O tentativă gaullistă de a instaura o Europă a statelor: planul Fouchet

În 1960, generalul de Gaulle a propus o relansare a Europei politice și a ordonat

redactarea unui memorandum care conţinea propuneri precise: crearea unei autorităţi politice
(reunind şefii de guverne sau miniştrii de externe), care să aibă în subordine secretariat general
pentru pregătirea şi executarea deciziilor comune. Ca să-i facă pe plac generalului, Adenauer a
acceptat să analizeze proiectul, în timp ce Spaak şi Monnet erau rezervaţi. Pentru elaborarea unui
raport, s-a alcătuit o comisie cu şase membri, prezidată de ambasadorul Christian Fouchet, un
fidel al generalului, care fusese ministru şi deputat. Aria de acţiune era foarte vastă: relaţiile
dintre Europa şi Alianţa Atlantică, noua organizare a Europei, perspectivele de viitor, eventuala
participare a Marii Britanii. Obiectivul principal era consolidarea Europei, pentru a-i da ai multă
autonomie în raport cu Statele Unite, fără a renunţa însă la protecţia americană împotriva Uniunii
Sovietice.
Comisia prezidată de Christian Fouchet (ambasador al Franței în Danemarca) a adoptat
un plan de organizare a Europei care preluase şi prelucrase ideile generalului. Comitetul pentru
Statele Unite ale Europei, condus de Jean Monnet, s-a arătat mai mult decât rezervat faţă de
planul Fouchet, ale cărui propuneri au fost violent criticate de reprezentanţii din Benelux.
Ministrul olandez de externe, Joseph Luns, a devenit purtătorul de cuvânt al adversarilor
proiectului, căruia îi reproşa subordonarea Comisiei faţă de Consiliu, refuzul majorităţii
calificate, lipsa referirilor la NATO, excluderea de facto a Marii Britanii, dispariţia tuturor
elementelor de federalism.
Luns a elaborat un contra-proiect, iar Consiliul de Miniştri din martie 1962 s-a găsit în
faţa a două texte: cel francez, care relua planul Fouchet, şi textul celor şase ţări, care se inspira
din criticile lui Luns. Consiliul a constatat dezacordul. Spaak s-a interpus şi a propus un
compromis, pe care generalul l-a respins. Pe 15 mai 1962, la o conferinţă de presă, generalul a
recunoscut eşecul şi şi-a prezentat propria concepţie despre „Europa statelor”. Miniştrii pro-
europeni din cabinetul Pompidou şi Pierre Pfimlin, primarul Strasbourg-ului, şi-au dat demisia.
Planul Fouchet fusese îngropat şi, odată cu el, şi cooperarea politică a europenilor.
Mai târziu Adenauer a regretata eşecul planului Fouchet şi intransigenţa olandezilor. L-ar
fi putut susţine el pe de Gaulle în acestă direcţie? Ne îndoim, căci trebuia să ţină cont de
ostilitatea faţă de proiect manifestată în guvernul său, în cadrul majorităţii şi în rândul populaţiei

1
germane. Susţinerea planului Fouchet ar fi însemnat să-şi asume riscul de a fi blamat, ceea ce
legendara lui prudenţă l-a sfătuit să evite.
În orice caz, cele cinci ţări erau ataşate de o comunitate euro-atlantică şi se pregăteau să
dea un răspuns pozitiv cererii de aderare a Marii Britanii la CEE. „Europa europeană” pe care
intenţiona să o construiască genralul de Gaulle pornind de la planul Fouchet nu putea să
provoace decât îngrijorare. Întâplările care au însoţit eşecul planului Fouchet explică decizia
ulterioară a generalului, care a stârnit mare vâlvă la vremea ei, de a refuza intrarea Marii Britanii
în CEE. Doi ani mai târziu, a revenit asupra concepţiei sale europene, care stătea la baza planului
Fouchet: „Mulţi strigă: «Să construim Europa!». Dar care Europă? Pentru noi, francezii, Europa
construită trebuie să fie europeană. O Europă europeană înseamnă să existe prin ea însăşi şi
pentru ea însăşi, iar pe plan mondial să aibă propria politică” (23 iulie 1964).

