George Orwell - O mie nouă sute optzeci și patru (1984)

George Orwell este pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair, născut la  25
iunie 1903, în Motihari, statul Bihar din India de astăzi, în timpurile colonialismului britanic din
India. A fost al doilea copil al lui Richard Blair, un funcționar din administrația engleză din India, și
al soției sale, Ida Mabel Limonzin, fiica unui comerciant de ceai. A decedat la 21 ianuarie 1950
în Londra.
Orwell a fost scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist și reporter. El a luptat ca
voluntar în Războiul Civil din Spania de partea comuniștilor. A scris romane, eseuri și critică
literară. George Orwell este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă totalitarismul:
Ferma Animalelor (1945) și O mie nouă sute optzeci și patru(1984), apărut în 1949.
În anul 1904 s-a mutat împreună cu mama și sora lui în Anglia, studiind în
perioada 1917 - 1921 la Colegiul Eton, o foarte bună universitate engleză, și publicând în diferite
reviste ale colegiului. La un an după absolvire s-a angajat în cadrul Poliției Imperiale Indiene din
Birmania, perioadă pe care o va povesti în romanul Zile birmaneze apărut în 1934.
După ce a lucrat în Franța având profesii foarte diferite, s-a întors în Anglia și a deschis un
magazin sătesc. Sub pseudonimul George Orwell, a scris articole pentru ziare și apoi, în prima sa
carte Fluierând a pagubă prin Paris și în cartea Londra , apărute în 1933, și-a descris experiența
de scriitor de stânga. Aceasta este o relatare emoționantă și mai ales comică a celor câțiva ani de
sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa.
A scris apoi alte trei romane, Zile birmaneze (1934), Fiica unui cleric (1935) și Keepthe
Aspidistra Flying (1936).
În anul 1936 lui Orwell i s-a comandat de către Victor Gollancz un documentar asupra
șomajului din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club. „Drumul către Wigan Pier”
este o proză de tip reportaj despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din
Lancashire, un documentar care l-a consacrat pe Orwell drept unul dintre cei mai mari reporteri și
scriitori din Marea Britanie.
Ca tendințe politice, Orwell a manifestat în permanență o simpatie față de cei de centru-
stânga, fără a îmbrățișa însă ideologia comunistă, pe care o și critică într-o formă cât se poate de
radicală în fabula politică Ferma animalelor și în romanul O mie nouă sute optzeci și patru.
Orwell, un socialist convins, a plecat în Spania în decembrie 1936 ca să devină
corespondent de război în timpul Războiului Civil Spaniol. S-a alăturat însă ca voluntar Diviziei
Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă.
În ianuarie 1937 Orwell, care avea grad de caporal, a fost trimis să ia parte la ofensiva
din Aragon. În luna următoare a fost mutat la Huesca. După 115 zile petrecute în linia întâi a primit
permisiunea să plece și s-a întors la Barcelona. Aici a fost martor la Revolta din mai.
Orwell s-a întors la Huesca pe 12 mai 1937. Avansat la gradul de locotenent secund avea
sub comandă un pluton de 30 de oameni. A fost împușcat în gât de un trăgător izolat și a fost
temporar paralizat pe partea stângă pierzându-și vocea. În spital a aflat că POUM, partidul din
care făcea parte, a fost considerat ca o facțiune troțkistă și a fost declarat ilegal. Aflat în pericol de
moarte, Orwell a reușit să fugă în Franța cu ajutorul consulului englez din Barcelona.
La întoarcerea sa în Anglia, Orwell și-a descris experiențele din timpul Războiului Civil
în Omagiu Cataloniei (1938). În această carte a încercat să spulbere miturile propagandei
diseminate de ziarele britanice, între care cele mai implicate erau ziarele de extremă dreapta și
cele de extremă stânga, precum Daily Worker, un ziar controlat de Partidul Comunist din Marea
Britanie. Cartea, deși era remarcabil scrisă, s-a vândut doar în 1.500 de exemplare în următorii 12
ani. Orwell a mai publicat un roman, O gură de aer, în 1939. În august 1941 Orwell a început să
lucreze pentru B.B.C.. Sarcina principală consta în a scrie editorialul unei emisiuni radiofonice în
care să comenteze evenimente din cel de-al Doilea Război Mondial. Comentariile sale au fost
difuzate mai apoi din 1941 până în 1943 în India. În aceeași perioadă Orwell a lucrat și pentru
ziarul The Observer.
În anul 1943, Aneurin Bevan, editorul ziarului socialist Tribune, l-a recrutat pe Orwell ca director
editorial, având sarcina de a scrie un editorial săptămânal, intitulat Cum îmi place.
Stilul său lucid și clar l-a transformat într-un jurnalist de campanie imbatabil, iar polemicile
din această epocă conțin pagini de mare talent jurnalistic.
