Sunteți pe pagina 1din 10

Vilfredo Pareto

1848-1923

1. Elemente biografice

Vilfredo Pareto s-a nascut in anul 1848 la Paris, intr-o familie aristocrata. Tatal sau, un marchiz italian
din apropiere de Genova si inginer civil, era un adept al liderului nationalist Giuseppe Mazzini aflandu-se
astfel in opozitie cu Casa de Savoy. Acest fapt l-a obligat sa se refugieze la Paris in anul 1835, traind in exil
dupa exemplul lui Mazzini si a altor nationalisti italieni. Vilfredo era al treilea copil al sau dar primul fiu din
mariajul sau cu o femeie de origine franceza.
Familia Pareto s-a intors in Italia in jurul anului 1858. Urmand exemplul tatalui sau Vilfredo a studiat
ingineria la Institutul Politehnic din Torino, obtinandu-si doctoratul cu o dizertatie asupra echilibrului elastic
al corpurilor solide. Dupa ce a absolvit in 1870 (fiind primul din clasa) Pareto s-a angajat ca director la Caile
ferate din Roma. In 1874 el devine director general al Uzinelor Siderurgice din Florenta. In anul 1882 a
candidat pentru Parlament in Pistoia, dar fara succes, constatand ca superioritatea intelectuala nu constituia
neaparat un atu in politica.
In 1889, dupa moartea parintilor sai, Pareto isi schimba stilul de viata renuntand la postul pe care il
avea, se casatoreste cu o rusoaica numita Alessandrina Bakunin si se muta in Fiesole.
In timpul sau liber, Pareto isi insusise temeinice cunostinte de economie politica si sociologie. A scris
de asemenea numeroase articole pe teme politice si sociale, majoritatea impotriva guvernului. a fost un
libertarian pasionat si un adept al comertului liber, dar nu din simpatie pentru intreprinzatorii capitalisti, ci
dintr-un dispret aristocratic pentru democratia burgheza. El a impartasit opinia lui Adam Smith ca guvernele
exploateaza populatia pentru a sustine grupurile de interese. Nobilimea (careia ii apartinea), socialistii, clerul,
democratia si masele populare erau tratate cu aceeasi desconsiderare. In acelasi timp, Pareto a fost un
antimilitarist inflacarat, un radical si un ateist. Aceste conceptii nu puteau fi privite cu ochi buni de guvern. O
conferinta publica pe care a tinut-o la Milano a fost intrerupta de politie, refuzandu-i-se, de asemenea,
permisiunea sustinerii unui curs de economie matematica la Roma.
La varsta de 42 de ani, Pareto se simtea infrant, negasind nici o cale de reusita sociala, se gandeste sa
emigreze. Il intalneste astfel pe Maffeo Pantaleoni, pe atunci economistul cel mai de seama al Italiei si ii
citeste lucrarea „Principii de economie pura”. Aceasta i-a oferit motivatia de a-l reciti pe Walras, a carei
conceptie o respinsese initial, descoperind acum perfectiunea teoriei ehilibtului general. Pareto a hotarat astfel
sa-si consacre viata in intregime cercetarii stiintifice, fapt care marcheaza cea de a doua etapa a vietii sale
profesionale.
Intre timp, Leon Walras cauta pe cineva care sa ii ia locul ca profesor la Universitatea din Lausanne in
Elvetia. Pantaleoni i l-a recomandat pe Vilfredo Pareto. Astfel in 1893 Pareto a fost numit profesor, pentru
inceput doar temporar, iar in 1894 permanent.
Desi a fost un profesor de succes el a privit activitatea de predare ca pe un impediment in calea
cercetarii stiintifice. Era de asemenea nemultumit de faptul ca biblioteca din Lausanne cumpara anual doar
doua sau trei carti de economie si aceasta cu conditia sa nu fie prea scumpe.
In anul 1898, moartea unui unchi bogat il face pe Pareto milionar. La scurt timp dupa aceea, sotia sa il
paraseste fugind in Rusia. Se va retrage la Celigny, langa Geneva, unde va duce o viata plina de preocupari
stiintifice. La inceput a calatorit in Lausanne pentru a-si tine cursurile dar in 1907 a parasit catedra. Va
continua sa locuiasca la vila sa alaturi de douazeci de pisici si de o frantuzoaica draguta, Jeanne Regis.
In sfera de preocupari intelectuale a lui Pareto, sociologia a castigat treptat teren in fata economiei.
Desi devenise o personalitate cu faima internationala, in special ca sociolog, Pareto s-a retras tot mai mult din
lume. Vederile sale politice s-au schimbat. Fostul radical a devenit conservator care privea democratia
parlamentara ca decadenta. Fascistii l-au proclamat in mod eronat drept unul dintre profetii lor, iar Mussolini
l-a propus candidat pentru Senat, desi Pareto nu a intreprins nici o actiune in sprijinul acestuia.
In anul 1923 se va casatori cu Jeanne Regis, dupa ce reuseste sa obtina divortul de prima sotie. Va muri
insa doua luni mai tarziu la varsta de 75 de ani.

