VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LUI

ARISTIDE BRIAND

Aristide Briand s-a născut la Nantes, Franța,  la 28 martie 1862 într-o
familie burgheză înstărită. A studiat dreptul şi, la scurtă vreme după obţinerea licenţei, a intrat în

1
politică, alăturându-se celor mai avansate mişcări ale vremii, scriind articole pentru
ziarul anarhist Le Peuple şi conducând o perioadă ziarul Lanterne . De aici a trecut la ziarul Petite
République, pe care l-a părăsit pentru a fonda, alături de Jean Jaurès, ziarul L'Humanité.

În tot acest timp, Briand a fost unul dintre cei mai impotanți activiști ai mișcării pentru
înființarea sindicatelor, la congresul celor ce muncesc în Nates (1894), el a asigurat adoptarea
ideilor sindicaliste împotriva celor ale aderenților lui Jules Guesde. Din acel moment, Briand a
devenit unul dintre liderii Partidului Socialist Francez. În 1902, după mai multe încercări eșuate, a
fost ales deputat și s-a declarat cu toată puterea de partea unității de acțiune a stângii politice pentru
a contracara acțiunile deputaților reacționari de dreapta. Încă de la începutul carierei sale politice în
Camera deputaților, Briand a fost preocupat de problema separării statului de biserică. El a fost
principalul autor al legii separării dintre stat și religie, dar s-a preocupat și de aplicarea ei, în special
ținând seama că ministrul însărcinat cu punerea în practică a legii, Maurice Rouvier, a permis
abuzuri în timpul preluării inventarului proprietăților bisericii.

Ca urmare, Briand a acceptat portofoliul învățământului public și cultelor în

guvernul Sarrien (1906). Deși ministeriatul său s-a dovedit a fi un succes, datorită faptului că a
acceptat să fie ministru într-un guvern burghez, Briand a fost exclus din Partidul Socialist Unit
(martie 1906). În conflictul său cu Jaurès, Briand era susținătorul ideii cooperării cu radicalii în
problemele reformelor, nu a păstrării unei rezerve pline de precauție față de ideile lor.

Punctul cel mai înalt al mişcării pentru unitatea Europei în perioada interbelică a fost, fără
îndoială, iniţiativa lui Aristide Briand pentru Uniunea Europeană. Se părea că, pentru prima dată se
trece din domeniul teoriei în cel al practicii, că după ce timp de secole unitatea Europei a fost o
temă „culturală”, devine cu adevărat o temă politică.

În 1929, Briand se îndrepta spre o carieră excepţională, a fost de unsprezece ori şef al
guvernului francez şi de douăzeci şi cinci de ori ministru (de Externe, în special), a susţinut (fără
succes) reconcilierea franco-germană, fiind numit „apostolul păcii”, a semnat importantul acord de
la Locarno (1925), a primit premiul Nobel pentru pace (1926), şi-a legat numele de cunoscutul pact
Briand-Kellogg (1928). După ce a sondat opinia unor importanţi oameni politici ai epocii
(Stresemann, MacDonald şi Mussolini), Briand, desemnat şef de guvern, la 29 iulie 1929, pentru a
unsprezecea oară, a inclus în programul de guvernare intenţia de „a face Statele Unite ale Europei”.

2
 În această perioadă s-a apropiat de socialiștii cu care răcise relațiile încă din a doua
jumătate a anilor 1910. În perioada petrecută la Ministerul Afacerilor Externe, a fost susținut de
secretarul general din Quai d’Orsay, Philippe Berthelot.

Aristide Briand își datorează faima mai ales datorită rolului său internațional. Personaj de
frunte al pacifismului francez în perioada interbelică, el era un susținător al păcii și al cooperării
internaționale. În 1926 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu omologul său
german Gustav Stresemann, în semn de recunoaștere a eforturilor sale pentru instituirea unei păci
durabile, rezultate din negocieri libere convenite. Pe 5 septembrie 1929 Președinte al Consiliului de
miniștri, el anunța Adunării Generale a Societății Națiunilor, în numele guvernului francez și în
acord cu Stresemann, un plan pentru o Uniune Europeană. Adunarea i-a dat mandatul de a prezenta
un Memorandum privind organizarea unui sistem de uniune federală europeană.

Memorandumul, supranumit și Memorandumul Briand, era un text propus pe 5 septembrie

1929, la reuniunea anuală a Adunării Ligii Națiunilor. Avea ca scop coordonarea orientărilor
economice și politice ale țărilor din Europa. Aristide Briand a dorit ca această uniune să fie
înființată în cadrul Ligii Națiunilor și a propus-o pe 9 septembrie 1929 celor 27 de state europene –
printre care și România. Briand l-a însărcinat pe Alexis Léger, directorul cabinetului său, pentru a
redacta un memoriu pe această temă. Textul a fost trimis capitalelor europene la 1 mai 1930.

