Sunteți pe pagina 1din 154

1. 1821-1829.

DE LA TUDOR VLADIMIRESCU LA TRATATUL


DE PACE DE LA ADRIANOPOL. ÎNCEPUTURILE
MODERNIZĂRII ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI MOLDOVEI

1.1. Contextul internaţional al momentului 1821.


După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo (1815), marile
puteri europene au reuşit să găsească soluţii politice, diplomatice şi militare
pentru a restabili echilibrul, statu-quo-ul grav afectat vreme de aproape două
decenii. “Sfânta Alianţă” – blocul politic şi militar compus din Marea
Britanie, Austria, Rusia şi Prusia – a impus condiţiile păcii de la Viena
(1815) şi, la fel, şi-a impus propriile proiecţii asupra întregii Europe.
Nemulţumirea Rusiei faţă de rolul acordat în spaţiul sud-est european,
dorinţa Petersburgului de a interveni direct în spaţiile ortodoxe balcanice
(Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, Ţările Române) şi intenţia de a
reduce până la anihilare influenţa Imperiului otoman în Balcani şi regiunea
Mării Negre au determinat, însă, modificări de substanţă în geopolitica
europeană a începutului de secol XIX. Astfel, Serbia a redevenit autonomă,
după războiul din 1815-1817, sub conducerea lui Milos Obrenovici, iar Ali
Tebelen, paşa din Ianina, cu ajutor extern, a declanşat o amplă mişcare
secesionistă, în Sudul Albaniei şi Nordul Greciei.
În 1814, un grup de negustori greci au organizat, la Odessa, pe
principii masonice, Societatea Eteria Philihe (Frăţia), care avea în vedere
eliberarea Greciei de sub dominaţia otomană. Eteria era susţinută financiar
de către negustorii şi armatorii greci care activau în Marea Neagră, Marea
Egee şi Marea Mediterană. Ea a creat secţii – eforii – în partea europeană a
Imperiului otoman, inclusiv în Ţările Române, la Iaşi, Galaţi, Bucureşti.

1
Din 1820, conducător al Eteriei a devenit Alexandru Ipsilanti, general
al armatei ruse şi aghiotant al ţarului. Ipsilanti a vizat atragerea Rusiei în
sprijinirea Eteriei cunoscând proiectele politice şi militare ţariste în Balcani,
şi anume câştigarea influenţei. Şeful Eteriei miza, în plus, pe sprijinul total
al domnitorului din Moldova, Mihail Şuţu, şi pe acela al consulilor Rusiei la
Iaşi şi Bucureşti.
Ipsilanti gândea că, în compensaţie pentru sprijinul acordat de către
Rusia în câştigarea independenţei Greciei, Principatele să treacă fie în
componenţa statului ţarist, fie în arealul de influenţă nemijlocită a acestuia
din urmă.

1.2. Ţara Românească şi Moldova la începutul secolului XIX.

Sistemul politic şi administrativ fanariot se dovedea, prin structuri şi


practici politice şi sociale, în afara curentelor modernizatoare europene.
Marile modificări politice, sociale şi culturale care au reconstruit Europa la
sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea – revoluţii,
constituţii, iluminismul filosofic şi politic, centralizarea administraţiei,
apariţia monarhiei constituţionale, răspândirea ştiinţei de carte în toate
mediile sociale, revoluţia industrială nu au reuşit să atingă, decât cu totul
întâmplător, Principatele.
În regimul fanariot toate funcţiile, de la cea mai mare (domnia) până
la cea mai mică erau scoase la mezat. Toate acestea au dus la creşterea fără
precedent a fiscalităţii care se transforma în principalul mijloc de transferare
a veniturilor înspre Poartă. În 1820, obligaţiile oficiale în bani faţă de Poartă
se ridicau la 2 milioane galbeni pentru Ţara Românească şi 1 milion
galbeni pentru Moldova. Comerţul Ţării Româneşti şi al Moldovei

2
constituie monopol otoman. Nu existau, totodată, elemente ale
industrializării (fabrici, ateliere), Principatele nu dispuneau de un sistem
modern de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor (drumuri pietruite, staţii de
poştă, porturi), nu existau nici măcar aşezări urbane în adevăratul sens al
cuvântului. Totodată, datorită înapoierii economice, structura socială şi
politică era extrem de lipsită de mobilitate, neexistând elemente moderne
(burghezie, intelectualitate, muncitori, proletari agricoli, funcţionari de
meserie, etc.) şi lipsind, totodată, orice proiect politic modern.

1.3. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească (1821)


Tudor Vladimirescu, născut în 1780 în Vladimiri (Gorj), nu făcea
parte din categoria celor lipsiţi de avere. Dimpotrivă, la 1821 deţinea
importante proprietăţi în Oltenia (moşii, vii, livezi, mori, cârciumi) şi funcţii
civile şi militare. Este aproape sigur că a fost contactat de Eteria pentru a
participa la declanşarea mişcării de eliberare naţională a grecilor, eveniment
ce trebuia să se producă la Nord de Dunăre, cu sprijinul total al domnitorului
Mihail Şuţu. Moartea neaşteptată a domnitorului, la începutul lunii ianuarie
1821, l-a determinat pe Tudor Vladimirescu să accepte conducerea mişcării
mizând, evident, şi pe câştigurile pe care le putea obţine Ţara Românească în
cazul unei victorii.
La 23 ianuarie 1821, la Padeş, a fost citită Proclamaţia, document
programatic al revoluţiei. Textul solicita impunerea unor noi relaţii sociale,
bazate pe dreptate şi egalitate; eliminarea regimului politic fanariot;
exproprierea proprietăţilor obţinute prin corupţie şi jaf.
Strateg militar, Tudor Vladimireacu a întărit mânăstirile oltene
(Tismana, Cerneţi, Strehaia, Horez, Cozia, Bistriţa) şi, în fruntea unor bine

3
organizare unităţi de infanterie şi cavalerie, împreună cu trupe auxiliare, a
demarat marşul spre Bucureşti.
În paralel, la 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul în
Moldova, şi dădea o proclamaţie în care cerea eliberarea Greciei şi făcea
aluzii la o “straşnică putere” ce s-ar fi aflat în spatele mişcării.
La 16 martie 1821, la Bolintin, lângă Bucureşti, Tudor Vladimirescu
îşi preciza programul mişcării prin documentul intitulat Cererile norodului
românesc. Documentul solicita reformarea fundamentală a întregului
sistem politic, introducerea principiului alegerii şi al competenţei în
funcţiile publice, eliminarea grecilor din viaţa civilă şi religioasă,
desfiinţarea vămilor interne. În 21 martie, trupele lui vor intra în Bucureşti,
în condiţiile în care, deja, ţarul Rusiei dezavuase public acţiunea Eteriei şi se
declarase împotriva mişcării naţionale greceşti.
La 27 martie, la Colentina, a avut loc întrevederea dintre Ipsilanti şi
Tudor Vladimirescu, acesta din urmă solicitând, în premieră, libertate de
acţiune şi control efectiv al teritoriului pe care îl deţinea. Nemulţumit de
poziţia lui Vladimirescu, Ipsilanti şi mica lui armată (circa 1000 persoane) s-
au retras la Târgovişte. În plus, la începutul lunii mai, trupe otomane intrau
în Moldova, Ţara Românească. În retragere spre Oltenia, Tudor
Vladimirescu a acceptat să negocieze cu eteriştii, la Goleşti, nebănuind că ar
putea fi atras într-un complot. Luat prizonier la 21 mai, el a fost asasinat la
Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821, din ordinul lui Alexandru
Ipsilanti.
Ocuparea întregii ţări de către trupele otomane, după ultima bătălie,
cea de la Drăgăşani, din 7/19 iunie 1821, dintre Eterie şi turci, l-a silit pe
Ipsilanti să se refugieze în Transilvania.

4
1.4. Evoluţii interne în perioada 1822-1828.
Înfrângerea lui Tudor Vladimirescu şi a Eteriei a modificat, în
Principate, sistemul politic, în sensul eliminării fanarioţilor din structurile de
conducere şi revenirii la domniile pământene: din 1822 deveneau domni
Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (Ţara
Românească).
Ambii domnitori au trecut la promovarea în funcţii publice a boierilor
autohtoni, la întărirea autonomiei şi la eforturi de eliminare a influenţelor
Rusiei şi Imperiului otoman din viaţa publică şi politică.
Noul statut al Principatelor – din punctul de vedere al celor două
puteri vecine reiese limpede din textul Convenţiei de la Akerman, din 1826.
Conform noului document, se stabilea alegerea domnilor, pe 7 ani, de către
Divanurile boiereşti, înlăturarea lor neputându-se face decât cu acordul
ţarului şi al sultanului. Se introducea principiul libertăţii condiţionate a
comerţului – condiţia fiind asigurarea în prealabil a necesităţilor Imperiului
otoman cu cereale – se accepta principiul reformării instituţiilor publice şi
a emiterii unei legi fundamentale (de genul viitorului Regulament Organic).

1.5. Tratatul de la Adrianopol (1829) şi impactul economic, social


şi politic.
Încheierea noului conflict ruso-otoman s-a concretizat, în plan
diplomatic, cu un tratat de pace, semnat la Adrianopol, la 2/14 septembrie
1829. Documentul prezintă o importanţă covârşitoare datorită atât
prevederilor sale cât şi urmărilor în ceea ce priveşte geopolitica spaţiilor
pontic şi sud-est european. Premisele unei dezvoltări naţionale independente
au fost impulsionate de deciziile privind instaurarea domniei pe viaţă
(anulându-se, cel puţin teoretic, disputele acerbe pentru obţinerea tronului,

5
eforturi care au costat anularea întregului fundament politic, economic,
social şi militar al celor două principate), retrocedarea cetăţilor-oraşe
Brăila, Turnu şi Giurgiu, înfiinţarea unei armate – chiar dacă de mici
dimensiuni – construite pe principii moderne. O adevărată revoluţie o
constituie prevederea potrivit căreia era anulat monopolul otoman privind
comerţul pe Dunărea maritimă şi în Marea Neagră, moldovenilor şi
muntenilor recunoscându-li-se dreptul de navigaţie nestingherită precum şi
permisiunea de a face comerţ în orice punct al Imperiului otoman (art. 11).
În plus, o modificare politică şi civică fără precedent în spaţiul românesc
introdusă la presiunile Rusiei – o constituia alcătuirea şi introducerea în
circuitul public al primelor legi constituţionale – Regulamentele Organice.
Regulamentul era pus în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească
şi 1 ianuarie 1832 în Moldova.

6
2. DOMNIILE REGULAMENTARE ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI
MOLDOVA (1831-1848)

2.1. Conţinutul Regulamentelor Organice


Regulamentele Organice, introduse în Principate la presiunile Rusiei,
îşi propuneau reorganizarea fundamentală şi modernizarea structurilor
interne.
Astfel, pentru prima dată în practica politică românească apare
principiul separării puterilor în stat. Domnitorul – puterea executivă – era
ales de o Adunare Obştească Extraordinară, compusă din 150 de deputaţi.
El avea dreptul de a iniţia şi sancţiona legile, de a numi ministru în guvern şi
funcţionarii publici. În cazuri deosebite, domnitorul putea eluda deciziile
Legislativului. Miniştrii erau numiţi direct de către domnitor şi erau
răspunzători doar în faţa acestuia. Adunarea Obştească – puterea legislativă
– era aleasă pe un mandat de cinci ani, cu participarea exclusivă a boierilor.
Instituţia judecătorească a cunoscut, poate, cele mai radicale
transformări. Divanul domnesc era învestit cu dreptul de instanţă supremă.
La Bucureşti, Iaşi, Craiova se deschideau Divanuri de a doua instanţă şi
tribunale comerciale. În fiecare judeţ erau prevăzute tribunale de primă
instanţă. Se constituiau, totodată, corpurile avocaţilor şi procurorilor.
Noi reglementări apăreau şi în domeniul fiscal. S-au unificat sarcinile
fiscale şi s-a constituit un singur impozit – capitaţia – stabilit de 30 de lei pe

7
familie. Au fost desfiinţate vămile interne şi impozitele indirecte şi a fost
introdusă instituţia bugetului. Se păstrau principiile responsabilităţii
colective pentru comunitatea sotească şi repartizarea globală a obligaţiilor
fiscale, în conformitate cu catagrafia efectuată din 7 în 7 ani.
Pentru prima dată apăreau servicii publice indispensabile funcţionării
instituţiilor statului, şcoli publice, arhivele statului, pompieri, serviciu de
salubritate şi urbanism etc.
Proprietatea imobilă era, la rândul ei, reglementată ferm din punct de
vedere juridic, după principiul “ai carte, ai parte” (deţii o moşie sau o casă
doar dacă eşti în măsură să dovedeşti, cu acte şi dovezi juridice necesare,
acest lucru). În agricultură, ţăranul devenea un fel de “chiriaş” pe marea
proprietate, plătind pentru terenul pe care îl avea în folosinţă, suprafaţa
acordată fiind în conformitate cu numărul de vite.
În plan administrativ, Regulamentele Organice instituiau Sfaturile
Orăşeneşti, învestite cu problemele administraţiei locale (sistematizare,
colectarea taxelor locale, servicii publice).
În Ţara Românească, domnitorii regulamentari au fost Alexandru
Ghica (iulie 1834 – octombrie 1842) şi Gheorghe Bibescu (decembrie 1842
– iunie 1848) iar în Moldova – Mihail Sturdza (iulie 1834- mai 1849).

2.2. Impactul Regulamentelor Organice asupra vieţii sociale şi


economice
Aplicarea prevederilor Tratatului de la Adrianopol (libertatea
navigaţiei şi eliminarea monopolului comercial otoman) şi impactul
Regulamentelor Organice au produs, în Principate, în doar câţiva ani, saltul
fundamental de la feudalism la modernitatea de inspiraţie europeană.

8
Exportul de produse agricole a adus însemnate venituri bugetelor
celor două Principate. Totodată, efectele revoluţiei industriale au început să
fie simţite: între 1830 -1850 au luat fiinţă 4025 întreprinderi cu 8432
lucrători. Majoritatea acestora erau mori, poverne, olării, fabrici de pielărie,
de spirt, de textile sau de produse alimentare.
Oraşele Principatelor au cunoscut o evoluţie fără precedent în cei doar
cinsprezece ani de domnie regulamentară. La 1848, Bucureştii aveau deja
peste 100.000 de locuitori, Iaşii ajungeau la 80.000 (48.000, în 1831),
Galaţii, Brăila, Craiova aveau în jur de 30-40.000 de locuitori.
În domeniul infrastructurii, se înregistrează premiere. Galaţii devenea
porto-franco (1837), ceea ce va asigura oraşului o prosperitate fără
precedent vreme de aproape un secol, domnitorul Alexandru Ghica a fondat
oraşul Alexandria; se construiau primele şosele naţionale care asigurau
legătura celor două capitale cu Dunărea şi cu principalele oraşe. În plus, în
1848, între Ţara Românească şi Moldova erau anulate toate taxele vamale.
La Bucureşti şi Iaşi au apărut primele şcoli superioare – Colegiul Sf.
Sava, respectiv Academia Mihăileană (1834). Deja, în 1838, în Ţara
Românească existau peste 2000 de şcoli publice. Presa, în rând cu evoluţia
învăţământului, s-a răspândit tot mai mult în teritoriul elitelor principatelor.
La 1839 apăreau la Bucureşti “Curierul românesc” (până în 1848), condus
de Ion Heliade Rădulescu şi, în acelaşi an, la Iaşi, “Albina românească”
(până în 1850), a lui Gheorghe Asachi. Timp de un an, în 1837-1838, a
apărut, la Bucureşti, şi primul cotidian românesc, cu titlu sugestiv
“România”, condus de Aaron Florian. În ceea ce priveşte presa de
specialitate, în 1840, la Iaşi, Mihail Kogălniceanu a tipărit “Dacia literară”,
care propovăduia daco-românismul şi unitatea. La Bucureşti, N.Bălcescu şi
August Treboniu Laurian editau, în paralel, “Magazin istoric pentru Dacia”.

9
2.3. Premisele ideologice ale Revoluţiei din 1848
Evoluţiile rapide din economie şi societate, legăturile tot mai diverse
dintre Principate şi dintre acestea şi Occident, schimbările din mentalitate,
din practica politică şi civică, răspândirea ştiinţei de carte, toate au dus la
modificări de substanţă a societăţii Principatelor într-un timp istoric foarte
scurt.
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, transilvăneanul George
Bariţiu recomandau, în scrierile şi publicaţiile lor, răspândirea ideologiei
daco-romanităţii, a ideilor revoluţionare franceze, reformarea societăţii.
Kogălniceanu, în cadrul Academiei Mihăilene, lansa în 1843 un curs de
istorie naţională în care vorbea explicit despre “o singură şi aceeaşi naţie”
pentru toţi românii. În 1846, la Bucureşti, N. Bălcescu începea să elaboreze
monumentala sa operă, “Istoria românilor sub Mihai Viteazu”, din care, în
1847, în “Magazin istoric pentru Dacia”, va publica studiul “Campania
românilor în contra turcilor la anul 1595”. Mitul conducătorului ce doreşte
Unirea, liderul naţional charismatic, voinţa pentru unire a întregului popor,
unire împiedicată doar de către factorii externi duşmănoşi, toate acestea au
stat la baza concepţiei fondatoare a lui N.Bălcescu şi au fost preluate,
imediat, de intelectualii din Moldova şi Transilvania.
În 1837-1838, în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti s-a
evidenţiat aşa-numita Partidă Naţională, inspirată de Ioan Câmpineanu, în
strânse legături cu emigraţia revoluţionară polonă, antirusă. Gruparea
politică amintită redacta, în 1838, Actul de unire şi independenţă şi osebitul
act de unire a suveranului precum şi Proiectul de Constituţie. Conform lor,
noua Dacie, de inspiraţie burgheză, trebuie să fie independentă şi să cuprindă
între frontierele ei pe toţi românii. Apoi, statul preconizat urma să fie o

10
monarhie constituţională, sub garanţia colectivă a marilor puteri, unde să fie
introduse şi garantate principii precum: egalitatea în faţa legii, libertatea
personală, a cuvântului şi a presei, votul universal, emanciparea ţăranilor
aserviţi, relaţii strânse cu Occidentul civilizat.
În toamna anului 1843, începea să funcţioneze la Bucureşti, pe
principii secrete, masonice, societatea “Frăţia”, condusă de N.Bălcescu, Ion
Ghica, Christian Tell şi C.A.Rosetti. Societatea activa explicit pentru
unitatea românilor, creând grupuri şi filiale în Moldova şi Transilvania, cu
participarea unor lideri precum George Bariţiu, C.Negri, Eftimie Murgu,
August Treborian Laurian.
O sucursală a “Frăţiei” s-a constituit la Paris, sub conducerea lui Ion
Ghica, fiind în strânsă legătură cu emigraţia revoluţionară polonă şi cu liderii
democraţiei franceze, cei care vor declanşa revoluţia de la 1848.

11
3. TRANSILVANIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XIX.
MAJORITĂŢI POLITICE ŞI ETNICE

3.1. Naţiune, confesiune, societate.


Spiritul iosefinist, simţit deja din ultima parte a domniei Mariei
Tereza (1740-1780) dar afirmat pe deplin în timpul lui Iosif al II-lea (1780-
1790), a militat pentru reformarea şi unificarea structurilor imperiale.
Românii din Transilvania au constituit, îndeosebi, o preocupare constantă a
administraţiei vieneze. Astfel, Iosif al II-lea a insistat şi obţinut promulgarea
Edictului de toleranţă (1781) în Transilvania, stârnind opoziţia naţiunilor
politice şi religiilor recepte. În general, ca practică politică, iosefinismul a
creat un climat favorabil schimbărilor, accelerând procesul de emancipare
naţională a românilor, demarat de elitele intelectuale din jurul Bisericii
greco-catolice.
Viaţa religioasă din Transilvania în a doua parte a secolului XVIII şi
începutul secolului XIX se afla într-o metamorfoză generală datorată Unirii
religioase (din 1701). Programul cultural al Reformei catolice, prin
catehismele publicate în limba română, a provocat răspândirea unor
elemente doctrinare în sprijinul confesiunii. Biserica greco-catolică a
răspândit cunoştinţele teologice în spiritul Reformei catolice, cu evidenta
tendinţă de legitimare a Unirii religioase sub raport dogmatic. Preoţimea
ortodoxă, în schimb, după suprimarea Mitropoliei Ardealului, a fost privată
de o instrucţie sistematică. Ştiinţa de carte nu a lipsit din comunităţile

12
ortodoxe datorită perpetuării vieţii religioase în centrul ortodox de la Scheii
Braşovului şi a legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova unde
hirotoniseau preoţii.
Unul dintre primele efecte ale postiosefinismului lui Leopold al II-lea
(1790-1792) a fost revenirea în Ungaria şi Transilvania a vieţii
constituţionale a regimului de stări. Convocarea Dietei din Ungaria şi apoi a
celei din Transilvania (1790) a oferit naţiunilor privilegiate posibilitatea
formulării dezideratelor lor faţă de Viena, dar a deschis şi românilor un teren
de afirmare.
Supplex Libellus Valachorum, elaborat în 1791 la Oradea, şi
oblăduirea episcopului greco-catolic Ignatie Darabant, de către Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, Iosif Meheşi, Ioan
Budai Deleanu. Supplex-ul sintetiza cererile românilor transilvăneni în cinci
puncte:
1. ştergerea numirilor jignitoare de toleraţi/admişi şi reaşezarea
naţiunii române în deplinătatea tuturor drepturilor civile;
2. redarea naţiunii române a locului pe care l-a avut în Evul Mediu,
înainte de “Unio Trium Nationum”;
3. acceptarea reprezentanţilor clerului, nobilimii şi plebei româneşti
în Stările Dietei;
4. reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţiile publice;
5. unităţile administrative cu majorităţi etnice româneşti să
primească denumiri româneşti
Absolutismul – ca regim politic – instaurat în timpul lui Francisc I
(1792-1835), continuat de către Ferdinand al V-lea (1835-1848), a amânat
rezolvarea complicatelor probleme politice şi etnice transilvănene. În plus,
din primele decenii ale secolului al XIX-lea se poate constata un efort

13
accelerat al elitelor maghiare de a integra provincia în cadrul frontierelor
Ungariei istorice. Astfel, în 1842, Dieta maghiară a decis introducerea limbii
maghiare în toate şcolile de stat, cu excepţia celor săseşti, iar în 1847 a votat
legea privind obligativitatea redactării tuturor hotărârilor legislative în limba
maghiară. O replică la aceste decizii a venit chiar din partea comunităţii
germane transilvănene: Stephan Ludwig Roth, în lucrarea sa Lupta pentru
limbă în Transilvania , a criticat măsura Dietei din 1842, susţinând dreptul
limbii române pe considerentul respectării drepturilor majorităţilor etnice.
Unificarea legislativă şi administrativă impusă de Curtea de la Viena a
avut efecte imediate şi remarcabile asupra economiei. Mai ales după 1830, în
Transilvania au luat amploare ramurile industriale care foloseau forţa
aburului, extracţia cărbunelui, metalurgia.
Reşiţa – încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – reprezenta unul
din principalele centre industriale ale Imperiului, alături de Zlatna, Braşov,
Sibiu, Timişoara. La Cisnădie, din 1847, începea să funcţioneze o fabrică de
textile ce va fi repede cunoscută în întreaga Europă Centrală. Materiale de
construcţie – cărămidă, ţiglă, faianţă – se fabricau în serii mari la Braşov,
Sibiu şi Timişoara şi erau chiar exportate. Comercianţii transilvăneni în
special cei saşi din Sibiu şi Bistriţa, şi-au constituit reprezentanţe în aproape
toate oraşele Principatelor Române, uşurând schimburile. În cel mai
important centru comercial, Braşov, în anii ’40 funcţionau peste 500 de case
comerciale (firme), din care 136 româneşti. Primele bănci şi case de
economii pe teritoriul românesc au apărut tot în Transilvania: Braşov (1836);
Arad (1840); Sibiu (1841); Timişoara (1846); Oradea şi Satu Mare (1847).
Oraşele transilvănene cunoşteau o perioadă de importante schimbări
în ceea ce priveşte sistematizarea, introducerea serviciilor publice moderne
şi în domeniul urbanistic, depăşind standardele centrelor urbane din

14
Principate şi din Sud Estul Europei. La mijlocul secolului al XIX-lea, cele
mai mari oraşe ale provinciei nu depăşeau 30.000 de locuitori – Braşov,
Cluj, Sibiu – fiind, deci de două ori mai mici decât Bucureşti sau Iaşi.
Agricultura – chiar dacă angrenată în practici şi mentalităţi medievale
cunoştea o evoluţie accelerată în sensul transformării ei în sens capitalist, al
schimbului comercial de produse, care capătă un caracter de masă. Cereale,
animale, fructe, vin, produse agricole, bunuri erau trimise spre regiunile
industrializate ale Imperiului şi chiar dincolo de frontiere. În plus,
infrastructura drumurilor devine din ce în ce mai modernă, în special în
Banat.

3.2. Ungaria şi Transilvania în faţa Revoluţiei din 1848


Viaţa politică maghiară, desfăşurată în jurul proiectului politic de
revigorare a statului şi a naţiunii, a cunoscut în anii ‘30-’40 ai secolului al
XIX o efervescenţă deosebită. Diverse curente şi orientări avansau idei şi
soluţii pentru restaurarea Ungariei ca stat european, în sensul modern-
romantic al conceptului, pornind de la mitul statului Coroanei Sf.Ştefan.
Gruparea liberală din jurul contelui Istvan Szechenyi (1791-1860)
propunea modernizarea şi reformarea structurilor politice, păstrarea legăturii
cu Habsburgii şi renunţarea la procesul maghiarizării naţiunilor nemaghiare
(români, croaţi, slovaci, sârbi, ruteni etc.).
Miklos Wesselenyi (1776-1850), deşi liberal în proiecţiile politice, era
adeptul reconstituirii Ungariei istorice, prin recâştigarea tuturor teritoriilor
pierdute şi prin maghiarizarea, chiar forţată, a acelora care nu erau fiseli
statului.
O grupare de sorginte naţională, care milita pentru o Ungarie naţională
şi independentă, în frontierele ei istorice, era condusă de doi dintre liderii

15
politici şi naţionali charismatici: Lajos Kossuth şi Ferenc Deak . Sub
influenţa acestei grupări, în noiembrie 1847, în Dieta de la Poszony
(Bratislava), capitală istorică a Ungariei, s-au discutat şi decis măsurile
pentru revigorarea naţională a ţării:
- crearea Ungariei în graniţele statului Sf.Ştefan, cuprinzând
Ungaria, Transilvania, Croaţia, Slovacia şi Galiţia;
- singura limbă în stat era cea maghiară;
- reformarea sistemului politic: constituirea unei Diete, a unui
guvern responsabil, desfiinţarea avicităţii (legislaţia nu permitea
vânzarea pământului nobiliar unor nenobili decât prin aprobarea
specială a Curţii imperiale), egalitate individuală, desfiinţarea
iobăgiei.
La 15 martie 1848, la Poszony, Dieta maghiară accepta programul
naţional revoluţionar redactat la Buda de Petofi Sandor şi Lajos Kossuth.
Noul guvern constituit la 17 martie şi condus de Kossuth, a obţinut din
partea Legislativului ca programul politic revoluţionar să fie trimis spre
promulgare împăratului, ceea ce s-a şi întâmplat, la 11 aprilie 1848.
Legile constituţionale maghiare susţineau:
- Dieta, compusă din 377 deputaţi din Ungaria şi 69 din
Transilvania, era desemnată prin vot de toţi nobilii, indiferent de
situaţia materială, de orăşenii cu cel puţin o calfă şi de ţăranii cu
cel puţin 1/4 din vesie;
- Unirea Transilvaniei (recunoaşterea votului Dietei din Cluj) şi a
Partiumului cu Ungaria;
- desfiinţarea iobăgiei prin despăgubirea plătită de stat;
- libertatea condiţionată a presei;

16
- constituirea gărzii naţionale, în care intrau bărbaţii între 20-50 de
ani, posesori de avere imobiliară;
- introducerea tricolorului maghiar.
Reacţia provinciilor Ungariei istorice nu s-a lăsat aşteptată. În Croaţia,
Josif Jelacici, partizan al federalismului, a anunţat că nu recunoaşte “legile
din aprilie”, datorită tendinţelor centralizatoare ce le inspirau. La fel, în mai
1848 slovacii respingeau, printr-o Petiţie, deciziile luate de Dieta maghiară.
În Transilvania, chiar începând cu 18 martie s-au organizat adunări ale
elitelor naţionale – la Arad, Timişoara, Oradea, Tg.Mureş, Braşov, Sibiu –
prin care erau exprimate opinii divergente faţă de politica lui Kossuth şi a
miniştrilor săi. Astfel, intelectualii români (între care Al.Papiu Ilarian) au
criticat, în adunarea Tablei regeşti de la Tg.Mureş, cuprinsul programului
Revoluţiei maghiare (inclusiv unirea Transilvaniei). În schimb, la mijlocul
lunii martie, în manifestul intitulat Provocaţiune. Fraţilor români!, Simion
Bărnuţiu proclama dreptul naţiunii române la identitate recunoscută,
egalitate şi participare la activitatea politică. Acelaşi Bărnuţiu a lansat ideea
convocării unei adunări naţionale a românilor din Transilvania.

17
4. REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

4.1. Revoluţie şi programe revoluţionare în Moldova


Revoluţiile europene de la 1848, începute în Sicilia şi Franţa şi care a
cuprins după aceea, întregul spaţiu german, Imperiul austriac, Ungaria,
Principatele române, au avut componente sociale (Franţa, Austria) sau
naţionale (Ungaria, Transilvania, Ţara Românească).
În Moldova, regimul domnitorului Mihail Sturdza şi pericolul
permanent al intervenţiei trupelor ruse din imediata apropiere, au anulat
radicalismul programului politic. În fapt, liderii revoluţionari moldoveni
proveneau din clasa boierească, spre deosebire de cei din Ţara Românească,
burghezi cu precădere.
La 27 martie 1848, la hotelul “Petersburg” din Iaşi, sub preşedinţia lui
Grigore Cuza a avut loc o adunare a grupului de revoluţionari. După discuţii,
a doua zi, la 28 martie, a fost redactată Petiţiunea proclamaţiune a boierilor
şi notabililor moldoveni.
Petiţiunea solicita “sfânta păzire a Regulamentului Organic”
dovedind, în esenţă, caracterul moderat al proiectului revoluţionar. Se
revendicau:
- asigurarea libertăţii persoanei;
- învăţământ naţional;
- responsabilitate ministerială;
- constituirea unei bănci naţionale;
- grabnica îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- desfiinţarea cenzurii;
- constituirea unei gărzi cetăţeneşti;

18
- dizolvarea Adunării Obşteşti aleasă prin fraudă şi alegerea unei noi
adunări.
Domnitorul Mihail Sturdza a respins ultimele trei solicitări şi a trecut
la represalii. Au fost operate arestări iar o parte dintre lideri au părăsit
Moldova, stabilindu-se în Bucovina, Transilvania sau Ţara Românească.
Eşecul programului revoluţionar moldovean ţine, fără îndoială, de
caracterul extrem de restrâns al celor care au acţionat şi au militat pentru
reforme (în fapt un grup de prieteni politici) dar şi de pericolul extern –
Rusia - posibil oricând să intre în acţiune.

4.2. Revoluţie şi ideologie revoluţionară în Ţara Românească


(1848).
Izbucnirea revoluţiilor în diversele capitale europene – şi îndeosebi la
Paris – a marcat accelerarea agitaţiilor politice şi la Bucureşti.
Pregătirea schimbării era în seama organizaţiei “Frăţia”, printre lideri
numărându-se N.Bălcescu, Al.G.Golescu, I.C.Brătianu, Dimitrie Brătianu,
Christian Tell, C.A.Rosetti, Ion Ghica, Cezar Boliac.
La începutul lunii iunie 1848, deja, gruparea din jurul “Frăţiei” –
Comitetul revoluţionar – avea un program elaborat, pe care l-a înmânat
comisarului otoman Talaat-bey şi care conţinea următoarele solicitări:
- înlăturarea protectoratului Rusiei ţariste şi abolirea Regulamentului
Organic (cerinţă ce relevă influenţa eminamente burgheză şi
franceză a ideologiei revoluţiei muntene de la 1848);
- constituirea unei Adunări Naţionale pe baza votului universal;
- libertatea presei;
- emanciparea ţăranilor cu plata despăgubirilor;
- desfiinţarea privilegiilor şi titlurilor boiereşti;

19
- impozit progresiv pe venit.
Dacă reprezentantul otoman nu a dat semne evidente că ar respinge
memoriul Comitetului, în schimb consulul Rusiei a impus domnitorului
Gh.Bibescu să treacă la represalii, prin arestarea liderilor revoluţionari.
La 7 iunie 1848, Gh.Bibescu adresa Proclamaţia către locuitorii ţării
şi a satelor în care îndemna poporul să nu dea ascultare revoluţionarilor şi
să-i prindă pe “oamenii pierduţi” care-l amăgeau. În acelaşi timp, erau
arestaţi C.A.Rosetti şi Ion Voinescu.
La 9 iunie, ca o contrapondere la decizia domnitorului Bibescu, la
Islaz a avut loc o mare adunare populară unde a fost adoptată o Proclamaţie
revoluţionară:
- emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor cu plata despăgubirilor;
- constituirea unei gărzi naţionale;
- organizarea republicană a statului;
- autonomie administrativă şi legislativă;
- convocarea unei Adunări Constituante.
S-a constituit, la Islaz, şi un guvern revoluţionar, compus din
I.H.Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, N.Pleşoianu, Radu Şapcă.
A doua zi, în 10 iunie 1848, la Bucureşti, I.H.Rădulescu i-a trimis lui
Gheorghe Bibescu Proclamaţia de la Islaz şi i-a cerut să preia conducerea
mişcării revoluţionare, naţionale.
La 11 iunie, domnitorul accepta constituirea unui guvern
revoluţionar, cu N.Bălcescu la Externe; N.Golescu la Interne, Gh.Magheru
la Finanţe; I.H.Rădulescu la Învăţământ şi Culte, Şt. Golescu la Justiţie,
I.Odobescu la Armată şi C.A. Rosetti la Prefectura Poliţiei. La 13 iunie
1848 Gheorghe Bibescu a abdicat, iar şeful guvernului a devenit
mitropolitul Neofit.

