Italia lui Mussolini

Max Gallo
 1. Descriere:
Titlul: „Italia lui Mussolini”
Autorul: Max Gallo
Traducere din limba franceză
Editura: POLITICĂ, București 1969

2. Date despre autor:

Max Gallo s-a născut pe 7 ianuarie 1932 și a murit în data de 18 iulie
2017
a fost un scriitor, istoric și politician francez. Max Gallo este fiul unor
imigranți italieni săraci ce au locuit la Nisa unde Max și-a trăit copilăria până la cel
de-al doilea război mondial.

A fost editorialist la L'Express și director la Le Matin de Paris .

Membru al Parlamentului European  și al Parlamentului Francez în

rândurile Partidului Socialist , în viața sa a ocupat numeroase funcții
instituționale. La 31 mai 2007 a fost ales pe cel de-al 24-lea scaun al Académiei
Franceze , ocupat anterior de Jean-François Revel .

Scriitor de succes, a publicat eseuri și biografii. Primele sale romane, opere

de ficțiune politică , au fost scrise sub pseudonimul lui Max Laugham .

Date despre carte:

Cercetarea temeinică a izvoarelor, erudiția savantului, talentul de scriitor i-
au permis lui Max Gallo să înfățișeze cititorilor o imagine vie a unei perioade
dificile din istoria poporului italian – era fascistă.
 Cartea de față demască minciunile fascismului, fărădelegile lui, arătând că
întotdeauna a existat o opoziție mai mult sau mai puțin activă, după împrejurări,
față de el, dar care a reușit în cele din urmă să dărâme regimul.
Fără popor, fără partidele de stânga, în cadrul cărora un rol important îl
îndeplineau comuniștii, Italia nu ar fi putut reveni la democrația parlamentară
burgheză. Părerile autorului, concluziile lui sunt foarte apropiate de rezultatele
cercetătorilor marxiști ai istoriei Italiei fasciste, pornind de la cercetarea obiectivă a
izvoarelor, autorul menționând articole și studii scrise de conducători ai partidelor
comuniste italiene: Antonio Gramsci și Palmiro Togliatti.
Cartea este împărțită în trei părți urmărind evoluția tânărului socialist Benito
Mussolini și călăuzește apoi cititorul în anii clocotitori de la sfârșitul războiului,
când flamura roșie este preluată cu vigoare de muncitorii italieni.
Max Gallo, ca și majoritatea cercetătorilor acestei perioade, subliniază faptul
că marile lupte revoluționare din anii 1919-1920 a produs panică și derută în rândul
claselor conducătoare, care vor folosi fascismul apărut în 1919 ca o contrapondere
a mișcării muncitorești și socialiste.
Autorul demască cu vigoare violențele fascismului din anii premergători
cuceririi puterii, cârdășia dintre fascism, clasele dominate și reprezentantul
acestora, regele Victor Emanuel al-III-lea.
În cartea întâi denumită ”Originile fascismului și cucerirea puterii – 1883 –
30 octombrie1922” urmărește evoluția tânărului Benito, născut la 29 iulie 1883 la
Varano dei Costa , un cătun al comunei Predapio lângă Forli, în Romagna. Mama
este învățătoare iar tatăl, Alessandro, este meșter fierar. Familia o scoate cu greu la
capăt, totuși tatăl construiește o mică batoză, pe care o închiriază țăranilor, iar
mama Rosa contribuie cu salariul ei la gospodărie. Ea moare la vârsta de 46 de ani
iar familia se mută. Alessandro se instalează ca hangiu la Forli împreună cu
văduva unui țăran, Anna Guidi și cele cinci fete ale sale. Copilăria lui Benito se
desfășoară la adăpostul grijilor legate de muncă și de foame. Era un băiat bătăios,
certăreț, ce se dedea la mici furtișaguri. Urmează cursurile colegiului Salesienilor
din Faenza unde disciplina este strictă. Și aici intră în conflict cu profesori totuși
este menținut fiind un elev bun, dar familia nu are bani și trebuie să îl retragă.
Continuă apoi ca intern la colegiul Forlimpopoli, în curând este exclus datorită
comportamentului și continuă cursurile locuind la o bătrânică.
În 1896, Mussolini nu-i decât un elev la colegiu, cântă din trombon la
fanfară, e un element turbulent. La începutul secolului al XX lea, Italia are un nou