Cartea următoare a lui Orwell, Ferma animalelor, este o satiră sub forma unei fabule a
revoluției comuniste din Rusia. Cartea, puternic influențată de experiențele sale din timpul
Războiului Civil Spaniol, e o satiră a stalinismului și a revoluției roșii. Pentru că Rusia era aliata
Marii Britanii, lui Orwell i-a fost destul de greu să publice o asemenea carte. Cartea i-a supărat pe
foarte mulți prieteni cu convingeri de stânga, inclusiv pe fostul său editor, Victor Gollancz, care i-a
respins-o. Publicată în 1945, Ferma animalelor a ajuns în scurt timp una din cele mai populare
cărți din Marea Britanie.
O mie nouă sute optzeci și patru, ultima carte scrisă de Orwell, a fost influențată de sănătatea
sa în declin și de deziluziile politice față de guvernul laburist care a venit la putere, ales cu o largă
majoritate în alegerile generale din 1945, dar care era departe de propriile sale idei și viziuni
despre socialism.
În anul 1945 Orwell a recenzat romanul anti-Utopic – distopic,  Noi de Evgheni Zamiatin pentru
gazeta Tribune. Cartea autorului rus avea să-i inspire romanul său propriu, O mie nouă sute
optzeci și patru. Publicată în 1949, cartea este o meditație asupra destinului tiraniei în viitor. Ea a
avut un efect foarte puternic și numeroase formule și cuvinte au intrat în vocabularul de zi cu zi.

O mie nouă sute optzeci și patru (1984)

Titlul e dat de acest an al concepției sale, cu poziția ultimelor două cifre inversate. Autorul a
dorit prin asta să facă o proiecție fictivă într-un viitor apropiat, însă în care cele mai radicale
schimbări sociale, deja au avut loc. Viziunea acestor schimbări este inspirată de ororile reale ale
fascismului și comunismului, ideologii politice extreme, care în vremea lui Orwell își instalaseră
puterea pe mare parte din glob. Autorul însuși este martor la efectele deosebit de negative pe care
un sistem totalitar le aduce, prin experiența sa de corespondent în timpul Războiului Civil din
Spania. Avizat de acest episod biografic, de marea sa forță de prozator, autorul englez anticipă o
dezvoltare sinistră a unui sistem totalitar și în Marea Britanie.
Romanul descrie o Mare Britanie posterioară unui război nuclear ipotetic dintre Est și Vest,
care ar fi avut loc în anii '50, în care s-a instaurat un regim de tip totalitar foarte inspirat din ceea
ce a fost stalinismul și din anumite elemente ale nazismului. Cele trei mari puteri: Oceania,
Eurasia și Estasia sunt mult prea echilibrate ca forță pentru a se putea pune problema cuceririi
vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure). În plus,
economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici motivația financiară nu mai există. Citat pag.
233-236 „Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul mașinii fără a
ridica nivelul de trai. Într-o lume în care fiecare ar fi muncit puține ore pe zi, ar fi posedat o mașină
ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă, și poate cea mai
importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă
decât bazată pe sărăcie și ignoranță. Esența războiului constă în distrugere.”
Acțiunea are loc așadar, în anul 1984, în Londra. Winston Smith, eroul romanului, e un
membru neînsemnat al partidului aflat la putere. El începe să țină un jurnal în care critică pe
ascuns acest partid. Astfel, Winston reușește să devină tot mai conștient și să gândească liber
împotriva sistemului totalitar sub care se află. Sistemul acesta este atât de avansat încât îi
urmărește prin mijloace tehnologice aproape fiecare mișcare. Iar dacă Winston este prins, din
cauza jurnalului său poate fi condamnat la moarte sau, în cel mai bun caz, la 25 de ani de detenție
în lagăr.
În primul capitol, portretul Fratelui cel Mare - Big Brother, care „stă cu ochii pe tine”, e lesne
de sesizat, Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu de soarta ta,îi pasă, însă în
același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să nu știe: te supraveghează clipă de clipă. În afară de
afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile, mai există și tele-
ecranele, care neîncetat transmit și receptează simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere –
inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar
niciodată oprit. Libertatea de expresie ca atare nu mai există. Toate gândurile sunt minuțios
supravegheate, iar imense afișe, care tronează pe străzi, indică tuturor că „Big Brother stă cu
ochii pe tine!”
Nu doar prin mijloace tehnologice, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate,
are loc supravegherea! Patrule de poliție zboară în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin
casele oamenilor”, însă, mult mai de temut este, Poliția Gândirii, care, așa cum se întâmplă și
în Ferma animalelor, urmărește să inoculeze valorile răsturnate: Războiul este pace / Libertatea
este sclavie / Ignoranța este putere.