20
Guvernul revoluţionar de la Bucureşti a trecut la promulgarea
primelor hotărâri:
- constituirea drapelului naţionale: albastru, galben, roşu cu deviza
“Dreptate ,Frăţie”;
- desfiinţarea rangurilor şi titlurilor boiereşti;
- desfiinţarea cenzurii;
- înfiinţarea gărzii naţionale;
- interzicerea pedepsei cu moartea şi a bătăii;
- eliberarea deţinuţilor politici.
Radicalismul guvernului revoluţionar a atras rapid nemulţumirea unor
grupări politice, între care cea condusă de I.H.Rădulescu, Ion Odobescu şi
Ion Solomon.
La 19 iunie, tentativa de a răsturna guvernul a eşuat. La 29 iunie,
revoluţionarii au fost obligaţi să se retragă la Rucăr iar puterea a fost
preluată de către mitropolitul Neofit, care a reintrodus Regulamentul
Organic. Abia la 1 iulie puterea guvernului revoluţionar a fost restabilită.
Între timp, la 28 iunie 1848, Rusia ţaristă a ocupat oraşul Iaşi şi a cerut
oficial intervenţia Imperiului otoman. La 19 iulie, trupele lui Soliman paşa
au trecut Dunărea şi au staţionat la Giurgiu.
Pentru a preveni intervenţia militară ruso-otomană, cu efecte
devastatoare, la Bucureşti s-a decis înlocuirea guvernului revoluţionar cu o
Locotenenţă Domnească (la 28 iulie), din care făceau parte liderii moderaţi
precum Ion Heliade Rădulescu, N.Golescu şi Christian Tell.
Între măsurile vizate de către liderii revoluţionari în iulie-august 1848,
două sunt de o importanţă deosebită: constituirea Comisiei proprietăţii
(condusă de Ion Ionescu de la Brad) şi proiectul de Constituţie al lui Mihail
Kogălniceanu. Totodată, s-a constituit un corp regulat de armată sub

21
conducerea lui Gheorghe Magheru, adunat în tabăra de la Râureni
(aproximativ 30.000 de voluntari).
La începutul lunii septembrie 1848, trupele otomane se aflau la
marginea Bucureştilor şi erau pregătite să intre în oraş. Rusia şi Imperiul
otoman anunţau public trecerea oraşului sub controlul lor şi reintroducerea
prevederilor Regulamentului Organic. De asemenea, cele două puteri cereau
arestarea liderilor revoluţionari.
La 15 septembrie, sub pretextul apărării poporului de excesele
otomane, au intrat în Ţara Românească împreună cu armatele ţariste, care
au ajuns în faţa Bucureştilor la 30 septembrie. Datorită clarei diferenţe de
forţe, trupele generalului Gh.Magheru au fost dizolvate la 28 septembrie.
Liderii revoluţionari plecau în exil, unii dintre ei activând în cadrul
mişcării din Transilvania.

4.3. Revoluţia română din Transilvania


Activizarea mişcării românilor din Transilvania s-a desfăşurat în
paralel cu evoluţiile din Ungaria şi Ţara Românească, ambele influenţând pe
liderii ardeleni.
Astfel, la 26 aprilie 1848, la Sibiu, s-a desfăşurat o reuniune a
grupului de lucru pentru elaborarea unei Proclamaţii şi organizarea unei
Adunări Naţionale, condusă de către Simion Bărnuţiu şi la care a luat parte
şi N.Bălcescu. Au fost aprobate documentele viitoarei Adunări Naţionale,
proclamaţia către naţiunea română şi protestul faţă de actul unirii
Transilvaniei cu Ungaria.
La 3 mai 1848, la Blaj (oraş simbol al greco-catolicismului şi al
mişcării de renaştere naţională a românilor transilvăneni), a avut loc Marea
Adunare a reprezentanţilor românilor.

22
În deschidere, Simion Bărnuţiu saluta schimbările revoluţionare care
se produceau în Ungaria, susţinând însă dreptul la autodeterminare pentru
români. “Libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională. Dacă
libertatea poporului fără de naţionalitate e nimicită, e nimicită totodată şi
cultura şi fericirea lui fiindcă fără libertate nu este cu putinţă cultura”,
arăta Bărnuţiu. El respingea ferm actul unirii Transilvaniei cu Ungaria
deoarece, se spunea în discurs, românii nu avuseseră posibilitatea de a
accepta în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate această decizie. Astfel,
Bărnuţiu considera că: “numai după ce naţiunea română va fi constituită şi
organizată pe temeiul libertăţii egale, atunci numai să facă federaţiune cu
ungurii pentru apărarea comună, cum face o naţiune liberă cu altă
naţiune liberă. Fără condiţia libertăţii egale, românii să nu păşească cu
ungurii la nici un fel de unire, ci să se unească cu naţiunile care recunosc
libertatea naţiunilor şi o respectă în faptă”.
Adunarea de la Blaj, care s-a desfăşurat până la 5 mai 1848, a avut
drept preşedinţi pe cei doi reprezentanţi ai bisericilor naţionale: ortodox,
respectiv greco-catolic, iar vicepreşedinţi pe S.Bărnuţiu şi George Bariţiu.
Dintre deciziile Adunării, pot fi amintite:
- declaraţia de proclamare a naţiunii române drept una de sine
stătătoare
- prestarea jurământului de credinţă faţă de împărat, în calitatea sa
de principe al Transilvaniei
- conlucrarea pentru desfiinţarea iobăgiei.
La 4 mai, August Treboniu Laurian prezenta spre dezbatere o
Petiţiune naţională, în 16 puncte, extrem de redicală în conţinut:
- independenţa naţiunii române, cu drept de reprezentare în Dietă şi
funcţionari publici numiţi în funcţie de raportul etnic;

23
- folosirea limbii române în legislaţie, administraţie şi învăţământ;
- desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire;
- libertatea deplină a industriei şi comerţului;
- libertatea presei;
- constituirea unei gărzi naţionale româneşti, cu ofiţeri români;
- impozit progresiv pe venit;
- Adunare Constituţională aleasă pe baza unui vot egal şi liber;
- neluarea în discuţie a actului unirii Transilvaniei cu Ungaria până
în momentul în care românii “nu vor fi naţiune constituită şi
organizată cu vot deliberativ şi decisiv în Camera legislativă”.
Petiţiunea naţională urma să fie trimisă Dietei transilvănene de la
Cluj şi, direct, împăratului, la Viena.
Era constituit un Comitet Naţional, cu sediul la Sibiu, condus de
mitropolitul Andrei Şaguna.
Eforturile liderilor transilvăneni de a rediscuta programul revoluţionar
naghiar, şi îndeosebi actul unirii Transilvaniei cu Ungaria, au fost sortite
eşecului de vreme ce împăratul sancţionase, deja, la 11 aprilie, cererile
guvernului Kossuth. În plus, la 17 mai 1848, Dieta transilvăneană, la Cluj,
a votat cu majoritate zdrobitoare Unirea. Drept urmare, în “Gazeta de
Transilvania”, tot la 17 mai, George Bariţiu declanşa, practic, ofensiva
revoluţionară românească afirmând răspicat: “Soarta naţiunii române se va
hotărî în Bucureşti şi Iaşi, iar nu în Cluj, nici în Blaj, nici în Buda”
(George Bariţiu, Teritoriul străin în Moldo-România, în “Gazeta de
Transilvania”, an XI, nr. 43, 17 mai 1848, p. 177).
La 29 mai 1848, împăratul Ferdinand al V-lea sancţiona actul de unire
a Transilvaniei cu Ungaria, acceptând şi cererea guvernului ungar de
dizolvare a Comitetului Naţional Român. În consecinţă, gruparea radicală a

24
revoluţionarilor români (Simion Bărnuţiu, Al.Papiu Ilarian, Aron Pumnul) a
considerat că singura soluţie rămânea doar lupta armată, existând
angajamentul lui Avram Iancu de constituire a unei gărzi naţionale în
Apuseni.
Deja din luna iunie 1848, guvernul naţional maghiar condus de
Kossuth a trecut la organizarea unei armate naţionale, cu scopul de a readuce
teritoriile sârbe şi Transilvania în interiorul graniţelor statului. Tot în această
lună, iunie, s-au desfăşurat şi alegerile pentru Adunarea Naţională
(Parlamentul) de la Buda, criteriile eligibilităţii rămânând, practic,
neschimbate.
Guvernul Kossuth a trecut la înrolări forţate din rândul românilor, la
arestarea liderilor revoluţionari români şi la o politică de forţă în relaţiile cu
Viena, cerând explicit independenţa Ungariei. În aceste condiţii, în
septembrie 1848, la Blaj, era convocată o nouă Adunare Naţională a
românilor.
De data aceasta, fruntaşii politici români au trecut, în paralel, la
înarmarea voluntarilor, în special ţărani din Apuseni şi din Mărginimea
Sibiului. Sub conducerea lui Simion Bărnuţiu, August Treboniu Laurian şi
Al. Papiu Ilarian, Adunarea Naţională a decis:
- nerecunoaşterea unirii Transilvaniei cu Ungaria;
- constituirea unei Diete şi a unui guvern care să fie reprezentative
pentru situaţia etnică a principatului;
- recunoaşterea Comitetului Naţional Român de către guvernul
maghiar;
- constituirea unei comisii etnice mixte de anchetare a abuzurilor şi
crimelor săvârşite în Transilvania după luna mai 1848;

25
- declararea stării de război şi începerea acţiunilor militare de către
români, pentru sprijinirea Curţii de la Viena în dauna instituţiilor şi
statului maghiar.
În condiţiile în care, la 3 octombrie 1848, s-au rupt oficial relaţiile
dintre Austria şi Ungaria, mişcarea militară a românilor din Transilvania
căpăta o importanţă deosebită. Astfel, Austria, la 27 septembrie 1848, prin
generalul Puchner, lansa o proclamaţie intitulată Drepturi deopotrivă cu
celelalte naţiuni, în care se promitea recunoaşterea tuturor libertăţilor pentru
românii din Imperiu. În mod contrar, a doua zi, la 28 septembrie 1848, în
numele guvernului maghiar, Lajos Kossuth dădea un ultimatum românilor
transilvăneni cerându-le recunoaşterea necondiţionată a Unirii, depunerea
armelor şi intrarea în legalitate. În caz contrar, continuă textul lui Kossuth,
“atunci ar fi mai bine de cumva nu v-aţi fi născut căci nimănui dintre cei
ce s-au sculat în contra Patriei nu va fi iertat. Se va porunci maghiarilor şi
secuilor ca să se scoale şi să măture pe fiecare nemulţumit care se scoală
asupra libertăţii patriei sale şi nu se înfioară a fi ucigaş de mumă şi fraţi
(…) De înaintea căruia e preţuită viaţa şi averea, acela să asculte cuvântul
acesta, care purcede din inimă. Căci care nici acesta nu voieşte a-l
înţelege, acela groaznic se va pedepsi. Pământul i se va lua şi se va
împărţi între credincioşii fii ai patriei, iară dânsul va pieri de mâna
gealatului şi cu moarte de sabie”.
Urmare a acestei situaţii politice, războiul s-a declanşat curând, la 15
octombrie, în jurul Clujului erau executaţi câţiva lideri români, în frunte au
Al.Bătrâneanu, membru al Comitetului Naţional Român. La 6-19 octombrie,
la Lutiţa, adunarea secuilor a jurat credinţă Ungariei şi au fost organizaţi
militari pentru a se opune românilor şi austriecilor.

26
Între timp, la Viena se produceau schimbări foarte importante. La 20
noiembrie 1848 devenea împărat un tânăr de doar 18 ani, Franz Josef I. La
13 decembrie, trupele imperiale conduse de către gen. Windischgraetz au
intrat în Ungaria iar în ultimele zile ale anului au ocupat Buda. Guvernul
maghiar a decis, atunci, să-şi continue rezistenţa în Transilvania: în acest
sens, Lajos Kossuth a cerut generalului polon Jozef Bem (care viza, în fapt,
eliberarea Poloniei) să organizeze o armată în provincie şi să anihileze
focarele de rezistenţă ale românilor.
Pentru atragerea românilor, a grăbi înfrângerea Ungariei dar şi din
dorinţa de a reforma fundamentele Imperiului său, tânărul împărat Franz
Josef a promulgat, la 20 februarie 1849, o nouă Constituţie. Între altele,
legea fundamentală recunoştea românilor dreptul la existenţă naţională,
reintroducerea autonomiei Transilvaniei şi a districtelor şi scaunelor
principatului. În plan militar însă, trupele imperiale pierdeau controlul
asupra Transilvaniei: la 27 februarie, generalul Bem a ocupat Sibiul şi
interzicea activitatea Comitetului Naţional Român. Până la sfârşitul lunii
martie 1849, întreaga Transilvanie – cu excepţia Apusenilor – trecea sub
controlul autorităţii maghiare şi a generalului Bem. Aceste evenimente au
determinat ca, la 2 aprilie 1849, Ungaria să se proclame independentă, cu
Lajos Kossuth drept guvernator.
În întreaga Transilvanie, îndeosebi după adoptarea actului
independenţei Ungariei, s-a declanşat o represiune nemiloasă şi de neînţeles
- în condiţiile generale- la adresa tuturor acelora care respingeau acţiunile
militare ale lui Bem şi pe cele politice ale lui Kossuth. Îndeosebi în mai-
iunie 1849, prin decizii judecătoreşti sumare, au fost executaţi mii de
oameni: între ei, la Cluj, Stephan Ludwig Roth iar la Tg.Mureş ,C.Roman şi
Ştefan Moldovan. Tribunalele excepţionale – care funcţionau evident la

27
comandă politică – au anulat definitiv orice posibilitate de înţelegere între
români şi maghiari.
O dovedeşte, în Apuseni, şi acţiunea militară condusă de Avram Iancu
(inspirată de revoluţionarii munteni şi de radicalii transilvăneni) împotriva
autorităţilor şi militarilor Ungariei independente.
Foarte târziu, în condiţiile evidentului eşec al revoluţiei maghiare şi a
cruntei represiuni din partea imperialilor, liderii români şi maghiari au
înţeles puterea şi necesitatea colaborării. La 2 iulie 1849, la Szeged
(Seghedin) N.Bălcescu şi L.Kossuth semnau Proiectul de împăciuire
româno-maghiar, text fundamental al relaţiilor dintre două popoare care, în
definitiv, au cunoscut aceeaşi soartă şi au beneficiat de aceleaşi provocări şi
ameninţări externe în perioada constituirii statului şi naţiunii. Proiectul
cuprindea:
- recunoaşterea, de către Ungaria, pentru prima dată, a existenţei
naţiunii române, careia i se garantau toate libertăţile;
- folosirea limbii române în administraţia locală şi în şcoli;
- independenţa bisericilor româneşti (ortodoxă şi greco-catolică);
- organizarea de gărzi naţionale româneşti în localităţile cu populaţie
majoritar românească;
- amnistie pentru toţi arestaţii şi urmăriţii care jurau pentru
respectarea independenţei Ungariei;
- reformarea sistemului proprietăţii agricole.
Concesia extraordinară pe care o făceau românii – dar este vorba, în
cazul Proiectului, de cei din Muntenia (N.Bălcescu şi Cezar Bolliac) – şi
anume recunoaşterea unirii Transilvaniei cu Ungaria şi a independenţei
Ungariei era urmată de recunoaşterea, de către Ungaria, a naţiunii române în
toate drepturile ei fireşti (decizia Dietei maghiare, din 16 iulie 1849).

28
Convinşi de N.Bălcescu, Avram Iancu îi scria lui Kossuth, la 22 iulie 1849,
că românii nutresc “sentimente faţă de naţiunea maghiară” şi că, în
consecinţă conflictul militar se putea fi considerat încheiat.
Era, evident, prea târziu. Trupele imperiale austriece impuneau la 1
august 1849, capitularea armatei maghiare, la Şiria, liderii militari (18
generali) fiind executaţi.

29
5. ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎNTRE PREMISELE
RĂZBOIULUI CRIMEII ŞI DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN
CUZA (1849-1866)

5.1. Urmările Revoluţiei şi impactul războiului Crimeii asupra


Principatelor
După înfrângerea mişcării revoluţionare, din toamna anului 1848, în
Ţara Românească, Rusia l-a instalat caimacam pe Constantin Cantacuzino
(în septembrie) în vreme ce, în Moldova, Mihail Sturdza a rămas pe tron.
Prin Convenţia de la Balta Liman, din 19 aprilie 1849, Rusia stabilea
noi condiţii pentru cele două Principate:
- numirea domnilor pe un mandat de 7 ani. Numirea se făcea de
către sultan (Regulamentul Organic prevedea alegerea
domnitorului şi conducerea pe viaţă);
- Adunarea Obştească era înlocuită de Divanuri ad-hoc, constituite
doar cu boieri;
- menţinerea trupelor de ocupaţie (cca. 60.000 de soldaţi ruşi şi
otomani);
- constituirea unei armate formate şi conduse din/de români.
În iunie 1849, sultanul numea, pe 7 ani, noi domnitori: Barbu Ştirbey
(în Ţara Românească) şi Grigore Alexandru Ghica (în Moldova).
În Moldova, Grigore Alexandru a permis revenirea exilaţilor din
1848, unii dintre ei fiind numiţi chiar miniştri (M.Kogălniceanu, Costache
Negri).

30
În Ţara Românească, Barbu Ştirbey s-a dovedit foarte conservator,
refuzând reîntoarcerea exilaţilor şi menţinând legături foarte strânse cu
Rusia.
Ambele domnii se caracterizează printr-o excelentă administrare a
problemelor interne şi, în acelaşi timp, prin impunerea unor reforme în sens
politic şi naţional.
Una dintre cele mai importante reforme priveşte reglementarea
raporturilor economice şi sociale din agricultură. Legiuirea pentru
reciprocele drepturi şi îndatoriri ale proprietarilor şi ale lucrătorilor
pământului, din Ţara Românească, promova libera învoială. Legea acorda
ţăranilor, în folosinţă, locul de casă, curte, grădină, din care nu se percepea
dijma. Proprietarii primeau dreptul de a converti claca în bani. În Moldova,
aceeaşi lege, avea în linii mari aceleaşi prevederi, cu amendamentul că, aici,
suprafaţa de pământ acordată era mai mare. Ambele legi au fost promulgate
de către cei doi domnitori în 1851.
Erau reorganizate serviciul militar, sanitar, infrastructura urbană,
sistemul de poştă, telegraf şi de transport. La Bucureşti apăreau şcoli noi
precum Şcoala de poduri şi şosele (1850); Şcoala de arte şi meserii de la
Pantelimon (1851-1852), Şcoala de chirurgie de la Colţea (1853). Au fost
construite Teatrul Naţional, Palatul Domnesc şi s-a introdus iluminatul
străzilor cu gaz.
Declanşarea intempestivă a războiului Crimeii a determinat trupele
ţării să treacă Prutul, la 21 iunie 1853. Cei doi domnitori se retrăgeau la
Viena unde au rămas până în septembrie 1854, când principatele au trecut
sub ocupaţie austriacă (a durat până în 1857).
Războiul din Crimeea dar, mai ales, încheierea lui şi tratativele păcii
au pus Principatele pe principala agendă de discuţii ale Puterilor europene,

31
în special datorită insistenţelor Franţei lui Napoleon al III-lea, interesată
acum de gurile Dunării şi de Marea Neagră.
Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856), desfăşurat sub
preşedinţia contelui Walewski, ministrul de Externe al Franţei, a reunit
reprezentanţii Marii Britanii, Sardiniei, Imperiului otoman, Austriei şi
Rusiei. Congresul avea drept menire esenţială stabilirea condiţiilor de pace
cu Rusia, stat înfrânt în război. În ceea ce priveşte Principatele, Congresul de
pace stabilea:
- Rusia ceda Moldovei cele trei judeţe din Sudul Basarabiei (Chilia,
Ismail şi Bolgrad), principatul obţinând ieşire la Marea Neagră.
Judeţele vor rămâne în ocupaţia Moldovei/României până la 1878;
- desfiinţarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor. Acesta era
înlocuit de graniţa tuturor Puterilor europene;
- se menţinea suzeranitatea otomană dar se garanta administraţia
independentă şi naţională;
- se garanta libertatea comerţului, navigaţiei, cultelor, legislaţiei;
- zona Dunării cuprinsă între Isaccea şi Marea Neagră trecea sub
controlul Comisiei Europene a Dunării, învestită cu rolul tehnic
de a asigura buna desfăşurare a navigaţiei;
- convocarea unor Adunări ad-hoc investite cu dreptul de a se
pronunţa în problema Unirii Principatelor;
- evacuarea trupelor austriece din Principate.
Condiţiile externe favorabile şi prevederile generoase ale tratatului de
pace de la Paris au dat o amploare deosebită acţiunilor unioniste din
Principate.

32
La finalul mandatului de 7 ani al celor doi domnitori, sultanul a numit
în iulie 1856, caimacani pe Teodor Balş, antiunionist, în Moldova, şi pe
fostul domnitor Alexandru Ghica în Ţara Românească.
Abia retragerea trupelor austriece din Principate, în martie 1857, a
putut limpezi şi mai mult situaţia internă, în condiţiile în care partidele
naţionale unioniste din cele două principate activau tot mai viguros, inclusiv
în străinătate. Tot în martie 1857, în Moldova era instalat un nou caimacan,
tot antiunionist, N.Vogoride. Firmanul electoral otoman – elaborat imediat
după aceste schimbări – asigura desfăşurarea primelor alegeri generale în
cele două Principate, pentru Adunările ad-hoc. La alegeri participau
proprietarii de pământ, orăşenii cu proprietăţi imobiliare, ţărănimea clăcaşă
(trimitea câte un deputat pentru fiecare judeţ).
Falsificarea alegerilor de către caimacanul N.Vogoride a declanşat un
scandal intern şi internaţional fără precedent. Franţa şi Rusia au cerut
anularea alegerilor. Imperiul otoman – susţinut de Austria şi Marea Britanie
– a refuzat. În consecinţă, Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia au rupt relaţiile
diplomatice cu Poarta şi a ameninţat cu reizbucnirea confluctului militar. În
urma înţelegerii nescrise de la Osborne, din 25 iulie 1857, dintre Franţa şi
Marea Britanie, starea de tensiune a fost dezamorsată prin acceptarea
anulării alegerilor în schimbul renunţării, de către Franţa, la ideea unirii
Principatelor.
În alegerile din septembrie 1857, atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova au câştigat partizanii Unirii, din cadrul Partidei Naţionale. La
sfârşitul aceleiaşi luni, la Bucureşti şi Iaşi erau convocate cele două Adunări
ad-hoc recent alese.
Adunările ad-hoc votau câte o rezoluţie cu un conţinut aproape
identic :

33
- autonomia cu garantarea materialităţii şi a vechilor drepturi ale
Principatelor;
- unirea Principatelor într-un singur stat;
- constituirea unei Adunari legiuitoare reprezentative;
- guvern constituţional reprezentativ.
Rezoluţia a fost votată în unanimitate la Bucureşti şi cu 81 voturi (2
contra) la Iaşi. Această rezoluţie – practic, este vorba despre un singur text –
a făcut obiectul unui raport ce a fost înaintat Conferinţei de la Paris a
Puterilor europene garante, reuniune ce s-a desfăşurat în perioada mai-
august 1858. Hotărârile Conferinţei de la Paris, ţinând seama de
documentele adunărilor de la Bucureşti şi Iaşi erau:
- se acceptă constituirea statului Principatele Unite ale Moldovei şi
Ţării Române;
- viitorul stat se afla sub suzeranitatea sultanului şi garanţia colectivă
a Puterilor europene;
- puterea executivă era încredinţată celor doi domnitori iar puterea
legislativă urma să fie împărţită între domnitor, Adunare şi
Comisia Centrală de la Focşani;
- în justiţie se organiza Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi se
accepta introducerea progresivă a principiului inamovibilităţii;
- domnitorul era ales pe viaţă de o Adunare Electivă, dintre românii
cu un venit de cel puţin 3000 de galbeni şi cu cel puţin 10 ani în
funcţii publice;
- Domnitorul avea dreptul de a numi miniştrii, de a sancţiona legile,
de a dizolva Adunarea;

34
- Comisia Centrală de la Focşani, însărcinată cu alcătuirea legilor
de interes comun, era compusă din 8 moldoveni şi 8 munteni, câte
4 aleşi de domni iar alta câte 4 aleşi de fiecare Adunare;
- fixarea cifrei tributului către sultan;
- egalitatea tuturor în faţa legilor;
- Principatele căpătau dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici la
Poartă;
- Tratatele Porţii cu Puterile europene se aplicau în Principate, în
măsura în care nu atingeau imunităţile acestora;
- Principatele urmau să fie conduse, până la alegerea noilor domni,
de căimăcănii din trei persoane, învestite şi cu pregătirea alegerilor
pentru Adunarea Electivă (în a doua jumătate a lunii octombrie
1858).
În Ţara Românească, cei trei caimacani erau I.A.Filipescu (unionist),
Emanoil Băleanu (antiunionist) şi Ion Manu (neutru). În Moldova, raportul
era sensibil schimbat: A. Panu şi V.Sturdza erau unionişti, în vreme ce doar
Ştefan Catargiu se declarase deschis împotriva Unirii.

5.2. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza


În Moldova, căimăcămia a introdus libertăţile politice şi civice cerute
de Convenţia de la Paris din 1858 şi a respins deschis ingerinţele lui Afif-
bey, reprezentantul Imperiului otoman la Iaşi, în problemele administraţiei
interne. Ştefan Catargiu a trecut la boicotarea votului, ceea ce a provocat o
gravă criză politică.
Adunarea Electivă de la Iaşi, deschisă la 28 decembrie 1858, reafirma
principiile unirii, sub conducerea unui prinţ străin; aici, Partida Naţională
dispunea de o confortabilă majoritate.

35
La 5 ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi (inclusiv din partea
contracandidaţilor, Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore Sturdza) a fost
ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.
Adunarea Electivă de la Bucureşti avea înscrişi nu mai puţin de 11
candidaţi la domnie. La presiunile mulţimii – cca. 10.000 de oameni care au
înconjurat permanent dealul Mitropoliei – şi ale Partidei Naţionale, la 24
ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi, Alexandru Ioan Cuza era ales domn
al Ţării Româneşti.

5.3. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).


Debutul domniei – ca, de altfel, întregul ei proces – s-a desfăşurat pe
fondul unor complicate probleme externe (Marile Puteri şi ,îndeosebi,
Imperiul otoman trebuia să recunoască dubla alegere) şi interne (în primii
trei ani după 1859 s-au succedat nu mai puţin de 20 de guverne, în vreme ce
Al.Ioan Cuza era lipsit de o grupare politică pe care să se bazeze sau care să-
l reprezinte).
Reforma – a fost conceptul fundamental al politicii primilor ani de
domnie. În domeniul administrativ, chiar din primele luni ale anului 1859,
au fost unificate serviciile vamale, de telegraf, s-a reorganizat aparatul
funcţionarilor publici. Armata a fost reorganizată şi unificată. La Focşani, în
vara anului 1859, s-a organizat tabăra militară unită, constituindu-se, în
1860, un Minister unic de Război, sub conducerea generalului Ioan
Emanuel Florescu.
Au fost reorganizate şi uniformizate legislaţia şi instituţiile
judecătoreşti.
Totodată, în 1860 (Iaşi) şi 1864 (Bucureşti) s-au deschis primele
universităţi moderne româneşti.

36
În acelaşi timp, o preocupare constantă şi importantă a fost aceea a
recunoaşterii dublei alegeri. Al.I.Cuza a trimis în capitale europene pe câţiva
dintre cei mai capabili lideri politici, pentru a convinge de justeţea cauzei
româneşti: Costache Negri la Constantinopol; Vasile Alecsandri la Paris,
Londra şi Torino; Ludovic Stege la Viena şi Berlin; Ştefan Golescu şi
Dumitru Brătianu la Paris.
La 1 aprilie 1859, Puterile europene (mai puţin Austria şi Imperiul
otoman) recunoşteau dubla alegere. În august 1859 şi cele din urmă două
Puteri recunoşteau pe Al.I.Cuza drept domnitor al Principatelor Unite.
La 28 ianuarie 1862 îşi începea activitatea primul guvern unic al
României condus de către Barbu Catargiu iar la 30 ianuarie 1862, la
Bucureşti, se întrunea prima Adunare a Deputaţilor unică.
În 1863, în plină criză politică deja, determinată de accesele tot mai
frecvente de autoritarism ale domnitorului, a fost adoptată Legea privind
secularizarea averilor mănăstireşti, prin care pământuri întinse (25% din
teritoriul statului) erau expropriate de la Biserica greacă sau de la
Patriarhia constantinopolitană (întinse terenuri deţineau, de asemenea, şi
mănăstirile închinate de la Athos).
În 1864 s-au votat, în Adunarea Deputaţilor, legi definitorii pentru
evoluţia modernă a statului:
- legea contabilităţii;
- legea organizării comunale şi a consiliilor judeţene;
- Codul Penal;
- Legea instrucţiunii de stat.
În aprilie 1864 s-au deschis, în Adunare, dezbaterile cu privire la
problema agrară. Guvernul şi Al.I.Cuza propuneau desfiinţarea clăcii prin
despăgubire şi împroprietărirea foştilor clăcaşi cu pământul legiuit, în

37
conformitate cu numărul de vite (7 vite la 15 pogoane). Despăgubirea
trebuia să fie achitată în 20 de ani cu o dobândă de 5%. Liberalii radicali
conduşi de I.C.Brătianu, nemulţumiţi de practica politică discreţionară,
autoritară a domnitorului şi a guvernului M.Kogălniceanu, au înaintat un alt
proiect, foarte puţin diferit de cel guvernamental. Cu toate acestea, liberalii
şi conservatorii au depus o moţiune de cenzură împotriva guvernului: cu 63
voturi contra 38, guvernul Kogălniceanu a pierdut încrederea Adunării şi ar
fi trebuit să demisioneze.
La 2 mai 1864, în condiţiile în care Adunarea a cerut din nou demisia
guvernului, Al.I.Cuza a dizolvat instituţia legislativă cu ajutorul armatei.
Prin lovitura de stat, Cuza a grăbit sfârşitul domniei sale.
În mai 1864 a fost promulgată şi aprobată prin plebiscit noua lege
fundamentală a statului – Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
Astfel:
- se instaura principiul politic al domniei autoritare;
- domnitorul iniţia legile, cu ajutorul unui Consiliu de Stat;
- adunarea devenea bicamerală, apărând Corpul ponderator
(Senatul), compus din senatori de drept (mitropolitul,episcopii,
preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, cel mai vechi
general în grad, rectorii celor două universităţi şi din alţi 64, din
care 32 trimişi direct de domn şi alţi 32 aleşi de domn prin listele
prezentate de consiliile judeţene);
- preşedintele Camerei Deputaţilor era ales de domnitor;
- se majora substanţial numărul alegătorilor, în condiţiile menţinerii
votului cenzitar (de la cca. 5000 la 754.000 votanţi);
- erau restrânse grav libertăţile presei, de asociere, de gândire.

38
În urma loviturii de stat, la 15 august 1864 era promulgată Legea
agrară care prevedea:
- desfiinţarea clăcii;
- erau expropriate 2/3 din moşie, fără păduri, şi erau împărţite aceste
pământuri ţaranilor, funcţie de numărul de vite deţinut;
- proprietatea ţărănească era asigurată pe 30 de ani, legea interzicând
vânzarea şi ipotecarea;
- obligaţiile ţăranilor către proprietari (claca, dijmele etc) erau
desfiinţate prin răscumpărare, plătită timp de 15 ani de zile.
Prin lege erau împroprietărite 463.554 familii cu 1,8 milioane hectare.

5.4. Principii şi acţiuni de politică externă ale lui Alexandru Ioan


Cuza
Activitatea lui Al.I.Cuza în plan extern a urmărit, cu prioritate,
recunoaşterea de către toate Puterile europene a dublei alegeri, promovarea
titlului şi însemnelor naţionale (inclusiv prin secularizare şi obţinerea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe româneşti, le fel, creşterea autonomiei
interne.
Deşi nu era independent, noul stat a deschis – la insistenţele
domnitorului reprezentanţe diplomatice, în afara celei de la Constantinopol
(care a fost unificată), la Paris (1860) şi la Belgrad (1863) – (Serbia îşi
deschisese o agenţie diplomatică la Bucureşti încă din 1859). La
Constantinopol şi Paris activau doi dintre cei mai capabili oameni politici şi
diplomaţi ai vremii, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, care susţineau
necondiţionat principiile de politică externă ale domnitorului.
În politica balcanică, Principatele Unite au dus o evidentă strategie de
întărire şi aprofundare a relaţiilor cu Serbia prinţului Milos Obrenovici,

39
permiţând chiar ca un convoi de arme şi muniţie, venind din Rusia, să
tranziteze teritoriul românesc în drumul lui spre Belgrad. Până la un punct,
acolo unde a fost periclitate interesele naţionale, Cuza a sprijinit revoluţia
polonă din 1863, numeroşi militari şi civili refugiindu-se în Principate.
Posibilitatea unei riposte dure din partea Rusiei l-a silit pe domnitor să ceară
trupelor refugiate în Moldova să treacă Dunărea, în Dobrogea.
Relaţiile cu Franţa au devenit o dogmă a diplomaţiei lui Cuza, mai
ales după lovitura de stat din 1864 când Napoleon al III-lea a devenit,
practic, modelul politic incontestabil al domnitorului. Franţa a sprijinit
politic Principatele şi, de asemenea, a negociat contracte privind vânzarea de
armament şi muniţie pentru utilizarea noii armate române.
Principatele Unite au deschis, totodată, negocieri bilaterale cu Austria
pentru definitivarea şi trasarea pe teren a frontierei, în Carpaţi. La fel, cu
Rusia au fost purtate discuţii pentru uşurarea legăturilor de frontieră, în
Basarabia de Sud şi peste Prut.
Al.I.Cuza şi guvernele sale au impus recunoaşterea paşapoartelor
româneşti, care consemnau existenţa noului stat. Codul penal (1865) şi
Codul Civil (1864) întăreau autoritatea statului român în dauna suzeranităţii
Imperiului otoman.
După lovitura de stat din 1864, alături de izolarea internă, domnitorul
a fost înconjurat şi de izolarea pe plan extern, Puterile europene fiind
profund nemulţumite de creşterea autorităţii puterii executive şi de anularea
Convenţiei de la Paris din 1858 în dauna noii legi constituţionale (din
1864).

40
5.5. Sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Încă din ianuarie 1863 s-a închegat o majoritate politică ostilă
domnitorului şi practicilor impuse de către acesta; Cezar Bolliac a denumit
această grupare drept monstruoasa coaliţie. Liderii liberali şi conservatori,
reuniţi, doreau aducerea pe tron a unui principe străin, introducerea
principiului monarhiei ereditare şi constituţionale, separarea puterilor în stat
şi limitarea prerogativelor domnitorului. La această atitudine politică a
contribuit, nemijlocit, şi scandaloasa viaţă personală a lui Cuza, nesocotirea
flagrantă a principiilor morale ale familiei şi căsătoriei şi a regulilor impuse
de către societate. Într-un moment în care Puterile europene aşteptau
prilejuri pentru a desface Unirea, la Bucureşti devenise de notorietate
legătura amoroasă a domnitorului cu Maria Obrenovici, a Serbiei; lucrurile
au fost avansate până într-acolo încât principesa sârbă s-a mutat în Palatul
Domnesc, acolo unde locuia şi Elena Cuza, soţia lui Al.I.Cuza.
Lovitura de stat din 1864 a anulat toate speranţele privind
democratizarea şi modernizarea politică a Principatelor. La criticile violente
ale liderilor liberali şi conservatori, Al.I.Cuza a răspuns, în august 1865, cu
arestarea lui C.A.Rosetti, I.C.Brătoanu, Eugeniu Carada.
Enormul deficit financiar şi proasta gestiune a bugetului, comenzile
oneroase făcute pentru armată sau pentru infrastructura civilă, venalitatea
camarilei din jurul domnitorului au dus la un blocaj financiar fără ieşire şi, la
fel, la o izolare aproape totală a Palatului faţă de viaţa politică responsabilă.
Deja în mesajul de deschidere a Parlamentului, din decembrie 1865,
domnitorul amintea de soluţia abdicării pentru a rezolva criza internă fără
precedent “Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi
nici o împiedicare, la orice eveniment care ar permite de a consolida
edificiul politic, la a cărui aşezare am fost fericit a contribui”.

