-a oferit tuturor această oportunitate unică (în
viață, aș spune eu).
 Un alt coordonator al nostru a fost, este și va fi întotdeauna Mănăstirea Putna,
fără de care nu am fi acum la nivelul la care am ajuns. De fiecare dată când am
avut onoarea să cântăm în incinta mănăstirii, de față cu sute sau mii de oameni,
mă simțeam extraordinar. Lacrimile oamenilor (care nu lipseau din vreun concert
la Putna) îmi dădeau senzația că ne-am atins scopul și că acei oameni au fost
emoționați de către niște copii uniți de o singură personalitate: Ștefan cel Mare,
ocrotitorul grupului nostru, cel care ne-a dat putere și speranță în momentele
grele.
Și uite-mă ajuns la finalul acestui (prea)scurt eseu în care am vorbit despre
“hobby-ul” (cum ar spune unii) meu din ultimii ani. Această familie a cărei mamă
este Speranța (că totul va fi bine) și al cărei tată este Patriotismul (și iubirea de
frumos). Nu pot decât să sper că în ciuda oamenilor tot mai întorși împotriva
valorilor morale normale ale românilor, acest grup va fi ca o gură de oxigen
pentru cei sufocați de noile ideologii ale celor pe care îi venerăm.
Cât despre mine, nu pot decât să încerc să nu uit ce am învățat în acești ani
minunați ai copilăriei mele și să încerc să împărtășesc valorile despre care
vorbeam cu alți tineri cu care mă voi întâlni de-a lungul vieții mele.