Pentru un mai bun control al minții celorlalți, până și limba este modificată, engleza fiind
înlocuită cu Nouavorba. Autorul pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a
gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: ( CITAT pag. 74, 75): „Nu vezi frumusețea desființării
cuvintelor? Tu nu știai că Nouavorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în
fiecare an?! Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la
sfârșit, o să facem crimă-gânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în
care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un
singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […]
Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă 'Libertatea este sclavie', când însuși conceptul de
libertate va fi abolit?”. În plus, stereotipia: toate produsele de larg consum se numesc Victoria, –
cărțile proaste- scrise de mașini, filmele de aceeași factură, toate au rolul de a menține nivelul de
educație și de inteligență cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.
Winston Smith, personajul principal, detestă Partidul, și este într-o oarecare măsură conștient
de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalți, indiferent că aceștia
îmbrățișează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din
comportamentul său nici o urmă de nemulțumire. Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți,
viața pe care este obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui:
Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte
bun”, film de război cu femei terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era
încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei
care „au început brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu
copiii”. Au fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”.
Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului, adică toți în afara prolilor, ar fi fost cu siguranță
omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.
Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții destul de importante în
cadrul Partidului Interior, cum este O’Brian, își întrerup orice altă activitate pentru a participa în
grup la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal
al fiecărei clădiri, apare figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului
statului Oceania, iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care
alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret pe
Goldstein, doar mimând inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau
poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios
spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor
mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra inamicului intern,
Goldstein, și extern  Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub
guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război. Inamicul există, este activ, iar Partidul luptă
pentru a-și proteja poporul.
Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar
de înțeles că el nici măcar nu ar exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și
misterioasă, Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea. El e
pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina
asupra unui singur dușman, unul singur care nu vede - Adevărul, ceilalți fiind doar victime
nefericite ale acestui nebun puternic și viclean.
 Alături de Winston, în Blocul Victoria, locuia familia Winston, ai cărei copii sunt mici adepți
înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii, urmând mai
târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”.
În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una dintre ideile care
fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor totalitare:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. / Cine controlează prezentul, controlează trecutul”.
În funcție de interesele Partidului, orice urmă, ca articole de ziar sau carți, a vreunui eveniment,
lucru, ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire
uitat sau înlocuit, cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei.
Rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și Estasia , însă totul ca și cum alianța ori
adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, rămâneau neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.
Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu
are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele
și cărțile de istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.
Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în
imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.
„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-și o experiență
sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă.
Prolii (aproximativ 85% din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați, nici supravegheați („Prolii și
animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie
îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândește
Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se
organizeze în grupuri, și nici măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima eventualele păreri
neortodoxe. Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare.
În finalul primei părți, este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin cartierele
prolilor, univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar fi singura speranță.
În acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în imediata lui
apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge
cu piciorul spre marginea străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre
care trăia, își pierduse și el aproape total sensibilitatea, ca urmare a peste treizeci de ani în care
Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia. Atenția lui se îndreaptă asupra unui
grup de trei bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial,
nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai
exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care trăiau. Singurele
distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină și articole pornografice editate și
distribuite în acest scop de Partid.
Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani
în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal. La un moment dat, văzând un bătrân, care
prinsese cu siguranță perioada de dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare,
intrând într-un bar, îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le
punea referitor la vremea uitată, de pe când el era încă un copil. Însă concluzia la care ajunge în
urma discuției cu bătrânul, e aceea că puținii oameni rămași în viață care să fi cunoscut istoria și
altfel decât din actualele manuale școlare, erau prea senili pentru a-l putea lămuri.
Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și
Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior, pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea
Poliției Gândirii, care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu mesajul „Te iubesc” și cu
care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheați. Așa cum
sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată, nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al
unui om normal. Ajunși într-o pădure, loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se
întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotrivește deloc, poate face cu ea ce-i trece prin cap.
Dar adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de atingere și atât. Nu
simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie. Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință
fizică”. Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că sexualitatea„îți consumă energia
și pe urmă te simți fericit și ți se rupe de-orice altceva”. Și dacă sexualitatea nu poate fi reprimată
cu totul, atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, permisă doar între soț și
soție, cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea prolilor. „Pe de altă parte
însă, copiii sunt sistematic montați împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze
orice formă de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât un auxiliar al
Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători
care-i cunosc orice intimitate” .
Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde
să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor,
în care Winston mai intrase de două ori până atunci.
La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenționează
să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouavorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar
O’Brien, după ce închide tele-ecranul, permis doar membrilor Partidulului Interior, îi asigură că
Frăția există, este activă, și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși.
La scurt timp după această întâlnire, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii. Winston este
torturat luni întregi, după care cedează în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul
principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că el
însuși împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel
Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie
pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi sub tortură crime reale și imaginare,
cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în final, chiar și
sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate, devenind pe deplin ortodoxe.
Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt „vindecați„ și eliberați. După un timp, ei se și
reîntâlnesc, de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din
Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru
Partid, însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston si Julia sunt psihic
zdrobiți, spălați pe creier...