2. Prezentare generala a operei

Pareto a fost un autor prolific, Operele complete ale acestuia cuprinzand nu mai putin de 30 de volume
si anume:
 Principii fundamentali della Teorie dell’Elasticita, 1869
 "Della logica delle nuove scuole economiche", speech to Accademia dei Gerogofili, 1877.
 “L’Italie economique”, 1891, Revue des deux mondes
 "Les nouvelles théories économiques", 1892, Le monde économique
 "Considerazioni sui principi fondamentali dell'economia politica pura", 1893, Giornale degli Economisti.
 "Introduction" to K. Marx, Capital, 1893
 Leçon d’économie pure à l’Université de Lausanne, 1893 (nepublicata)
 "The Parliamentary Regime in Italy", 1893, American Poli Sci Quarterly
 La liberté économique et les événements d'Italie.
 "La courbe des revenus", 1896, Le Monde economique (French/Italian)
 Cours d'économie politique professé à l'université de Lausanne, 3 volumes, 1896-1897
 "The New Theories of Economics", 1897, JPE
 "Comment se pose le problème de l'économie pure?", Notes to Association Stella,1898 (publ. 1965)
 "Un' Applicazione di teorie sociologiche", 1900, Rivista Italiana di Sociologia (transl. in English as The Rise
and Fall of the Elites)
 "On the Economic Phenomenon", 1900, GdE (repr. 1953, IEP)
 "Le nuove toerie economiche (con in appendice le equazioni dell' equilibrio dinamico)", 1901, GdE
 "De l'économique, discours d'installation de M.V. Pareto à professeur ordinaire", Lausanne, 1901 (publ. 1965)
 Les systèmes socialistes, 1902
 L'économie pure, resumé du cours donné a l'Ecole des Hautes Etudes Sociales de Paris, 1902
 "Review of Aupetit", 1902, Revue d'econ politique
 "Anwendungen der Mathematik auf Nationalökonomie", 1903, Encyklopödie der Mathematischen
Wissenschaften
 "Il Crepuscolo della Libertà", 1905, Rivista d'Italia.
 Manual of Political Economy , 1906 (Italian; French transl., 1909, English transl, 1971).
 "L'économie et la sociologie au point de vue scientifique", 1907, Rivista di Scienza.
 "Economie mathématique", 1911, in Gauthier-Villars, Encyclopedie des sciences mathematiques
 Le mythe vertuiste et la littérature immorale. 1911
 "Introduction" to G. Osorio, Théorie mathematique de l'échange, 1913.
 Trattato di Sociologia Generale, 1916. (transl. in English as Mind and Society. Extracts (1), (2), (3); extract in
Spanish)
 "Discorso per il Giubileo", 1917, La Riforma Sociale – Jubillee speech manuscript
 "Formi di fenomeni economici e previsioni", 1917, Riv di Sci Banc
 Fatti e Teorie, 1920
 Trasformazione della Democrazia, 1921
 Mon Journal, 1958
 Scritti sociologici di Vilfredo Pareto, 1966.
 Oeuvres completes de Vilfredo Pareto, ed. G. Busino
Faima sa se intemeieaza insa pe 4 carti importante.
Prima sa opera, bazata pe cursurile tinute la Lausanne, a fost Cours d’economie politique. Aceasta a