rege, Victor Emanuel al III-lea.
Se înscrie în Partidul socialist, Mussolini deține o diplomă de învățător dar
se găsește fără ocupație. Încercările lui eșuate de a se angaja ca secretar la primăria
din Predappio, îl fac plin de amărăciune. Are 18 ani și se dedică cu disperare
aventurilor amoroase, frecventează barurile satului, se ia la bătaie. Din fericire
pentru el, în februarie 1902, municipalitatea din Gualtieri caută un suplinitor și îl
alege pe tânărul Mussolini din simpatie pentru tatăl său. Va cunoaște viața de
învățător dar îl plictisește, continuă să se bată, scrie câteva articole în revista
”Giustiția„, ia legătura cu socialiștii regrupați în cooperativă. Tânărul Mussolini
este dezamăgit, întâlnește acolo niște țărani cumsecade , liniștiți, care au organizat
așezăminte trainice bazate pe cooperație, nu există revoluție, ci doar legalitate și
întrajutorare.
Pleacă în Elveția, care oferea un refugiu tuturor proscrișilor, socialiștilor,
revoluționarilor și anarhiștilor. Aici Benito este un necunoscut ce trebuie să
supraviețuiască, muncește din greu ca zidar, îndură foamea, dar această perioadă
este scurtă. În scurt timp se afirmă ca un revoltat curajos, ajuns la vârsta serviciului
militar și cum nu se întoarce acasă, este condamnat la 1 an de închisoare pentru
dezertare. În martie 1904 întâlnește, la o adunare ținută la Geneva, o revoluționară
rusoaică , Angelica Balabanova, o interesează acest tânăr și îl îndeamnă să
studieze.
La îndemnul acesteia frecventează Universitatea, la Lausanne, biblioteca,
învață franceza, germana. Traduce din germană, împreună cu Angelica, broșura lui
Kautsky „Revoluția din marș” iar din franceză „Cuvintele unui revoltat” de
Kropotkin. Își înmulțește lecturile Nitzche, Stirner, Blanqui, Schopenhauer, i se
propune o slujbă la New York la ziarul „Proletarul” dar renunță fiindcă mama sa se
îmbolnăvește. În sfârșit a ieșit din anonimat. Reușește să fie atât de bine cunoscut
încât la 6 aprilie 1904, este expulzat din cantonul Geneva, după ce este consemnat
consulului Italiei ca anarhist. Trece în Franța și rămâne o vreme, se întoarce în
Italia in noiembrie 1904. El rămâne în dosarele poliției ca un „anarhist periculos”.
Când Mussolini se întoarce în Italia, situația politică s-a schimbat, curentul
socialist la care aderă, a luat amploare. Se vorbește de o colaborare a socialiștilor
cu guvernul, sunt votate legi sociale, cooperativele muncitorești capătă dreptul de
participare la lucrări de interes public. Mussolini se afla pe atunci la antipodul
acestui socialism respectuos, în timp ce el își face armata mama sa moare. Obține
din nou un post de învățător, duce o viață dezordonată, deși în timpul celor 2 ani
cât e sub arme se dovedește a fi un bun soldat, dă dovadă de patriotism și de o
disciplină strictă. Trăiește câteva luni la Predappio, la Bologna obține un certificat
de literatură franceză și pleacă să predea franceza la un liceu tehnic lângă Genova.
După numire este sesizat ca un „periculos socialist revoluționar, expulzat din
Franța și Elveția, prefectul face presiuni ca să-l concedieze dar în zadar, directorul
rezistă. În anul 1908 părăsește postul de profesor și se întoarce la Predappio în
plină criză agrară când zilierii se opun arendașilor. Lupta dintre cele două grupuri
sociale este aprigă, se bat pentru batozele pe care moșierii refuză să le închirieze
țăranilor săraci, pentru salarii, pentru respectarea libertății muncii.
 În octombrie 1909 se instalează din nou la tatăl lui ce deține un han, se
îndrăgostește de Rachel fiica cea mică a Anna Guidi, iar în septembrie 1910 se
naște Edda, viitoarea soție a lui Galeazzo Ciano, nu după mult timp moare și tatăl
său Alessandro.
Întemeindu-și un cămin cu Rachel, conduce, redactează pentru 120 de lire pe
lună, ziarul socialist din Forli „La totta di classe”. Articolele lui sunt violente,