Franţa, Germania şi Regatul Unit

Din iulie 1962, soluţionarea problemei algeriene, în ciuda persistenţei unor izbucniri
dramatice, i-a permis generalului să acţioneze pe plan european şi internaţional. RFG rămânea
aliatul privilegiat. În septembrie 1962, De Gaulle a făcut o călătorie triumfală care arăta cât de
mult progresase apropierea dintre cele două ţări.
La sfârşitul anului 1962, MacMillan şi Kennedy s-au intâlnit în Bahamas. Comunicatul
publicat anunţa că în domeniul nuclear militar englezii renunţau la propriul sistem tehnologic,
urmând să se bazeze pe cel american. Pentru de Gaulle, a fost un declic; acest anunţ însemna
sfârşitul independenţei britanice; dacă ar fi fost acceptat în Piaţa Comună, Regatul Unit s-ar fi
comportat ca un cal troian al Statelor Unite. De Gaulle luase o hotărâre, pe care a păstrat-o
secretă. Fără să-şi fi consultat partenerii europeni, el a anunţat-o englezilor, europenilor şi lumii
întregi la conferinţa de presă din 14 ianuarie 1963. Iată pasajul esenţial: "S-a putut crede uneori
că prietenii noştri englezi, depunându-şi candidatura pentru Piaţa Comună, acceptau să se
transforme ei înşişi, aplicându-şi toate condiţiile acceptate şi practicate de cele şase ţări; dar
întrebarea este dacă Marea Britanie poate să se plaseze alături de un continent şi asemenea
acestuia la un tarif cu adevărat comun, să nu mai pretindă privilegii pentru agricultura sa şi să
anuleze angajamentele pe care le-a încheiat cu ţările care fac parte din zona sa de schimb.
Aceasta este toată problema. Nu se poate spune că ar fi rezolvată. Va fi ea vreodată? Evident,
numai Anglia poate răspunde".

2
 A fost un şoc pentru englezi şi un afront pentru partenerii europeni, care fuseseră puşi în
faţa faptului împlinit Franţa le spunea "nu" englezilor şi refuza pria extindere a Pieţei Comune,
care abia intrase în cea de-a doua etapă! Dar refuzul generalului de Gaulle nu displăcea tuturor
partenerilor. Se vedea bine că Marea Britanie nu era pregătită, că era necesar să treacă alţi ani, şi
era nevoie de cineva care să o spună. Totul ţinea de felul de a o spune! Konrad Adenauer, care
nu era atât de drastic precum unii dintre miniştrii săi, printre care cel al economiei, Ludwig
Ehrard, a acceptat să reia şi să încheie un tratat franco-german aflat în lucru de câteva luni. A
mers el însuşi la Paris pentru a-l semna la Élysée, pe 21 ianuarie 1963, adică la o săptamână după
celebra conferinţă de presă în care de Gaulle le închisese englezilor în nas uşa Pieţei Comune.
Tratatul de la Élysée poate fi interpretat dintr-o latură fundamentală a tratatului, pe care nu o
vom analiza aici. Trebuie evidenţiată şi o altă latură, căreia germanii i-au înţeles perfect
importanţa: era o asociere fondată pe interese comune în vederea unui obiectiv european mai
larg: această asociere (directoratul franco-german) ar fi putut fi nucleul, matricea, pilonul
construcţiei europene. Pentru a păstra posibilităţile acestei orientări, Adenauer, a cărui autoritate
era în declin, a fost obligat, la dezbaterea de ratificare din Bundestag, pentru a obţine aprobarea
prin vot, să accepte adăugarea unui preambul care reafirma obiectivele fundamentale ale
Republicii de la Bonn: unitatea europeană, unitatea germană, cooperarea cu NATO şi SUA.
Adenauer, în vârstă de 87 de ani, a părăsit puterea în octombrie 1963. Cei doi succesori ai săi,
Ehrard (1963-1966) şi Kissinger (1966-1969), cu miniştrii de externe Schroeder şi, respectiv,
social-democratul Brandt, s-au mulţumit cu o exercitare minimă a funcţiei. Nu se mai punea
problema directoratului franco-german care să dirijeze Europa. În mai multe rânduri, de Gaulle a
revenit asupra cestei idei, în special într-o alocuţiune rostită la Rambouillet (10 martie 1966), la o
recepţie pentru Adenauer: „Europa este afacerea combinată a francezilor şi germanilor. Singuri,
noi nu avem mijloacele de a conduce Europa, cum nu le aveţi nici dumneavoastră. Dar împreună
putem reuşi. Europa nu se va putea organiza decât după un acord între ţările noastre”.