Doi ani mai târziu Briand moare, iar proiectul său este abandonat.

Abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa reia căutarea unei modalități de a
consolida pacea. Temerile legate de o eventuală expansiune sovietică conving Franța,
Belgia, Olanda, Luxemburg și Regatul Unit să semneze, pe 17 martie 1948, Tratatul de
la Bruxelles, care prevedea stabilirea unei colaborări în domeniile apărării, economic, social și
cultural. Este pus în discuție principiul unei „Europe unite”, în special la îndemnul Franței și
al Germaniei de Vest. 

Europa căuta un model de integrare care să o protejeze pentru totdeauna de un nou

război. Se semnează Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
pe 18 aprilie 1951 la Paris: cele șase state fondatoare sunt țările din Tratatul de la Bruxelles, cu
excepția Regatului Unit. Franța, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg, Olanda și Italia sunt de
acord să promoveze schimbul de materii prime necesare industriei sidelurgice pentru a accelera
dinamica economică după război, pentru a înzestra Europa cu o capacitate de producție

3
autonomă. Acest tratat este actul fondator care vizează reunirea într-o Europă care, în final, și-ar lua
destinul în propriile mâini, independent de influențele externe considerabile.

La 5 septembrie 1929, Briand a prezentat la Geneva, în faţa delegaţilor celor 27 de state

europene membre ale Societăţii Naţiunilor, planul său pentru organizarea Europei. Nu era un plan
ambiţios: pentru a-l face realizabil, autorul a căutat formule modeste, acceptabile.

Planul lui Briand avea în vedere, în primul rând, colaborarea economică, dar observa că şi
colaborarea politică „fără a atinge suveranitatea”, putea îmbrăca o formă federativă benefică.

Constituiţi în prima Conferinţă europeană reprezentanţii statelor europene au primit cu

interes planul lui Briand şi au dat mandat Franţei să pregătească un memorandum cu detaliile
planului spre a fi analizate de guvernele lor. Briand l-a însărcinat pe secretarul general al
Ministerului de Externe francez, Alexis Léger (viitorul laureat al premiului Nobel pentru literatură,
sub pseudonimul Saint-JohnPerse) să redacteze acest document. Memorandumul a fost trimis celor
26 de state pe 1 mai 1930, cu rugămintea de a răspunde până pe 15 iulie la cele patru întrebări, care
alcătuiau partea a doua a documentului.

În prima parte, memorandumul constata că „Europa este un continent uman”, o splendidă

manifestare de voinţă şi gândire, este societatea popoarelor europene, care pe baze antice şi
creştine, a creat o civilizaţie, glorie a raselor umane. Se mai arăta că frontierele statelor europene,
având 20.000 km, sunt o piedică pentru industrie şi cooperarea economică. Pentru că între timp se
declanşase marea criză economică, memorandumul schimba accentul de la aspectele economice la
cele politice.

În partea a doua, documentul schiţa planul francez sub forma unor întrebări către guvernele
europene. Prima întrebare: „Este necesară realizarea unui pact de ordin general pentru a consacra
principiul unităţii morale şi solidarităţii ce se instituia între statele europene?”. A doua întrebare se
referea la necesitatea unui cadru instituţional al Uniunii Europene. A treia întrebare privea
necesitatea de a stabili de la început directive generale ce vor determina activitatea Comitetului
politic. A patra întrebare era mult mai complexă, pentru că avea în vedere aspecte concrete, de
activitate curentă. Ea cerea opinia guvernelor, dacă să se abordeze în cadrul uniunii probleme, ca:

1) rolul cartelurilor pe piaţa comună;

2) scăderea progresivă a tarifelor vamale;

4
 3) coordonarea eforturilor pentru lucrări publice de amploare;

4) reglementarea circulaţiei pe căile de comunicaţie intraeuropene;

5) credite pentru regiunile mai puţin dezvoltate ale continentului etc.

Răspunsurile trimise de guvernele europene evidenţiază contrastul dintre viziunea

europeistă a planului francez (cu toate ezitările şi prudenţa lui) şi rezervele naţionaliste, încă
predominante.