anticlericale și antireformiste. În curând izbucnește războiul italo-turc. Federația
socialistă condusă de Mussolini duce o luptă din ce în ce mai violentă împotriva
intervenției, în curând se produce revolta. Mussolini conduce proletariatul din Forli
asaltul gării, ca să împiedice plecarea trenurilor încărcate cu trupe. Timp de 3 zile
sunt stăpâni pe situație, firele telegrafice sunt tăiate, șinele deșurubate. La forli se
declară stare de asediu și Mussolini este arestat. Este condamnat la 1 an de
închisoare iar la apel i se reduce sentința la jumătate de an. Revolta din Forli,
arestarea, procesul, închisoarea au atras atenția asupra lui, pentru mulți Mussolini
întruchipează socialismul extremist, riguros. Aspiră să devină lider național, i se va
ivi ocazia cu prilejul Congresului socialist care se ține la Reggio. După congres
conducerea partidului hotărăște în unanimitate să-l numească pe profesorul
Mussolini director la ziarul „Avanti”, cotidian al Partidului socialist și ziar de
importanță națională. Mussolini dispune prin „Avanti” de o putere reală.
Conflictele cu justiția, articolele pe care le scria mențin atenția publicului
concentrată asupra lui, cu atât mai mult în anii tulburi din 1912-1913.
După ce termină cu bine campania din Libia, guvernul Giolitti acordă
dreptul la vot tuturor italienilor care au împlinit vârsta de 21 de ani și au finalizat
stagiul militar, ceilalți trebuiau să împlinească vârsta de 30 de ani. Desigur nu este
vorba de un vot universal dar numărul alegătorilor crește prin urmare lumea
politică se va schimba. Mussolini candidează în circumscripția Forli și întreprinde
o vastă campanie antimilitaristă, amintind acțiunea sa împotriva războiului din
Libia, dar iese învins.
O consecință a alegerilor din 1913 este apariția deputaților naționaliști, încep
să se contureze noile forțe ce vor apăsa asupra destinului Italiei și asupra soartei
fascismului.
Apar tot mai des greve și agitații sociale, Mussolini în ziarul „Avanti”
îndeamnă la greve generale. Cei care însuflețesc aceste greve generale sunt
sindicaliștii revoluționari ce au găsit în Mussolini un bun purtător de cuvânt.
Din partea lui Mussolini există multă exagerare, el s-a strecurat în mișcarea
insurecțională din Romagna, după „Săptămâna roșie” el apare ca revoluționar de
reputație națională.
În martie 1914 Giolitti preferă să se retragă cu multă abilitate pentru un
timp, lăsând puterea în mâna lui Antonio Salandra , un liberal de dreapta.
Acesta apără altă politică aceea unui liberalism conservator, numeroase
municipalități sunt cucerite de naționaliști conservatori, în Roma primarul
francmason Ernest Nathan își pierde postul în favoarea prințului Prospero Colonna,
ales de naționaliști, liberali și catolici. Frica generată de „Săptămâna roșie” a
îngăduit regruparea partidelor conservatoare, criza este reală.
În anii 1914-aprilie 1919 Mussolini trece în altă tabără. În urma asasinării
arhiducele Franz-Ferdinand la Sarajevo la 28 iulie Austro-Ungaria declară război
Serbiei.
Guvernul Italiei duce discuții la Londra cu Antanta încă de la 4 martie, iar la
26 aprilie semnează tratatul de la Londra cu Franța, Anglia și Rusia. Potrivit
tratatului Italia i se acordă frontiera Brenner, Triest, Istria, cea ai mare parte a
Dalmației și a insulelor. Avantajele sunt substanțiale dar și obligațiile sunt mari –
Italia se angaja să intre în război la cel mult la 1 lună de la semnarea tratatului.
 În Italia, proiectul care autorizează guvernul să declare război este votat cu
407 voturi pentru și contra doar 74. După ce la 9 mai 1915, 300 de deputați îi
acordase lui Giolitti încrederea, presiunile, șantajele, de la cele ale străzii și până la
cele ale monarhiei, ale cercurilor de afaceri și până la acele ale presei, au răsturnat
majoritatea – pacea fiind pierdută la 24 mai 1915.
Mussolini primește ordinul de mobilizare la 31 august 1915 iar pe 2