41
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, la îndemnul liderilor politici
liberali şi conservatori (aşa-numita “monstruoasă coaliţie”), domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a fost detronat, cu concursul armatei şi chiar a gărzii
personale. În ziua de 11 februarie 1866, Cuza a semnat actul de abdicare
după care, la 13 februarie, a fost obligat să părăsească ţara pentru totdeauna.
În ziua abdicării, 11 februarie 1866, conducerea ţării a fost preluată de către
o Locotenenţă Domnească, compusă din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu
şi Nicolae Haralambie.
În aceeaşi zi, 11 februarie 1866, Adunarea şi Senatul, convocate în
sesiune extraordinară, au aclamat ca principe al României pe Philippe I,
conte de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea.
Alexandru Ioan Cuza, în exil, a locuit alături de soţia sa, Elena şi de
cei doi copii naturali, la Milano, Paris, Viena, Varşovia şi Heidelberg. Aici în
cea din urmă localitate, a şi încetat din viaţă, la 2 mai 1873.
În mai multe momente, Al.I.Cuza a refuzat orice oferte de a se
reîntoarce pe tron sau în viaţa politică: în 1868, răspundea unui trimis discret
al lui Napoleon al III-lea că nu doreşte să redevină conducător iar în
alegerile parlamentare din 1867 şi 1870 a fost ales deputat de Mehedinţi,
fără să dorească acest lucru şi să facă eforturi pentru a reveni în ţară.

42
6. TERITORIILE AFLATE SUB DOMINAŢIE STRĂINĂ ÎN
SECOLUL AL XIX-LEA

6.1. Transilvania după revoluţia de la 1848: reacţii politice şi


naţionale
După înfrângerea revoluţiei maghiare (august 1849), administraţia
centrală de la Viena a elaborat strategii politice extrem de bine definite
pentru remontarea structurii Imperiului. În acest sens, la Viena a impus
neoabsolutismul, bazat, pe:
- centralizarea excesivă a sistemului de decizie şi anularea tuturor
elementelor autonome;
- sporirea rolului armatei, al organelor de represiune (poliţie,
cenzură, siguranţă) în detrimentul libertăţilor constituţionale şi
vieţii democratice;
- eliminarea libertăţilor civice (presă, asociere, grupări/partide
politice;
- sporirea rolului Bisericii Catolice în contextul mai amplu, dar clar
definit, de germanizare;
- germanizarea, ca reacţie la mişcările naţionale de la 1848-1849.
Toate structurile Imperiului-administraţie,cultură,educaţie, politică,
armată,poliţie- impuneau şi condiţionau cunoaşterea limbii
germane şi afilierea la un set de norme impuse direct de la Viena.
După 1848, Transilvania a fost transformată într-o simplă provincie
militară a Imperiului, anulându-i-se toate libertăţile de dinainte de 1848.
Până în 1860 a fost condusă de guvernatori militari, ajutaţi de comisari
civili. Noul centru de decizie al provinciei a fost mutat la Sibiu, oraş locuit
în majoritate de saşi (spre deosebire de Cluj, locuit în majoritate de către

43
maghiari). Noua structură administrativă se materializa în 6 districte
militare, conduse de ofiţeri, secondaţi de câte un comisar civil (Sibiu, Alba-
Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag, Făgăraş).
Constituţia aprobată în 1849 a fost abrogată în decembrie 1851,
locuitorii Imperiului pierzându-şi mare parte a libertăţilor naţionale, politice
şi civice obţinute în urma revoluţiei din 1848. Toate Comitetele Naţionale –
inclusiv cel românesc – au fost dizolvate iar funcţionarilor li s-a impus
renunţarea la politică sau au fost arestaţi.
Centralizarea excesivă de după 1849 – ca şi, în cele din urmă,
procesul de germanizare – au avut şi efecte benefice. Astfel, economic s-a
cunoscut o evoluţie accelerată, mai ales după introducerea unor reforme
precum:
- instituirea sistemului vamal unic şi renunţarea la facilităţi sau
sisteme de taxare provinciale;
- introducerea impozitului funciar, aplicabil tuturor proprietarilor;
- desfiinţarea breslelor;
- reorganizarea sistemului poştal prin taxarea cu timbre poştale;
- anularea tuturor atribuţiilor administrative ale Dietelor provinciale
(inclusiv a Ungariei, pentru Transilvania).
Odată cu revenirea la sistemul civil de guvernare în Transilvania –
după 1854 – apar şi primele concesii făcute de Viena pentru comunitatea
românească. Astfel, după 1854 este mult atenuată cenzura şi există din nou
posibilitatea de a tipări presă în limba română. Apoi, episcopia greco-
catolică de la Blaj a fost ridicată la rangul de mitropolie, în frunte cu
Alexandru Sterea Şuluţiu. În acelaşi timp pentru prima dată, Viena a acceptat
principiul accederii românilor în rândul funcţionarilor imperiali, chiar cu
rang înalt în administraţie.

44
Nu au fost acceptate, însă – în contextul procesului de germanizare şi
centralizare – solicitările românilor privind predarea limbii române în
învăţământul de stat, cum nu a fost acceptată nici cererea privind înfiinţarea,
la Cluj, a unei facultăţi de drept şi filosofie, în limba română (1850).

6.2. Evoluţia Imperiului austriac şi a Transilvaniei spre dualismul


austro-ungar (1859-1867)
Declinul Austriei ca Putere europeană, început prin victoria revoluţiei
naţionale maghiare în 1848, nu a putut fi stopat prin noul regim politic, al
centralizării excesive în spirit german. Dimpotrivă, tensiunile naţionale,
dezechilibrele economice între regiunile dezvoltate (Austria, Boemia) şi cele
înapoiate (Galiţia), lipsa unei vieţi politice şi civice moderne au provocat o
criză de proporţii şi au antrenat o degradare rapidă, succesivă şi fără
precedent a statutului internaţional al Imperiului Habsburgilor.
În aprilie 1859, între Austria, pe de o parte, şi Franţa şi Piemont, pe de
altă parte, izbucnea un război care a lovit în mod catastrofal Imperiul: prin
pacea de la Zurich, din noiembrie 1859, Austria pierdea Lombardia păstrând,
din toate teritoriile italiene deţinute înainte, doar Veneţia cu împrejurimile.
Înfrângerea militară l-a silit pe împăratul Franz Iosef să accepte şi o
reformare la nivel politic. Astfel, în toamna anului 1859, noul ministru de
Interne, contele Goluchowski, a anunţat desfiinţarea totală a cenzurii,
introducerea libertăţilor politice şi civile democrat–constituţionale,
autonomia bisericească, reintroducerea autonomiei la nivel provincial şi
districtual.
În martie 1860, la Viena a fost convocat Senatul imperial, având în
componenţa sa pe reprezentanţi ai tuturor etniilor şi provinciilor, inclusiv din
partea românilor: mitropolitul Andrei Şaguna (Transilvania), Andrei Mocioni

45
(Banat), A. Petrino (Bucovina). Dezbaterile privind viitoarea organizare a
statului a dat câştig de cauză curentului care susţinea federalismul istoric.
Conceptul defineşte structura Imperiului pe baza federalismului , mai precis
a statelor istorice, cu recunoaşterea drepturilor naturale pentru popoarele
care beneficiază de aceste drepturi înainte de revoluţie (guvernări locale
constituţionale). Senatul decidea, iar împăratul Franz Iosef promulga
Diploma din 20 octombrie 1860, organizarea Austriei pe principiul
autonomiei componentelor sale istorice: principatul Transilvania (cu Banat
şi Voivodina), condus de un comisar imperial; Boemia; ducatul Veneţiei;
arhiducatul Galiţiei; arhiducatul Bucovinei, Dalmaţia.
Conform Diplomei, fiecare stat istoric revenea la o administraţie
autonomă, cu propriul guvern şi propria Dietă. Parlamentul central era
constituit din Adunarea Deputaţilor (în care erau 343 de deputaţi, Ungaria
având 85 de reprezentanţi iar Transilvania 26) şi din Senat (compus din
membrii familiei de Habsburg, reprezentanţii bisericilor, funcţionari şi nobili
numiţi de împărat).
La 27 decembrie 1860, conform noii organizări imperiale,
Parlamentul a decis încorporarea Banatului la Ungaria, alături de Crasna,
Solnoc, Chioar şi Zarand. Evident, decizia desconsidera flagrant voinţa
românilor: la 18-19 noiembrie 1860, la Timişoara, Conferinţa Naţională
românească respingea acest proiect (protestul a adunat peste 12.000 de
semnături).
Ungaria dorea, prin noua reorganizare – pe criterii liberale -, unirea
Transilvaniei pentru împlinirea programului naţional de la 1848. Deputaţii
maghiari au boicotat, din aceste motive, Dieta Transilvaniei, sperând să
obţină o aprobare din partea Vienei. La rândul lor, românii – în frunte cu
mitropolitul greco-catolic Sterea Şuluţiu – au cerut împăratului să garanteze

46
deplina egalitate politică a naţiunii române, rezervarea pentru români a
postului de cancelar al Transilvaniei, şi recunoaşterea limbii române drept
limbă oficială a Transilvaniei. Pentru rezolvarea conflictului, Viena a
acceptat desfăşurarea, în ianuarie 1861, a unei conferinţe naţionale
româneşti, condusă de cei doi conducători ai Bisericilor româneşti (ortodoxă
şi greco-catolică). Conferinţa naţională a avut pe agenda sa de lucru
următoarele probleme:
- problema electorală, inclusiv proiectul unei legi electorale;
- problema unui fond pentru un program cultural destinat promovării
limbii şi literaturii române;
- constituirea unei societăţi culturale româneşti.
Imediat după Conferinţă îşi începea activitatea cea mai importantă
dintre asociaţiile culturale româneşti din Transilvania, cu caracter daco-
românist, Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura
Poporului Român – ASTRA în frunte cu mitropolitul ortodox Andrei
Şaguna, alături de George Bariţiu şi Timotei Cipariu. ASTRA şi-a constituit
filiale în întreaga Transilvanie, a finanţat ziare şi reviste, a înfiinţat
biblioteci, muzee, a organizat manifestări culturale care vizau exclusiv
păstrarea caracterului românesc şi evidenţierea unităţii naţionale.
După Conferinţa naţională românească s-a organizat, la Alba Iulia, în
februarie 1861, o Adunare electorală a Transilvaniei. Manifestarea politică,
prezidată de episcopul Lajos Haynald, a reunit 24 de reprezentanţi ai
maghiarilor, 8 ai saşilor şi 8 ai românilor. Maghiarii au susţinut şi votat
unirea Transilvaniei la Ungaria în vreme ce românii şi saşii au susţinut
autonomia. În Ungaria, radicalismul lui Kossuth şi a grupării politice din
jurul lui fusese abandonat în favoarea pragmatismului lui Ferenc Deak, care
viza o înţelegere istorică cu Austria şi reconstituirea Ungariei în frontierele

47
ei medievale. Presiunile maghiare au reuşit amânarea alegerilor şi convocării
Dietei Transilvaniei-unde nu se putea obţine o majoritate-paralel cu
renaşterea crizei de sistem a Imperiului şi a consolidării statului român sub
conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.
În urma alegerilor din 1863 s-a constituit Dieta transilvăneană,
compusă din 59 români , 56 maghiari şi 44 saşi. Pentru prima dată în
istorie, românii erau reprezentaţi la acest nivel şi, la fel, deţineau majoritatea
relativă, respectându-se primordialitatea etnică.
Dieta de la Sibiu a activat în perioada iulie 1863 – octombrie 1864.
Printre iniţiativele ei legislative se pot remarca legile privind egala
îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor ei cu celelalte din
Transilvania şi respectiv, întrebuinţarea celor trei limbi ale ţării în
comunicarea publică, administrativă. Pentru prima dată, multilingvismul
(româna, maghiara, germana) devenea principiul oficial, de drept, în
Transilvania.
Criza internă a Imperiului, precum şi eforturile clasei politice
maghiare de a obţine compromisul istoric cu Austria şi, respectiv, unirea
Transilvaniei cu Ungaria, au dus la schimbările politice importante din vara
anului 1865. Guvernul liberal al lui Schmerling era demis, cancelarul
Transilvaniei devenea subordonat al cancelarului aulic al Ungariei şi, mai
mult, decizia imperială din 1 septembrie 1865 dizolva Dieta de la Sibiu,
anula legile acesteia şi convoca o nouă Dietă, la Cluj.

6.3. Constituirea Imperiului austro-ungar (1867) şi impactul


asupra Transilvaniei.
Ferenc Deak este, în esenţă, ideologul dualismului austro-ungar.
Conştient de slăbiciunile Ungariei – după înfrângerea revoluţiei naţionale

48
din 1848-1849 – Deak şi-a dat seama că nici Puterile europene (Rusia, în
primul rând), nici structurile interne nereformate şi ineficiente, plus
problemele naţionale (numărul maghiarilor era mai mic decât acela al
nemaghiarilor) nu pot facilita calea spre independenţă. Deja în 1865, în
“Pesti Naplo”, Ferenc Deak publica manifestul programatic al Dualismului:
abrogarea regimului liberal, a autonomiei provinciilor, recunoaşterea
drepturilor istorice ale Ungariei, transferul de suveranitate dinspre o Ungarie
incapabilă încă să devină independentă spre un Imperiu federal, cu condiţia
ca acest sistem politic să conţină exclusiv două componente, Austria şi
Ungaria. Împăratul devenea, automat, şi rege al Ungariei.
În acelaşi an, 1865, împăratul Franz Iosef vizita Pesta. În plus,
împărăteasa Elisabeta, care învăţase singură limba maghiară, nu mai făcea
un secret din ingerinţa ei publică pentru a favoriza formula dualistă.
Elisabeta (Sissi) era în legături extrem de strânse cu elita politică maghiară şi
a contribuit decisiv la hotărârea luată de către Viena, în 1867.
În Transilvania, pe fondul negocierilor austro-ungare, la 20 noiembrie
1865 s-a deschis Dieta de la Cluj. Dieta a votat o nouă lege electorală
restrictivă: primeau drept de vot nobilii, ceilalţi aveau obligaţia de a plăti
censul de 8 florini (fără capitaţie). În plus, împăratul primea dreptul de a
trimite în Dieta Transilvaniei un număr nelimitat de reprezentanţi. Noua lege
îi defavoriza în mod evident pe români. Componenţa etnică a noii Diete era
următoarea: 158 maghiari, 88 saşi, 48 români. În aceste condiţii, Dieta de la
Cluj a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria. La 14 decembrie 1865, şi
Dieta Ungariei a votat unirea.
Pe fondul înfrângerii dezastroase a Austriei în războiul cu Prusia
(încheiat în iulie 1866), în februarie 1867 împăratul Franz Iosef restaura
Constituţia Ungariei din 1849. În mai 1867, la Pesta, Franz Iosef şi

49
Elisabeta se încoronau drept rege şi regină ai Ungariei, instituindu-se,
oficial, Imperiul austro-ungar. Prin compromisuri reciproce Ungaria
renunţa la proiectul independenţei în vreme ce Austria recunoştea unirea cu
Transilvania. Erau constituite trei ministere imperiale, comune: Externe,
Război şi Finanţe. Din punct de vedere administrativ, Imperiul austro-ungar
se împărţea în Cisleithania (adică Austria, cu Boemia, Moravia, Slovenia,
Galaţia, Bucovina) şi Transleithania (adică Ungaria, cu Slovacia, Croaţia,
Transilvania şi, din 1908, Bosnia Herţegovina).
În 1868, guvernul maghiar a adoptat legea învăţământului (educaţia
în şcolile statului se făcea exclusiv în limba maghiară, alte limbi naţionale
putând fi folosite doar în şcolile particulare şi confesionale); legea cu
privire la unirea Transilvaniei cu Ungaria (prin care se dizolvau toate
instituţiile autonome specifice principatului) şi legea naţionalităţilor (în
textul căreia se preciza că în Ungaria există doar o singură cetăţenie, cea
maghiară, iar “naţiunea maghiară este unitară şi indivizibilă cu membri
egali şi îndreptăţiţi a aparţine patriei indiferent de naţionalitate”). Potrivit
ultimei legi, în Ungaria raportarea la etnie se făcea după cetăţenie şi nu după
naţionalitate. Totodată, limba oficială a ţării devenea maghiara, folosirea
celorlalte limbi fiind permisă, însă nu şi garantată. Abia în timpul lungii
guvernări naţionaliste a lui Kalman Tisza (1875-1890) politica de
maghiarizare a luat amploare şi a provocat grave tensiuni politice şi etnice în
Transilvania.
Drept o consecinţă politică imediată a dualismului se poate aminti şi
conturarea partidelor politice româneşti din Banat şi Transilvania, menite să
activeze pentru elaborarea de programe şi strategii şi pentru promovarea lor
în noua ordine de stat.

50
La 26 ianuarie 1869, la Timişoara, se constituia Partidul Naţional
Român din Banat, din conducerea căruia făceau parte Alexandru Mocioni,
Victor Babeş, Iosif Hodoş.
La 23 februarie 1869, la Miercurea Sibiului, s-a constituit Partidul
Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu
(preşedinte) şi a altor lideri de frunte precum Ion Raţiu, Ioan Axente Sever,
Visarion Roman, Iacob Bologa.
P.N.R. din Transilvania a adoptat, în programul său, tactica
pasivismului, a neintervenţiei în viaţa politică (maghiară) a Transilvaniei,
scopul său fiind legat de problemele românilor. Mai mult, linia politică a
partidului a fost ferm susţinută şi de cei doi conducători al Bisericilor
româneşti, mitropolitul ortodox Andrei Şaguna şi mitropolitul greco-catolic
I.Vancea. Cu toate acestea, în martie 1869, guvernul maghiar a decis
dizolvarea P.N.R., fără însă ca activitatea acestuia să înceteze vreo clipă până
la 1 Decembrie 1918.
Ca răspuns la instituirea Dualismului au fost utilizate mai multe forme
de acţiune politică împotriva anexării mai sus amintite:
 Protestul deputaţilor români, în frunte cu Andrei Şaguna împotriva
convocării Dietei, considerată neconstituţională;
 Înaintarea către împărat a unui memoriu, la 31 decembrie 1866, semnat
de George Bariţiu şi Ion Raţiu şi de 1493 intelectuali, industriaşi,
negustori şi proprietari români prin care se cerea să nu se sancţioneze
unirea votată de Dietă;
 Pronunciamentul de la Blaj, din 3/15 mai 1868, redactat de George
Bariţiu în care se solicita: autonomia Transilvaniei, recunoaşterea legilor
adoptate de Dieta de la Sibiu (1863-1864), convocarea unei noi Diete
transilvănene reprezentative. Memoriul a fost destinat publicităţii şi

51
reprodus în ziarele „Federaţiunea” din Pesta, „Gazeta de Transilvania”,
„Telegraful român” precum şi în numeroase ziare germane, maghiare,
franceze şi italiene.
Instaurarea dualismului a însemnat impunerea unei întregi legislaţii
defavorabile românilor:
 Legea Uniunii
 Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor-conform căreia toţi
cetăţenii Ungariei formează o naţiune, „naţiunea ungară unitară şi indivizibilă”.
Limba maghiară era declarată limbă oficială a statului. A urmat un proces
intens de maghiarizare, astfel încât, în 1891, din 3105 de funcţionari locali,
numai 183 erau români, toţi însă cu funcţii inferioare.
 Legea electorală din 1874- stabilea două categorii de alegători: din
Ungaria şi din Transilvania. În Transilvania censul era de 8-9 ori mai mare
decât în Ungaria cu excepţia oraşelor unde numărul maghiarilor era mai mare;
aici censul era de 5-6 ori mai mic decât în circumscripţiile rurale. În plus
nobilii şi secuii liberi erau scutiţi de cens. Din întreaga populaţie românească
aveau drept de vot doar 75.000 de cetăţeni, adică 3,3%.
 Legea învăţământului din 1868- acorda dreptul de a înfiinţa şcoli
elementare, medii şi normale nu numai statului ci şi confesiunilor religioase,
asociaţiilor, persoanelor publice sau private, putând avea limba preferată de
predare. Limba maghiară era însă obligatorie ca obiect de studiu. Până la 1900
din cele 6000 de şcoli numai 1300 erau întreţinute de stat sau comune.
Învăţământul în limba română se făcea în cele 2200 şcoli confesionale
româneşti. În învăţământul mediu, din cele 26 de şcoli existente la 1870 doar 5
erau cu limba de predare româna şi erau frecventate de 840 de elevi. Existau şi
6 şcoli pedagogice româneşti frecventate de 540 de elevi. În 1879 Parlamentul

52
a votat Legea Trefort prin care limba maghiară devenea obligatorie şi în şcolile
primare.
 Legea excepţională a presei- s-a menţinut cea din 1852 iar în 1872 au
fost introduse Curţile cu juraţi la Târgu Mureş, Cluj şi Sibiu pentru delicte de
presă. Publicaţiile româneşti au suferit numeroase procese.
 Legea colonizării din 1894- până la sfârşitul primului război mondial,
aproximativ 4000 de familii maghiare au fost colonizate pe o suprafaţă de
50000 de iugăre.
Ca mijloace de luptă pentru apărarea identităţii naţionale, două au fost
curentele ce s-au conturat:
 Activismul- susţinut de Andrei Şaguna şi de cercurile clericale din
jurul Mitropoliei şi adoptat de românii din Ungaria (Partium) care se
pronunţau pentru participarea la viaţa politică parlamentară.
 Pasivismul- era susţinut de majoritatea fruntaşilor ardeleni (Ion
Raţiu, George Bariţiu, Ilie Măcelariu). Deoarece, prin legea electorală,
românii erau împiedicaţi practic să participe pasiviştii au promovat refuzul
de a participa la alegeri şi la activitatea parlamentară. În schimb era
prevăzută o activitate intensă pe tărâm cultural, economic, social.
La 26 ianuarie/7 februarie 1869, în urma Conferinţei de la Timişoara, s-a
constituit Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria în frunte cu
Alexandru Mocioni iar la 23-24 februarie/7-8 martie, în urma Conferinţei de la
Miercurea Sibiului, a fost constituit Partidul Naţional Român din Transilvania.
Deşi liniile tactice difereau, programul celor două partide cuprindea problemele
cele mai arzătoare ale naţiunii române din Transilvania: autonomia
Transilvaniei, recunoaşterea individualităţii sale istorice, redeschiderea Dietei
pe baze democratice, opoziţia împotriva legii naţionalităţilor solidaritatea cu
românii din cadrul Monarhiei şi cu celelalte naţionalităţi din Imperiu. Acestea

53
vor fuziona în 1881, după Conferinţa naţională de la Sibiu formând Partidul
Naţional al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria. Ca prevederi
programatice remarcăm:
 Redobândirea autonomiei Transilvaniei;
 Folosirea limbii române în administraţie şi în justiţie acolo unde românii
reprezentau majoritatea;
 Revizuirea legii naţionalităţilor;
 Lărgirea dreptului de vot;
 Lupta împotriva tendinţelor de oprimare naţională;
 Întocmirea de noi memorii, destinate împăratului şi opiniei publice
europene;
Tactica folosită de acest partid a fost pasivismul politic în Transilvania şi
activismul în Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş. Noul preşedinte a fost ales
Vincenţiu Babeş cu sarcina de a pregăti memoriul prevăzut în program.
În cele din urmă acest document a fost alcătuit de George Bariţiu.
Memorialul a fost tipărit în patru limbi (română, maghiară, germană şi franceză)
la Bucureşti şi reprodus în numeroase ziare străine ca şi în aproape toate ziarele
româneşti. Documentul reprezenta încă un act de acuzare la adresa dualismului.
Cea mai importantă acţiune naţională a fost mişcarea memorandistă din
anii 1892-1894. Între 1890 şi 1892 a fost alcătuit un Memorandum care, înainte
de lansarea sa publică, a fost discutat cu oameni politici de la Bucureşti: Mihail
Kogălniceanu, Dimitrie A. Sturdza, Ion C. Brătianu, Petre Grădişteanu,
Alexandru Lahovary chiar şi cu regele care a primit în audienţă conducătorii
mişcării memorandiste: Vincenţiu Babeş, George Pop de Băseşti, Vasile
Lucaciu, Iuliu Coroianu. Documentul a fost tipărit în limbile română, maghiară,
germană, franceză şi italiană.
Conţinutul Memorandumului:

54
 Afirmă dreptul istoric, importanţa numerică, etnică şi geografică a
românilor din Transilvania;
 Condamnă unirea Transilvaniei cu Ungaria;
 Sunt criticate legea electorală, legea naţionalităţilor, legile şcolare, legea
presei, legile agrare;
Documentul a fost înaintat la Viena de o importantă delegaţie (300 de
persoane). Împăratul l-a trimis însă spre analiză autorităţilor de la Budapesta.
Datorită necesităţii menţinerii alianţei cu România şi presiunii opiniei publice,
iniţial, guvernul maghiar a refuzat să întreprindă vreo acţiune cu caracter
represiv. Acest lucru se va realiza abia după schimbarea guvernului de la
Budapesta. Principalilor conducători ai acţiunii în frunte cu Ion Raţiu li s-a
intentat procesul de Cluj în 1894 în urma căruia au fost condamnaţi la 31 ani şi
8 luni de închisoare şi la plata unor sume cheltuieli de judecată. În luna iulie
Partidul Naţional a fost desfiinţat sub acuzaţia că avea legături cu elemente „din
străinătate”. Sub presiunea manifestărilor publice şi având în vedere importanţa
obţinerii în continuare a adeziunii României la Tripla Alianţă, împăratul i-a
graţiat pe condamnaţi. Conform istoricului englez R. W. Setton-Warson
procesul a făcut ca „chestiunea românilor din Ungaria să intre în domeniul
politicii europene”.
Conferinţa Partidului Naţional de la Sibiu din 10 ianuarie 1905 a hotărât
reluarea activismului ca politică oficială fixând şi principalele revendicări
programatice:
 Recunoaşterea individualităţii politice a statului român;
 Asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale;
 Folosirea limbii materne în administraţie, justiţie, şcoală, armată;
 Aplicarea în practică a legii cu privire la egala îndreptăţire a
naţionalităţilor;

55
 Vot universal;
 Libertatea presei;
 Schimbarea sistemului de impunere;
 Împroprietărirea ţăranilor pe proprietăţile statului;
În noile condiţii 8 deputaţi români au intrat în Parlamentul de la Budapesta.
Având în vedere simpatia opiniei publice internaţionale faţă de cauza
românilor, activităţile susţinute de diversele asociaţii culturale dar şi criza prin
care trecea Imperiul dualist după anexarea Bosniei şi Herţegovinei, guvernul
maghiar a propus iniţierea unui dialog cu partea română. Acesta a avut loc în
vara anului 1910 dar guvernul maghiar nu era dispus să facă nici o concesie iar
în următoarele alegeri, din acelaşi an, numărul deputaţilor români a scăzut la 5.
Eşecul tratativelor a întărit poziţia grupului radical al românilor (Octavian
Goga, Vasile Lucaciu, I.Russu-Şirianu, Gh. Bogdan-Duică) care se opuneau
tratativelor cu maghiarii sau cu austriecii. Reluate în 1913, tratativele au fost
oprite în februarie 1914 prin respingerea oricărui compromis ceea ce demonstra
faptul că românii doreau autodeterminarea naţională.
În cadrul intelectualităţii româneşti s-au conturat mai multe concepţii în
legătură cu viitorul Transilvaniei: unirea cu România (promovată deschis de
Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş), federalismul (prin persoana lui
Aurel C. Popovici, autor al lucrării Statele Unite ale Austriei Mari). Ultima
teorie propunea transformarea Imperiului Habsburgic într-o federaţie de state
naţionale alcătuită pe criteriul omogenităţii etnice.
Pe plan cultural s-a insistat pe înfiinţarea şcolilor de limbă română,
susţinerea bisericii pentru afirmarea spiritualităţii româneşti. În 1867 s-a
înfiinţat, la Bucureşti, Societatea Transilvania al cărei preşedinte a fost ales Al.
Papiu-Ilarian. Obiectivul societăţii era „strângerea legăturilor între tineretul
studios din toate regiunile româneşti, pentru a veni în ajutorul studenţilor

56
români din Transilvania şi din părţile sale”. Un rol important l-a avut presa
(„Federaţiunea”, „Telegraful Român”, „Gazeta de Transilvania”, „Tribuna”,
„Românul”).
În Vechiul Regat de asemenea au avut loc campanii de presă, acţiuni
desfăşurate de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor” (înfiinţată
în 1890), conferinţe, tipărirea de cărţi, congrese. Liga a acordat un important
ajutor financiar românilor din Transilvania, estimat la 400.000 franci aur, ajutor
care a fost folosit pentru tipărirea şi răspândirea documentelor naţionale,
subvenţionarea presei, propaganda în străinătate.
Şi pe plan economic se constată manifestarea activă a românilor. În 1868
s-a întemeiat prima instituţie de credit românească, Societatea de păstrare şi
împrumut din Răşinari) iar în 1871 s-a înfiinţat banca Albina din Sibiu, cea mai
importantă bancă românească, cu un capital de 300.000 de florini. Această
bancă punea accentul pe împrumuturile ipotecare, prin intermediul acestora
fiind cumpărate o parte din moşiile nobiliare de către români. Treptat s-a produs
o creştere a marilor proprietăţi funciare româneşti şi mai ales a celor mijlocii.
Acest fapt a dus la dezvoltarea instituţiilor bancare care asigurau circulaţia
capitalurilor româneşti provenite din valorificarea produselor agricole. Mai
remarcăm în acest sens şi băncile Victoria, de la Arad şi Ardeleana, de la
Orăştie.

6.4. Bucovina
A fost anexată în 1775 de către Imperiul Habsburgic şi s-a aflat până în
1786 sub ocupaţie militară iar apoi a fost alipită Galiţiei.
Pe baza Constituţiilor Imperiale din 1849 şi 1867, Bucovina a fost
proclamată Mare Ducat, păstrându-şi statutul de autonomie şi având organe
proprii de conducere.

57
Curtea de la Viena a promovat în acest teritoriu o politică
deznaţionalizare urmărind consolidarea Imperiului. În consecinţă s-a produs o
scădere a ponderii numerice a românilor la 34% din populaţie în 1910. În 1848
populaţia Bucovinei număra 377571 locuitori din care 209293 români şi
108907 ucrainieni. În 1900 din 730195 locuitori 229018 erau români şi 297798
ucrainieni. Restul populaţiei era format din germani, polonezi, maghiari, ruteni,
armeni.
Intelectualitatea română din Bucovina s-a grupat pe două concepţii:
centralistă, în frunte cu fraţii Hurmuzaki, militau pentru obţinerea egalităţii în
drepturi dintre români şi minorităţile etnice în administraţie, învăţământ,
biserică; federalistă, ai căror membrii acţionau pentru susţinerea caracterului
istoric al Bucovinei şi păstrarea identităţii acestui teritoriu românesc.
Pe plan cultural s-au constituit societăţi precum Junimea, Dacia,
Societatea pentru Literatură şi Cultură Română, Arboroasa, Societatea Şcoala
Română. Au apărut gazete precum „Gazeta Bucovinei”, „Aurora Română”,
„Junimea literară”, „Patria”, „Bucovina” (condusă de fraţii Hurmuzaki). Au
fost aniversate mari evenimente ale istoriei naţionale: Putna (1871, 1904,
jubileul regal din 1906). În 1875 a fost comemorat un secol de la răpirea
provinciei iar peste doi ani un secol de la asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica.
În 1875 s-a înfiinţat, datorită lui Ion Sbiera, o Catedră de limba şi literatura
română în cadrul Universităţii germane din Cernăuţi. În 1873 biserica ortodoxă
a fost ridicată la rangul de Mitropolie, constituind un permanent sprijin pentru
şcoală. Românii au putut beneficia de dispoziţiile favorabile privind
dezvoltarea reţelei şcolare precum şi de introducerea votului universal în anul
1907.
Pe plan politic, în 1892 s-a format Partidul Naţional Român care acţiona
pentru menţinerea autonomiei şi consolidarea elementului românesc prin

58
creşterea rolului şcolii. Noul partid îşi mai propunea impunerea limbii române
în administraţie şi justiţie, întreţinerea unor legături strânse cu românii din
Transilvania şi Vechiul Regat. În 1906 s-a înfiinţat Partidul Social Democrat
Român dar acesta a avut o popularitate restrânsă deoarece urmărea o acţiune
politică şi socială moderată.
Acţiunile românilor pentru obţinerea drepturilor naţionale s-au desfăşurat
într-un context aparte care i-a influenţat forţa şi unitatea: pierderea statutului de
populaţie majoritară în favoarea rutenilor şi ucrainienilor (consecinţă a politicii
de deznaţionalizare şi de colonizare cu populaţiile mai sus amintite la care s-au
adăugat germani şi evrei). Populaţia românească era puţin numeroasă la oraşe
unde germanii deţineau un rol important în învăţământ şi în serviciile publice
iar evreii monopolizau viaţa economică.
România şi-a arătat sprijinul prin mijloace şi politici culturale variate.
Participarea unor personalităţi ca Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, D. Onciul,
N. Iorga, N. Filipescu la marile aniversări ale istoriei naţionale organizate la
Putna şi la Bucureşti; solidaritatea cu acţiunile unor intelectuali ca Iancu
Flondor şi Ion Nistor şi cu cele ale mitropolitului Silvestru Morariu care vizau
regenerarea vieţii culturale româneşti şi a bisericii ortodoxe din această
provincie; subvenţionarea societăţii Arboroasa.