fost publicata in doua volume in anii 1896 si 1897. primul capitol al cartii reprezintao excelenta introducere
generala in economia walrasiana. Dar punctul forte al cartii este faimoasa (dar si cea mai criticata) sa lege de
distribuire a venitului prezentata in detaliu. Restul lucrarii este remarcabil in principal pentru etalarea unei
formidabile eruditii, intinzandu-se din perioada antichitatii si pana la afacerile curente.
Locul lui Pareto in istoria gandirii economice se datoreaza in primul rand lucrarii sale manuel
d’économie politique. Editia italiana a aprut in 1906, dar renumita anexa apare numai la editia franceza din
1909. In aceasta lucrare el dezvolta mai departe teoria sa despre stiintele economice pure si analiza lui despre
ofelimitate care indica dorinta si placerea individului decugand din acel bun. In conceptia lui Vilfredo Pareto,
individul este acela care, prin intermediul dorintelor si preferintelor sale reprezinta factorul etalon al
economiei bunastarii; el are o pozitie neutra in fata influentelor pietei, ramanand imperturbabil la orice
interventii ale socialului.
Dupa lucrarea Manuel, Pareto a produs putine lucruri originale in domeniul teoriei economice, desi
eseul Economie mathématique din anul 1911 (care este complet diferit de eseul german din 1902 cu un titlu
similar) constituie o reformulare in termeni generali a viziunii sale.
In lucrarea Les systemes socialistes, publicata pentru prima data in 1902-1903, experimentele si ideile
socialiste incepand din antichitate si pana in prezent sunt examinate cu acelasi dispret cu care Pareto a tratat
toate problemele legate de societatea omeneasca. Cartea demonstreaza un impresionant orizont de cunoastere,
aluzii sclipitoare si un spirit critic ascutit, dar este prost organizata, dezlanata si uneori aproape incoerenta.
Capitolele asupra economistilor Johann Heinrich von Thünen si Karl Marx, de exemplu, sunt departe de a
oferi un tablou limpede al contributiilor acestor autori. De o importanta speciala este introducerea, intrucat
acesta prezinta o formulare timpurie concisa a ideilor pentru care Pareto a devenit ulterior un sociolog
renumit.
Crezand ca erau probleme pe care stiintele economice nu pot sa le rezilve, Pareto a trecut la sociologie
scriind ceea ce el a considerat cea mai bune lucrare a lui, Mind and Society (1916), in care el a investigat
bazele si natura actiunilor individuale si sociale. Pentru nespecialistul in socilologie, aceasta lucrare apare ca o
colectare a reflectiilor unui cinic stralucitor, uneori profund si alte ori haotic, privind interactiunile dintre idei,
ideologii si putere. Desi Pareto s-a declarat impotriva lui Marx, exista o asemanare intre cei doi. In cadrul
anunturilor sale mortuare, cotidianul socialist Avanti din anul 1928 il numeste pe Pareto „burghezul Karl
Marx”.