septembrie se află pe front, începe să redacteze jurnalul de război, trăiește umil
printre soldații simpli din linia întâi.
Războiul purtat de statul-major italian e un război dus de o țară săracă, cu o
majoritate formată din țărani. Pentru curajul său Mussolini este avansat caporal.
La 12 mai 1916, Italia este în pragul dezastrului, tot frontul italian este dat
peste cap, din fericire , ofensiva rușilor în Galiția și rezistența de la Verdun
limitează succesele austriecilor.
Războiul durează, țăranii sunt pe front, rațiile alimentare scad, la sfârșitul
anului 1916 situația financiară este grea și nu se întrezărește nici o soluție a
conflictului.
În martie 1917 izbucnește revoluția rusă, Nicolaie al II-lea abdică, totuși
Rusia făgăduiește să continue războiul dar armatele lui sunt cuprinse de dezordine.
E un an greu și pentru Mussolini, suferă în urma unui bombe și este internat
în spital cu 40 de schije în corp. Iese din spital și își reia locul la ziarul „Popolo”.
Războiul continuă, un război aspru, necruțător. În iunie 1918, o puternică
ofensivă austriacă pe Piave eșuează, e o mare victorie italiană. La 24 octombrie,
armata italiană atacă, ofensiva generalului Caviglia ajunge la 4 noiembrie la
Padova, austriecii semnează armistițiul. Trupele italiene ocupă, conform pactului
de la Londra, o lungă fâșie din Imperiul austro-ungar. Defilarea victoriei,
desfășurată la Milano la 10 noiembrie, are o amploare excepțională.
Cu toate violențele și gălăgia lor, fasciștii italieni nu au fost în stare să cucerească
masele, din lectura cărții reiese că fără sprijinul direct al monarhiei fascismul nu ar
fi luat niciodată puterea în Italia. Fascismul devenise o realitate tragică în viața
politică a Italiei și vreme de 22 de ani italieni vor trăi sub călcâiul lui.
Se va urmări în continuare redarea în paginile cărții, consolidarea partidului
fascist, acapararea treptată a vieții economice, politice și culturale cu sprijinul
binevoitor al monarhiei. Regimul lui Mussolini a folosit mijloace sălbatice de
reprimare a opoziției. În Italia se instaurează domnia bâtei, a pumnalului și a
pistolului. Cruzimea fascismului au ieșit în evidență cu prilejul asasinării
deputatului Giacomo Matteoti, cel care demascase cu curaj în primele ședințe ale
parlamentului ales în 1924 potlogăriile și violențele squadriștilor în timpul
campaniei electorale și al alegerilor. Fascismul se izolase de întreaga țară,
manifestările de protest se țineau lanț, însă partidele de opoziție care constituiseră
Blocul Aventinului nădăjduiau în sprijinul regelui și refuzau să facă apel la masele
populare. Opoziția burghezo-socialistă suferise o grea înfrângere iar de la începutul
anului 1925 fascismul a pornit o nouă ofensivă care a avut drept rezultat
îndepărtarea ultimelor rămășițe ale regimului parlamentar și instaurarea dictaturii
teroriste fasciste. În anii 1925-1927 au fost arestați o serie de luptători antifasciști,
mulți dintre ei au fost uciși fără judecată. Conducătorul Partidului Comunist Italian
– Antonio Gramsci, slăbit și bolnav, este condamnat la 20 de ani de închisoare și a
murit înainte de ai ispăși.
Antifasciștii, hăituiți prin toate colțurile Italiei, au fost siliți să emigreze și să
găsească din străinătate căi de luptă împotriva odioasei dictaturi. Însă această luptă
nu a fost ușoară, admiratori ai lui Mussolini se găseau nu numai în țările Europei
occidentale: Pilsudski în Polonia, Horthy în Ungaria, regele Alexandru în
Iugoslavia, regele Boris și Țankov în Bulgaria se întreceau care mai degrabă să îi
copieze metodele și să stabilească relații de amiciție cu dictatorul Italiei.
Max Gallo urmărește cu atenție evoluția politicii fascismului în anii crizei
economice mondiale, instituirea sistemului corporatist, încercarea de autarhie,
măsuri care nu au reușit să stopeze creșterea falimentelor și ruina economică la fel