6.5. Basarabia în timpul stăpânirii ruse

În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia a obţinut, prin


Tratatul de pace de la Bucureşti (1812), semnat la hanul lui Manuc,
stăpânirea asupra provinciei dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci
Basarabia. Până în 1812, termenul geografic Basarabia acoperea exclusiv
regiunea cuprinsă între Limanul Nistrului, Dunăre şi linia imaginară care

59
leagă Tighina de Prut (Bugeac). Prin documentul intitulat Pravilele
ocârmuirii vremelnice a Basarabiei (1813), Rusia a oficializat această
denumire asupra întregului spaţiu dintre Prut şi Nistru.
După anexarea la Rusia, în 1812, procesul de impunere a administraţiei şi
legislaţiei ruseşti, de rusificare, a urmat în mod firesc. În ceea ce priveşte
compoziţia etnică a provinciei căzute sub stăpânirea rusă, în recensământul
alcătuit chiar de autorităţile ruse, la 1817, s-a constatat că în Basarabia locuiau
96526 de familii sau gospodării, dintre care 83848 de români (419240 locuitori-
86%), circa 6.000 familii de evrei (30000 de locuitori), 3226 familii de lipoveni
(19130 de locuitori), 1200 familii de greci (6000 de locuitori), armeni, bulgari,
găgăuzi (sub 1000 de familii). În total provincia număra 482000 de locuitori. La
1862 numărul românilor era de 515927 de locuitori dintr-un total de 1003499
adică 51,44%. Urmau ucrainienii, în număr de 215625 (21,50%), evreii
(9,56%), ruşii (6,80%), bulgarii (5,60%), germanii (2,99%), ţiganii (1,29%),
polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un
procent fiecare. În 1897 datorită colonizărilor numărul românilor a scăzut la
47,58% (920919) din 1935401, urmaţi de ucrainieni, în număr de 382169
(19,75%), evrei (11,79%), ruşi (8,05%), bulgari (5,33%), germani (3,11%),
ţigani (0,45%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce
reprezentau sub un procent fiecare. În schimb românii ocupau abia a patra
poziţie în oraşe, după evrei, ruşi (inclusiv funcţionari, militari), şi ucrainieni
conform unei statistici din 1912.
Iniţial Basarabia şi-a păstrat autonomia administrativă. Erau folosite în
paralel limbile română şi rusă iar funcţionarii români şi cei ruşi judecau după
pravilele existente. Primul guvernator civil al regiunii a fost numit boierul
moldovean Scarlat Sturdza în 1813 cu reşedinţa la Tighina şi apoi la Chişinău.

60
Deoarece Sturdza a decedat în acelaşi an, funcţia a fost preluată de generalul
Harting, atunci comandat militar al regiunii.
Conform Regulamentului privind înfiinţarea regiunii Basarabia, din
1818, provincia era condusă de către un guvernator, numit de către ţar, şi de
un Sfat compus din membri aleşi de către nobilii ruşi şi înalţii funcţionari ai
statului din regiune şi din membri numiţi direct de către Curtea Imperială.
Preşedinte al Sfatului era guvernatorul. Limba oficială a administraţiei era
rusa deşi limba română mai era folosită în multe sate şi târguri deaorece
numărul funcţionarilor ruşi şi cunoscători de rusă era încă mic.
În 1828, după tratatul de la Adrianopol, prin decret al ţarului Nicolae
I, Sfatul Basarabiei a fost dizolvat iar provincia a devenit o simplă oblastie
(regiune) a Imperiului. Nicolae I a promulgat, cu această ocazie, o nouă
lege-regulament pentru organizarea Basarabiei, document ce a rămas în
vigoare până în 1873. Prin noua lege limba rusă a fost declarată limbă unică
în administraţie şi justiţie. Era înfiinţată funcţia de guvernator civil iar
Basarabia era inclusă în gubernia Novorosiisk. Cu toate acestea în deceniul
IV încă se mai permitea folosirea limbii române în instituţiile regiunii.În
1842, după o tranziţie anunţată, de şapte ani, limba română a fost eliminată
din toate instituţiile şi şcolile statului.
Cultura scrisă în limba română este, practic, inexistentă în Basarabia
primei jumătăţi de veac de stăpânire rusă. În 1813 s-a înfiinţat Seminarul de la
Chişinău în urma unui decret semnat de către ţar la sugestia mitropolitului
Gavriil Bănulescu-Bodoni în care se preda şi în limba română.
Câteva lucrări religioase – Liturghia mitropolitului G.Bănulescu
Bodoni (1815), Gramatica rusească tradusă moldoveneşte (1819), Biblia de
la Petersburg (1819) şi altele în aceeaşi linie – nu pot constitui o bază de

61
discuţii privind existenţa şi evoluţia unei culturi româneşti între Prut şi
Nistru.
Învăţământul în limba română (adică un număr foarte mic de şcoli) a
existat până în 1841-1842. După această dată, limba română este predată
sporadic, iar din anii ’70 ai secolului XIX în nici o şcoală din Basarabia nu
se mai vorbea în limba majorităţii. Cadrele specializate pentru administraţie
veneau din Imperiu şi nu erau absolvente ale învăţământului provincial:
trebuie adăugat că rata analfabetismului în Basarabia – peste 80% în 1917 –
era una dintre cele mai ridicate din Europa, depăşindu-se chiar şi acest
procent în cazul unor categorii defavorizate (femei, ţărani săraci,
proletariatul urban şi rural). Este inutil de adăugat, în aceste condiţii, că nu
au existat – în întreg secol XIX – presă, instituţii culturale sau artistice în
limba română cum, de altfel, nu au existat nici o intelectualitate românească
(inexistenţa educaţiei în limba română a anulat din start această posibilitate).
Stăpânirea rusească a reuşit să anuleze tendinţele modernizatoare (în
sens european), provincia devenind, în timp, una dintre cele mai inapoiate
(economic, cultural, intelectual) din Imperiu, în condiţiile în care chiar Rusia
era unul dintre cele mai puţin dezvoltate state ale continentului. Petersburgul
a schimbat – prin colonizări forţate sau benevole – şi structura demografică a
provinciei: dacă la 1812 românii constituiau peste 80% din totalul
populaţiei, la 1859 (fără cele trei judeţe basarabene retrocedate României)
procentul atingea doar 60%.
Agricultura reprezenta mai mult de 90% din totalul veniturilor şi
structurii ocupaţionale din Basarabia. Relaţiile dintre proprietari şi lucrători
ţineau, însă, de perioada medievală deoarece excludeau, practic, existenţa
ţăranilor liberi şi a micii proprietăţi ţărăneşti. Regimul ţarist a legiferat
aceste legături prin Regulamentul privind ţăranii sau agricultorii liberi din

62
regiunea Basarabia (1834) şi Contractul normal (1846). A sporit, chiar şi în
aceste condiţii, diversitatea producţiei agricole şi au reuşit să intre şi metode
moderne de productivitate a muncii (dar la scară foarte mică). Abia în 1861,
odată cu desfiinţarea serbiei în Imperiu rus, au putut fi puse bazele legilor
moderne ale producţiei şi comercializării în agricultură. Conform acestei legi
reformatoare, proprietarii erau obligaţi să dea ţăranilor, contra plată, loturi în
folosinţă permanentă. Prin Regulamentul din 1834 s-a stabilit şi mărimea
acestor loturi: mai mici în Nordul Basarabiei (Hotin) şi mai mici în Sud
(Cetatea Albă), funcţie de densitatea populaţiei.
Totodată, prin Regulamentul judecătoresc din 1864 a fost declanşată
reforma judiciară în Imperiu, prin separarea clară a acestei instituţii de cea
executivă (ţar, guvern, administraţie). A fost introdusă curtea cu juri şi
avocatura. În Basarabia, reforma a însemnat, între altele, arondarea către
judecătoria districtuală din Odessa.
În Provincie nu au existat, până la 1867, nici un fel de sisteme
moderne de transport (şosele pietruite, căi ferate, linii de navigaţie). Abia în
acest an a fost dată în funcţiune calea ferată Razdelnaia-Tiraspol. Până la
1917, chiar, Basarabia a fost una dintre regiunile europene cel mai puţin
afectate de febra construcţiilor de căi ferate, acest sistem legând, practic,
doar Iaşii de Chişinău şi, de aici, prin diverse derivaţii, de Odessa. La 1860 a
fost inaugurată linia telegrafică Odessa-Chişinău fără, însă, să fie conectate
alte localităţi basarabene (evidenţă valabilă până la sfârşitul secolului XIX).
Deşi în 1818 a fost deschis portul Ismail iar în 1838 portul Reni, navigaţia
fluvială basarabeană (pe Dunăre şi Nistru) a fost sporadică şi a constat
exclusiv în micul trafic de mărfuri comune (cereale în special). Nu au
existat, totodată, nici un fel de preodupări pentru deschiderea unui port la
Marea Neagră. Industria a fost, practic inexistentă în Basarabia, cu excepţia

63
câtorva mici fabrici şi ateliere concentrate în Chişinău. Lipsa unui sistem de
transport, a sistemului de credit (în Basarabia, până în anii ’60 ai secolului
XIX nu au fiinţat bănci), a încurajărilor şi facilităţilor din partea autorităţilor
nu au permis o dezvoltare industrială, decât în ultimii ani ai secolului.
Totodată, cu excepţia Chişinăului, în provincie nu mai existau alte centre
urbane ca atare, localităţile mai mari nefiind altceva decât simple târguri,
lipsite de orice infrastructură urbană (canalizare, servicii publice, spitale,
instituţii culturale, poştă, gară, instituţii judecătoreşti etc.). La sfârşitul
secolului al XIX-lea, Basarabia era, din aproape toate punctele de vedere,
regiunea cea mai înapoiată (cu excepţia Dobrogei, intrată în 1878) din
spaţiul locuit de români.
Deja la mijlocul secolului XIX se poate evoca clivajul clar între
societatea urbană – rusificată, educată în Imperiu, beneficiind de privilegii
materiale, utilizând instituţiile statului rus deschise în capitala gubernială,
Chişinău – şi cea rurală, românească, fără instrucţie, fără legături cu
Imperiul altele decât Biserica, armata şi administraţia, înapoiată din punct de
vedere naţional, politic şi civic.
Reintrarea celor trei judeţe – Cahul, Ismail, Bolgrad – în componenţa
Imperiului (1878) a accelerat procesul de rusificare şi deznaţionalizare. În
acelaşi timp autoritatea centrală de la Petersburg s-a străduit, în ultimele
decenii ale secolului să aducă provincia pe drumul modernizării economice
şi instituţionale.
În 1867 limba română a fost interzisă. Pentru a modifica structura etnică
a populaţiei autorităţile ţariste au procedat la deportarea multor români şi
colonizarea provinciei cu ruşi, ucrainieni, germani, găgăuzi, bulgari, evrei,
polonezi.

64
În Basarabia principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru
păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta „Românul” iar în 1862
boierul Cristi a cerut permisiunea de a deschide o tipografie dar solicitarea a
fost respinsă. În cadrul mişcării naţionale s-au afirmat intelectuali de marcă
precum Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa. Ca forme de acţiune
politică au fost folosite presa („Basarabia”, „Cuvânt moldovenesc”), societăţile
culturale, contactele cu oamenii politici şi de cultură din Iaşi şi Bucureşti. Pe
plan spiritual s-au înregistrat realizări importante.
Mişcarea naţională s-a intensificat după revoluţia rusă din 1905-1907.
Au apărut două curente principale: moderat, condus de Pavel Dicescu
(reprezentanţii săi au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională şi cereau
introducerea limbii române în şcolile de stat ca limbă de predare şi obiect de
studiu) şi radical, format mai ales din studenţi, care, influenţaţi de social-
democraţii ruşi, aveau revendicări mai ferme: acordarea autonomiei
Basarabiei, adoptarea unui statut special pentru populaţia românească,
introducerea limbii române în şcoli şi în administraţie. Ideile acestui curent
erau exprimate prin publicaţia „Basarabia”, apărută în 1906.

6.6. Evoluţia Dobrogei în secolul al XIX-lea (până la 1877)

Dintre toate provinciile care compun România modernă, Dobrogea


are, poate, cele mai puţin diversificate evoluţii – din punct de vedere politic,
economic, social, cultural – în primele trei sferturi ale veacului al XIX-lea.
Regiune marginală şi puţin importantă a Imperiului otoman, lipsită de
resurse naturale deosebite, fără centre urbane importante, fără căi de
comunicaţii, şcoli politice sau intelectuale slab populată, fără legături strânse
cu teritoriile învecinate, veşnic coridor de trecere pentru trupele ruse sau

65
otomane în războaiele din cursul secolului al XIX-lea, Dobrogea oferă o
zestre insignifiantă comparativ cu celelalte provincii. Mozaic de populaţii şi
religii, provincia a reprezentat, într-adevăr, un model de convieţuire etnică
dar modelul de evoluţie este unul atemporal, fără nici o legătură cu marile
curente europene.
Românii dobrogeni sunt în majoritate, veniţi din Principate sau din
Transilvania şi s-au aşezat în zonele rurale, ocupându-se cu creşterea
animalelor sau cultura cerealelor. Tulcea, Silistra, Turtucaia sunt câteva
dintre localităţile urbane unde numărul românilor este semnificativ în secolul
XIX. La mijlocul veacului, Ion Ionescu de la Brad, în urma unei călătorii în
provincia dintre Dunăre şi Mare, socotea la 30.000 numărul românilor
(dintre creştini, cel mai important grup etnic). Musulmanii – turcii în special
– au rămas categoria cea mai privilegiată, ei constituind elitele administraţiei
locale, clericale, economice şi militare. Alături de ei, tătarii din Dobrogea s-
au bucurat şi ei de un regim special. Ei aveau în frunte un han, aşezat mai
întâi la Carasu (localitate distrusă de ruşi în 1829), apoi la Cetal Osman
(distrusă în 1877).
Pe parcursul secolului al XIX-lea, din diferite motive (religioase,
politice, economice) s-au aşezat în Dobrogea colonişti bulgari, germani, ruşi
şi, neorganizat, greci, albanezi, italieni, etc.
Din punct de vedere economic, de-abia după războiul Crimeii se poate
discuta despre crâmpeie de modernizare în această provincie, odată cu
sporirea interesului Puterilor europene pentru Gurile Dunării. La mijlocul
secolului al XIX-lea nu exista industrie în Dobrogea cum nu existau centre
urbane propriu-zise, instituţii de cultură sau de învăţământ (altele decât cele
religioase sau cele temşporare, particulare).

66
În 1857, societatea britanică Danube and Black Sea Railway
Company Limited a obţinut de la guvernul otoman concesionarea construirii
căii ferate Cernavodă-Constanţa şi a lucrărilor de modernizare a portului de
la mare, unde a ridicat cheiuri, magazii şi instalaţii primitive de încărcare a
cerealelor aduse din Principate. Compania britanică a ridicat şi nivelul de
urbanism al Constanţei, construindu-se acum primele locuinţe moderne, cu
aspect civilizat, cu străzi având utilităţi necesare (se mai păstrează, şi azi,
Casa Alleon, sau “Casa de piatră”, zona veche). Calea ferată a fost deschisă
în 1860, dar nu a reuşit, până în ultimele decenii ale secolului, să revitalizeze
regiunea sau economia oraşului Constanţa.
La rândul ei, Comisia Europeană a Dunării – C.E.D. -, prevăzută prin
Tratatul de pace de la Paris din 1856, îşi stabilea sediul la Sulina, localitate
care în 1853, în momentul declanşării războiului din Crimeea, mai număra
doar 1000 de locuitori. În scurtă vreme, C.E.D. a construit aici clădiri
impozante pentru serviciile ei administrative, cheiuri, ateliere de reparaţii, un
far modern, magazie, un spital, staţie de telegraf. Aproape toate statele
europene şi-au deschis la Sulina căte o agenţie consulară permanentă, oraşul
intrând în conştiinţa contemporanilor drept Europolis.
Din punct de vedere administrativ, până la 1877, Dobrogea (împreună
cu Delta Dunării) făcea parte din guvernatorul general (valiu) de Rusciuc.
Provincia era condusă de un viceguvernator (mutesellim) cu sediul la Tulcea.
Creşterea importanţei numerice şi economice a populaţiei
nemusulmane – turcii şi tătarii reprezentau majoritatea etnică – şi presiunile
Puterilor europene s-a reflectat în decretul din 1856, reînnoit prin
firmamentul imperial din 1875, care angaja egalitatea în faţa legilor dintre
mahomedani şi creştini. Din punct de vedere jurdiic, exista la Silistra un
tribunal, iar la Babadag, Hârşova, Mangalia şi Isaccea câte o judecătorie.

67
Această împărţire s-a modificat în 1875: prin instanţă judecătorească,
prezidată de un muftiu, s-a mutat la Tulcea iar în reşedinţa fiecărei unităţi
administrative (cazale) s-a creat câte o judecătorie condusă de un cadiu,
asistat de judecători aleşi în număr egal dintre notabilii musulmani şi cei
creştini.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu a existat instrucţie publică în
afara celei religioase. Abia prin ordonanţa imperială din 1846 s-au pus şi în
Imperiul otoman bazele unei educaţii în sens modern, care cuprindea trupele
primară, gimnazială şi superioară. Nu au existat, însă, decât cu titlu de
excepţie clase primare în limba română (Tulcea, Silistra, Turtucaia), cu
învăţători veniţi din România sau din Transilvania. Mediul rural nu oferea
nici un fel de educaţie, cu excepţia celei de pe lângă biserici. La Tulcea,
şcoala românească modernă a început să funcţioneze din 1870 iar din 1876
guvernul României i-a acordat o subvenţie regulată. Şcoala de la Silistra era
cu două decenii mai veche, fiind frecventată de numeroşii români din
regiune.
În momentul izbucnirii noului război ruso-otoman (1877-1878), nici
condiţiile interne ale provinciei, nici proiectele cancelariilor Puterilor
europene nu puteau prevede desprinderea Dobrogei de la Imperiul otoman
şi, mai ales, intrarea ei în componenţa statului român (prevederile Tratatului
de pace de la Berlin din 1878). Abia din secolul al XX-lea Dobrogea a
câştigat valenţele excepţionale ale unei regiuni de o importanţă deosebită
pentru România.

68
7. VIAŢA POLITICĂ DIN ROMÂNIA ÎNTRE 1866 ŞI 1914

În primul deceniu care a urmat aducerii principelui Carol de


Hohenzollern-Sigmaringen şi a instaurării monarhiei constituţionale viaţa
politică s-a caracterizat printr-o acută instabilitate guvernamentală şi
parlamentară. Numai până în martie 1871 au fost schimbate 10 guverne, s-au
efectuat 30 de remanieri şi au avut loc patru scrutinuri parlamentare.
Dintre cauzele acestei situaţii remarcăm:
 Lipsa de tradiţie a sistemului parlamentar de factură modernă;

69
 Fricţiunile dintre puterea executivă şi cea legislativă ca urmare a
amestecului domnitorului în politica internă şi externă;
 Lipsa partidelor politice constituite la nivel naţional, capabile să îşi
asigure majorităţi durabile în Parlament;
 Menţinerea unor forme organizatorice diferite în Moldova şi Muntenia;
 Lipsa unităţii programatice în cadrul principalelor curente politice
(liberalismul şi conservatorismul) şi mai ales în cadrul celui dintâi cu
privire la dezvoltarea economică, socială şi politică;
 Tendinţa domnitorului de a-şi spori autoritatea;
 Amestecul, uneori direct, al puterilor garante în situaţia internă a ţării,
aflată sub regimul garanţiei colective, stabilită de Tratatul de Pace de la
Paris din 1856.
Un fapt pozitiv pentru consolidarea sistemului politic românesc l-a
reprezentat recunoaşterea de către Poartă, la 11/23 octombrie, prin firman a lui
Carol ca principe ereditar cu dreptul de a bate monedă, nu însă şi acela de a
emite ordine şi decoraţii. România putea deţine o armată de 30000 de oameni
dar tratatele şi convenţiile încheiate de Poartă cu marile puteri rămâneau
obligatorii pentru tânărul stat român care nu putea încheia acorduri similare.
Principele Carol a fost investit cu toate prerogativele în cursul călătoriei pe care
a efectuat-o la Constantinopol la 9/21 octombrie.
În aceeaşi perioadă se intensifică procesul de organizare politică.
Conservatorii se constituie în Comitetul ordinii, având ca organ de presă
„Ordinea”. S-a mai format şi gruparea Juna dreaptă care grupa conservatorii de
centru şi unii liberal moderaţi.
Liberalii erau reprezentanţi de gruparea Amicii constituţiunii ce
cuprindea burghezia liberal-radicală şi elemente din moşierimea mică şi
mijlocie. Liderul acestei formaţiuni era C.A. Rosetti iar organul de presă se

70
intitula „Românul”. În Moldova însă predominantă era influenţa burgheziei
mici şi mijlocii, organizată în Fracţiunea liberă şi independentă condusă de
Nicolae Ionescu. O altă grupare, liberal-moderată, condusă de Mihail
Kogălniceanu, cuprindea marea burghezie şi moşierimea liberală.
Pentru a bloca monopolizarea vieţii politice de către conservatori
(datorită prevederilor favorabile ale legii electorale), liberal radicalii şi gruparea
lui Mihai Kogălniceanu au realizat o înţelegere în februarie 1867 concretizată în
ceea ce s-a numit „Programul de la Concordia”. Era o primă încercare de
constituire a unui partid liberal.
Dintre prevederile programului remarcăm:
 Continuarea procesului de modernizare a statului;
 Impulsionarea dezvoltării economice prin modificarea sistemului
de impozite, organizarea creditului şi înfiinţarea de bănci,
dezvoltarea industriei şi a agriculturii, modernizarea căilor de
comunicaţie;
 Descentralizare administrativă;
 „Ridicarea culturală a naţiunii şi participarea poporului la viaţa
politică prin instrucţiunea publică”;
 organizarea armatei;
 intenţia câştigării independenţei, în împrejurări favorabile (reluarea
luptei naţionale în Sud Estul Europei sau un război european) şi
chiar a reunificării;
La începutul lui martie 1867 coaliţia liberală a intrat la guvernare dar
intenţia punerii în practică a unui program atât de radical, sprijinul acordat
revoluţionarilor bulgari şi montarea unei campanii de presă de condamnare a
regimului dualist a dus la reacţii externe virulente din partea Austro-Ungariei şi
Prusiei. La 11/23 noiembrie 1868 consulul Prusiei a cerut înlăturarea guvernului

71
condus de Ion C. Brătianu ca o condiţie a păstrării bunelor relaţii cu Prusia.
Acesta a demisionat şi s-a format un guvern al conservatorilor moderaţi
munteni şi al liberalilor moderaţi moldoveni.
Liberal radicalii duceau campanii de presă în favoarea Franţei, încercând
chiar înlăturarea lui Carol, pe care îl condamnau pentru amestecul tot mai
frecvent al consulului Prusiei în treburile ţării. La 8 august 1870 la Ploieşti a
început o mişcare ce avea ca scop instaurarea republicii, mişcare condusă de
căpitanul Candiano Popescu. Eşecul acestei mişcări a dus la arestarea a 41 de
lideri liberali-radicali care însă au fost achitaţi.
Frământările politice au fost accentuate de falimentul concernului
Stroussberg, căruia, în timpul guvernării dintre 1867 şi 1869 i-a fost
concesionată construirea principalei reţele de căi ferate, de neregulile comise de
Ambronn (apropiat al familiei de Hohenzollern) în administrarea valorilor
încredinţate de statul român, fapte care au dus la sporirea ostilităţii faţă de Carol
şi Prusia. Principele considera că singura cale posibilă pentru restabilirea unui
climat politic normal era revizuirea Constituţiei şi întărirea puteri personale, pe
care le-a solicitat puterilor garante. În această situaţie Ion Ghica i-a declarat lui
Carol că „dacă ţara era pusă în necesitatea de a opta între prinţ şi constituţie,
constituţia va fi preferată.” Carol era decis să nu cedeze şi să îşi impună punctul
de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a redactat aşa numita „Scrisoare către
Auerbach” care a apărut în ziarul „Augsburger Allgemeine Zeitung” la 15/27
ianuarie 1871 fiind reprodusă şi în presa românească. În scrisoare Carol aprecia
că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine servicii acestei
frumoase ţări. Mă întreb adesea a cui e vina? A mea care n-am cunoscut firea
acestui popor sau chiar a acestui popor care nu vrea să se lase condus şi nu ştie
să se călăuzească el însuşi”. Concluzia era că imputarea nu-l putea atinge pe el
ci pe cei „care s-au erijat ei înşişi în diriguitorii acestei ţări”; aceştia au

72
transplantat în România ideile occidentale astfel încât ţara trecea brusc „de la un
regim despotic la o Constituţie atât de liberală încât nici un popor din Europa nu
are alta la fel”. Carol îşi exprima voinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie,
al cărei puternic magnet n-a încetat o clipă să m-atragă din nou în orele grele ce
am trebuit să le petrec. Regret doar din tot sufletul că buna mea voinţă a fost
atât de mult nesocotită şi răsplătită cu nerecunoştinţă”.
La 10/22 martie 1871, cu ocazia unei recepţii organizate de ministrul
Prusiei la Bucureşti, von Radowitz, de ziua de naştere a Kaiserului, au loc
manifestaţii violente, în condiţiile în care opinia publică simpatiza cu Franţa
învinsă. Este atacată sala de ceremonie şi se cere proclamarea republicii.
Armata intervine iar Carol îşi exprimă intenţia de a abdica.
În cele din urmă Camera acceptă condiţiile puse de Carol pentru a păstra
domnia: instituirea unui guvern capabil să restabilească ordinea, reglementarea
litigiului financiar cu Gerrmania generat de afacerea „Stroussberg”. La 11/23
martie 1871 se instituie guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu care va
pune capăt perioadei de instabilitate. Această situaţie se realiza pe fondul
înfrângerii Franţei şi a dominării Europei de către Germania, Austro-Ungaria şi
Rusia ceea ce nu putea decât să impună României o îmbunătăţire a relaţiilor cu
cele trei imperii. Pe plan intern liberalii şi-au atenuat caracterul radical al
luărilor de poziţie înţelegând că o nouă revoltă a naţionalităţilor era imposibilă
în acest context.
În timpul guvernării conservatoare (1871-1876) s-a modificat legea
învoielilor agricole prin introducerea clauzei „manu militari” în virtutea căreia
ţăranii care nu respectau contractele încheiate cu proprietari puteau fi executaţi
silit direct prin intermediul forţei armate. S-a organizat creditul funciar rural şi
creditul urban. S-a ajuns la o înţelegere cu „Societatea drumurilor de fier”,
satisfăcându-se cerinţele bancherilor germani. A fost continuată construirea

73
reţelei de căi ferate încheindu-se noi contracte pentru porţiunile dintre Ploieşti şi
Predeal, Adjud şi Târgu Ocna, necesare pentru legăturile cu Transilvania.
În 1875 guvernul a încheiat o convenţie comercială cu Austro-Ungaria
(statele membre ale Alianţei celor Trei Împăraţi au recunoscut României dreptul
de a încheia tratate şi convenţii comerciale) şi ulterior cu Rusia. Cu alte state s-a
ajuns la stabilirea unor aranjamente pe 9 luni deoarece respectivele state nu au
recunoscut României dreptul de a încheia tratate şi convenţii. Odată cu
instalarea guvernului conservator s-a realizat o armonizare provizorie a
intereselor între fracţiunile conservatoare („Pressa”devine organ central) fără a
se reuşi o fuziune organizatorică. Coaliţia conservatoare „a rămas o alianţă la
vârf a unor formaţiuni politice” şi s-a destrămat la începutul anului 1876. În
jurul lui Lascăr Catargiu s-a grupat dreapta conservatoare, cu oficiosul
„Timpul” iar în jurul lui Vasile Boerescu s-a conturat o formaţiune de centru.
De asemenea junimiştii s-au detaşat dacă nu prin ideologie mai ales prin
concepţia de guvernare.
În aceeaşi perioadă grupările liberale au parcurs un drum ascendent spre
cristalizare organizatorică şi programatică. La 8/20 noiembrie 1871 s-a
desfăşurat la Iaşi Congresul presei liberale în care s-a căzut de acord asupra
unui larg evantai de probleme dintre care remarcăm: libertatea electorală, a
cuvântului şi a presei, libertatea întrunirilor şi a învăţământului integral.
Congresul a hotărât să se acţioneze în vederea realizării „unui guvernământ
românesc prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate
naţională”.
În aprilie 1872 s-a constituit Uniunea liberală iar în preajma alegerilor
din aprilie 1875 s-a ajuns la constituirea Coaliţia de la Mazar Paşa cu
periodicul „Alegătorul liber”. Această grupare va fi baza viitorului Partid
Naţional Liberal (PNL). Ca program coaliţia îşi propunea:

74
 să reînnoade „firul vieţii noastre naţionale” întrerupt de guvernarea
conservatoare;
 domnia legilor şi respectarea principiului regimului constituţional
parlamentar;
 o politică externă de pace şi respectare a tratatelor;
 împroprietărirea însurăţeilor;
 desfiinţarea legilor de excepţie (cu referire la clauza „manu
militari”);
 reorganizarea armatei;
 reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor publice;
 descentralizarea administrativă;
 aplicarea legilor privind învăţământul gratuit şi obligatoriu;
 independenţa individului în raport cu statul.
La sfârşitul anului 1875 partidul poseda organizaţii puternice la nivelul
întregii ţări, fiind condus de un „comitet de acţiune” alcătuit din 25 de membrii.
În urma unei violente campanii împotriva guvernului conservator, în
condiţiile în care izbucnise şi „criza orientală”, la 24 aprilie/6 mai 1876 a fost
numit un guvern al Coaliţiei de la Mazar Paşa condus de Ion C. Brătianu,
moment care va inaugura o guvernare liberală de 12 ani.
De acest guvern se leagă în primul rând cucerirea independenţei şi
revenirea Dobrogei la statul român în urma Congresului de la Berlin din iunie-
iulie 1878. Consecinţă a condiţiilor impuse pentru recunoaşterea independenţei,
în octombrie 1879 Parlamentul a aprobat textul modificat al articolului 7 din
Constituţie. Conform noului articol, puteau dobândi cetăţenia română,
individual, toţi cei care dovedeau o şedere în România de cel puţin 10 ani cu
excepţia străinilor care au înfiinţat întreprinderi industriale, au pus în practică

75
invenţii sau au luat parte la război. Ca urmare, în afara celor 888 de evrei care
au participat la război, dreptul de cetăţenie a fost acordat limitat.
Aflaţi în opoziţie, conservatorii s-au reorganizat iar în 1880 s-a constituit
Clubul Conservator şi apoi Partidul Conservator, (PC) condus de Manolache
Costache Epureanu şi apoi de Lascăr Catargiu. Un număr de 88 de membrii au
semnat un statut şi un program. Organul de presă era „Timpul”. Programul
enunţat condamna liberalismul deoarece „a slăbit simţul conservării naţionale”
prin cosmopolitism şi imitaţie străină, se pronunţa împotriva modernizării
instituţiilor politice, pentru un progres „măsurat, dar continuu”, pentru stabilirea
„armoniei” între proprietari şi muncitori. O altă grupare politică era reprezentată
de junimişti, care făceau parte din conducerea Partidului Conservator dar, cel
puţin în ceea ce priveşte colaborarea României cu Puterile Centrale, se apropiau
mai mult de liberali. Practic, junimiştii au fost cei care au formulat principiile
programatice ale PC. Aceste principii au fost expuse, pentru prima dată, de P.P.
Carp într-un discurs ţinut în Cameră, rostit la sfârşitul lunii martie 1881.
Discursul dădea expresie programului de reforme cunoscut sub denumirea „Era
Nouă” şi a fost adoptat oficial de junimişti în septembrie 1888. Considerându-se
că „opera trecutului este terminată” se sublinia „cea dintâi preocupare pentru
soarta sătenilor şi a meseriaşilor”, echitatea în raporturile agrare, „stârpirea
proletariatului la sate şi la oraşe”. Alte prevederi făceau referire la:
 o lege a meseriilor;
 reformă administrativă;
 inamovibilitatea magistraţilor;
 reaşezarea impozitelor;
 extinderea învăţământului real;
 îmbunătăţirea situaţiei clerului;
Programul adoptat în 1892 a extins şi explicat pe cel anterior:

76
 dezvoltarea organică a statului;
 respectarea şi sprijinirea libertăţilor publice;
 împroprietărirea din domeniile statului;
 reorganizarea creditului agricol;
 o lege a meseriilor;
 întărirea armatei;
 o lege a jandarmeriei;
 extinderea învăţământului obligatoriu;
 reforma învăţământului special şi profesional;
 o politică externă care să garanteze independenţa şi integritatea
teritorială.
Junimiştii admiteau caracterul obligatoriu al progresului istoric dar negau
calea revoluţionară, pronunţându-se în favoarea unui progres gradual, bazat pe
tradiţia istorie naţionale. Cu o obstinaţie care contrazicea orizontul larg
intelectual al purtătorilor ideologiei junimiste, conservatorii au admis că starea
ţăranilor poate fi ameliorată doar prin moralitate. În problema industriei vor
opta pentru protecţionism.
În aceeaşi perioadă se produc unele clarificări şi în cadrul PNL. În 1878
se desprinde de partid o nouă grupare, Partidul Liberal Moderat condus de Gh.
Bârzescu, Gh. Cobălcescu, Vasile Conta. Motivul iniţial a fost, se pare, tendinţa
autoritară a centrului, care nu ţinea seama de interesele provinciei şi de nevoile
acute ale Iaşului. Formaţiunea nu a avut influenţă şi sprijin de masă. În 1880
gruparea numită liberalii sinceri, sub conducerea lui Gh. Vernescu, formată mai
ales din mari proprietari se desprind iar în 1883 se vor regăsi în cadrul PC. În
schimb liberalii au atras în guvern pe unii liberali moderaţi moldoveni (Vasile
Conta, Gh. Mârzescu) sau personalităţi conservatori (Vasile Boerescu, D.
Ghica), întărind totodată colaborarea cu junimiştii. Dar colaborarea cu Mihai

77
Kogălniceanu nu mai era posibilă, acesta nefiind de acord cu metodele şi cu
spiritul liberalilor guvernamentali.
La 14/26 martie 1881 s-a proclamat Regatul, act care avea drept
consecinţă întărirea stabilităţii interne şi a poziţiei Românie în ansamblul
relaţiilor internaţionale. Prin „Pactul de familie” patronat de însuşi împăratul
Germaniei, Wilhelm I (şeful familiei de Hohenzollern) Ferdinand de
Hohenzollern, nepotul lui Carol I a fost confirmat ca moştenitor al tronului
României. În 1884 a fost adoptat proiectul de lege privind înfiinţarea
Domeniilor Coroanei. Acestea erau alcătuite din 12 moşii cu o suprafaţă totală
de 132110 ha, regele deţinând şi numeroase acţiuni în diferite ramuri
industriale.
În iunie 1882 a intrat în guvern C.A. Rosetti, ca ministru de interne, care,
pentru atenuarea nemulţumirilor din lumea rurală a luat o serie de măsuri:
destituirea unor primari şi prefecţi; alcătuirea unui nou proiect de lege a
tocmelilor agricole. Deşi obligat să demisioneze ca urmare a atacurilor
conservatorilor, proiectul său a fost adoptat în 1882 de Cameră, înlăturându-se
clauza execuţiei silite armate (manu militari).
Pentru a limita puterea politică a conservatorilor, liberalii au redus
numărul colegiilor electorale la trei în vreme ce C.A. Rosetti, V.A. Ureche,
Petre Grădişteanu şi alţii solicitau chiar introducerea unui colegiu unic. În semn
de protest pentru neacceptarea acestei soluţii C.A. Rosetti şi ceilalţi au
demisionat din Cameră consfinţind ruptura definitivă dintre brătienişti
guvernamentali şi rosettiştii radicali. De asemenea radicalii în frunte cu C.A.
Rosetti cereau electivitatea magistraţilor cu scopul de a se asigura separarea
justiţiei de puterea executivă şi descentralizarea administrativă prin aplicarea
principiului alegerilor directe în toate ramurile organismelor comunale şi
judeţene, pentru acordarea libertăţii comunale de autoadministrare.