Istoricul francez J.B. Duroselle constată că numai două state au acceptat fără rezerve
proiectul Briand şi alte trei l-au primit cu rezerve de detaliu. Restul de 21 de state, între care
Germania, Italia şi Marea Britanie au formulat obiecţii importante. Tot Duroselle constată că cele
mai multe răspunsuri pot fi interpretate ca un „refuz politicos” şi desprinde această concluzie
drastică „Când ne gândim la originile celui de-al doilea război mondial, nu putem să nu regretăm
orbirea oamenilor politici europeni în 1930”. Istoricul francez face apoi o sinteză a principalelor
obiecţii prezentate prin răspunsurile statelor europene:

1) insistenţa pentru menţinerea suveranităţii absolute;

2) ideea că organizarea europeană ar aduce atingere Societăţii Naţiunilor şi cadrul general al

acesteia ar fi preferabil celui european;

3) structura prea greoaie a viitoarei Uniuni era şi ea criticată;

4) se ridicau obiecţii privind prioritatea politicului asupra economicului;

5) se cerea extinderea organizării europene la state care nu erau atunci membre ale Societăţii
Naţiunilor, in primul rând URSS şi Turcia;

6) se aminteau responsabilităţile extraeuropene ale unor state.

Răspunsurile primite au fost publicate de guvernul francez într-o Carte albă .

Pe 8 septembrie 1930 s-a deschis la Geneva a doua Conferinţă europeană, cu scopul

discutării măsurilor necesare pentru continuarea drumului spre Uniunea Europeană. A urmat o
dezbatere destul de tensionată, în care s-a remarcat poziţia obstrucţionistă a Marii Britanii şi
intervenţia lui Briand, care atrăgea atenţia că a conceput planul când „soarta civilizaţiei europene
era în grea cumpănă şi dacă naţiunile europene nu-şi dau seama acum de această gravă situaţie, ele
s-ar putea trezi în faţa imposibilităţii de a o mai remedia”. Conferinţa s-a încheiat, totuşi, cu un

5
modest rezultat: adoptarea rezoluţiei prin care statele îşi exprimau dorinţa de a strânge colaborarea
între ele şi decizia de a cere ca problema Uniunii Europene să fie inclusă pe ordinea de zi a celei de-
a 11-a sesiune a Adunării, care s-a deschis sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu.

Astfel, pe 14 septembrie 1930, Briand a prezentat în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor

proiectul de uniune şi rezoluţia celei de-a doua Conferinţe. Discuţiile au fost atunci mai
constructive şi a fost adoptată în unanimitate rezoluţia cu privire la Uniunea federală Europeană, pe
17 septembrie. Singurul lucru concret pe care ea îl cuprindea era constituirea Comisiei de Studii
pentru Uniunea Europeană, cu participarea celor 27 de state. La 23 septembrie 1930 comisia,
condusă de Briand şi având secretar pe britanicul Eric Drummond, şi-a început activitatea. Până în
1932 se va întruni de 10 ori, dar rezultatele au fost modeste.

Memorandumul lui Briand prin implicațiile sale nu a scăpat atenției forțelor extrimiste din
România . Printre primii care au avut o reacție la propunerile de unificare s-au numărat
reprezentanții forțelor de stânga. Preconizând o politică externă pașnică, socialiștii militau pentru
”democratizarea Ligii Națiunii„ și independența României „față de marile puteri imperialiste” 1.
Social-democrații români încercau să-și aroge pentru ei un eventual success al ideii europene,
încercând să se prezinte ca singurii luptători pentru unitate .

Europa unită este percepută ca un pericol de către susținătorii extremei drepte din Romania.
Mișcarea pan-europeană era văzută ca o mișcare menită a submina fundamentele statului national și
recent dobândita unitate națională.

Ceea ce răzbate din scrierile de dreapta, pe lângă antisemitism și lupta împotriva

capitalismului, este o senzație de teamă, teama că România va fi din nou uitată și ignorată, că nu va
prinde un loc de frunte în viitoarele organe de conducere propuse.

Memorandumul lui Aristide Briand vor aduce în prim plan necesitatea unei construcții mai
ample, la scară continentală. Europa este văzută de România ca un club al democraților, este o
organizație bazată pe egalitatea statelor membre, o Europă ce se bazează pe valori comune, care are
un plan economic comun.

1
Doina Smârcea-„Istoria Romîniei între anii 1918-1944-Culegere de documente” Ed. Didactică și Pedagogică, Buc
1982

6
 Dar nu toți doresc o Europă, extrema-dreapta vedea în unitatea europeană o manevră a
bancherilor, menită să aducă la acumularea bogățiilor continentului în mâna unor minorități. Europa
unită însemna sfârșitul istoriei și tradițiilor naționale.

Actul de naștere al actualei Uniuni Europene (UE), visate de Aristide Briand în anii 30, a
fost însă Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1
noiembrie 1993.

Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda
și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre.
La 1 ianuarie 2007, după 70 de ani , Uniunea Europeană avea să nu mai fie o utopie pentru
România.

Bibliografie

1. Mihai Sebe –„Ideea de Europă în România Interbelică”, Buc. 2010

2. Marian Ștefănescu – Ideea și integrarea Europeană
3. Doina Smârcea-„Istoria României între anii 1918-1944-Culegere de
documente”, Buc 1982