În ultima scenă Winston joacă de unul singur una din interminabile partide de șah de la
Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru vinovații de crimă, înainte de „vaporizare”. În sfârșit, el
se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari victorii pe frontul din Africa,
realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu
câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor. Dar gata, totul este bine acum,
lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!” (pag. 365).
Îndoctrinarea era înfăptuită!
Structura de clasă
Fratele cel Mare
„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” (pag. 258).
Este mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și imaginară),
decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranță că
nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției, însă luase naștere
odată cu Partidul, și nu va muri niciodată (cel puțin atât cât Partidul va continua să existe).
Emmanuel Goldstein fusese poate, unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui
mentalitate era mult prea liberală, și de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici
să nu fi existat vreodată, și să fie pură invenție a Partidului. Cert este însă că Emmanuel Goldstein
era (omolog Fratelui cel Mare) ținta furiei și a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca
inamicul numărul unu al Oceaniei, era totodată și o unealtă a Partidului, care, neoficial, și păstrând
anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l
faci (pe om) să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința ta și nu de-a lui? Puterea constă în a-l
umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le
rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști” (pag. 329).
Partidul Interior – sub două procente din populația Oceaniei, adică șase milioane de membri,
constituie clasa cea mai înaltă a societății. Cei privilegiați din punct de vedere a condițiilor de viață,
dar, în primul rând, cei care dețin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face
după criteriul eredității, ci în funcție de rezultatul unui examen care se susține la șaisprezece ani.
Nu există discriminări rasiale, și nici favorizați în funcție de regiunea în care s-au născut ori în care
trăiesc. Partidul nu are interesul să-și perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuși. Nu
contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societății rămâne
mereu aceeași” (pag. 260).
Partidul Exterior
„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept
creierul Statului, îl putem ușor asemui cu brațele acestuia” (pag. 258).
Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populația Oceaniei, reprezentând
un fel de clasă de mijloc a societății. Membrii Partidului Exterior, în general funcționari în cadrul
vreunuia dintre ministerele Oceaniei, au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior,
și ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt sub
permanentă supraveghere, și veșnic în atenția Poliției Gândirii.
Prolii (cei de jos), aproape optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei, sunt în mare parte
analfabeți și îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe
care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conștienți de
forța lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheați, ori prea aspru pedepsiți atunci
când încalcă vreuna din legile scrise ori nescrise ale Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea
proletarii să devină periculoși, și anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor
la un nivel superior; dar, din moment ce concurența militară și comercială a dispărut, nivelul de
educație al maselor este, de fapt, în scădere” (pag. 260).
Ministerele Oceaniei
În număr de patru, ministerele Oceaniei sunt toate cu sediul în Londra:

 Ministerul Păcii, în Nouavorbă: Minipax (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu

războiul).
 Ministerul Adevărului, în Nouavorbă: Minadev (responsabil cu falsificarea continuă a
trecutului, cu presa, literatura și filmele distribuite membrilor Partidului și proletariatului.
 Ministerul Abundenței, în Nouavorbă: Minabund (cel care raționalizează toate bunurile de
larg consum, de la alimente, țigări, alcool, până la șireturi de pantofi și lame de bărbierit).
 Ministerul Iubirii, în Nouavorbă: Miniiub (în atribuțiile căruia, pe lângă cele două minute de
ură, intră și torturile fizice și psihice în urma cărora, toți cei arestați mărturisesc crimele (reale și
imaginare, unii sunt împușcați, însă, fără excepție, toți sunt vindecați) – de care ține și Poliția
Gândirii, în Nouavorbă: Gândipol.
Conceptul dublagândire
Cuvântul din Nouavorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit,
este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care
se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al Partidului știe
în ce direcție trebuie să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă
feste realității, dar, prin intermediul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată.
Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și
inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de
vinovăție.” (pag.265)
„Cuvântul cheie este aici: negrulalb. Similar multor cuvinte din Nouavorbă acest cuvânt deține
două semnificații mutual contradictorii. Aplicată unui opozant de Partid, semnifică obișnuința de a
susține fără reținere că negrul este alb, în contradicție cu faptele reale. Aplicată unui membru de
Partid, semnifică o dorință loială de a spune ca negrul este alb atunci când disciplina de partid o
cere. Dar înseamnă de asemenea abilitatea de a crede că negrul este alb și de a uita că cineva a
crezut vreodată contrariul. Acest lucru necesită o continuă alterare a trecutului, făcută posibilă de
către sistemul gândirii care cuprinde cu adevărat tot ceea ce rămâne, și care este cunoscut în
Nouavorbă ca și dublăgândire. Dublagândire este de fapt puterea de a păstra două credințe
contrare în mintea cuiva în mod simultan, și amândouă să fie acceptate.