78
Conform unei noi legi electorale, vechile colegii I şi II pentru alegerea
Camerei formau unul singur, în care intrau alegătorii care posedau un venit
funciar sau urban de cel puţin 1200 de lei. La colegiul II votau orăşenii care
plăteau un impozit de cel puţin 20 de lei iar liber profesioniştii, ofiţerii în
retragere, pensionarii erau scutiţi de cens. În colegiul III intrau toţi alegătorii
care plăteau un impozit. Cei care aveau un venit de cel puţin 300 lei şi ştiau
carte puteau vota direct. Erau scutiţi de cens în acest colegiu învăţătorii, preoţii
şi arendaşii care plăteau o arendă de cel puţin 1000 lei. Toţi ceilalţi ţărani votau
prin delegaţi. În conformitate cu prevederile legii din cei 183 de deputaţi ai
Adunării, 75 erau aleşi la colegiul I, 70 la colegiul II şi numai 38 la colegiul III.
După retragerea lui C.A. Rosetti şi a adepţilor săi precum şi a
conservatorilor s-a inaugurat o perioadă de guvernare aproape personală a lui
Ion C. Brătianu, bucurându-se de sprijinul regelui şi al Camerei. Împotriva
guvernului s-a coalizat Opoziţia Unită, formată din „liberalii conservatori”
(conservatorii conduşi de Lascăr Catargiu şi gruparea lui Vernescu) şi partizanii
lui Dimitrie Brătianu. Opoziţia desfăşoară campanii de presă
antiguvernamentale şi –după ce la începutul anului 1888 PNL a câştigat din nou
alegerile-organizează mari manifestaţii. În acelaşi timp se declanşează şi
răscoale ţărăneşti. În consecinţă, la 9/31 martie guvernul liberal şi-a prezentat
demisia.
Între 1888 şi 1895 are loc guvernarea conservatoare dar, într-o primă
etapă, regele a încredinţat guvernul nu Opoziţiei Unite ci junimiştilor, cu scopul
de a înlătura posibilitatea ca Opoziţia Unită să ia măsuri de anulare a legislaţiei
liberale, inclusiv a modificărilor constituţionale. Guvernul junimist va fi
înlocuit însă, după o serie de manevre politice, la 30 martie/11 aprilie 1889 cu
guvernul liberal conservator condus de Lascăr Catargiu.

79
În perioada următoare se remarcă lipsa de unitate din tabăra consrvatoare,
divizată în junimişti, conservatorii liberali şi conservatorii puri (Al. Lahovary).
De altfel cele trei formaţiuni s-au aflat, în diferite combinaţii, la guvernare în
această perioadă, ducând la formarea a mai multe echipe ministeriale. În plan
legislativ s-au adoptat legi privind autorităţile administrative, modificarea
învoielilor agricole, taxele şi contribuţiile comunale. Cea mai importantă lege a
fost legea minelor, elaborată de P. P. Carp şi votată în Parlament în 1895.
Conform acestei legi se proclama dreptul de proprietate al statului asupra
bogăţiilor subsolului cu excepţia petrolului, care aparţinea proprietarului solului
respectiv.
Legea a fost puternic contestată şi de liberali dar şi de conservatori,
ducând în cele din urmă la căderea guvernului. Marii proprietari nu acceptau
principiul principiul expropierii în situaţia în care proprietarul terenurilor nu era
preocupat de exploatarea zăcămintelor. De asemenea opoziţia liberală s-a folosit
şi de problema situaţiei din Transilvania în contextul mişcării memorandiste
pentru a ataca guvernul ce nu putea să dea expresie directă opţiunilor naţionale.
A urmat, între octombrie 1895 şi aprilie 1899 o nouă guvernare liberală.
Perioada de şapte ani scursă de la pierderea puterii a fost marcată de câteva
schimbări în cadrul partidului. La 4 mai 1891 a murit Ion C. Brătianu şi, pentru
un an conducerea a revenit lui Dimitrie Brătianu. La moartea acestuia lider al
partidului a fost ales Dimitrie A. Sturdza iar Congresul de la Iaşi din acelaşi an
a reînnoit programul şi a marcat începutul acţiunilor menite a răsturna guvernul
conservator. Se acordă o mai mare importanţă problemei ţărăneşti „de
soluţionarea căreia depinde existenţa, siguranţa şi viitorul ţării” pronunţându-se
pentru încetarea cu desăvârşire a robiei materiale şi morale ţăranilor.
Conducerea lui Dimitrie A. Sturdza a asigurat continuitatea liniei politice trasate
de Ion C. Brătianu, în acord cu interesele economice ale burgheziei mari şi ale

80
marilor proprietari cu tendinţe liberale. Din acest moment se declanşează
acţiunea „Ocultei”- grupare din interiorul partidului condusă de Eugeniu
Carada- pentru a aduce la conducerea partidului pe Ion I.C. Brătianu, fiul
fostului lider, reprezentant al burgheziei financiare.
Ca urmare a nemulţumirilor provocate de legea minelor, regele a hotărât
înlocuirea guvernului conservator. Pentru prima dată astfel, la sfârşitul unei
legislaturi normale, conservatoare, este adus un guvern liberal care va conduce
în timpul unei alte legislaturi, ceea ce însemna, de fapt, funcţionarea rotativei
guvernamentale.
În cadrul partidului se ciocneau mai multe grupări: cea sturdzistă, care
reprezenta marea burghezie şi marii proprietari liberali, cea condusă de Nicolae
Fleva care s-a desprins din partid în 1886 şi a creat Partidul Liberal Democrat
reprezentând interesele burgheziei mici şi mijlocii) şi gruparea drapelistă, a
liberalilor de centru, condusă de P.S. Aurelian. Organul de presă al acestei
grupări era „Drapelul”. Partidul s-a ridicat împotriva liniei politice imprimate de
Dimitrie A. Sturdza. Din cuprinsul grupării făceau parte personalităţi ca: Barbu
Ştefănescu Delavrancea, A. D. Xenopol, E. Costinescu, P. Grădişteanu, V.
Lascăr, G. Mârzescu.
Pe plan legislativ, guvernul liberal, pentru a justifica acţiunile din
perioada de opoziţie a suspendat legea minelor dar viitorul guvern conservator o
va repune în vigoare.
Pentru o scurtă perioadă de timp (4 luni), la guvernare s-a aflat gruparea
drapelistă pentru ca în martie 1897, din raţiuni de politică externă, să se instituie
un nou guvern condus de Dimitrie A. Sturdza. În timpul guvernării drapeliste s-
a votat legea repausului duminical. După instituirea guvernului Sturdza o parte
din drapelişti, în frunte cu Barbu Ştefănescu Delavrancea a trecut la
conservatori, ca şi gruparea flevistă. În schimb, în cadrul partidului şi-a găsit loc

81
o aşa numită grupare a generoşilor din cadrul Partidului Socialist. Dar opoziţia
a atacat violent guvernul, prin mari manifestaţii, datorită decorării, în
septembrie 1897, de către rege (cu acordul primului ministru ce deţinea şi
calitatea de ministru de externe), cu prilejul unei vizite la Budapesta, a
procurorului maghiar Jeszensky care dăduse verdictul în procesul
Memorandumului. Sub presiunea acestor mişcări, soldate cu ciocniri
sângeroase, regele a acceptat demisia guvernului liberal la 31 martie/12 aprilie
1899 şi a încredinţat puterea unui guvern conservator condus de Gh. Gr.
Cantacuzino, supranumit „Nababul”. După moartea lui Lascăr Catargiu (aprilie
1899) acesta a fost ales preşedinte al PC, situaţie care a determinat
intensificarea tensiunilor din interiorul partidului, având în vedere că P.P. Carp
şi Take Ionescu, aspirau la conducerea guvernului. În cele din urmă, datorită
dificultăţilor economice, a secetei din vara anului 1899, a noilor impozite
impuse de guvern, a scandalurilor (o tranzacţie cu fân mucegăit făcută de
Nicolae Fleva, ca ministru al Agriculturii, Industriei şi Domeniilor şi afacerea
Hallier, în legătură cu amenajarea portului Constanţa, s-a format un nou guvern,
condus de P.P. Carp, în timp ce Gh. Gr. Cantacuzino a rămas în continuare
preşedintele partidului. Guvernul era acum format din junimişti dar nu s-a
menţinut la putere decât până în 1901 datorită răscoalelor ţărăneşti din 1900
provocate de noile impozite. Alţi factori care au agravat situaţia guvernului au
fost concesionarea în favoarea monopolurilor străine a unor terenuri petrolifere,
a distileriilor, a monopolurilor hârtiei pentru ţigarete şi sporirea dependenţei
faţă de Germania.
S-a format un nou cabinet liberal, la 14/26 februarie 1901 sub conducerea
lui Dimitrie A. Sturdza. PNL era întărit cu cadre tinere prin atragerea
generoşilor. Au fost numiţi, ca miniştrii, foştii drapelişti B.N. Missir şi P.S.
Aurelian; lui Spiru Haret i-au fost încredinţate Cultele şi Instrucţia Publică iar

82
lui Ion I.C Brătianu Lucrările Publice. Dintre legile adoptate remarcăm: legea
meseriilor (legea Missir din februarie 1902), legea băncilor populare şi a casei
lor centrale (1903). Legea Missir reglementa regimul muncii şi prevedea
organizarea de corporaţii, în care urmau să intre şi muncitorii şi patronii.
În decembrie 1904 mai mulţi membrii ai guvernului au demisionat şi, pe
fondul crizei provocate de afacerea falsificării titlurilor de rentă ieşite
câştigătoare guvernul a fost înlocuit de un cabinet conservator condus de Gh.
Gr. Cantacuzino în timpul căruia s-a sărbătorit, în 1906, jubileul regal.
Guvernul a demisionat pe fondul gravei crize politice provocate de
răscoala din 1907. La 13/26 martie, în Parlament a avut loc o şedinţă
memorabilă în care reprezentanţii celor două partide, în faţa intereselor
superioare ale „patriei în primejdie”, au căzut de acord să adopte în comun
măsurile necesare. S-a format un nou guvern condus de Dimitrie A. Sturdza
care a avut ca ministru de Interne pe Ion I.C. Brătianu iar ca ministru de război
pe generalul Alexandru Averescu. Au fost adoptate legi privind sporirea
numărului jandarmilor, creşterea controlului administraţiei asupra satelor, dar şi
unele legi care urmăreau să înlăture unele din cauzele care au dus la izbucnirea
răscoalei. Legislaţia agrară liberală a fost combătută de conservatori care
considerau că se aducea atingere regimului proprietăţii.
Evenimentele din 1907 au avut consecinţe importante şi în planul
structurilor de partid. În PC s-a ajuns la unificarea grupărilor partidului prin
proclamarea lui P.P. Carp ca preşedinte. La puţin timp însă se va desprinde o
grupare condusă de Take Ionescu care va forma Partidul Conservator Democrat
(PCD). Într-un manifest adresat PC, Take Ionescu îşi justifica gestul prin
„nevoia de modernizare a Partidului Conservator, asimilarea lui la starea actuală
a României”. În noua formaţiune îşi găseau loc elemente burgheze-avocaţi,
profesori, ziarişti dar şi mari proprietari. Ca program remarcăm:

83
 reducerea la 2 a colegiilor electorale;
 înmulţirea numărului mandatelor colegiului ţărănesc;
 garantarea libertăţii în alegeri;
 stabilitatea funcţionarilor publici;
 crearea unei proprietăţi mijlocii puternice;
 cumpărarea de către stat a tuturor moşiilor aparţinând instituţiilor
publice şi de utilitate publică şi vânzarea către ţărani în loturi mici.
Partidul s-a bucurat de un succes important dar regele, pentru a menţine
sistemul bipartid, nu a recunoscut noua grupare ca partid de guvernământ.
În cadrul PNL, după ce la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 s-a format
un nou guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, la 11/24 ianuarie 1909 a
fost ales ca lider al partidului Ion I.C. Brătianu după demisia lui Dimitrie A.
Sturdza. La o lună după acest moment, noul lider al partidului a depus pe biroul
Senatului proiectul de lege pentru introducerea colegiului unic de alegători în
alegerile pentru consiliile judeţene, dovedind că PNL a tras concluziile necesare
din evenimentele din 1907. De altfel, în manifestul-program din ianuarie 1911,
din preajma alegerilor, se arăta că „pentru completarea operei săvârşite, pentru
consolidarea ei trainică, pentru dezvoltarea tuturor forţelor României […]
trebuie să se dea o mai mare întindere putinţei tuturor cetăţenilor de a participa,
prin exprimarea voinţei lor, la viaţa statului”.
Alte legi adoptate de guvernul liberal: legea contra sindicateler,
asociaţiunilor profesionale, a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice (legea Orleanu). Conform dispoziţiilor acestei legi
salariaţilor statului le era interzis dreptul de asociere şi de grevă iar încălcarea
dispoziţiilor legii era pedepsită cu închisoarea. În 1909 s-a înfiinţat Direcţia
poliţiei şi siguranţei statului după o tentativă de asasinat la adresa primului

84
ministru. În 1910-1911 au mai fost adoptate unele legi referitoare la măsurile de
siguranţă şi de igienă în întreprinderile industriale, la repaosul duminical.
La sfârşitul anului 1910, opoziţia făcută de partidul condus de Take
Ionescu la care s-au adăugat şi obişnuitele scandaluri politice au determinat
demisia guvernului Brătianu dar regele, pentru a menţine sistemul bipartid a
încredinţat conducerea guvernului nu lui Take Ionescu ci lui P.P. Carp,
determinându-l pe ultimul să intre într-un cartel electoral cu liberalii.
În timpul noii guvernări conservatorii au trebuit să legifereze unele
măsuri în consecinţa răscoalei din 1907. Astfel, conform legii din 18/30 martie
1912 pentru trecerea în proprietatea statului a terenurilor agricole stăpânite de
persoane juridice cu caracter de utilitate publică (aşa numitele proprietăţi de
mână moartă), ¾ din aceste suprafeţe trebuiau să fie vândute ţăranilor în loturi
de 5 ha iar ¼ în loturi de 15 până la 50 de ha. Cu scopul de întări poziţiile
categoriei înstărite a ţăranilor, cumpărătorilor de loturi mari li se acordau mari
facilităţi de plată. În total urmau să treacă în proprietatea ţăranilor 250000 ha
terenuri. Deşi votată, legea nu a fost aplicată.
O altă lege din 1912 a extins substanţial efectele legii de încurajare a
industriei din 1887 la întreprinderile mici şi mijlocii şi chiar atelierele
meşteşugăreşti. Tot în acelaşi an a fost adoptată şi o nouă lege pentru
organizarea meseriilor (legea Neninţescu). Conform legii meseriile se organizau
în bresle (incluzând şi pe cei din comunele rurale) iar mai multe bresle, cu cel
puţin 1000 de membrii alcătuiau o corporaţie. Scopul legii era acela de a
împăca interesul naţional, pregătirea lucrătorilor şi a meseriaşilor la nivelul
celorlalte ţări dezvoltate şi interesul social, organizarea urgentă a asigurărilor
sociale.
Măsurile legislative din timpul guvernării lui P.P. Carp au prelungit
existenţa conservatorismului până după război; prin atenuarea consecinţelor

85
concurenţei în industrie şi prin unele concesii făcute ţărănimii şi altor categorii
sociale, au aplanat pentru o vreme conflictele sociale şi politice majore. Votarea
acestor legi, fără opoziţie prea mare, demonstrează că mulţi conservatori, în
afara junimiştilor, ajunseseră la concluzia necesităţii acordării unor concesii.
Un mare scandal politic-afacerea tramvaielor-a determinat căderea
guvernului conservator. Guvernul P.P. Carp a anulat statutele unei societăţi
create de liberali cu scopul de a construi un tramvai electric. Mai mult, în
decembrie 1911 a fost alcătuită o altă societate şi s-a votat o lege în acest sens
ceea ce a determinat acţionarea în justiţie a guvernului de către liberali, cu
sprijinul activ al lui Take Ionescu. Procesul a fost câştiga de liberali şi, pe
fondul imposibilităţii împăcării dintre Take Ionescu şi P.P. Carp şi a marilor
manifestaţii organizate în capitală de către opoziţie, guvernul P.P. Carp a
demisionat la 28 martie/10 aprilie 1912.
Refuzând să recunoască PCD şi pe şeful acestuia, regele a încredinţat
conducerea guvernului lui Titu Maiorescu, ca singura personalitate cu ajutorul
căreia s-ar fi putut menţine alianţa cu Puterile Centrale.
Instalarea noului guvern a spulberat iluziile referitoare la reunificarea PC
şi a creat în acelaşi timp o ireparabilă disensiune în rândul junimiştilor. P.P.
Carp şi Titu Maiorescu s-au despărţit pentru totdeauna. Sub imperiul
evenimentelor internaţionale (războiul balcanic izbucnit în 1912) guvernul
Maiorescu a demisionat la 14 octombrie 1912 şi, în aceeaşi zi s-a constituit
„guvernul de colaborare” (conservator) condus tot de Titu Maiorescu din care
mai făceau parte Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu şi Take Ionescu,
ultimul ministru de interne şi de externe.
În dezacord cu politica lui Maiorescu şi a regelui faţă de războaiele
balcanice, P.P. Carp şi Nicolae Filipescu au convocat un Congres al PC în
aprilie 1912 pentru a determina căderea guvernului, nereuşind decât să ducă la

86
adâncirea disensiunilor dintre Titu Maiorescu şi P.P. Carp. Pe acest fond, P.P.
Carp a demisionat de la preşedenţia partidului alegându-se un nou comitet de
conducere, alcătuit din Titu Maiorescu, Jean Lahovary, Alexandru Marghiloman
cu sarcina de a realiza un nou program şi un nou statut precum şi o înţelegere cu
Take Ionescu. Practic, din momentul în care P.P. Carp a părăsit guvernul,
junimismul a murit. Rămâneau două grupări conservatoare: cea condusă de Titu
Maiorescu, care exista doar graţie colaborării cu Take Ionescu şi cea condusă de
Nicolae Filipescu, în dispută pentru şefia partidului.
Odată cu încheierea păcii de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913
guvernul conservator şi-a pierdut raţiunea de a mai exista. Colaborarea dintre
conservatori s-a destrămat iar reformele anunţate de liberali au subminat
conservatorismul ca doctrină.
La 20 octombrie 1913, la Congresul PNL, Ion I. C. Brătianu a anunţat
înscrierea în program a două reforme esenţiale: electorală şi agrară. Acestea au
fost discutate şi acceptate încă din anul 1912 şi au fost comunicate public în
Scrisoarea program inserată în ziarul „Viitorul” din 3 septembrie 1913, la
sugestia lui C. Stere. În moţiunea adoptată se sublinia necesitatea aplicării
programului de reforme şi a revizuirii Constituţiei. Cifrele demonstrează
necesitatea primei reforme (la ce-a de-a doua referiri ample se vor face în
secţiunea Aspecte privind evoluţia vieţii sociale în perioada modernă): la 1901,
din 6,5 milioane locuitori, participau direct la vot pentru Adunarea Deputaţilor
93.250 cetăţeni adică 1,3% din totalul populaţiei ţării iar pentru Senat 27.260
locuitori adică 0,34 % din totalul populaţiei ţării.
În acest context (la care se mai adăugau şi mişcările sociale de la sate) s-a
încercat găsirea unei soluţii care să asigure o retragere onorabilă a guvernului
de coaliţie. În noiembrie 1913 Titu Maiorescu a acceptat propunerea de a deveni
şef al PC. A fost elaborat un nou program în care PC se declara de acord cu

87
progresul „fără atingerea dreptului de proprietate”, cu Casa Rurală, fără a
accepta ca exproprierea să devină baza transformării proprietăţii mari în
proprietate mică, transformarea urmând a se produce pe cale evolutivă. La
rândul său, PCD s-a declarat de acord cu lărgirea corpului electoral şi
reprezentarea proporţională, considerând că exproprierea nu trebuie să aibă
caracterul unei confiscări ci a unei cumpărări silite, cu plata imediată.
Considerând că guvernul de colaborare a fost soluţia unei situaţii
excepţionale, unitatea PC nerealizându-se, la 31 decembrie 1913 Titu
Maiorescu a prezentat demisia guvernului. La 4 ianuarie 1914 s-a format un
guvern liberal sub preşedinţia lui Ion I.C. Brătianu. În campania electorală PC a
exprimat o poziţie ostilă reformelor astfel că, la 24 februarie 1914 Parlamentul
majoritar liberal în urma alegerilor a luat în discuţie necesitatea reformelor.
În expunerea de motive se arăta că „nu este cu putinţă ca după 40 de ani
de dezvoltare în toate ramurile, de simţitoare şi strălucite progrese, România să
trăiască cu reformele politice din primele timpuri ale organizării ei
constituţionale şi să continue a lăsa în afară de viaţa politică marea majoritate a
cetăţenilor.” Se sublinia necesitatea intervenţiei statului.
Raportul delegaţilor cu privire la propunerile referitoare la modificarea
Constituţiei a fost prezentat în Parlament de C. Stere şi făcea un amplu
rechizitoriu practicilor vechiului regim: sublinia monstruozitatea repartiţiei
proprietăţii funciare şi pleda în favoarea marilor reforme necesare pentru
regenerarea ţării. În replică, P.P. Carp considera aceste reforme „mai periculoase
decât revoluţiile sau răscoalele”. Totuşi, conservatorii au fost nevoiţi să accepte
principiul exproprierii cerând însă garanţii pentru respectarea marii proprietăţi.
Au avut loc noi alegeri, pentru Constituantă, în urma cărora guvernul a ieşit
victorios. Înfrânt, împreună cu ideile pe care le apăra şi le profesa, P.P. Carp s-a
retras din viaţa politică.

88
După ce la 4 iunie 1914 vechii conservatori l-au ales ca lider pe
Alexandru Marghiloman, Take Ionescu a acceptat programul liberal care se
potrivea de altfel mai bine compoziţiei partidului.
La 5 iunie 1914 noul Parlament a început dezbaterile în sesiune
extraordinară, având ca obiect pregătirea lucrărilor pentru sesiunea din toamnă
când trebuia să se realizeze legiferarea. În timpul lucrărilor a avut loc atentatul
de la Sarajevo care a provocat declanşarea primului război mondial. S-a ales
doar o comisie pentru pregătirea viitoarei sesiuni.
Se intenţiona o expropriere în proporţie de 20-25% a moşiilor care
depăşeau 1000 ha. La cele 250000 ha obţinute se adăugau alte 500000 ha
realizate din vânzarea domeniilor statului ceea ce ar fi trebuit să îngăduie
împroprietărirea a 150000 capi de familie cu 5 ha. Pe baza legii electorale urma
să se constituie un colegiu unic, iar numărul alegătorilor direcţi trebuia să
crească de la 82000 la 410000.
Izbucnirea primului război mondial a împiedicat aplicarea reformelor. În
şedinţa Camerei din 3 decembrie 1914 primul ministru declara că necesităţile
externe impun amânarea discutării reformelor.
În timpul războiului PC a suferit noi sciziuni. În 1915 partidul s-a rupt în
două grupări: cea proantantistă condusă de Nicolae Filipescu şi cea
filogermană condusă de Alexandru Marghiloman. În 1916 prima grupare a
fuzionat cu PCD punând bazele Partidului Conservator Naţionalist. În vara
anului 1917 un grup condus de Constantin Argetoianu, Ion Grădişteanu şi alţii a
încercat să pună bazele unui partid constituţionalist care însă va dispărea după
război ca şi gruparea lui Alexandru Marghiloman.
Pe scena politică românească au mai evoluat şi alte grupări politice, în
afara celor două curente care au constituit sistemul bipartid. S-a manifestat
tendinţa creării unui partid ţărănesc. Iniţiativa a aparţinut învăţătorului

89
Constantin Dobrescu Argeş în 1882. În acelaşi an a fost organizat un Congres al
ţăranilor din Argeş ocazie cu care s-a fondat Partida Ţărănească (PŢ). Dintre
prevederile programatice remarcăm:
 asigurarea pentru fiecare ţăran a unui lot de 5 ha, ca şi pentru
preoţii, învăţătorii şi locuitorii de la marginea oraşelor;
 domnia legilor;
 descentralizarea administrativă;
 dezvoltarea oraşelor;
 promovarea unei politici economice echilibrate;
 sprijinirea burgheziei săteşti;
Deşi avea un program moderat, liberalii şi conservatorii au făcut tot
posibilul pentru a împiedica activitatea acestui partid şi a discredita pe liderul
său. În 1899 PŢ a părăsit scena politică.
În 1906 Vasile M. Kogălniceanu şi Al. Valescu au pus bazele unui nou
partid ţărănesc dar sub pretextul răscoalei din 1907 guvernul i-a arestat pe cei
doi lideri şi a interzis activitatea partidului.
În toamna anului 1913 învăţătorul Ion Mihalache a propus înfiinţarea
unei Ligi Ţărăneşti în vederea luptei pentru înfăptuirea reformei agrare şi
electorale.
Bazele Partidului Ţărănesc au fost puse la Bucureşti, pe 5/18 decembrie
1918 de un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu Ion Mihalache.
Partidul îşi propunea să acţioneze pentru:
 împărţirea tuturor moşiilor la ţărani;
 înfiinţarea de islazuri şi păduri comunale;
 introducerea impozitului progresiv pe venit;
 legiferarea autonomiei comunale;
 înlocuirea jandarmeriei;

90
 autonomia bisericii faţă de stat;
 răspândirea ştiinţei de carte la sate.
Cea mai mare parte a intelectualităţii rurale, precum şi multe
personalităţii au intrat în partid, dintre ultimii amintim doar pe Octav Băncilă,
C. I. Parhon, Virgil Madgearu, Eduard Mirto, Milan Ionescu Berbecaru ş.a.
La 23 aprilie 1910 se formează Partidul Naţionalist Democrat sub
conducerea lui Nicolae Iorga, ca un rezultat al mişcării semănătoriste. Dintre
prevederile programatice remarcăm:
 exproprierea societăţilor de asigurare;
 lichidarea moşiilor împovărate;
 subvenţionarea Casei Rurale din excedentele bugetare;
 impozite pe venit;
 şcoli practice;
 vot universal cu reprezentarea minorităţilor;
Ca organ de presă PND avea ziarul „Neamul românesc”. Întreaga
orientare a partidului avea drept obiectiv înfăptuirea unităţii naţionale.
Înfiinţarea Societăţii „Daco-Română” de către Nicolae Iorga şi sprijinirea luptei
naţionale a românilor din Bucovina şi din Transilvania arătau limpede
orientarea naţională a noului partid.
În alegerile din 1911 şi 1914 PND s-a prezentat cu un program radical,
solicitând o nouă şi mare împroprietărire a ţăranilor, exproprierea tuturor
moşiilor care depăşesc 1000 ha şi votul universal, egal, direct, secret şi
obligatoriu pentru toţi românii cu reprezentarea minorităţilor, reprezentarea
ţăranilor în Parlament în raport cu numărul şi însemnătatea lor economică şi
socială.
Nu în ultimul rând, pe scena politică s-a manifestat şi mişcarea socialistă,
bazată pe numărul crescând al lucrătorilor industriali, consecinţă a intensificării

91
ritmului industrializării. S-a încercat elaborarea unui program politic şi
constituirea unui partid socialist, în acest efort un rol important jucându-l
contribuţiile teoretice ale Dr. Russel şi ale lui C. Dobrogeanu Gherea. Ultimul a
publicat în 1886 articolul „Ce vor socialiştii români” care prevedea:
 introducerea votului universal;
 autonomia comunală:
 „înarmarea poporului”;
 răscumpărarea treptată a marilor proprietăţi agricole;
 desfiinţarea bugetului cultelor;
 învăţământ gratuit;
 alegerea magistraţilor;
 justiţie fără plată;
 libertatea desăvârşită pentru presă, întruniri, asociaţii;
 inviolabilitatea domiciliului;
 înlocuirea penitenciarelor prin case de corecţie;
 egalitatea femeii;
 preluarea de către comunele urbane şi rurale a aprovizionării cu
pâine, carne, apă, iluminat cu scopul de a înlătura specula şi
scumpetea;
Ca forme de organizare remarcăm înfiinţarea în 1872 a Asociaţiei
generale a lucrătorilor din România şi, tot în acel deceniu se constituie primele
cercuri socialiste la Bucureşti şi Iaşi şi apoi şi în alte centre importante: Galaţi,
Brăila, Ploieşti, Piteşti, Curtea de Argeş, Botoşani, Paşcani, Fălticeni, Turnu
Măgurele. În 1888 socialiştii au reuşit să trimită în Parlament doi deputaţi: Ion
Nădejde, la colegiul III de Iaşi şi Vasile Gh. Morţun la colegiul II de Roman.
Între 31 martie şi 3 aprilie 1893 a avut loc primul congres al mişcării
socialiste în urma căruia s-a înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitorilor

92
din România (PSDMR), condus de un Consiliu General format din 5 membrii.
Organul său de presă era „Lumea Nouă”. La 1897 partidul avea 35 de
organizaţii afiliate şi un număr de aproximativ 6000 de membrii.
Dificultatea cea mai mare cu care s-a confruntat PSDMR era aceea a
bazei sociale. Nivelul scăzut de viaţă, cultură, educaţie civică al membrilor îi
făceau puţin receptivi la ideologia marxistă. Rezultă că spaţiul de acţiune al
unei mişcări muncitoreşti era destul de restrâns, comparativ cu ţările dezvoltate
din Occident. Intelectualii „generoşi” percep această realitate şi se simt
stânjeniţi în veleităţile lor politice de spaţiul îngust al mişcării socialiste.
Această situaţie îi va determina să aibă ochii aţintiţi spre PNL în care vedeau
forţa politică capabilă să înfăptuiască reformele pentru care militau şi care, în
acelaşi timp le putea deschide şi calea unei cariere politice.
Spre sfârşitul secolului XIX PSDMR s-a confrunta cu scăderea
numărului cluburilor şi al membrilor, cu desfiinţarea cluburilor săteşti dar şi cu
dezinteresul intelectualilor la care s-a adăugat o gravă criză financiară.
Având în vedere contextul mai sus menţionat în 1899 s-a produs trecerea
aşa numitor „generoşi” (printre care V. Gh. Morţun, Constantin Stere, Al.
Radovici). Partidul s-a dezorganizat la Congresul al VI-lea când nu s-a putut
ajunge la o unitate de vederi pentru reorganizarea sa.
Anul 1906 reprezintă un moment important în efortul de refacere a
mişcării social democrate. În august s-a înfiinţat Comisia Generală a
Sindicatelor din România iar în 1908 s-a înfiinţat Uniunea Socialistă din
România ca partid de clasă al tuturor muncitorilor. Această Uniune se va
transforma în 1910 în Partidul Social Democrat (PSD), ca urmare a
Congresului care a avut loc în acel an. Din programul acestui partid remarcăm:
 vot universal, egal, direct şi secret pentru toţi locuitorii ţării de la
vârsta de 20 de ani fără deosebire neam, religie, sex;

93
 desfiinţarea legii expulzărilor şi a tuturor legilor excepţionale;
 egalitatea drepturilor dobrogenilor cu locuitorii din restul ţării;
 egalitatea evreilor pământeni în drepturile civile şi politice cu
cetăţenii români;
 egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeilor cu bărbaţii;
 ziua de muncă de 8 ore;
 repaus duminical;
 interzicerea muncii pentru copii mai mici de 14 ani;
 crearea unei case generale de ajutor pentru boală, invaliditate,
şomaj, bătrâneţe;
 desfiinţarea tuturor rămăşiţelor feudale din raporturile de
producţie;
 desfiinţarea învoielilor în natură;
 răscumpărarea silită a unei părţi cât mai întinse din marea
proprietate;
Congresul a ales un comitet executiv format din D. Marinescu, I.C.
Frimu, Al. Constantinescu, M. Gh. Bujor, Cristian Racovski, N.C. Georgescu,
Constantin Vasilescu.
Trebuie remarcat însă că, aşa cum rezultă din raportul la Congresul din
1914, muncitorii aveau o adevărată repulsie pentru lupta politică, mai ales după
momentul 1899, ajungându-se la o adevărată rivalitate între mişcarea sindicală
şi partid, susţinătorii primei combătând pe cel de-al doilea.
Poziţia PSD faţă de primul război mondial a avut importante urmări
asupra imaginii partidului în opinia publică şi în atitudinea autorităţilor în acea
perioadă şi în anii imediat următori încheierii războiului. La scurt timp după
izbucnirea războiului PSD a adresat un manifest Către toţi salariaţii, către
întreg poporul român în care arăta că „politica noastră trebuie să tindă spre o

94
neutralizare completă a ţării faţă de aceste două mari puteri” (referirea se făcea
la cele două blocuri politico-militare, Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere).
Aceeaşi atitudine a fost menţinută şi după intrarea României în război, ceea ce a
dus la luarea de măsuri restrictive ale guvernului. Sediile organizaţiilor
muncitoreşti (politice şi sindicale au fost) sigilate, ziarele şi revistele interzise, o
parte a membrilor au fost mobilizaţi iar unii fruntaşi, printre care şi Cristian
Racovski au fost arestaţi ceea ce a determinat la recurgerea la forme ilegale de
acţiune.

8. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎNTRE


INDEPENDENŢĂ ŞI MAREA UNIRE (1878-1918)

Cucerirea independenţei a însemnat o schimbare fundamentală pentru


poziţia statului român în raport cu celelalte state europene şi nu numai. Au fost
create condiţiile pentru consolidarea sistemului politic şi instituţional (al cărui
rol a sporit în mod evident în procesul dezvoltării social-economice), pentru
promovarea unei politici corespunzătoare intereselor ţării, pentru accelerarea
procesului de modernizare a societăţii.
Este necesară însă, pentru mai buna înţelegere a problematicii aduse în
discuţie o atenţie aparte raporturilor dintre factorii interni şi externi. Relaţiile
economice cu statele puternic dezvoltate erau de multe ori neechitabile, marcate
de pătrunderea a capitalului străin dar şi de ingerinţe şi presiuni politice. În noul
context creat de cucerirea independenţei, marile puteri europene vor căuta noi
căi şi mijloace pentru a-şi promova propriile interese între care presiunile

95
concertate, ameninţările, ofertele de ajutor militar. Cu toate acestea, România,
în anumite momente grave (perioada aplicării prevederilor Tratatului de la
Berlin, tratativele legate de alianţa cu Puterile Centrale, perioada crizei din anii
1899-1900, răscoala din 1907, anii neutralităţii) a reuşit să îşi apere interesele,
devenind chiar un factor important al relaţiilor internaţionale din Sud Estul
Europei.