3. Teoria optimului elaborata de Pareto

In centrul conceptiei lui Pareto despre economia pura se gaseste teorie preturilor. Adept al explicarii
preturilor pe baza utilitatii marginale, Pareto trece de la utilitatea cardinala (intrucat considera imposibila
masurarea marimii absolute a acesteia) la utilitatea ordinala (exprimarea ordinei de importanta sau a ierarhiei
diferitelor utilitati). El inlocuieste termenul de utilitate (care se refera la folosul ce rezulta dintr-un bun
economic pentru individ) cu cel de ofelimitate (care indica dorinta si placerea individului decurgand din acel
bun).
Incercand sa atenueze subiectivismul teoriei utilitatii marginale, Pareto cauta o baza obiectiva pentru a
explica mai convingator preturile si, implicit, comportamentul retional al agentilor economici. In acest scop,
el nu mai rationeaza asupra utilitatii (aprecierii subiective) a unui singur bun economic, ci asupra unor
cantitati determinate de bunuri economice reale, de regula, doua bunuri economice complementare. El cauta
sa descopere care sunt combinatiile posibile la fel de avantajoase pentru consumator si sa determine limitele
in care diferite combinatii din cele doua bunuri sunt la fel de avantajoase. Aceasta idee este exprimata si
reprezentata grafic cu ajutorul curbelor de indiferenta pe care le imprumuta de la contemporanul sau britanic
F.Y. Edgeworth (1845-1926).
Pareto nu se mai intreaba cat de mare este utilitatea marginala a fiecaruia din cele doua bunuri
complementare pe care le are in vedere, ci care este utilitatea totala a diferitelor combinatii posibile din
cantitatea celor doua bunuri examinate pentru a determina limitele obtiunilor rationale din partea
consumatorilor.
Daca, de exemplu, la un nivel dat al preturilor pentru carne si branza, se constata ca 1 kg de carne si 2
kg de branza ofera consumatorului aceeasi ofelimitate ca si 2 kg de carne si 1 kg de branza, atunci se cauta
limitele in care sunt posibile si alte combinatii cantitative din cele doua bunuri care sa ofere aceeasi
ofelimitate. Pentru a explica aceasta idee, Pareto utilizeaza un grafic pe a carui ordonata (OX) marcheaza
cantitatea aleasa din primul bun ( de ex. carne) si pe a carui abscisa (OY) marcheaza cantitatea aleasa din cel
de-al doilea bun (de ex. branza). Linia care marcheaza optiunile posibile este numita curba de indiferenta in
sensul ca fiecare punct de pe aceasta curba exprima ofelimitatea totala a respectivelor combinatii pe care
consumatorul le considera la fel de importante si tocami de aceea le numeste curbe de indiferenta.
Pareto propune elaborarea unor curbe de indiferenta pentru a exprima obstacolele care stau in calea
satisfacerii acestor ofelimitati, respectiv costurile producatorilor pentru bunurile economice respective.
Din confruntarea celor doua feluri de curbe de indiferenta privind gusturile consumatorilor si costurile
producatorilor rezulta, dupa parerea lui Pareto, pozitia de echilibru general. Aceasta, la randul ei, constituie
punctul de plecare in teoria optimului economic.
Termenul de „optim” decurge din superlativul adjectivului „bun” in limba latina. Optimul economic se
refera la formula cea mai rationala, deci, cea mai buna de alocare a resurselor limitate disponibilesi care
asigura nivelul relativ cel mai inalt de bunastare a intregii societati.
Optimizarea economica reprezinta, in aceeasi viziune, o astfel de modificare a repartitiei resurselor
care sa duca la cresterea satisfactiilor (ofelimitatii). Conditia atingerii acestui obiectiv este ca sa se
imbunatateasca situatia anumitor agenti economici, fara a diminua ofelimitatea niciunuia dintre ceilalti agenti
economici.
Deci, prin optim economic se intelege, potrivit conceptiei lui Pareto, orice schimbare in alocarea
resurselor care imbunatateste utilitatea (ofelimitatea) anumitor agenti economici, fara a micsora utilitatea altor
agenti economici.
Optimul paretian este un optim partial intrucat se bazeaza pe ideea ca utilitatea difera de la un individ
la altul si, deci, nu poate fi masurata si insumata. Daca prin modificarea alocarii resurselor creste utilitatea cel
putin pentru un singur agent economic, fara a se micsora pentru altii, atunci situatia respectiva este
considerata optima. Dar Pareto nu ofera un criteriu care sa permita determinarea optimului economic la
nivelul ansamblului societati si, deci, alegerea situatiei celei mai bune dintre mai multe situatii eficiente. Din
aceasta cauza, criteriul optimului preconizat de Pareto foloseste mai degraba la identificarea situatiilor
ineficiente sau suboptime in sensul ca, daca o anumita alocare de resurse, care mareste utilitatea unui agent
economic, provoaca, in acelasi timp, deteriorarea situatiei cel putin a unui agent economic, atunci este vorba
de o inrautatire a situatiei generale, deci, de o situatie suboptima sau chiar ineficienta.
In ciuda limitelor ei, teoria optimului partial a lui Pareto a exercitat o puternica influenta asupra
contemporanilor si urmasilor sai, stimuland indeosebi pe cercetatorii care s-au ocupat de economia bunastarii,
printre care de exemplu pe A.C. Pigon (1920: Economics of Welfare).