ca și în celelalte țări capitaliste cuprinse de criză. Criza economică care cuprinse și
Italia a accentuat tendințele agresive ale fascismului, astfel că războiul de cucerire
era singura soluție de întărire a regimului fascist, pentru abaterea maselor populare
de la problemele politice interne. Deși fasciștii italieni nutreau planuri agresive și
împotriva Iugoslaviei și Albaniei, agresorii fasciști și-au ales drept victimă una
dintre puținele țări independente din Africa, Abisinia, pe care Italia a atacat-o în 3
octombrie 1935.
Atacarea Abisiniei a fost o încălcare gravă a pactului Societății Națiunilor, o
amenințare la adresa păcii. Agresiunea fascismului italian n-a întâmpinat o opoziție
fermă din partea marilor puteri occidentale. Societatea Națiunilor a hotărât
aplicarea de sancțiuni economice și financiare și le-a interzis membrilor săi să
vândă armament și muniții Italiei.
Anglia și Franța nu au respectat întru totul această sancțiune dar Germania și
S.U.A. nefiind membre ale Societății Națiunilor nu s-au considerat legate în nici un
fel de hotărârile acestui for, din contră naziștii au sprijinit din toate puterile pe
fasciști iar S.U.A. a continuat să facă comerț cu Italia.
Max Gallo remarcă că printre oamenii politici ai vremii care s-au împotrivit
acțiunilor agresive ale Italiei a fost Nicolae Titulescu. Guvernul român datorită
acțiunii ministrului de externe Nicolae Titulescu, a fost printre puținele care au
aplicat cu strictețe Italiei sancțiunile hotărâte de Societatea Națiunilor.
 Guvernul României a apărat în numeroase ședințe ale Societății Națiunilor,
cauza Etiopiei, demascând pe agresorii fasciști și atrăgând atenția lumii asupra
complicității guvernelor lumii occidentale cu agresorii fasciști.
Atacul Italiei asupra Abinisiei a dus la strângerea legăturilor dintre Italia
fascistă, Germania hitleristă și Japonia militaristă și la formarea axei Berlin-Roma
–Tokio în anii 1936 – 1937.
În Europa, ca și în Asia se înmulțeau acțiunile agresive ale statelor fasciste.
După Etiopia a urmat ocuparea militară a zonei renane de către armatele
germane, intervenția comună germano-italiană în Spania, războiul de agresiune ale
Japoniei împotriva Chinei. Al doilea război mondial bătea la ușă, fascismul italian
își leapădă masca de prietenie față de popoarele din S-E Europei, această atitudine
reprezenta un atac direct asupra României, Iugoslaviei și Ceoslovaciei.
Max Gallo stăruie asupra relațiilor italo-germane în anii 1937-1943 arătând
că Mussolini era un partener minor a lui Hitler. De asemenea între dictaturile
fasciste ale României și Italiei au existat legături iar Mussolini și Antonescu își
exprimau hotărârea să meargă până la capăt cu Hitler. Dar într-o anumită fază a
războiului, când înfrângerile militare ale Axei, mai ales după Stalingrad, cercurile
conducătoare au căutat căi de ieșire din conflict și de înțelegere cu anglo-
americanii.
După anunțarea, la 8 septembrie 1943 a armistițiului încheiat de Italia cu
Aliații, această țară a fost ocupată de trupele germane, iar ocupația a fost însoțită
de teroare și jaful hitleriștilor, de folosirea tuturor resurselor Italiei pentru războiul
total.
În același timp s-a desfășurat și lupta antifascistă poporului italian, eroicul
episod al Rezistenței. La lupta de rezistență au participat Partidul comunist,
socialist, democrat-creștin, Partidul Acțiunii și alte grupări antifasciste constituite
într-un Comitet național antifascist.
 Max Gallo subliniază faptul că brigăzile „Garibaldi”, organizate de Partidul
comunist Italian, au fost cele mai numeroase și cele mai active din întreaga
Rezistență.
Importanța cunoașterii Italiei lui Mussolini, a celor 20 de ani de eră fascistă,
este necesară, acest regim a marcat profund o națiune, perioada violentă și plină de
patimă, istorie a unui om pornit de la nimic la cucerirea puterii și al cărui corp a
fost aruncat într-o piață din Milano.