Industria

În această perioadă se desfăşoară un proces de industrializare cu trăsături


specifice determinate de stadiul de dezvoltare social-economică dar şi de
raporturile cu statele dezvoltate din Europa Occidentală.
Cea mai semnificativă trăsătură a acestui proces o reprezintă politica de
încurajare a industriei promovată de către statul român. Legislaţia de protecţie
şi încurajare a industriei naţionale a asigurat condiţiile necesare pentru apariţia
şi dezvoltarea unui mare număr de întreprinderi industriale.

1.Întreprinderi încurajate
1866 1893 1901 1915
Total 236 403 625 1149
Industrializarea a ocupat un întreprinderi
important loc în dezbaterile opiniei Încurajate 83 115 182 837

politice şi publice. M.G. Orleanu declara că „pentru ca să putem ţine în Europa


rangul la care năzuim, trebuie să avem industrie căci numai ea ne va putea da
bogăţiile cu care să facem faţă exigenţelor unui stat modern; de la agricultură nu
putem niciodată aştepta cea ce o industrie ne poate da”. În anii 1882 şi 1884 s-
au desfăşurat la Iaşi două Congrese economice. Programul mişcării economice

96
din România prezentat la al doilea congres de către Mina Minovici prevedea,
între altele, pentru încurajarea şi ocrotirea industriei autohtone: aplicarea cu
stricteţe a principiului protecţionist pentru toate ramurile industriale;
adoptarea principiului de apărare de taxe vamale şi comunale pentru toate
categoriile de materii prime şi produse fabricate în România; legi organice
pentru societăţile anonime şi mutuale; legi pentru încurajarea industrie
naţionale, în stare de a o face aptă să lupte pe piaţa internă cu produsele
străine; legi organice pentru exploatarea minelor; aplicarea principiului de
scutire de taxe vamale pentru toate maşinile, materiile prime şi materialele
necesare industriei; acordarea de prime de producţie din partea statului
întreprinderilor industriale particulare; legi pentru protecţia mărcilor de
fabrică, precum şi pentru brevete de invenţie.
În privinţa legislaţiei, o operă importantă au realizat-o liberalii în cadrul
guvernărilor dintre 1876-1888 şi 1901-1904. În prima perioadă au fost adoptate
Legea pentru încurajarea industriei zahărului, Legea pentru încurajarea
fabricării de ţesături şi sfoară, Legea pentru scutirea tăbăcăriilor de vamă la
importul tananţilor. Deosebit de importante au fost Tariful vamal general
(1886), adevărată declaraţie de independenţă economică şi Măsurile generale
pentru a veni în ajutorul industriei naţionale (1887). Conform ultimei legi cine
înfiinţa o fabrică cu minimum 25 de lucrători şi 50000 lei capital beneficia timp
de 15 ani de scutire de vamă pentru importul de maşini, de reduceri la
transportul pe căile ferate, de priorităţi pentru furnituri la stat. Având în vedere
posibilităţile şi necesităţile ţării liberalii au protejat şi încurajat în primul rând
industria de fabrică, care abia se dezvolta în România. Era o primă condiţie în
încercarea de a contracara concurenţa străină; mica industrie, meseriile
rămâneau o sarcină de perspectivă.

97
În cea de-a doua perioadă a fost adoptat un nou tarif vamal prin care
protecţia vamală creştea de la 8,38% între 1901-1905 la 11,3% pentru perioada
1906-1910.
Conservatorii au lăsat în urma lor mai puţine realizări legislative, dar nu
mai puţin importante: Legea minelor din 1895 şi Legea încurajării industrie
naţionale din 1912. Ultima venea să remedieze unele neajunsuri ale legii din
1887. De exemplu, nu se stipulase perioada în care se bucurau de încurajare
întreprinderile şi mai ales mărimea lor, pentru că legea anterioară nu prevăzuse
avantaje pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Acestea au fost încurajate acum
(întreprinderile cu minim 4 lucrători puteau furniza produse statului la preţuri
cu 5% mai mari decât produsele similare din alte ţări) ca şi cele care foloseau
materii prime furnizate de agricultură şi subsol, fiind în consonanţă cu doctrina
conservatoare care punea accent pe agricultură în defavoarea industriei.
Pe ramuri de producţie, se constată evoluţii inegale, cantitative şi
calitative, în special în privinţa dotării tehnice. În industria morăritului, a
zahărului, cimentului, hârtiei, cherestelei, petrolului, siderurgiei,
transporturilor şi telecomunicaţiilor avem de-a face cu un progres evident în
privinţa înzestrării tehnice. Putem afirma că, în aceste domenii, revoluţia
industrială s-a încheiat la începutul secolului XX. În alte ramuri-industria
textilă- industrializarea se afla la începutul secolului XX în plin proces de
desfăşurare. În plus, unele ramuri lipsesc aproape complet-, metalurgia,
construcţiile de maşini, electrotehnica, chimia.
2.Creşterea industriei mari 3.Evoluţia industriei prelucrătoare
În indici relativi

Anul Nr. CapitalNr. Val.


întrepr.fix pers. prod.
mil. leiocupate mil.lei
1901/ 625 247,4 39.746 229,8
98
1902
1915 847 329,2 58.871 547,1
Produs 1885 1890 1900 1910 1913
Mii
Tone
Petrol 27 54 227 1346 1848
Cărbuni- 63 104 144 230
Sare 83 108 110 130 125

4.Evoluţia industriei extractive

5. Structura şi gradul de dezvoltare a industriei României în preajma primului război


mondial

99
Nr. întrepr. Capital fix (mil.lei) Personal (mii)
Ind. mare încurajată şi 1149 30,55 58,9 (ind. încurajată)
Neîncurajată
Ind. mijlocie (mori, fierăstraie
7000 55,0 -
cuptoare var)
Ind. Mică 56000 140,0 127,8 (1908)
Ind. extractivă, petroliferă- 535,7 14,5
Alte mine şi cariere - 9,0 -
Tabelul 5 ne oferă o imagine edificatoare asupra structurii şi gradului de
dezvoltare a industriei României. Semnificativă ni se pare diferenţa enormă
între capitalul investit pentru industria mare şi extractivă faţă de industria
mijlocie şi mică. De asemenea are loc o restrângere a ariei industriei
meşteşugăreşti, a atelierelor şi manufacturilor datorită creşterii ponderii
produselor autohtone de fabrică.
La începutul secolului XX se constată pătrunderea masivă a capitalului
străin, atât sub forma împrumuturilor de stat cât şi a investiţiilor directe.
Această situaţie a fost determinată de insuficienţa capitalurilor interne, lipsa
utilajului industrial, tendinţa de a se investi în ramuri cu necesităţi financiare
reduse şi profituri imediate.

100
În societăţile industriale capitalul străin reprezenta 80% din capitalul
acestora iar în băncile mari 40 %. La fel se întâmpla şi în industria petrolului.
Aici, 35% era german, 25,2 % englez, 13,1% olandez şi doar 5,5% românesc.
PNL era de acord cu participarea capitalurilor străine la dezvoltarea
industrială a ţării cu respectarea însă a unor condiţii: investiţiile străine trebuiau
să pună în valoare avuţia şi munca naţională, folosul fiind de partea statului, a
populaţiei şi bineînţeles a burgheziei autohtone. Dimitrie A. Sturdza declara
„numai munca noastră poate da capitalurilor străine însuşirea de a ne creşte
avuţia. De aceea am fugit de Rockfeller, fiindcă el venea cu capitaluri mari, dar
el vroia numai el (sic!) să aibă toate profiturile…Era un pericol de existenţă ca
piaţa economică română să o domine chiar în România şeful unui trust
american…” Şi Ion I. C. Brătianu a precizat în mai multe rânduri concepţia
partidului asupra colaborării cu capitalul străin. „Partidul liberal nu a fost nici în
declaraţiunile sale, nici în întreaga sa politică, contra introducerii capitalurilor
străine. Desminţirea acestei legende o dă istoria noastră economică întreagă
[…] Dar noi am zis totdeauna că statul are dreptul şi datoria de a se preocupa
pentru ce scop vin aceste capitaluri străine […] Dacă vin pentru a pune în
valoare munca şi bogăţia naţională, asociindu-se cu dânsa şi lăsând în schimb o
valoare echivalentă, o valoare compatibilă cu aceea pe care o ia afluenţa lor, e
desigur în interesul statului, şi orice om de stat trebuie să se grăbească ca să
încurajeze venirea lor. Dacă însă, întreprinderile au de scop să speculeze şi să
sece oricare bogăţii, fără a lăsa valoarea corespunzătoare în loc, desigur nu e o
politică sănătoasă a statului ca să le încurajeze.”
În schimb, conservatorii aveau o atitudine diferită. Pentru ei banii nu au
nici miros nici naţionalitate şi, în consecinţă, „fără să amestecăm chestiuni de
amor propriu naţional în chestiuni băneşti”, industria naţională era „industria
făcută pe pământul României de oricine, naţional sau străin.” Şi întrucât

101
economia românească avea mare nevoie de capital- căci nici un popor „n-a
ajuns deodată şi prin propriile forţe la înălţimea civilizaţiei”- şi dezvoltarea unei
industrii mari era imposibilă fără capital străin, a pune piedici şi condiţii
echivala cu frânarea conştientă a dezvoltări economiei naţionale. Pentru P.P.
Carp, capitalurilor străine trebuiau să li se pună doar două condiţii: de a nu se
acorda posesorilor drepturi politice şi nici de proprietate asupra pământului. Ca
urmare liderul conservator făcea apel la partide şi guverne de a deschide larg
porţile capitalurilor străine căci „nu vom putea face nici un pas, nu vom face, vă
afirm, nici un progres fără capitaluri străine.”
Conştienţi de faptul că „o industrie nu poate fi o realitate naţională, dacă
nu participă în mod efectiv capitalul naţional sau cel puţin naţionalizat” liberalii
vor acţiona pentru consolidarea poziţiilor capitalurilor autohtone, pentru
limitarea lărgirii sferei de influenţă a capitalurilor străine. Rezistenţa faţă de
presiunile trustului Standard - Oil, apoi faţă de cele ale unui grup financiar din
Germania şi Franţa (1905), atitudinea manifestată în legătură cu concesionarea
iluminatului capitalei (1906) semnifică poziţia burgheziei române de apărare a
intereselor economice naţionale.
Se poate aprecia că, în ajunul primului război mondial, are loc un proces
evident de modernizare economică, o dezvoltare mai accentuată cunoscând
producţia de bunuri de consum şi exploatarea materiilor prime. Deficitare
rămân ramurile producătoare de maşini şi utilaje ceea ce duce la dependenţa de
mijloacele de producţie străine. De asemenea industria nu satisfăcea într-o
manieră corespunzătoare agricultura iar capitalurile străine au afectat
independenţa economică şi uneori şi pe cea politică.

Creditul şi finanţele

102
La 1 decembrie 1880 şi-a început activitatea Banca Naţională a
României (BNR) punându-se astfel bazele sistemului de credit în România.
BNR era în acelaşi timp unica bancă de emisiune dar şi bancă comercială
centrală. De la început rolul hotărâtor în conducerea BNR a revenit PNL.
Sucursale ale BNR erau la Brăila, Constanţa, Craiova, Giurgiu, Iaşi, Piteşti,
Piatra Neamţ.
Până la începutul secolului XX se înfiinţează 27 de bănci dintre care:
Banca Generală Română (capital german), Banca Comerţului Craiova (capital
românesc), Banca de Scont Bucureşti (capital românesc), Banca Agricolă.
Până la primul război mondial s-au mai înfiinţat şi alte bănci: Banca de Credit
Român (capital austriac), Banca Marmorosch-Blanck & Co. (capital german,
francez, maghiar, românesc), Banca Comercială Română (capital austriac,
francez, englez), Banca Românească (capital românesc).
Marii proprietari aveau la dispoziţie patru mari instituţii de credit la care
se adăuga din 1894 Banca Agricolă. Pentru ţărănime, s-au înfiinţat în 1891
băncile populare care, în 1914 numărau 2901 unităţi, 584000 membrii şi 107,3
milioane lei capital. De asemenea, în 1903 s-au creat obştile de arendare,
ajungând la 495 în 1913 cu 76700 membrii şi 4,3 milioane lei capital.
6. Dinamica sistemului de credit

1900 1914
Societăţi bancare 30 215
Capitalul social 94,3 mil.lei 281,5 mil.lei
Stocul metalic al BNR 49,2 mil.lei 153,0 mil.lei

Către începutul primului război mondial creditul este constituit şi


consolidat în special în favoarea burgheziei şi marilor proprietari; ţărănimea,
mica industrie şi meseriaşii nu aveau suficiente mijloace financiare.

103
Bugetul reprezintă o cheie de control pentru dinamica şi dimensiunile
unei evoluţii social-economice. Bugetul României a cunoscut o evoluţie
predominant ascendentă. Între 1864 şi 1914 veniturile au crescut de la 60,1
milioane lei la 608,5 milioane lei iar cheltuielile de la 62,3 la 512,2 milioane lei.
De asemenea, în balanţa venituri-cheltuieli, au predominat bugetele
excedentare, deci cu un surplus al veniturilor faţă de cheltuieli. În acelaşi timp
obligaţiile financiare ale contribuabililor au crescut de la 8,2 lei în 1864 la 78 lei
în 1914.

7.Volumul bugetului 8. Structura cheltuielilor bugetare la


1900

Anul Veniturile
Natura cheltuielilor Suma (lei)
(mil.lei) Căi ferate 655.461.665
1890/1891170,4 Poduri de fier (peste Dunăre) 69.497.489
1898/1899236,8 Gări, cantoane, ateliere 12.751.340
1899/1900193,9 Material rulant, vagoane, etc. 28.219.276
1900/1901209, 5 Docuri şi antrepozite 17.156.852
1901/1902237,2 Portul Constanţa 8.519.914
1902/1903248,4 Căi de comunicaţie 28.126.935
1903/1904246,7 Navigaţie (maritimă, fluvială) 20.225.398
1904/1905231,5 Construcţii şcolare, instituţii de cultură51.391.771
1905/1906232,6 Construcţii administrative 44.561.053
1906/1907236,9 Construcţii militare, fortificaţii,
266.315.804
- -
1915/1916662,4 armament,
echipament militar
Total 1.605.447.600
104
Transporturile şi urbanistica

Modernizarea economică impune existenţa unui sistem eficient de


comunicaţii iar industria favorizează în aceeaşi măsură în care solicită
dezvoltarea transporturilor.
Reţeaua de căi ferate creşte de la 1229 km în 1878 la 3549 km în 1914.
Se construiesc numeroase gări, inclusiv Gara de Nord, Podul de la Cernavoda.
Reţeaua rutieră creşte de la 3219 km în 1879 la peste 28000 km în 1916
rămânând însă cu mult în urma statelor dezvoltate.
În 1890 se înfiinţează Navigaţia Fluvială Română iar în 1895 Serviciul
Maritim Român.
Se reamenajează porturile Constanţa, Brăila, Giurgiu, Galaţi şi se
conectează la reţeaua de căi ferate.
Urbanizarea ia amploare ca urmarea efortului făcut de către stat pentru
sistematizarea şi reconstrucţia oraşelor. S-au realizat numeroase edificii în
multe oraşe ale ţării, dovezi ale intensului ritm de dezvoltare al ţării.

Agricultura

La începutul secolului XX 80% din populaţia ţării lucra în agricultură,


ramură care asigura 2/3 din produsul social şi era principala furnizoare pentru
export.
În ceea ce priveşte repartiţia pământului, 4171 de proprietari cu peste 100
ha. deţineau 3.810.351 ha. adică 54,72 % iar 920.939 ţărani cu până la 10 ha
deţineau 3.153.645 ha adică 45,28%. Dintre aceştia, 292.000 de familii aveau

105
pământ până în 2 ha iar aproape 300.000 nu aveau pământ deloc. Aproximativ
60% din suprafaţa cultivabilă mai mare de 100 ha era exploatată de 3332
arendaşi. Această structură a pământului cultivabil punea ţărănimea într-o
situaţie de netă inferioritate ceea ce explică existenţa unei acute „probleme
agrare”.
În ceea ce priveşte repartiţia culturilor, agricultura României are un
pronunţat caracter cerealier. Cereale reprezentau 82-85% din totalul suprafeţelor
cultivate. Dintre acestea se remarcă porumbul cu 43%, grâul cu 33,5% orzul şi
ovăzul cu 22,3%. Explicaţia ponderii cerealelor stă în preţurile avantajoase
obţinute la export în preajma primului război mondial. Are loc şi o creştere a
producţiei la ha, în medie de 13 hl/ha, comparabilă cu cea din Statele Unite
(13,3 hl) şi superioară Argentinei (9,6 hl).
Referitor la inventarul agricol, la 1905 existau 10.498 maşini cu aburi din
care 52,2 % aparţineau moşierilor cu peste 100 ha, 39,8 % erau deţinute de
marii arendaşi restul fiind în proprietatea a 629 de antreprenori care le închiriau
şi a 328 de agricultori cu mai puţin de 100 ha. Pentru perioada de până la 1914
au fost importate în medie între 12.514 şi 17.953 tone maşini cu aburi. O
imagine sugestivă asupra disproporţiei existente şi în cadrul inventarului agricol
cu tracţiune animală ne-o oferă tabelul 9.
9. Înzestrarea cu maşini cu tracţiune animală

Maşini deSecerători Secerători- Alte maşini


semănat legători
Proprietari de moşii mai 12.151 3500 3960 3571
mari de 100 ha şi
arendaşi
Proprietari de suprafeţe 370 10.556 374 391

106
mai mici de 100 ha

În ciuda unui proces relativ intens de înzestrare tehnică, aceasta rămâne


însă insuficientă şi inechitabil repartizată, ţăranii lucrând în continuare cu unelte
„clasice”.
În ceea ce priveşte creşterea vitelor, are loc o sporire importantă şi în
acest sector. Cea mai mare parte a şeptelului aparţinea ţăranilor, fiind folosită la
lucrarea pământului. Sporul creşterii vitelor nu este mare şi din cauza
transformării unor suprafeţe acoperite cu păşuni în pământ cultivabil.
Agricultura înregistrează în toate sectoarele sale creşteri substanţiale dar
acestea sunt grevate de tensiunile sociale grave din lumea rurală.

Comerţul exterior

Cunoaşte o mare dezvoltare la începutul secolului XX determinată de mai


mulţi factori: creşterea cererii de produse agricole pe piaţa externă care a
determinat o sporire a preţurilor cu 15-25% iar calitatea grâului românesc era
recunoscută; importul de utilaje, instalaţii portuare, mijloace de transport,
necesare pentru dezvoltarea comunicaţiilor şi industriei; importul de capital
investit în industrie, comerţ, bănci.
La export creşte ponderea produsele industriei petroliere şi forestiere în
raport cu cerealele (procentul acestora scade de la 84% la 77%) în preajma
primului război mondial. Cantitatea de petrol exportat va cunoaşte o creştere
continuă, de la 77.656 tone în 1900 la 214.345 tone în 1905, 586.151 tone în
1910 ajungând la 1.036.446 tone în 1913.
La import ponderea revine utilajelor (procentul acestora se dublează în
perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX).

107
Dezvoltarea unor ramuri precum textile, pielărie, sticlă, hârtie duce la
reducerea procentului importurilor de bunuri de larg consum de la 82,4% la
57%.

10. Volumul comerţului exterior

Anii Export Procent % Import Procent % Soldul Soldul


(totaluri de(mil.lei) (mil.lei) balanţei balanţei
5 ani) comerciale comerciale
(+) (-)
1862-1866 611,6 100 355,1 100 265,5 -
1872-1876 838,9 137 596,7 168 242,2 -
1892-1896 1539,2 251 1875,6 528 - 336,4
1897-1901 1290,3 218 1588,5 447 - 298
1902-1906 1940,3 317 1624,3 471 326,4 -
1907-1911 2706,7 442 2192,4 620 514,4 -

Până la primul război mondial cea mai mare pare a importului va


continua să se efectueze din Germania şi Austro-Ungaria. În privinţa exportului,
structura în aceşti ani este următoarea: Austro-Ungaria-30%, Germania-11%,
Belgia-14%, Franţa şi Italia-17%. Ponderea Austro-Ungariei în comerţul
exterior al României are la bază legăturile economice tradiţionale dintre
România şi Transilvania; o confirmă faptul că limitarea acestor relaţii
economice în anii „războiului vamal” a determinat o criză economică atât în
Regat cât şi în Transilvania.
11. Grupul de ţări partenere al României

Ţara Import (mii tone) Export (mii tone)


Anglia 50.837 31.488

108
Austro-Ungaria 96.098 41.055
Belgia 7498 146.864
Elveţia 6236 35
Franţa 16.748 18.551
Germania 91.473 34.675
Grecia 1654 2411
Italia 14.524 47.193
Rusia 8937 3867
Ţările de Jos 5121 83.400
Alte ţări 22.113 26.839
Total 337.558 457.101

O ultimă constatare sugerează foarte bine dinamica şi dimensiunile


comerţului exterior: în anul 1912 valoarea comerţului exterior al României era
mai mare decât suma valorilor înregistrate în comerţul exterior de Bulgaria,
Grecia şi Serbia.

Stadiul de dezvoltare social-economică; locul ţării în context european

Prin nivelul de înzestrare tehnică, prin gradul de maturizare a relaţiilor


capitaliste, România se situa în rândul ţărilor cu o economie predominant
agrară, concentrarea şi centralizarea capitalului aflându-se într-o faza
incipientă.
Tabelul 12 ne oferă o imagine sugestivă cu privire la nivelul de
dezvoltare a forţelor de producţie şi a producţiei materiale prin intermediul
indicatorilor produs social şi venit naţional.
12. Nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi a producţiei materiale

Ramurile Produsul social 1901/1902Venitul naţional 1901/1902


Agricultura şi silvicultura 65 71
Industria 20 15

109
Construcţii 3 3
Transporturi şi comunicaţii 5,5 4
Circulaţia mărfurilor 5,5 6
Alte ramuri 1 1
Total 100 100

România trebuia să-şi găsească locul cuvenit într-un context european


deosebite de complicat după Congresul de la Berlin, dominat de ciocnirile de
interese dintre marile puteri: Germania, care urmărea să îşi extindă dominaţia
economică spre Orient, Austro-Ungaria, ce urmărea mărirea Imperiului pe
seama statelor balcanice, Rusia care viza extinderea teritorială sau cel puţin
mărirea zonei de influenţă, incluzând şi Strâmtorile.
Regatul României avea suprafaţa şi populaţia mai mari decât statele de
la Sud de Dunăre: 131.353 km2 faţă de Serbia-48.382 km2, Bulgaria-95.704
km2, Grecia-64.688 km2. Populaţia era de 6.000.000 locuitori la 1899
comparativ cu Serbia-2.493.700, Bulgaria-3.733.189, Grecia-2.430.807.
Situarea geografică a României prezenta o deosebită importanţă din
punct de vedere strategic: 900 de km de graniţă cu Imperiul ţarist, aproape 1300
km cu Imperiul Austro-Ungar, poziţia la Dunăre, deschiderea la Marea Neagră
confereau României atuuri importante în timp de pace sau de război.
Resursele economice (grâu, petrol, lemn) reprezentau un important
potenţial în eventualitatea unui conflict şi contribuiau la asigurarea poziţiei
dominante în Europa de Sud Est.
Sistemul de comunicaţii şi telecomunicaţii şi armata reprezentau valori
importante din perspectiva unui conflict european.
Ritmul înalt al modernizării a fost sesizat de contemporani-oameni
politici sau istorici-care supranumeau, uneori, România ca fiind „Belgia
Orientului” sau „Japonia europeană”.

110
Tabelele 13, 14 şi 15 vin să întregească imaginea privind locul României
în ansamblul Europei.
13. Baza tehnică a industriei 14. Venitul naţional/cap locuitor

111
Ţara Dotarea tehnică
a industriei (C.P.)
Anglia 323
S.U.A. 291
Germania 156
Franţa 155
România 20-30
15. Structura populaţiei după ocupaţie

Ţara Anul Industrie, Comerţ, Agricultură


Transporturi
Belgia 1910 2.090.000 500.000
Danemarca 1911 469.000 500.000
Finlanda 1911 417.000 900.000
Germania 1907 48,6% 34%
Italia 1911 5.900.000 9.000.000
Norvegia 1911 294.000 309.000
Olanda 1910 1.194.000 600.000
Portugalia 1910 - 1.410.000 din 2.7
mil. populaţie activă
Suedia 1911 765.000 1.000.000
România 1911 10-12% 75-80%

Se realizează aşadar un stadiu nou, superior calitativ, de integrarea a


României în Europa capitalistă, consecinţă a intensităţii procesului de
modernizare, de cuprindere a tuturor domeniilor şi laturilor vieţii social-
economice.
Deşi existau şi unele nerealizări, determinate de stadiul în care se afla
ţara în momentul cuceririi independenţei, de raporturile economice uneori
inechitabile cu marile state capitaliste, de problemele grave din lumea rurală,
progresul general înregistrat în evoluţia social economică a asigurat ţării

112
consolidarea poziţiei între statele europene, o poziţie dominantă în Europa de
Sud Est şi crearea premiselor pentru desăvârşirea unităţii de stat.

9. ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE ÎN PERIOADA


MODERNĂ

Dezvoltarea generală a societăţii româneşti a avut drept consecinţă


apariţia unor importante mutaţii în plan social.

113
A avut loc o creştere demografică care a influenţat evoluţia social-
economică, politică şi culturală. În 1899 Vechiul Regat număra 5.956.690 de
locuitori pentru ca în 1906 să se ajungă la 6.585.534 locuitori iar în 1912 la
7.234.920 de locuitori. Dintre aceştia, peste 80% activau în mediul rural.
A avut loc o creştere a numărului locuitorilor din mediul urban datorită
pe de o parte sărăcirii populaţiei rurale în urma divizării loturilor de pământ şi a
concentrării lor în mari gospodării iar pe de altă parte procesului de
industrializare care a atras o numeroasă forţă de muncă. Către sfârşitul secolului
XIX sunt menţionate 71 de oraşe dintre care Bucureşti cu 276.178 locuitori, Iaşi
cu 77.759 locuitori, Ploieşti cu 45.107 locuitori. Aşezări importante erau şi
Galaţi, Craiova, Brăila.
Structura socială nu era una clar delimitată ca sferă de preocupări. Astfel,
marii proprietari funciari se apropiau de interesele burgheziei sau
proprietarilor industriali investind în industrie sau în sectorul bancar.
Burghezia, adeptă a liberalismului, şi-a consolidat poziţiile economice şi
politice. La rândul său, a fost tot mai interesată de achiziţionarea unor
proprietăţi agricole ce erau scoase la vânzare din fondurile statului. Putem vorbi
astfel de un fenomen de apropiere şi interferenţă între cele două categorii
sociale, fapt reflectat de altfel şi în viaţa politică, unde mari proprietari funciari
se afirmă în cadrul grupărilor liberale.
Necesităţile de organizare juridică şi administrativă ale statului au condus
la apariţia unei categorii sociale de mijloc, formată din avocaţi, învăţători şi
funcţionari.
Ca urmare a dezvoltării industriale s-a consolidat grupul social al
lucrătorilor industriali. Sursele acestei categorii erau meşteşugari ruinaţi,
ţărănimea sărăcită, lucrătorii de la căile ferate. La 1900 în România era 500.000
de muncitori concentraţi în zone ca Bucureşti, porturile de la Dunăre, Valea

114
Prahovei. Confruntându-se cu condiţii dificile de muncă, de multe ori această
categorie socială a recurs la acţiuni de protest, greve. Pot fi amintite aici grevele
căruţaşilor de la Brăila (1884), ale tipografilor de la Iaşi şi Bucureşti (1886,
1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti (1888). Numai între 1902 şi 1906,
au avut loc 580 acţiuni greviste.
Ţărănimea a reprezentat cea mai numeroasă categorie socială dar şi
evoluţia acesteia a dat naştere la cele mai complexe şi grave probleme
economico-sociale.
„Problema agrară” a reprezentat, incontestabil, o adevărată „piatră
unghiulară” a vieţii social-economice şi politice din România în perioada
modernă. Deşi modernizarea României- proces în care un rol preponderent l-a
jucat industrializarea- s-a realizat într-un ritm rapid, agricultura va urma însă
cunoscuta „cale prusacă”. Succesele industrializării se bazau pe rezultatele
muncii din agricultură, care erau obţinute nu atât prin modernizare cât mai ales
prin intensificarea muncii ţăranilor. Prin urmare, raportul industrie/agricultură,
oraş/sat apare defavorabil celui de-al doilea factor.
O trăsătură esenţială a problemei agrare o constituie cea privind
specificul relaţiilor de producţie existente în agricultură. Legea agrară din 1864
a asigurat cadrul evoluţiei agriculturii şi, implicit, a problemei agrare până la
primul război mondial. Legea prevedea că despăgubirile plătite de ţărani
reprezentau contravaloarea sarcinilor de clacă, de care sătenii au fost eliberaţi şi
nu contravaloarea pământului primit, pe care ţăranii deveniseră proprietari. Se
elimina astfel posibilitatea ca pe viitor ţăranii să mai ceară pământ, prin
despăgubire, atât proprietarii cât şi ţăranii beneficiind acum de absolutizarea
proprietăţii. Cine nu a fost clăcaş, nu mai putea solicita pământ prin
despăgubire.

115
Am arătat mai sus care era structura proprietăţii (vezi secţiunea dedicată
Agriculturii). Ţăranii beneficiau de prea puţin pământ în raport cu ponderea lor
numerică iar pământul reprezenta în primul rând unicul mijloc de supravieţuire.
La această situaţie gravă se adaugă legislaţia de excepţie. Toate legile de
învoieli agricole au prevăzut execuţia excepţională stabilind astfel un regim
inegal şi favorizând abuzul şi arbitrariul. Alături de efectele legii rurale din
1864, grava insuficienţă a pământului, regimul învoielilor agricole a constituit
una din cauzele mişcărilor şi răscoalelor ţărăneşti.
La conturarea problemei agrare ca acută problemă socială se adaugă şi
alţi factori, cu efecte pe termen îndelungat.
Are loc un proces continuu de mărire a suprafeţelor agricole cultivate
cu cereale pentru asigurarea exportului în defavoarea păşunilor, ceea ce va
afecta creşterea animalelor de către ţărani. Între 1860-1914 suprafaţa cultivată
cu cereale a crescut de 2,5 ori iar cea ocupată cu fâneţe şi păduri a scăzut la
jumătate.
Preţul pământului este în continuă creştere şi, în consecinţă, cresc şi
arenzile. Această situaţie duce la creşterea obligaţiilor impuse ţăranilor,
intensificarea muncii lor fiind principala sursă de creştere a veniturilor pentru
proprietari şi arendaşi. Pe de altă parte preţul muncii ţăranului este foarte mic,
datorită surplusului de forţă de muncă.
S-a manifestat o continuă presiune demografică, deoarece raportul dintre
populaţie şi suprafaţa cultivată era mai are decât în ţări cu agricultură intensivă.
Apariţia şi dezvoltarea trusturilor arendăşeşti reprezintă un fenomen
agravant al condiţiei ţăranilor. La 1913 53,7% (sau 70% după unii autori) din
suprafaţa moşiilor mai mari de 100 de ha era arendată. În preajma anului 1907
aproximativ 900.000 ha erau arendate la israeliţi sau bulgari. În Adunarea

116
Deputaţilor se arăta că 34% din arendaşii comunelor rurale erau străini, iar în
unele părţi din Moldova chiar 80%.
Cămătăria a luat o mare amploare în lumea satelor afectând pe căi
diverse nivelul de viaţă al ţăranilor. Insuficienţa ofertei de credit din partea
statului pentru ţărănime o lăsa la discreţia proprietarului sau arendaşului, ale
căror credite erau puse la dispoziţie contra muncă, o muncă, însă, care întrecea
înzecit-datorită dobânzilor mari-banii împrumutaţi. În acest fel cămătăria
întreţinea sărăcia şi o agrava.
Crizele economice şi seceta au lovit în mod tragic ţărănimea. Foametea
obliga ţăranii să-şi amaneteze forţa de muncă pentru ani în şir. Aşa cum declara
I. Gh. Duca în Adunarea Deputaţilor la 5 ianuarie 1908 „la noi răscoalele şi
foametea erau endemice. De vrea 20 de ani am înainta distribuind cu o mână
gloanţe cu cealaltă porumb”.
Mulţi din aceşti factori erau recunoscuţi şi de către liderii politici-mai
ales de către liberali-ca şi cauze ale nemulţumirilor şi tensiunilor din lumea
rurală. După răscoala din 1888 PNL, cu ocazia alegerilor din acelaşi an, a
elaborat un „Manifest către alegători” în care. Deşi recunoştea necesitatea
continuării preocupărilor pentru îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, considera că
răscoalele nu erau urmarea „existenţei şi cerinţelor imperioase a unei chestiuni
sociale” ci a unor comploturi interne şi externe. Nu lipsa de pământ a generat
răscoalele ci lăcomia „unora” împotriva ţăranilor şi slaba administraţie. Unii
lideri ai PNL, precum M.G. Orleanu şi Vintilă I. Brătianu au oferit o paletă mai
largă de cauze ale problemei agrare: fărâmiţarea pământului, arenzile mari,
politica de spoliere a trusturilor arendăşeşti, corupţia administraţiei, reducerea
terenurilor cultivate de săteni şi a păşunilor folosite de aceştia, lipsa mijloacelor
de credit, insuficientele posibilităţi ale industriei de a oferi mijloace de trai celor
plecaţi de la sate. Toate aceste cauze, dar şi altele (fiscalitatea excesivă, lipsa de

117
cultură a ţăranilor) reprezentau o sinteză a cauzelor văzute de liberali pentru
grava situaţie din lumea rurală.
PC nu recunoştea existenţa unei chestiuni agrare în România.
Cauzele răscoalelor, ale sărăciei ţărănimii erau circumscrise în sfera
efectelor, a fenomenelor secundare sau se nega pur şi simplu, chiar şi după
1907, existenţa unor probleme social-economice acute la sate. Situaţia
proprietăţii îşi avea originea într-un trecut îndepărtat- „la noi ţăranul bogat a
fost totdeauna o excepţie”- iar deosebirile dintre proprietari au fost lăsate de
Creator(!) la care erau trimişi cei care solicitau dreptate. La baza relelor din
agricultură se afla mentalitatea ţăranilor-cultivată de liberali-că trebuiau să
primească pământ, devenind „cerşetori”, când umili, când ameninţători.
Dintre cauzele concrete totuşi ale situaţiei de la sate, în opinia
conservatorilor remarcăm: slăbiciunile şi abuzurile administraţiei, instigările şi
agitaţiile liberalilor sau socialiştilor, existenţa intermediarilor, arendaşi şi
cămătari, impozitele mari determinate de cheltuielile exagerate ale statului,
lipsa de cultură a ţăranilor, inalienabilitatea loturilor ţărăneşti, lipsa unei
industrii dezvoltate care să absoarbă forţa de muncă din agricultură. Şi după
1907 liderii conservatori au negat cu îndărătnicie cauzele reale ale situaţiei
grave de la sate. P.P. Carp găsea ca şi cauze slăbiciunile şi abuzurile
administraţiei. Conform lui I.N. Lahovary răscoala a izbucnit „într-o epocă
dintre cele mai înfloritoare pe care le-au înregistrat analele ţării…trebuie să
căutăm aiurea decât în mizeria ţăranului cauza funestelor evenimente”.
Întâlnim, în continuare, la conservatori, încercarea de a explica criza din
agricultură prin rolul instigatorilor, prin defectele de caracter ale ţăranilor
(nepăsare, lipsă de iniţiativă, neprevedere). C. Garoflid, deşi apărător al
poziţiilor marilor proprietari, ajungea însă la concluzii mult mai nuanţate
reflectând o concepţie favorabilă ţărănimii înstărite: „factorul principal al