4. Locul lui Pareto in istoria gandirii economice


Pareto a fost inainte de toate, un ganditor cu opinii bine articulate in toate domeniile sociale. Avand in
vedere ca sociologia, cel putin in vremea lui Pareto, avea ca obiect dezbaterea stiintifica a opiniilor altor
oameni, aceasta i-a conferit un remarcabil succes international.
Desi Pareto stapanea formidabil faptele istorice si cele contemporane, el nu a facut noi descoperiri ale
functionarii economiei reale. Ceea ce a avut de spus despre bani, dobanda sau ciclurile de afaceri au fost
lucruri comune. Exceptia cu adevarat stralucitoare o reprezinta legea lui Pareto privind distributia venitului.
In teoria economica, Walras a fost mult mai original, creand de la zero intregul aparat pe care Pareto la
imbunatatit ulterior. Contributia esentiala a lui Pareto o constituie aplicarea matematicii profesionale la
majoritatea problemelor fundamentale ale alegerii umane, alocarii resurselor si schimbului. In aceasta
privinta, aportul sau a fost considerabil, dand startul pentru decadele ce au urmat.
Ideile lui Pareto au fost accesibile unei arii restranse de cititori. Integrarea lor in mainstream –ul
economiei a durat aproximativ 30 de ani. Ca economist, Pareto a avut intr-adevar un numar de urmasi, in
special in Italia. Se pare insa ca Schumpeter merge prea departe atunci cand vorbeste despre o scoala de
gandire in adevaratul sens al cuvantului. Oricare ar fi asemanarea cu vreo scoala de gandire, nu poate fi in nici
un caz scoala de la Lausanne, deoarece Pareto tocmai a parasit Universitatea din Lausanne pe vremea aceea si
nici nu a mai predat in mod regulat. Succsorii sai de la catedra lui Walras au abandonat domeniul economiei
matematice, decalrand ca maretia lui Walras ca ganditor social a fost pangarita numai de eronata utilizare a
aparatului matematic.

Teoria circulaţiei elitelor


Considerat unul dintre fondatorii sociologiei moderne, Vilfredo Pareto se concentrează pe
caracteristicile psihologice ale indivizilor, distribuite inegal şi care determină înscrierea lor pe un
etaj sau altul al “piramidei sociale”. Aceste chestiuni, implicit problematica elitelor şi a
circulaţiei elitelor sunt reluate în cartea sa “Tratatul de sociologie” . El desemnează clasele
superioare – în general cele mai avute – ca fiind elite, însă nu le atribuie acestora nicio
semnificaţie morală sau sentimentală.

Despre elite
Pareto constată însă ca elitele, aristocraţiile nu durează; descendenţii lor degenerează rapid şi ,
pentru a-şi păstra poziţiile dominante, acestea se văd nevoite de a se perpetua prin cooptare şi nu
prin transmitere ereditară a privilegiilor lor. Elitele resimt necesitatea de a se regenera prin
aportul datorat claselor inferioare, fenomen numit de Pareto “circulaţia elitelor”. Sociologul
italian pretinde că “o simplă întârziere în această circulaţie – poate avea ca efect creşterea
considerabilă a numărului de elemente degenerate pe care le conţin clasele ce deţin încă puterea
şi creşterea, pe de altă parte, a numărului elementelor de calitate superioară pe care le conţin
clasele aservite. În acest caz, echilibrul social devine instabil”. Astfel, elita care nu mai este
capabilă să-şi ducă până la capat misiunea, ieşind din luptă, va trebui să lase locul unei alte elite.
În cadrul Teoriei circulaţiei elitelor Pareto spune că orice societate cuprinde 2 categorii de
populaţie: cea inferioară, o clasă total străina elitei, cu o influenţă minimă sau nulă asupra
guvernării, şi cea superioară, elita , care la rândul ei, se împarte în două : elita guvernamentală şi
elita nonguvernamentală. Vorbind despre traseismul indivizilor dintr-o categorie în alta, Pareto
afirmă că cel care trece dintr-un grup în altul aduce cu sine anumite tendinţe, anumite sentimente
şi atitudini pe care le-a dobândit în grupul din care provine. Acest fenomen, circulaţia elitelor,
are în vedere două grupuri: elita şi restul populaţiei. Procesul este strâns legat de modul în care
sunt recrutaţi indivizii ce alcătuiesc elitele, sociologul concentrându-se pe analiza modalităţilor
prin care este operată selecţia respectivilor indivizi în interiorul aceluiaşi grup şi între diferite
grupuri (respetiv, viteza circulaţiei) Pareto este de părere că prima cauză a mişcărilor
revoluţionare la scară socială îşi are originea în aceste fenomene implicate de circulaţia elitelor.
Plecând de la ideea că aristocraţiile fac parte din pătura superioară a elitelor şi acestea nu sunt
veşnice, iar indiferent de cauzele ce duc la decăderea şi dispariţia lor, el afirmă că “istoria este
cimitirul aristocraţiilor”.

Bibliografie

 Ileana Tache – „Economisti celebri”, editura Infomarket, 2004

 http://cepa.newschool.edu/het/profiles/pareto.htm

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_circulatiei_elitelor

Lucaciu Silvana – Anul 2, Sociologie