118
chestiei ţărăneşti este reaua organizare economică, care face ca munca agricolă
să lucreze în pagubă, fapt care se datoreşte existenţei unui prea mic sector…de
mică proprietate. Nu faptul că sunt 200 sau 300.000 ţărani capi de familie care
nu posedă pământ e îngrijorător, ci faptul că cei 920.000 care posedă ½ din
suprafaţa agricolă a ţării, o au în bucăţele nesatisfăcătoare. Avem prea mulţi
ţărani proprietari pe întinderi prea mici de pământ.”
Cele două partide au propus şi unele soluţii pentru rezolvarea rezolvarea
problemei agrare. Liberalii, apărători ai proprietăţii declaraţi, propuneau
vânzarea de pământuri din domeniile statului iar ţăranii trebuiau să fie susţinuţi
prin credite. Casa Rurală a constitui obiectivul principal al liberalilor în opera
de sprijinire a ţărănimii pentru a cumpăra pământ. (Manifestul către alegători
din 1888, Programul din 1892). Totuşi, liberalii, ei înşişi proprietari de
suprafeţe agricole, apărau proprietatea exploatată în mod capitalist şi nu cu
mijloacele fostului boier, devenit acum moşier, care arendează, nu investeşte şi
trăieşte numai din intensificarea muncii ţăranului. La rândul său Spiru Haret
considera că o nouă împroprietărire nu era posibilă deoarece nu rezolva
problema decât pentru 15-20 de ani şi ar fi întărit convingerea ţăranului că ori
de câte ori pământul devenea insuficient vor fi sacrificate moşiile proprietarilor.
Se pronunţa pentru cumpărarea de pământuri prin intermediul Casei Rurale şi
modificarea legi învoielilor agricole. S-a propus totuşi o nouă reformă agrară de
către deputatul C.I. Nicolescu la 28 septembrie 1894 în şedinţa Adunării
Deputaţilor; în opinia acestuia era de preferat să se împroprietărească obştea
deoarece mica proprietatea avea puţine şanse să reziste. Era însă un punct de
vedere singular care nu va influenţa activitatea programatică şi legislativă a
partidului. Trebuie subliniat că, de exemplu, în programul partidului din 1906 se
vorbea despre „aplicarea legilor în toată întregimea lor”, stabilirea de relaţii „de
încredere reciprocă şi colaborarea prietenească” între ţărani şi proprietari,

119
înfiinţarea Casei Rurale, ajutorul dat ţăranilor de către biserică şi şcoală; nimic
însă despre pământ.
În materie de legislaţie, în timpul guvernului P.S. Aurelian s-a întocmit un
proiect de lege privind înfiinţarea casei rurale. În 1903 s-a votat Legea băncilor
populare şi s-au înfiinţat obştile săteşti. Cele două instituţii au contribuit la
întărirea „burgheziei săteşti” şi au contribuit la rezolvarea unora dintre
problemele economice ale ţărănimii.
Imediat după răscoala din 1907, sub guvernele liberale, s-au adoptat o
serie de legi:
 Legea pentru învoieli agricole (decembrie 1907) care interzicea
arenda în muncă şi dijma la tarla, elimina clauzele penale şi de
solidaritate din contractele de învoieli, prevedea suprafaţa maximă
ce putea fi arendată ţăranilor şi minimul retribuţiei şi de asemenea
impunea constituirea iazurilor comunale;
 Legea pentru judecătoriile de ocoale (decembrie 1907) care
urmărea reglementarea rapidă a litigiilor dintre proprietari şi ţărani;
 Legea pentru mărginirea dreptului de a ţine moşii în arendă
(Legea contra trusturilor arendăşeşti, aprilie 1908) care interzicea
arendarea unei suprafeţe mai mari de 4000 ha (contractele în
vigoare trebuiau însă respectate);
 Legea pentru înfiinţarea Casei Rurale (februarie 1908) care
prevedea înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, cu un capital de 10
milioane, care cumpăra moşii de la proprietarii dispuşi să le vândă
şi le revindea ţăranilor în loturi de câte 5 ha. Până în 1916 Casa
Rurală a cumpărat doar 108 moşii în suprafaţă de 127.263 ha din
care 20.000 de ha au fost vândute ţăranilor; în schimb, suprafeţele
arendate, în condiţii avantajoase au crescut de la an la an;

120
 Legea pentru modificarea şi adăugirea unor dispoziţii din legea
băncilor populare şi a casei lor centrale (aprilie 1908) care, prin
înlesnirea în favoarea ţăranilor a împrumuturilor cu dobânzi
scăzute a oprit fenomenul cămătăriei rurale. De la 2410 în 1908, cu
un număr de 346.707 membri şi un capital de 37.000.000 lei,
numărul băncilor populare a crescut la 2951 în 1913 cu 583.632
membri şi un capital de 107.000.000 lei;
 Legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de arendare (1909) în
virtutea căreia moşiile statului, ale Casei Şcoalelor, ale judeţelor
sau ale comunelor care nu erau exploatate în regie urmau să fie
date obştilor ţărăneşti constituite. Până la 1912 au fost înfiinţate
487 obşti care au arendat o suprafaţă de 369.000 ha cu preţuri mici,
pe termen lung;
 Legea pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite
de persoane juridice de utilitate publică;
Nici la nivel programatic PNL nu schimbat ceva în această problemă faţă
de perioada de dinainte de răscoală propunându-se, în plus faţă de ceea ce s-a şi
transpus în act legislativ „ridicarea nivelului cultural al ţăranilor”. Au trebuit să
treacă 6 ani până când în cadrul programului PNL să îşi facă loc cele două
reforme radicale: agrară şi electorală. Istoriografia a elaborat mai multe
răspunsuri în încercarea explicării acestui decalaj:
 Perioada scurtă între 1878-1913 pentru „coacerea” condiţiilor unei
noi reforme agrare şi apariţia de alte necesităţi cărora trebuia să li
se răspundă;
 Contextul extern nu favoriza luarea unor măsuri radicale: Rusia şi
Austro-Ungaria nu vedeau cu ochi buni ritmul modernizării

121
României şi mai ales acele transformări pe care le considerau
„revoluţionare”.
 Chestiunea agrară era strâns legată de cea a democratizării iar
rezolvarea trebuia să fie comună dar democratizarea a înregistrat
un ritm lent, nefavorizând soluţii radicale;
 Raportul de forţe dintre burghezie şi moşierime a evoluat într-un
ritm moderat dar ferm în favoarea burgheziei care abia în primul
deceniu şi mai ales în preajma începutului războiului putea forţa,
prin poziţiile economice şi politice deţinute, o nouă revizuire a
Constituţiei;
 Burghezia însăşi a cumpărat pământ şi s-a teritorializat având deci
un puternic simţ al proprietăţii. Conducerea PNL de către Dimitrie
A. Sturdza a însemnat dominaţia aripii marilor proprietari din
cadrul partidului. Abia când noul val, al tinerilor liberali, conduşi
de Ion I.C. Brătianu a reuşit să se impună, după 1908, partidul s-a
situat pe o poziţie mai realistă faţă de problema agrară. Contextul
extern nefavorabil (Rusia şi Austro-Ungaria se oferiseră cu
ajutoare în timpul răscoalei) şi cel intern (marii proprietari nutreau
sentimente de răzbunare şi se opuneau celor mai vehemente măsuri
l-a făcut pe Ion I.C. Brătianu să-i răspundă lui Nicolae Titulescu
(PCD): „întrebaţi pe şeful D-voastră (Take Ionescu-n. ns) dacă la
1907 nu am examinat dacă nu era posibilă exproprierea, şi numai
când am constatat că situaţia politică generală era astfel încât nu se
putea concepe exproprierea, am ajuns la cealaltă soluţie”.
Rezultă aşadar că anunţarea celor două reforme în 1913 a fost rezultatul
unei lungi evoluţii a chestiunii agrare. O soluţie radicală, o nouă reformă,
însoţită de o lărgire a dreptului la vot nu mai putea fi amânată, fără riscuri prea

122
mari pentru statul român. Factorii care au influenţat direct asupra stabilirii
acestui moment au fost:
 Eficienţa slabă a legislaţiei adoptate după 1907. Combătând mai
mult efectele decât cauzele, ea a suferit în plus datorită lipsurilor
administraţiei şi abuzurilor proprietarilor şi arendaşilor;
 Agravarea situaţiei ţărăneşti a dus la sporirea temerilor atât ale
liberalilor cât şi ale conservatorilor cu privire la o nouă revoltă;
 Intensificarea luptei ţărănimii pentru satisfacerea propriilor
revendicări;
 Contextul internaţional. Conflictul balcanic şi previzibilul conflict
mondial impuneau României consolidarea situaţiei interne care
însemna, în primul rând, rezolvarea problemei agrare.
Semnificative sunt în acest sens cuvintele lui I. Gh. Duca: „cât
timp vom avea o ţărănime săracă, lipsită de lumină şi fără drepturi
politice, adică fără legătura de interese şi de solidaritatea cu clasa
ocârmuitoare, nu vom putea avea o politică externă într-adevăr
bună”. De asemenea trebuie luate în considerare efectele
campaniei din Bulgaria asupra stării de spirit a ţăranilor care au
putut vedea că ţăranii bulgari au o stare materială şi politică
superioară. Pe de altă parte, se pare că Bulgaria nu a concentrat
trupe la Dunăre după izbucnirea celui de-al doilea război balcanic
nu numai datorită asigurărilor date de Austria ci şi a faptului că s-a
bizuit pe posibilele dificultăţi ale României în cazul unei
mobilizări. Pe fondul unei stări de nemulţumire generată de
abuzurile administraţiei la sate-în urma mobilizării şi rechiziţiilor-
se constată în toamna anului 1913 o creştere a încordării şi
frământării din lumea satelor.

123
 Realizarea idealului naţional impunea soluţionarea grabnică a
problemei agrare; ţăranii din Regat nu mai puteau rămâne în
situaţia de a fi compătimiţi de către compatrioţii lor din celelalte
provincii. După cum afirma C. Stere referindu-se la situaţia
ţăranului din România, aceasta: „era mai rea decât oriunde, decât
în Irlanda de dinainte de reforma agrară […] Şi stăm mult, mult
mai rău, nu numaidecât fraţii noştri din Ungaria (Transilvania-n.
ns.) şi Bucovina, dar şi decât cei din Basarabia!”. Iar I. Gh. Duca
arăta că „expropierea era necesară nu atât pentru cei din vechiul
Regat cât pentru fraţii din Ardeal şi Bucovina pentru ca să ştie că
intră într-o Românie democratică potrivit idealurilor care-i
stăpâneau, nu într-o Românie reacţionară.”
Conservatorii au făcut la rândul lor propuneri pentru îmbunătăţirea
situaţiei ţărănimii pentru că nu recunoşteau existenţa unei probleme agrare:
 Vânzarea de pământ către ţărani sau obştile săteşti din domeniile
statului;
 Inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti;
 Îmbunătăţirea administraţiei mai ales prin depolitizarea ei;
 Măsuri generale pentru ridicarea nivelului cultural al ţărănimii;
 Crearea unor posibilităţi de credit ţăranilor;
În viziunea conservatorilor, ţărănimea urma să-şi îmbunătăţească situaţia
social-economică „încetul cu încetul …prin muncă.” Se argumenta că
fărâmiţarea marilor proprietăţi printr-o eventuală expropriere periclita nivelul
producţiei cerealiere, capacitatea de export şi, în ultimă instanţă, prestigiul
României pe piaţa internaţională. Marea proprietate era singura capabilă să
evite aceste riscuri deoarece, într-adevăr, mica proprietate nu avea forţa
organizatorică, financiară şi tehnică pentru a practica o cultură intensivă.

124
Aceste propuneri se regăseau şi în programele partidului. În cel din 1881,
numit „Era nouă” se prevedea:
 Asigurarea proprietăţii mici a ţăranilor (în sensul opririi divizării);
 O nouă organizare a comunelor pentru eficientizarea
administraţiei;
 Modificarea legii tocmelilor agricole;
În 1888 guvernul junimist a lansat un apel către alegători în care, pe
lângă cele de mai sus, se mai primitea introducerea unei mari „echităţi” în
raporturile ţărani-proprietari. Obiectivul guvernului era de a „stârpi şi a preveni
proletariatul la sate şi oraşe”.
În 1899, odată cu venirea la conducerea partidului a lui Gh. Gr.
Cantacuzino, programul partidului pentru ţărănime prevedea:
 Aplicarea în continuare a legii de vânzare a bunurilor statului;
 Sporirea jandarmeriei (!);
 Organizarea unei anchete economice, agricole şi industriale;
Aceleaşi principii vor fi afirmate şi cu prilejul campaniei electorale din
1905. Se promitea luarea unor măsuri de reînnoire a fondului de moşii şi păduri
ale statului care să fie apoi vândute prin licitaţie ţăranilor şi alocarea de fonduri
pentru organizarea sanitară a satelor; era însă combătută Casa Rurală,
organizată de guvernul liberal.
După 1907, conservatorii, prin P.P. Carp au prezentat 6 contraproiecte de
lege la legislaţia susţinută de liberali susţinând că reformele liberale erau
exagerate şi că rezolvarea problemei agrare stătea în luarea de măsuri de natură
administrativă şi culturală: „Proprietatea nu poate fi decât rodul priceperii şi
strădaniilor muncitorului pătruns de gândul unui destin moral în viaţă. Iar acest
destin nu-i poate fi arătat decât prin organele de cultură ale poporului: biserică,
şcoală şi oştire”.

125
În 1911 programul conservator prevedea:
 Exproprierea bunurilor de mână moartă;
 Scăderea taxelor vamale în special pentru articolele agricole
ţărăneşti şi pentru făină;
 Scutirea de impozite pentru ţăranii care aveau mai puţin de 6 ha
de pământ;
 O lege pentru încurajarea proprietăţii mijlocii;
 Modificarea legii cârciumilor.
De-a lungul perioadelor în care s-a aflat la guvernare o parte din
prevederile programatice ale PC s-au transformat în proiecte de legi sau legi:
 Legea pentru înstrăinarea unei părţi din bunurile statului (1889)-
până în 1906 au trecut în proprietatea ţăranilor 536.233 ha;
 Legea asupra maximului şi contribuţiilor comunale;
 Legea jandarmeriei comunale (ambele au ca efect creşterea
sarcinilor financiare suportate de ţărănime şi păturile sărace de la
oraş).
 Legea pentru trecerea în proprietatea statului a terenurilor agricole
stăpânite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică (aşa
numitele proprietăţi de mână moartă) (1912) -¾ din aceste
suprafeţe trebuiau să fie vândute ţăranilor în loturi de 5 ha iar ¼ în
loturi de 15 până la 50 de ha. Cu scopul de întări poziţiile
categoriei înstărite a ţăranilor, cumpărătorilor de loturi mari li se
acordau mari facilităţi de plată. În total urmau să treacă în
proprietatea ţăranilor 250.000 ha terenuri, lege care însă nu a fost
aplicată.
Ca reacţie faţă de programul enunţat de liberali în toamna anului 1913 PC
şi-a prezentat poziţia printr-un amplu program dezbătut de comitetul său

126
executiv între 11 şi 14 decembrie 1913. Se afirmau două principii vechi de cel
puţin trei decenii: PC va sprijini orice reformă care nu va atinge dreptul de
proprietate şi „respinge ca o utopie primejdioasă formula că orice sătean,
muncitor de pământ, trebuie să fie înzestrat cu pământ.” În schimb se propunea
ca să se desprindă „pe cale de evoluţiune” o parte din proprietatea mare care în
loturi mici să revină ţăranilor harnici, selecţionaţi de la sine. Sursa acestor
pământuri consta din: moşii aparţinând statului sau cele de mână moartă,
pământuri vândute „voluntar” de marii proprietari, unele pământuri pe care
proprietarii le-ar vinde „voios” ţăranilor, dacă ar exista un institut de credit
pentru a garanta plăţile. Programul cuprindea şi două teze tradiţionale ale
doctrinei conservatoare: ridicarea stării culturale a ţăranilor şi îmbunătăţirea
administraţiei la sate, prin depolitizarea ei.
Opoziţia conservatoare faţă de cele două reforme a luat o mare amploare,
prin discursuri în Parlament, campanii de presă, întruniri publice. Respingerea a
două reforme fundamentale pentru modernizarea statului român demonstra
gradul mare de inadaptabilitate şi de anacronism la care a ajuns PC care a negat
permanent existenţa unei probleme agrare, a ocolit cauzele reale şi de aici,
necesitatea unei soluţii constructive. În esenţă această atitudine a izvorât,
probabil, dintr-o firească reacţie de conservare, deoarece la sfârşitul primului
război mondial, atunci când cele două reforma au fost legiferate, PC a fost
aruncat de pe scena politică şi şi-a încetat existenţa.

127
10. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (1878-1914)

Înainte de a fi independentă, România a desfăşurat acţiuni de politică


externă care vizau atingerea acestui obiectiv (a se vedea Convenţia comercială
cu Austro-Ungaria din 1875) iar după 1878 s-a căutat asigurarea securităţii prin
politica de alianţe cu statele vecine şi cu marile puteri. Una din principalele

128
probleme de politică externă, cu consecinţe importante şi asupra integrităţii
teritoriale a Principatelor şi apoi României a fost cea a statutului Dunării.
Dunãrea s-a aflat în atenţia marilor puteri, statutul sãu şi al gurilor
Dunãrii fãcând obiectul unor reglementãri succesive prin tratate şi convenţii.
Un prim moment în care problematica Dunãrii este luatã în considerare îl
reprezintã tratatul de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, semnat la 28 mai 1812,
care a pus capãt rãzboiului ruso-turc desfãşurat între 1806-1812.
Cu acest prilej Rusia ia în stãpânire braţul Kilia (Chilia), devenind
riveranã la Dunãre.
Ciocnirile de interese între marile puteri europene au pus la ordinea zilei
necesitatea rezolvãrii problemei libertãţii de navigaţie pe fluviile internaţionale
şi consacrarea ei într-un act internaţional. Prilejul folosit pentru îndeplinirea
acestui deziderat l-a reprezentat Congresul de Pace de la Viena, întrunit în urma
primei abdicãri a lui Napoleon.
Prin Actul final din 1815 se prevedeau, în articolele 108-118, principiile
fundamentale ale dreptului fluvial.
Astfel, conform articolului 109, navigaţia pe râurile internaţionale era
liberã pentru toate statele, fãrã deosebire între statele riverane şi statele
neriverane; se face însã precizarea cã libertatea de navigaţie se aplicã numai
pentru navigaţia comercialã, nu şi pentru cea de rãzboi. Congresul a hotãrât ca
acest regim sã fie aplicat numai apelor Rin, Necker, Maine, Moselle, Escaut şi
Meuse, excluzând de la aceste principii Dunãrea.
Motivul acestei situaţii îl reprezintã dorinţa Austriei şi Rusiei, care aveau
interese speciale la Dunãre, de a împiedica amestecul celorlalte puteri europene
în reglementarea navigaţiei pe acest fluviu.

129
Astfel în prima jumãtate al secolului al XIX-lea, asistãm în continuare, la
o luptã acerbã, mai ales între marile puteri vecine pentru preluarea controlului
asupra Dunãrii.
În acest sens, în 1817, a fost încheiat un protocol între ambasadorul
Rusiei la Constantinopol şi Poarta Otomanã, prin care braţul Sulina, principalul
braţ navigabil al Dunãrii, trecea sub stãpânire rusã. Rusia fãcea astfel al doilea
pas în politica de instaurare a controlului asupra gurilor Dunãrii.
Protocolul din 1817 a fost confirmat prin Convenţia ruso-turcã, încheiatã
la Cetatea Albã (Akkerman) în 1826, care prevedea cedarea braţului Sulina
cãtre Rusia şi acordarea libertãţii de navigaţie pentru vasele comerciale ruseşti,
în toate mãrile şi apele Imperiului Otoman.
Ultimul moment al preluãrii de cãtre Rusia a gurilor Dunãrii, l-a
reprezentat Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, încheiat în urma unui
nou rãzboi ruso-turc (1828-1829).
Conform prevederilor acestui tratat, Turcia, înfrântã, a cedat Rusiei braţul
Sf. Gheorghe, moment ce marcheazã trecerea navigaţiei de la gurile Dunãrii sub
controlul exclusiv al Rusiei ţariste. Turcia rãmasã riveranã pe malul drept al
acestui braţ, se obliga sã nu ridice nici un fel de fortificaţii şi sã nu permitã
locuirea acestui mal pe o distanţã de douã ore de drum de la fluviu.
Consecventã politicii sale la Dunãre, Rusia încheie la 25 iulie 1840 o
convenţie cu Austria, la Petersburg, în care se proclamã principiul libertãţii de
navigaţie pe toate cursurile fluviilor pe care Rusia şi Austria erau riverane.
Prin acelaşi act, Rusia se angaja sã facã lucrãri de amenajare pentru a
împiedica împotmolirea braţului Sulina şi sã construiascã un far la aceastã gurã
de vãrsare, vasele austriece fiind obligate sã plãteascã în schimb taxele pentru
acoperirea cheltuielilor reclamate de aceste lucrãri. Cu toate acestea, guvernul
ţarist a avut o altã atitudine faţã de navigaţia de la gurile Dunãrii. Astfel el a

130
încercat sã împiedice comerţul Principatelor dunãrene; în ceea ce priveşte
lucrãrile de întreţinere la gura Sulina, acestea au fost neglijate de cãtre
autoritãţile ţariste, fapt care a dus la scãderea adâncimii şenalului navigabil,
punând astfel în pericol navigaţia vaselor comerciale. Mai mult, au fost impuse
mãsuri vexatorii: carantina şi obligaţia ca vasele ce ajungeau acolo sã fie ţinute
multã vreme pentru dezinfectare.
În acest context, marile puteri occidentale – în special Anglia şi Franţa -
şi-au vãzut ameninţate interesele economice la Dunãrea de Jos şi au încercat sã-
şi menţinã influenţa în Imperiul Otoman. Ele au cãutat sã se opunã politicii
expansioniste a Rusiei. Astfel, asistãm la declanşarea Rãzboiului Crimeii (1853-
1856) între Rusia, pe de o parte şi Turcia, Anglia, Franţa şi Sardinia de cealaltã
parte.
Înainte de terminarea rãzboiului au avut loc negocieri intense între
puterile participante la conflict, în cadrul Conferinţei preliminare de la Viena
din 21-23 martie 1855. Stabilirea clauzelor finale ale pãcii a rãmas în sarcina
unui Congres de pace, ale cãrui lucrãri s-au deschis la Paris la 25 februarie
1856.
Au avut loc mai multe şedinţe de lucru, în care au fost dezbãtute
probleme legate de statutul Principatelor, de navigaţia pe Dunãre şi la gurile
acesteia, de înfiinţarea unei Comisii Europene care sã reglementeze aspectele
tehnice legate de îmbunãtãţirea circulaţiei pe fluviu.
La 30 martie 1856, s-a semnat Tratatul de pace care conţinea o serie de
articole în problema Dunãrii. Astfel, în articolul 15 al Tratatului se prevedea cã
principiile menite sã reglementeze navigaţia pe fluviile care separã sau
traverseazã mai multe state, stabilite la Viena în 1815, vor fi aplicate în egalã
mãsurã şi Dunãrii şi gurilor sale. Navigaţia pe Dunãre nu putea fi supusã la nici
o piedicã sau redevenţã, la nici o taxã bazatã numai pe faptul navigãrii pe fluviu

131
sau pusã asupra mãrfurilor care se gãseau pe vas. Regulamentele de poliţie şi de
carantinã, urmau sã fie concepute de aşa manierã încât sã nu defavorizeze
circulaţia vaselor.
Pentru aplicarea acestor clauze, articolul 16 al Tratatului de la Paris
prevedea crearea unei Comisii Europene a Dunãrii, cu o duratã limitatã de doi
ani, alcãtuitã din reprezentanţii Angliei, Franţei, Austriei, Prusiei, Imperiului
Otoman, Rusiei, Sardiniei.
Scopul acestei Comisii era acela de a efectua lucrãrile necesare, de la
gurile fluviului pânã la Isaccea, şi de a supraveghea la respectarea principiului
liberei navigaţii. Dupã expirarea duratei de doi ani, puterile semnatare ale
tratatului trebuiau sã hotãrascã dizolvarea Comisiei Europene a Dunãrii şi
transferarea puterilor ei Comisiei Riveranilor, constituitã prin prevederile
aceluiaşi tratat.
Totodatã, conform art. 20 al Tratatului, cele trei judeţe din sudul
Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail, reveneau Moldovei, fapt ce reafirmã
interesele speciale ale Marilor Puteri faţã de gurile Dunãrii şi dorinţa de a
elimina Rusia din rândul statelor riverane zonei.
Îndepãrtarea Rusiei de la gurile Dunãrii de cãtre conclavul european,
constituit la Paris, nu a fost de naturã sã punã capãt pretenţiilor ţariste asupra
acestei zone. Rusia a considerat spaţiul pontic şi gurile Dunãrii ca o zonã
“rezervatã“ expansiunii proprii şi a urmãrit ca, la prima ocazie favorabilã, sã
anuleze prevederile Congresului de pace de la Paris în aceastã chestiune.
Încercând sã iasã din izolarea diplomaticã în care a fost plasatã de
Rãzboiul Crimeii, Rusia a profitat de noul context internaţional marcat de
ascensiunea Germaniei şi politica bismarckianã.
Astfel, rãzboiul franco-prusac din 1870-1871 a readus în atenţia marilor
puteri şi regiunea Dunãrii. Austria urmãrea ca prin acest conflict sã-şi întãreascã

132
dominaţia sa la Dunãre, iar Rusia, nemulţumitã de hotãrârile Congresului de la
Paris din 1856, a acţionat şi ea în direcţia modificãrii regimului Mãrii Negre,
cerând suspendarea prevederii relative la neutralizarea acestei mãri.
Pentru a discuta situaţia creatã de cererea Rusiei şi pentru a se pune de
acord asupra altor probleme controversate, marile puteri au hotãrât sã convoace
o nouã conferinţã, la Londra. Aceasta s-a încheiat printr-un Tratat, semnat la 13
martie 1871, care prevedea militarizarea Mãrii Negre, recunoscând astfel
dreptul Rusiei de a deţine o flotã de rãzboi în Marea Neagrã.
Continuându-şi demersurile pentru recâştigarea statutului de putere
riveranã, Rusia s-a implicat în „criza orientalã“ declanşată de răscoala din
Bosnia şi Herţegovina izbucnită în 1875. Criza s-a amplificat dupã ce, în iunie
1876, Serbia şi Muntenegru au declarat rãzboi Turciei. În acest context, în iulie
1876 suveranii Rusiei şi Austro-Ungariei s-au întâlnit la Reichstadt; cu acest
prilej ei ajung la un acord verbal privind soarta Turciei în cazul unui rãzboi
împotriva acesteia, dus de Rusia. Acordul de la Reichstadt a fost întãrit prin
convenţia secretã dintre Rusia şi Austro-Ungaria, semnatã la Budapesta la 15
ianuarie 1877. Convenţia prevedea neutralitatea Austro-Ungariei faţã de un
viitor rãzboi ruso-turc. În acelaşi timp, Austro-Ungaria era de acord cu
participarea Serbiei şi Muntenegru la rãzboi de partea Rusiei, primind în
schimb, dreptul de a ocupa şi anexa Bosnia şi Herţegovina.
România şi-a declarat de mai multe ori neutralitatea solicitând însă
recunoaşterea individualităţii teritoriului şi a paşaportului românesc.
În vederea declanşãrii ostilitãţilor cu Imperiul Otoman, era însã absolut
necesarã încheierea unei convenţii cu România. Acest lucru se datora faptului
cã un rãzboi ruso-turc se putea duce pe trei direcţii: prin Peninsula Balcanicã,
prin Caucaz şi Anatolia, şi, cu ajutorul flotei, prin Marea Neagrã. Ruşii
excludeau posibilitatea atacului principal prin Marea Neagrã şi debarcarea pe

133
coastele turceşti din lipsa unei flote moderne şi puternice. Deasemenea, doreau
sã evite un atac prin Transcaucazia şi Anatolia datoritã condiţiilor neprielnice şi
a unei populaţii musulmane, fanatice care ar fi opus rezistenţã. Singura variantã
posibilã rãmânea frontul balcanic; deşi armata rusã trebuia sã depãşeascã douã
“bariere“ naturale, Dunãrea şi Balcanii, existau avantaje politice care ar fi
favorizat aceastã acţiune (sprijinul populaţiei creştine). De aceea, a fost
necesarã încheierea unei convenţii, care s-a semnat la Bucureşti la 4/16 aprilie
1877 de cãtre ministrul de externe român Mihail Kogãlniceanu şi baronul
Dimitri Stuart, agent diplomatic şi consul general al Rusiei în România.
În primul articol al Convenţiei, se preciza cã toate cheltuielile privind
trecerea şi întreţinerea armatei ruse cad în sarcina guvernului imperial. Rusia se
obliga sã respecte drepturile politice ale statului român şi “a menţine şi a apãra
integritatea actualã a României.” (art.II)
Potrivit art. III, relaţiile dintre armatele ruse şi autoritãţile române erau
reglementate prinr-o Convenţie specialã, care avea 26 de articole şi a fost
semnatã în aceeaşi zi. Guvernul român punea la dispoziţia armatei ruse cãile
ferate, comunicaţiile fluviale, poşta, telegraful şi resursele materiale ale ţãrii;
comisarii români trebuiau sã ţinã legãtura cu trupele ruse; pentru toate
transporturile armata rusã era asimilatã armatei române şi i se acorda o reducere
de 40%; oraşul Bucureşti era exclus ca punct de etapã pentru trupele imperiale.
Deşi prevederile Convenţiei serveau prioritar interesele Rusiei, prin
includerea prevederilor legate de drepturile politice ale statului român şi
integritatea sa teritorialã, România a reuşit sã evite transformarea teritoriului în
teatru de rãzboi. În urma încheierii acestei convenţii, guvernul român, prin
mãsurile luate, şi prin posibilitãţile create armatei ruse de a trece nestingheritã
prin România, s-a angajat efectiv în evenimentele din Balcani, ajungând în stare
de rãzboi cu Imperiul Otoman la 29 aprilie 1877.

134
În consecinţă, Parlamentul a hotãrât, la 9 mai 1877, ruperea oricãror
legãturi cu Poarta şi proclamarea independenţei de stat. Aşa cum afirma
ministrul de externe Mihail Kogãlniceanu în şedinţa Adunãrii Deputaţilor din 9
mai: “…Suntem o naţiune liberã şi independentã … vã declar d-lor, în numele
guvernului, cã noi ne privim ca în rãzbel cu Poarta, cã legãturele noastre cu
Poarta sunt rupte, cã guvernul va face tot ce va fi cu putinţã ca starea noastrã de
stat independinte şi de sine stãtãtoriu sã fie recunoscutã de Europa la viitoarea
pace, pe care şi guvernul şi dumneavoastrã şi ţara întreagã o doreşte sã o vadã
cu o orã mai înainte“.
Ca urmare a instituirii stãrii de rãzboi cu Turcia, la 15 iulie 1877 armata
rusã a trecut Dunãrea şi a înaintat simultan cu 3 corpuri de armatã spre Munţii
Balcani, punctul terminus fiind Adrianopol. Ofensiva ruseascã spre vest a fost
opritã la Plevna, fapt care l-a determinat pe Marele duce Nicolae sã cearã, prin
telegrama din 19/31 iulie 1877, cooperarea armatei române la sud de Dunãre:
“Turcii îngrãmãdind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceţi
fuziune, demonstraţiune şi, dacã-i posibil, trecerea Dunãrii, ceea ce doreşti sã
faci între Jiu şi Corabia. Aceastã demonstraţie este indispensabilã pentru a-mi
facilita mişcãrile.“
În afara operaţiunilor militare din Balcani, au avut loc confruntãri navale
şi terestre pe Dunãre şi în Dobrogea, în condiţiile în care, pe fluviu şi la Marea
Neagrã guvernul turc instituise deja blocada.
Trecerea Dunãrii în Dobrogea era condiţionatã de anihilarea flotei
turceşti, care dispunea în zonã – la Silistra, Tulcea, Mãcin, Hârşova şi Sulina –
de câteva nave de rãzboi moderne, deşi greu de manevrat din pricina
dimensiunilor lor şi fãrã personal din cel mai calificat. În schimb, flota rusã nu
avea decât 25 de vase mici, echipate cu torpile portative conduse, cu echipaje
alese şi instruite.

135
De aceea, lor li s-a alãturat flotila de rãzboi a României, compusã din
fregatele “Ştefan cel Mare“ şi “România“, canoniera “Fulgerul“, şalupele:
“Prutul“ şi “Rândunica“ care au fost cedate pe timpul operaţiunilor
comandamentului rus.
Anihilarea flotei turceşti s-a produs prin scufundarea, la 11 mai 1877 a
monitorului turc “Lutfi Djelil“, cel mai mare din flota militarã a Dunãrii, şi a
monitorului cuirasat “Duba-Seifi“ scufundat în noaptea de 13-14 mai 1877,
dupã ce a fost lovit de o torpilã lansatã de şalupa “Rândunica“.
Pe frontul din Balcani, deşi au avut loc mai multe asalturi asupra Plevnei
(ultimul în 30 august 1877), aceasta a putut fi cuceritã numai printr-un asediu
îndelungat, încheiat la 28 noiembrie 1877, când Osman-paşa a încercat sã
spargã încercuirea. Dupã cãderea Plevnei, armata rusã s-a îndreptat spre
Adrianopol, iar armata românã spre cetãţile Vidin şi Belogradcik. Vidinul este
bombardat, dar atacul nu a mai avut loc pentru cã, la 23 ianuarie 1878 s-a
încheiat armistiţiul, impus de ofensiva fulgerãtoare a armatelor ruse peste
Balcani.
Imediat dupã cãderea Plevnei, Rusia a fãcut cunoscute marilor puteri
condiţiile pe care intenţiona sã le impunã Turciei la semnarea pãcii. În ceea ce
priveşte România, Rusia îşi reafirma dorinţa de a reintra în posesiunea celor trei
judeţe din Sudul Basarabiei. În schimbul despãgubirilor de rãzboi din partea
Imperiului Otoman, Rusia primea Dobrogea, pe care o ceda României ca o
compensaţie teritorialã, încãlcând astfel convenţia din 4 aprilie 1877.
Temerile României faţã de intenţiile Rusiei au fost confirmate de
atitudinea acesteia faţã de participarea României la preliminariile pãcii. Astfel,
la 8/20 ianuarie 1878, la Kazanlâk a fost primit colonelul Eraclie Arion, delegat
de guvernul român pentru a participa la discuţiile privitoare la armistiţiu. Acesta
îi raporta lui Mihail Kogãlniceanu din Adrianopol cã armistiţiul şi preliminariile

136
pãcii “s-au încheiat afarã de noi şi numai între reprezentanţii turci şi Cartierul
general.“
Tratatul de la San Stefano a fost semnat, în urma presiunilor diplomatice
şi militare ale Rusiei, la 19 februarie/3 martie 1878.
Faţã de încãlcarea evidentã de cãtre Rusia a Convenţiei din 4/16
aprilie 1877 încheiatã cu România, la Bucureşti, guvernul, Parlamentul, presa,
întreaga opinie publicã, au protestat imediat dupã ce Rusia şi-a fãcut cunoscute
intenţiile. Mihail Kogãlniceanu-care intuise pretenţiile ţarului-arãta cã “mai
presus de forţã“ trebuie sã fie “opinia publicã şi conştiinţa umanã“, iar acestea nu
vor fi de partea Rusiei. Când generalul Iancu Ghica l-a întrebat direct pe
Gorceakov cum se împacã aceastã tendinţã de reanexare a judeţelor menţionate,
cu art. 2 al convenţiei din 4/16 aprilie 1877, care garanteazã integritatea
teritorialã a României, cancelarul ţarist a replicat cã “Rusia ne-a garantat
teritoriul numai faţã de Turcia, nu şi faţã de ea însãşi.“
În ciuda nemulţumirii României, Tratatul de la San Stefano nu a fost
supus rediscutãrii decât în urma opoziţiei manifestate de marile puteri. Astfel
diplomaţia vienezã, în frunte cu Andrássy, a cerut la numai trei zile de la
semnarea Tratatului, convocarea unui Congres european care sã revizuiascã
acest Tratat. Viena era nemulţumitã de nerespectarea de cãtre Rusia a înţelegerii
de la Budapesta (15 ianuarie 1877), prin care Bosnia şi Herţegovina urmau sã
intre sub ocupaţie austro-ungarã. În plus, Austro-Ungariei nu-i convenea crearea
unui mare stat slav în Balcani.
Pe poziţii similare s-a situat şi Marea Britanie, iar Franţa a urmat politica
englezã din douã motive: primul era acela cã tratatul de la San Stefano modifica
hotãrârile Congresului de la Paris din 1856; al doilea
motiv viza ameninţarea intereselor Franţei la Marea Marmara, Constantinopol,

137
Siria şi Egipt, prin ieşirea Bulgariei (în spatele cãreia se afla Rusia) la Marea
Egee.
În acest context, la 1/13iunie s-au deschis lucrãrile Congresului de la
Berlin, la care au participat cei doi beligeranţi, Rusia şi Turcia, precum şi
celelalte cinci mari puteri dornice sã diminueze avantajele revenite Rusiei prin
pacea de la San Stefano. În ceea ce priveşte România, încã din 22 mai 1878,
Mihail Kogãlniceanu a fãcut un ultim apel cãtre marile puteri în vederea
admiterii ţãrii sale la dezbateri. Singurul rezultat obţinut a fost aprobarea ca
România sã participe cu vot consultativ la şedinţele în care se vor discuta
interesele sale.
Poziţia României a fost fãcutã cunoscutã congresului în şedinţa din 19
iunie/1 iulie 1878. Cu acest prilej, Mihail Kogãlniceanu şi Ion C.Brãtianu au dat
citire unui memoriu, în care, de la început, se cerea ca “nici o parte a teritoriului
ei actual nu trebue sã fie deslipitã de România.“ În sprijinul acestei afirmaţii,
Mihail Kogãlniceanu aducea în discuţie atât mai vechile tratate cât şi Convenţia
româno-rusã din 4/16 aprilie 1877, afirmând cã “în lipsã de orice alt drept,
convenţiunea de la 4/16 Aprilie 1877, care poartã subscrierile şi ratificaţiunile
cabinetului Imperial, ar fi de ajuns spre a ne pãstra o regiune însemnatã a
Dunãrei, cu care e legatã foarte strâns prosperitatea comercialã a României.“ În
acest sens, în memoriu se afirma dorinţa reintrãrii în posesiunea gurilor Dunãrii
şi Insulei Şerpilor, aşa cum s-a hotãrât la Congresul de pace de la Paris din
1856. Nu în ultimul rând, Mihail Kogãlniceanu cerea ca “pãmânturile României
sã nu fie supuse la un drept de trecere atâta timp cât va ţine ocupaţiunea
armatelor ruse în Bulgaria“.
În încheierea memoriului sãu, Mihail Kogãlniceanu a afirmat încrederea
României în recunoaşterea independenţei “definitiv şi pe dîntreg de cãtre
Europa“, dupã ce aceasta a fost câştigatã pe câmpul de luptã.

138
Dupã expunerea lui Mihail Kogãlniceanu, a intervenit şi celãlalt
reprezentant al României, Ion C. Brãtianu care a subliniat nedreptatea care s-ar
face prin acceptarea clauzelor de la San Stefano, referitoare la cedarea Sudului
Basarabiei.
Reprezentanţii marilor puteri au luat în discuţie memoriul prezentat, fiind
de acord cu recunoaşterea independenţei României, condiţionatã de acceptarea
libertãţii cultelor religioase, cu referire la locuitorii de religie mozaicã.
În ceea ce priveşte problemele teritoriale, s-a avansat şi ideea acordãrii
unor compensaţii teritoriale României, pentru cedarea celor trei judeţe din
Sudul Basarabiei. Propunerea a aparţinut ministrului de externe francez William
H. Waddington, care a sugerat acordarea cãtre România a unei extinderi de
frontierã care sã cuprindã teritoriul dintre Silistra şi Mangalia.
În sprijinul acestei propuneri s-au ridicat şi contele Andrássy precum şi
contele Corti (Italia), dar cancelarul Gorceakov s-a opus, arãtând cã Dobrogea
compensa pierderea Basarabiei, iar Rusia nu putea accepta mãrirea teritoriului
Dobrogei în defavoarea Principatului bulgar. În urma discuţiilor, contele
Şuvalov a dat citire unui text în care se arãta cã “având în vedere prezenţa de
elemente române, plenipotenţiarii ruşi consimt a prelungi frontiera României în
lungul Dunãrii plecând de la Rasova, în direcţia Silistrei. Punctul de frontierã pe
Marea Neagrã sã nu treacã dincolo de Mangalia“, text care a fost acceptat de
cãtre congres. Rusia a fost de acord, de asemenea, cu propunerea lordului
Salisbury, ca Insula Şerpilor “sã fie adãogatã sporirei concedatã României“.
Dezbaterile din şedinţele plenare s-au finalizat prin Tratatul de pace de la
Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, în care articolele 43-57 fac referire la situaţia
României şi la problema navigaţiei pe Dunãre. Astfel, în articolul 43 era
recunoscutã independenţa României, condiţionatã însã de prevederile articolelor
44 şi 45. Articolul 44 fãcea referire la asigurarea libertãţii cultelor religioase,

139
altele decât cele creştine şi la eliminarea discriminãrii politice pe criterii
religioase.
În ceea ce priveşte articolul 45, el cuprindea prevederi relative la noua
frontierã cu Rusia astfel: “Principatul României retrocedeazã M.S.Împãratului
Rusiei partea din S.Basarabiei care a fost despãrţitã de Rusia în urma Tratatului
de la Paris din 1856, şi care, la apus se mãrgineşte cu thalwegul Prutului, iar la
miazãzi cu braţul Kiliei şi gura Stary-Stamboulului.“
Conform articolului 46, drept compensaţie România primea “insulele
formate de Delta Dunãrei, precum şi Insula Şerpilor, sangeacul Tulcei,
cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea,
Mãcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidia…“ În acelaşi articol se arãta cã
“Principatul mai primeşte apoi ţinutul cuprins, la sudul Dobrogei, de o linie care
începe de la Silistra şi se terminã la sud de Mangalia, pe Marea Neagrã. Linia
graniţelor se va fixa de comisiunea europeanã constituitã pentru delimitarea
Bulgariei“.
Articolele 47-57 se referã la probleme legate de dreptul consular,
libertatea tranzitului mãrfurilor prin Principat, regimul Dunãrii şi al gurilor sale.
Astfel, articolul 52 prevede desfiinţarea întãriturilor şi fortificaţiilor pe cursul
Dunãrii, între Porţile de Fier şi vãrsare; de asemenea interzicerea navigaţiei
vaselor de rãzboi, exceptând cele destinate poliţiei fluviale sau serviciului
vamal, confirmându-se astfel hotãrârile de la San Stefano. Potrivit articolului
53, Comisia Europeanã a Dunãrii îşi pãstra funcţiile, drepturile şi privilegiile iar
articolul 55 încredinţa acestei Comisii responsabilitatea întocmirii
regulamentelor de navigaţie, poliţie fluvialã şi supraveghere pentru segmentul
Dunãrii cuprins între Porţile de Fier şi Galaţi. În acelaşi timp, articolul 57
acorda Austro-Ungariei dreptul de a executa lucrãri de ameliorare şi întreţinere

140
în zona Porţilor de Fier şi de a percepe taxe pentru acoperirea cheltuielilor, fapt
care va constitui un alt motiv de nemulţumire pentru diplomaţia românã.
Prin hotãrârile adoptate la Congres şi concretizate sub forma Tratatului
din 1/13 iulie 1878, a fost atins obiectivul central al marilor puteri: reducerea
influenţei Rusiei în Peninsula Balcanicã. Din acest motiv, reacţiile la Petersburg
au fost fãţiş ostile noului aranjament internaţional. Astfel, Tratatul de la Berlin a
fost considerat “trãdarea de la Berlin“ iar la câteva zile dupã semnare,
conducãtorul unei grupãri panslaviste din Moscova, într-un discurs aprecia cã
“…sãrbãtorim funeraliile speranţelor noastre.“
În România, modificãrile teritoriale impuse prin Tratatul de la San
Stefano şi confirmate la Berlin au provocat, de asemenea, reacţii puternice,
datoritã faptului cã revenirea Dobrogei la ţarã, bazatã pe vechi drepturi istorice,
era însoţitã de cedarea sudului Basarabiei, un teritoriu de asemenea românesc,
recunoscut ca aparţinând Principatului Moldovei la Congresul de pace din 1856.
În Parlament au continuat dezbaterile aprinse privind cedarea Basarabiei
şi reunirea Dobrogei, pe toatã durata tratativelor de pace şi a Congresului de la
Berlin. S-au fãcut auzite puncte de vedere pro şi contra reunirii Dobrogei.
Astfel, într-o şedinţã a Adunãrii Deputaţilor consacratã examinãrii hotãrârilor
Congresului de la Berlin, Mihail Kogãlniceanu, arhitectul diplomaţiei din
vremea rãzboiului de independenţã, fãcea nu numai o pledoarie pateticã dar şi
extrem de argumentatã, cu date şi fapte referitoare la trecutul milenar al
poporului român în Dobrogea.
La rândul sãu, primul ministru Ion C.Brãtianu a pledat cu cãldurã, pentru
a risipi îndoielile unor parlamentari ai opoziţiei. Astfel, într-un discurs rostit în
Senat la 28 septembrie/10 octombrie 1878, arãta cã “noi am posedat-o cu
sângele nostru, am pierdut-o cu sabia şi acum s-a reântors la noi iarãşi cu sabia !
…şi dvs.vã e teamã cã un pãmânt care a fost stãpânit de noi, n-o sã putem sã-l

141
facem pãmânt românesc? Un pãmânt între Mare şi cel mai mare fluviu din
Europa dumneavoastrã voiţi sã-l lãsaţi?…luând Dobrogea ne deschidem o
poartã prin care ne punem în raport cu lumea întreagã şi cu Occidentul cãtre
care ziceţi dvs.cã aveţi toate aspiraţiile.“
Cu acelaşi prilej, Senatul adoptã (cu 48 voturi pentru, 8 contra) o moţiune
în care exprima “adânca mâhnire“ pentru “dureroasele sacrificii“ impuse
României “într-un interes al pãcii generale“ şi autoriza guvernul sã se
conformeze Tratatului de la Berlin.
O moţiune identicã era adoptatã la 30 septembrie/12 octombrie de cãtre
Adunarea Deputaţilor (cu 83 voturi pentru, 27 contra). Aceste moţiuni
împuterniceau guvernul “sã ia în posesiune de Dobrogea şi s-o administreze
prin regulamente de administraţie publicã, pânã la convocarea Adunãrii
Constituante“.
Ultima etapã în procesul reintegrãrii Dobrogei la România a constituit-o
intrarea armatei române în provincie, între 14-18 noiembrie 1878. Cu acest
prilej, a fost cititã soldaţilor, la Brãila, Proclamaţia cãtre armata românã de
cãtre Alteţa sa principele Carol. Ea a fost însoţitã de Proclamaţia domnitorului
cãtre dobrogeni în care se afirma cã “cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale
omenirii : viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul noii Constituţii.
Religiunea voastrã, familia voastrã, pragul casei voastre vor fi apãrate de legile
noastre şi nimeni nu le va putea lovi fãrã a-şi primi legitima pedeapsã.“
La 23 noiembrie 1878 autoritãţile româneşti au început preluarea oficialã
a administraţiei Dobrogei, dar trupele ţariste au continuat sã staţioneze şi la
începutul anului 1879, un an aproape de la semnarea pãcii.
Abia la 4/16 aprilie 1879, prefectul de Constanţa, Remus Opreanu, era în
mãsurã sã anunţe plecarea unitãţilor ruse de artilerie şi infanterie din oraş, iar

142
prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, anunţa la 22 aprilie/3 mai 1879,
plecarea flotei ruse care staţionase în port.
Astfel, instaurarea, de facto a suveranitãţii României în cadrul noilor
frontiere maritime încununa un act naţional de cea mai mare importanţã; dupã
unirea Principatelor, în 1859, restabilirea autoritãţii statului
român asupra Dobrogei, strãveche provincie istoricã româneascã, permiţându-i
“o nouã faţadã maritimã în lungime de 240 kilometri, care, împreunã cu portul
Constanţa, deschidea României o largã fereastrã spre mãrile şi oceanele lumii“.
În prima etapã a acestui laborios proces de recunoştere a independenţei,
la
9/21 septembrie 1878 Carol a adoptat titlul de “Alteţã Regalã“ pe baza propun
erilor Consiliului de Miniştri, întrunit în şedinţã specialã. În aceeaşi zi, Mihail K
ogãlniceanu a trimis o telegramã circularã agenţiilor diplomatice ale României l
a Paris, Viena, Roma, Petersburg şi Berlin în care se cerea agenţilor sã
notifice aceastã decizie guvernelor respective. Toate cele cinci guverne au
recunoscut acest titlu domnitorului României.
Tot la 9/21 septembrie 1878 împãratul Austro-Ungariei l-a acceptat pe
agentul român la Viena, Ion Bãlãceanu, în calitate de trimis extraordinar şi
ministru plenipotenţiar al României, Austro-Ungaria devenind prima mare
putere europeanã care a recunoscut independenţa României, fãrã a mai aştepta
îndeplinirea de cãtre aceasta a prevederilor articolului 44 al tratatului de la
Berlin.
În ceea ce priveşte recunoşterea independenţei de cãtre Germania, aceasta
a parcurs un traseu mai lung şi mai sinuos.
România s-a conformat cerinţelor impuse prin Tratatul de la Berlin
operând revizuirea articolului 7 din Constituţie şi a adoptat în Adunarea
Deputaţilor Convenţia de răscumpărare a căilor ferate, concretizată în Legea

143
pentru “Cesiunea căilor ferate ale socităţii acţionarilor către Statul român”. În
faţa acestei realitãţi, începând cu 31 ianuarie 1880, Grecia şi Olanda au
recunoscut independenţa României, iar la 8/20 februarie acelaşi an
reprezentanţii la Bucureşti ai Germaniei, Angliei şi Franţei au înmânat
ministrului de externe al României câte o notã cu conţinut similar prin care
guvernele respective recunoşteau, fãrã alte condiţii, independenţa României.
Mutaţiile apãrute pe arena internaţionalã în urma evenimentelor din 1877
-1878 au dus la redimensionarea politicii externe a douã mari puteri cu interese
economice în zonã, în special în ceea ce priveşte chestiunea danubianã: Austro-
Ungaria şi Rusia. România, stat independent conform prevederilor tratatului de
la Berlin, ce trebuia sã-şi asume un rol important în problematica reglementãrii
navigaţiei pe acest fluviu, s-a gãsit într-un context diplomatic deosebit de
complicat.
Astfel, Congresul de la Berlin a recunoscut independenţa României şi
Serbiei ca şi autonomia Bulgariei, Dunãrea de Jos devenind un fluviu
internaţional.
România a obţinut dreptul de a face parte din Comisia Europeanã a
Dunãrii, dar aceastã instituţie funcţiona într-un regim de totalã independenţã
faţã de autoritatea teritorialã, fapt care era de naturã sã aducã grave atingeri
suveranitãţii României, cu atât mai mult cu cât Austro-Ungaria, dorind sã
limiteze consecinţele reapariţiei Rusiei pe malul nordic al fluviului, între
vãrsarea Prutului şi Marea Neagrã, a susţinut întãrirea şi extinderea
competenţelor şi autoritãţii Comisiei Europene a Dunãrii.
Austro-Ungaria a urmãrit sã obţinã controlul navigaţiei asupra porţiunii
de Dunãre între Porţile de Fier şi Galaţi, datoritã intereselor comerciale
importante pe care le avea pe fluviu, dar şi a faptului cã societatea austriacã
“Lloyd“ deţinea monopolul navigaţiei între Viena şi Galaţi.

144
În 1883 s-a semnat Tratatul de la Londra în care, conform articolelor 1 şi
2 ale acestui document, a fost extinsã jurisdicţia Comisiei Europene a Dunãrii
pânã la Brãila şi s-a hotãrât prorogarea acestei instituţii pe 21 de ani, începând
de la 24 aprilie 1883 şi pânã la 24 aprilie 1904 şi apoi automat din trei în trei
ani, în afarã de cazul când una din puterile semnatare notificau, cu un an înainte
de expirarea acestui termen, intenţia de a propune modificãri, dându-se astfel
satisfacţie în primul rând Angliei.
În urmãtoarele articole se prevedea scoaterea braţului Chilia de sub
autoritatea Comisiei Europene a Dunãrii. Regulile de navigaţie ce trebuiau sã
se aplice pe acest braţ erau cele în vigoare pentru braţul Sulina, dar
supravegherea regulamentului urma sã cadã în exclusivitate în competenţa
reprezentanţilor Rusiei şi României. Lucrãrile pe care Rusia avea sã le
întreprindã pe braţul Chilia urmau a fi aduse la cunoştinţã Comisiei Europene,
spre a se putea constata dacã ele nu împieteazã asupra navigabilitãţii pe braţul
Sulina.
În condiţiile în care, în vara anului 1883 negocierile trilaterale Bucureşti-
Berlin-Viena, referitoare la viitoarea aderare a României la Tripla Alianţã
intraserã într-o fazã finalã, monarhia habsburgică s-a folosit de discursul
senatorului Petre Grãdişteanu de la Iaşi, din 5 iunie 1883, ca pretext pentru a
exercita presiuni asupra României. Referirile la provinciile româneşti aflate sub
dominaţie austriacã au „inflamat“ relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria,
context în care guvernul de la Viena s-a simţit lezat şi a folosit incidentul pentru
o demonstraţie de „forţã“ în faţa guvernului român, atât pe cale diplomaticã,
cât şi prin canalele de informare publicã. Astfel, în ziarul “Neue Freie Presse“
din 26 iunie 1883 se fãcea un apel cãtre puterile europene: “subt o formã
oarecare, în vreun chip oarecare, trebuie zdrobitã rezistenţa României“ (în
chestiunea Dunãrii-n.ns.).

145
La nivel oficial, baronul Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la
Bucureşti a cerut explicaţii, iar guvernul român a publicat un comunicat în
“Monitorul Oficial“, al cãrui text a fost transmis şi baronului Mayr, însoţit de o
notã explicativã care însã a fost consideratã nesatisfãcãtoare la Viena.
Incidentul a fost încheiat dupã ce la 5 iulie 1883 Dimitrie A.Sturdza a
înmânat Nota oficialã a guvernului român, prin care îşi cerea scuze pentru cele
întâmplate.
Relaţiile erau în curs de ameliorare, pe mãsurã ce se apropia vizita
regelui Carol I la Berlin şi Viena, context în care Dimitrie Sturdza, l-a anunţat,
la 15 august 1883, pe Ion Ghica sã nu mai întreprindã demersuri în chestiunea
Dunãrii.
Vizita suveranului român a început la 17 august 1883, când regele Carol
I a sosit la Breslau, unde a fost întâmpinat de I.C. Brãtianu şi Gh. Vârnav-
Liteanu, ministrul României la Berlin, precum şi de înalţi demnitari germani; a
doua zi Carol, însoţit de Brãtianu a sosit la Potsdam, unde au fost întâmpinaţi de
împãrat. Pe parcursul discuţiilor, Carol şi-a exprimat dorinţa încheierii unei
alianţe defensiv-ofensive cu participarea Germaniei, dar i s-a sugerat sã se
înţeleagã mai întâi cu Viena. La 25 august 1883 Carol I a avut importante
convorbiri cu împãratul Franz Iosef, cu Kálnoky şi cu prinţul Reuss,
ambasadorul Germaniei.
Pentru aceste întâlniri, ministrul de externe al României, Dimitrie
A.Sturdza, a recomandat primului ministru Ion C. Brãtianu punerea în discuţie a
chestiunii Dunãrii, cu atât mai mult cu cât de la Londra au sosit informaţii
conform cãrora România putea fi forţatã, prin rãzboi, sã punã în aplicare
hotãrârile conferinţei de la Londra.
O nouã rundã de negocieri s-a derulat între Ion C.Brãtianu şi Kálnoky la
Viena şi între premierul român şi cancelarul Bismarck la Gastein, la sfârşitul

146
lunii august, ocazie cu care - aşa cum afirma primul ministru român - cei doi
interlocutori ai acestuia “au cãutat sã mã convingã cã este în interesul mai cu
osebire al României[…] sã facem parte din Liga pãcei al cãrei cei dintâi asociaţi
au fost Germania şi Austria şi în urmã a venit şi Italia.“
În cele din urmã, I.C.Brãtianu şi Kálnoky au luat în discuţie textul
tratatului de alianţã numai dupã ce, la 15 septembrie 1883, Austro-Ungaria a
renunţat la aşa-zisele “drepturi“ pe care le-a obţinut la conferinţa de la Londra,
astfel cã statele riverane continuau sã-şi exercite drepturile de control şi poliţie
a navigaţiei pe porţiunea Dunãrii cuprinsã între Porţile de Fier şi Galaţi, fiecare
în porturile şi apele lor. Renunţarea de cãtre Austro-Ungaria la pretenţiile de
dominaţie la Dunãrea de Jos a fost concesia principalã pe care a fãcut-o aceastã
ţarã în schimbul alianţei pe care urma sã o semneze România.
În acelaşi timp se finalizau şi negocierilor referitoare la tratatul de alianţã
cu Puterile Centrale, astfel că, la 30 octombrie 1883, Dimitrie A.Sturdza şi
Kálnoky au semnat tratatul de alianţã între România şi Austro-Ungaria.
Documentul,care avea un caracter secret, cuprindea un preambul şi şapte
articole, din care articolul 2 se referã la obligaţia celor douã pãrţi de a-şi veni în
ajutor în cazul unui atac neprovocat, menţionându-se special cã obligaţia “casus
foederis“ din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi
atacatã de statele limitrofe României ceea ce însemna cã “în ţinuturile limitrofe
cu România“ Austro-Ungaria putea fi atacatã numai de Rusia şi, eventual de
Serbia. Pentru Austro-Ungaria, obligaţia de “casus foederis“ faţã de România
intervenea dacã aceasta din urmã “ar fi atacatã“ fãrã provocare din partea sa.
România era deci asiguratã prin acest articol faţã de un atac din partea Rusiei şi,
eventual din partea Bulgariei sau Serbiei.
În aceeaşi zi s-a semnat şi tratatul de aderare a Germaniei la tratatul
româno-austro-ungar de cãtre consilierul Ambasadei germane de la Viena,

147
contele Max von Bechem, Gustav Kálnoky şi Dimitrie A.Sturdza, prin care
Germania îşi asuma obligaţia de a veni în ajutorul celor douã ţãri dacã acestea
erau atacate, în condiţiile stabilite în tratatul româno-austro-ungar şi invers.
Alianţa cu Puterile Centrale reprezintã un moment important în
desfãşurarea politicii externe româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul veacului urmãtor, România ieşind din izolarea de care era ameninţatã
şi evitând o înţelegere între Petersburg şi Viena pe seama intereselor sale; s-a
rezolvat în mod corespunzãtor chestiunea navigaţiei pe Dunãre şi, cu toate cã
C.E.D. continua sã funcţioneze, statul român a exercitat controlul asupra
porţiunii de fluviu dintre Turnu-Severin şi Galaţi; includerea României în blocul
Triplei Alianţe, într-o Europã dominatã în anii 1878-1890 de sistemul alianţelor
bismarckiene, constituia un fapt de care trebuiau sã ţinã seama chiar mari puteri
ca Marea Britanie, Imperiul ţarist sau Franţa.
Tratatul din 1883 a consolidat poziţia dinastiei de Hohenzollern în
România şi prin aceasta şi încrederea în politica ei a marilor puteri, Austro-
Ungaria şi Germania, în politica României, mari puteri care considerau ţara
noastrã ca un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei.
Începutul secolului XX a ads noi probleme de politică externă pentru
România. Aromânii din Macedonia erau victime ale comitagiilor bulgari iar
fruntaşul aromân Ştefan Mihăileanu, redactor al gazetei “Peninsula Balcanică”
a fost asasinat, în 1900, la Bucureşti, de către un naţionalist bulgar care executa
ordinele comitetului macedo-bulgar de la Sofia. Raporturile diplomatice dintre
România şi Bulgaria s-au înrăutăţit, bulgarii ridicând puncte fortificate la
Dunăre şi concentrând trupe la graniţa cu Dobrogea. România a răspuns prin
efectuarea unor întăriri ale podului de la Cernavoda. Între timp şi Serbia încerca
o apropiere de Bulgaria şi Rusia. În aceste condiţii păstrarea alianţei cu Puterile
Centrale a părut a fi impusă de necesitatea siguranţei pe plan internaţional.

148
Ulterior relaţiile româno-bulgare s-au îmbunătăţit simţitor, Carol I făcând o
vizită prinţuului Ferdinand la Rusciuk şi Varna în 1902.
Problema fundamentală pentru România rămânea însă aceea relaţiilor cu
cei doi mari vecini. În ceea ce priveşte Austro-Ungaria, Carol I îi arăta lui Take
Ionescu, în mai 1903: „dumneavoastră presupuneţi deci, că Austria va exista
veşnic şi noi nu vom vedea niciodată dezmembrarea sa?” Iar trimisului francez
la Bucureşti îi preciza că: „nu în Macedonia, ci chiar la Viena şi Pesta este
pericolul situaţiei actuale. Instituţiile dualismului slăbesc în fiecare zi...Avem
motive să ne temem că guvernul ungar, suferind din ce în ce mai mult influenţa
naţinalismului maghiar, să nu reia accentuând-o politica de opresiune faţă de
celelalte rase. Nu putem să ne dezinteresăm de soarta a trei milioane de români
din Transilvania şi Banat. Dacă se încearcă să fie deznaţionalizaţi, noi nu vom
rămâne indiferenţi şi impasibili; îi vom sfătui cum am făcut, de altfel,
întotdeauna, să renunţe la politica de abstenţiune şi să reziste afirmându-şi
loialismul pe terenul alegerilor şi a acţiunii parlamentare.”
De cealaltă parte, diplomaţia rusă a încercat o apropiere pentru a atenua
consecinţele alianţei României cu Puterile Centrale. Astfel, ambasadorul rus la
Constantinopol a spriinit demersurile române la Poartă în legătură cu drepturile
aromânilor din Macedonia demersuri încununtae de succes. În 1905 sultanul a
emis o iradea prin care se acorda aromânilor egalitatea cu celelalte naţionalităţi
din Macedonia ceea ce va duce la ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia,
reluate abia în 1911.
Neînţelegerile cu Austro-Ungaria au continuat datorită, pe de o parte,
politicii de maghiarizare intensă (legea Apponyi-1907) iar pe de altă parte
diferendelor economice-încheierea unei noi convenţii comerciale s-a făcut abia
în 1909 după lungi negocieri. În plus, în 1908 Austro-Ungaria a anexat Bosnia
şi Herţegovina iar Bulgaria s-a unit cu Rumelia şi s-a proclamat Regat.

149
Diplomaţia română s-a pronunţat pentru menţinerea statu-qvo-ului dar, în
eventualitatea modificării acestuia, a căutat soluţii pentru modificarea frontierei
dobrogene, revendicând linia Silistra-Varna care mărirea distanţei dintren
frontiera rusă şi bulgară. Cererea a fost prezentată şi ca o psibilă compensaţie
pentru înglobarea aromânilor în alte state.
Războaiele balcanice au constituit deznodământul fireşti al evoluţiei
anterioare din Sud Estul Europei. Problema cea mai complicată rămânea cea a
Macedoniei spre care îşi îndreptau atenţia Serbia, Bulgaria şi Grecia. Intenţiile
celor trei guverne au fost facilitate de războiul italo-turc din 1911 când Turcia a
trebuit să cedeze Tripolitania şi Cirenaica. În condiţiile în care Muntenegru se
afla deja în război cu Imperiul Otoman din 9 octombrie 1912, cele trei state au
început şi ele ostilităţile împotriva Porţii la 17 octombrie. Aliaţii au ajuns să
ameninţe atât Adrianopolul cât şi Constantinopolul atfel încât Turcia a cerut
armistiţiul la 3 decembrie 1912. Tratativele desfăşurate la Londra au eşuat
datrită neînţelegerilor dintre aliaţi şi a faptului că Imperiul Otoman nu dorea să
părăsească Adrianopole. Războiul a reizbucnit la 3 februarie 1913 şi a durat
până la 26 aprilie, oprit de intervenţia marilor puteri.
România şi-a declarat neutralitatea dar guvernul român a precizat că dacă
vor avea loc schimbări teritoriale în Balcani, România va formula propriile
pretenţii (modificarea frontierei dobrogene). Dar la 30 iunie, fără declaraţie de
război, Bulgaria şi-a atacat aliaţii. Guvernul român a decis mobilizarea şi, cu
acordul Franţei şi Rusiei, a ordonat intrarea armatei române în Bulgaria la 10
iulie, ceea ce însemna practic o dezavuare a alianţei cu Austro-Ungaria. Peste
numai o săptămână ostilităţile au încetat. Tratativele de pace au avut loc la
Bucureşti şi la ele au participat numai reprezentanţi ai statelor beligerante, fără
marile puteri. Prin pacea încheiată la 10 august 1913, Bulgaria ceda Serbiei o
parte din Macedonia, Greciei sudul acesteia şi o parte din Tracia apuseană. O

150
parte din Tracia răsăriteană şi Adrianopolul erau retrocedate Turciei. Astfel,
Bulgariei i se interzicea accesul la Marea Egee. România primea Dobrogea de
Sud până la linia Turtucaia-Ecrene.
În continuare raporturile României cu Austro-Ungaria în special
rămâneau destul de reci datorită politicii de deznaţionalizare dusă de Ungaria
faţă de românii transilvăneni. Contele Czernin, ambasadorul acestui imperiu s-a
străduit în zadar să determine România să facă public tratatul din 1883 ceea ce
regele Carol a refuzat categoric. Tratatul a rămas secret ceea ce l-a determinat
pe diplomatul austriac Forgach să-l considere un “simplu petec de hârtie”.
Mai mult, venit în ianuarie 1914 la conducerea guvernului, Ion I. C.
Brătianu şi-a exprimat limpede poziţia atunci când regele i-a comunicat
existenţa tratatului cu Austro-Ungaria : „eu mă îndoiesc, sire, că un guvern ar
putea să pună în aplicare acest tratat”.
În iunie 1914 ţarul Nicolae al II-lea a făcut o vizită la Constanţa, urmată
de o întâlnire între Sazonov şi Ion I.C. Brătianu la Bucureşti ocazie cu care cei
doi au făcut şi o scurtă dar semnificativă excursie în Transilvania, toate aceste
acţiuni demonstrând din plin viitoarele intenţii ale României.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1998.


- Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, ş.a., Cum s-a format România
modernă. O perspectivă asupra modernizării, Editura Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.

151
- Şerban Papacostea (coord.), Istoria României, Editura Corint,
Bucureşti, 2003
- Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, 1997.
- Cornelia Bodea, 1848 la români, Bucureşti, 1982
- Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985
- Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa,
1998.
- Marina Lupaş-Vlasiu, Aspecte din istorie Transilvaniei, Sibiu,
1945
- Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1979
- Istvan Lazar, Histoire de l’Hongrie, Budapest, 1991
- Stan Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi
Independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979
- Victor Grecu, Revoluţia, Unirea, Independenţa în Transilvania,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984
- Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la
1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
- Cornel I. Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbei (1849-1856),
Editura Militară, Bucureşti, 1981.
- Anastasie Iordache, Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Editura Sport
Turism, Bucureşti, 1984
- Marin Bucur, C.A.Rosetti, Editura Minerva, Bucureşti, 1970

152
- Raoul Bossy, Agenţia diplomatică a României la Paris şi
legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931
- Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române,
Editura Junimea, Iaşi, 1978
- C.C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1970
- Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională. 1834-
1849, Bucureşti, 1967
- Stan Apostol, Revoluţia română de la 1848, Bucureşti, 1987
- Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii,
Bucureşti, 1987
- Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1973
- Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi
românii din Transilvania, 1846-1873, Bucureşti, 1995
- Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, 2002
- Janos Szavai, Istoria Ungariei, Bucureşti, 2002
- Ion Ghica, Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri,
Bucureşti, 1960, reeditată
- Stan Apostol, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi
ţărani, Bucureşti, 1999.
- Lucian Boia, Sur la diffusion de la culture europeenne en
Roumanie, în “Analele Universităţii Bucureşti”, seria Istorie, XXXIV,
1985
- Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud Estul Europei în
epoca modernă, Bucureşti, 1987
- N.Ciachir, Gh.Bercan, Diplomaţia europeană în epoca
modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

153
- Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
- xxx, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821.
Documente interne, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959

154