La hanul lui Manjoala (Caragiale), Domnisoara Cristina, La tiganci,

Mitul sarpeluiîn nuvela “Șarpele”, Mircea Eliade

Mircea Eliade, filozof, istoric al religiilor, scriitor si profesor roman, s-a nascut pe 13 martie
1907 la Bucuresti si a decedat în 22 aprilie 1986, la Chicago.
După terminarea învățămîntului primar la școala de pe strada Mîntuleasa, Eliade devine
elev al Colegiului "Spiru Haret", iar din 1925 devine student al Facultatii de Litere si Filozofie din
Bucuresti.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul
jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Mircea Eliade incepe să scrie articole de entomologie de la varsta de 14 ani, publicand
prima sa opera "Inamicul viermelui de matase" in 1921. A urmat povestirea fantastica "Cum am
gasit piatra filosofala" si "Romanul Adolescentului Miop".
In perioada 1932 - 1943 publica alte volume de proza literara si stiintifica la fel de
apreciate:Maitreyi (1933), Huliganii (1935), DomnisoaraChristina (1936), India (1936), Sarpele
(1937), Nunta in cer (1938), La tiganci (1969), Noapte de Sanziene (1971), În curte la Dionis
(1977).
Mircea Eliade se stabileste la Chicago din anul 1957 si activeaza ca profesor de istorie
comparata a religiilor la Universitatea "Loyola", continuandu-si in tot acest timp activitatea
publicistica si literara. In 1976 incepe publicarea operei "Istoria credintelor si ideilor religioase",
una din principalele sale lucraristiintifice. Alte opere importante: Tratat de istoria religiilor, Mitul
eternei reintoarceri (1949), Sacru si profan (1956), De la Zamolxis la Genghis-Han (1970), Istoria
credintelor si ideilor religioase - 3 volume (1976-1978).

„Șarpele” este o nuvelă fantastică. Prima publicare a operei a avut loc în anul 1937, la
Editura Națională S. Ciornei din București. Deși unii critici consideră că „Șarpele” se încadrează cu
succes în specia romanului, mulți alții consideră că textul este mai degrabă o nuvelă. Opera este
considerată de către Eliade ca fiind cea mai valoroasă scriere fantastică a sa.
Textul este structurat în cincisprezece capitole fără titluri. Acțiunea nuvelei începe într-o
după-amiază caldă de primăvară, în luna mai, când Jorj și Aglaia Solomon dau o petrecere în
casa lor, localizată în satul Fierbinți (la aproximativ treizeci de kilometri distanță de București). De
fapt, petrecerea este organizată cu scopul găsirii unui soț pentru Dorina, sora mai mică a
Aglaiei. Dorina își finalizase recent studiile universitare, iar Aglaia consideră că surorii ei îi lipsea
un soț cu o situație materială bună. Logodnicul potențial este căpitanul Manuilă, care a venit
însoțit de un prieten, inginerul agronom Stamate. Ceilalți invitați sunt rude ale familiei Solomon:
Liza și soțul ei, Stere, și mai tinerii Vladimir și Riri.
Grupul pleacă după masa de seară la mănăstirea Căldărușani, aflată pe malul unui lac și în
apropierea unei păduri. Una din cele două mașini este oprită pe drum, aproape de marginea
pădurii, de tânărul Sergiu Andronic, care afirmă că a adormit în pădure și s-a rătăcit de grupul
său, rugându-i pe excursioniști să-l ia cu ei la mănăstire. El este acceptat curând ca membru al
grupului și devine un fel de ghid neoficial. Tânărul le povestește o întâmplare misterioasă
petrecută pe lac cu vreo doi ani în urmă, în care un prieten s-a înecat după ce barca lor a fost
trasă la fund de parcă ar fi fost fermecată. Mergând spre pădure, Andronic îi atrage într-un joc cu
gajuri în care o parte dintre personaje trăiesc tentațiile erotice reprimate în timpul zilei, dar
amplificate de misterul nopții.
Reîntorși la arhondaric, femeile pregătesc masa, în timp ce bărbații coboară în pivnița
mănăstirii pentru a cumpăra vin. Andronic povestește acolo istoria nemaiștiută de nimeni a
morții fecioarei Arghira, fiica bătrânului boier Moruzi care fusese răpită și închisă în pivniță cu
mai mult de un secol în urmă, până ce a murit. „Eu cunosc toate zidurile astea, ca și cum aș fi stat
aici de la începutul începuturilor... (...) Mie nu mi se pare că am trăit odată, demult, o altă viață. Eu
simt că am trăit aici, încontinuu, de la începutul mănăstirii...”, li se confesează el.
După ospăț, Andronic îi anunță tulburat pe meseni că un șarpe se află prin apropiere și se
oferă să-l alunge. El cheamă șarpele și rostește o vrajă străveche prin care îi poruncește să
plece spre insula din mijlocul lacului care străjuiește mănăstirea. Vilegiaturiștii sunt cufundați într-o
somnolență hipnotică, iar femeile din grup (plus adolescentul Vladimir) trăiesc halucinații cu
substrat erotic care continuă apoi, după culcare, în vise exaltice în care Andronic apare ca un om-
șarpe, născut din identificarea bărbatului cu reptila.
Dorina află din visul ei că Andronic este bărbat numai de la apusul până la răsăritul soarelui,
iar el a ales-o ca să-i fie mireasă. Trezindu-se din somn, ea pornește în plină noapte către lac și
vâslește până la insula din mijlocul său. Dorina și Andronic se întâlnesc acolo și asistă la răsăritul
soarelui, adormind îmbrățișați ca doi iubiți.

In toate culturile, simbolismul șarpelui este unul dintre cele mai complexe, un adevarat

arhetip,reunind semnificații contradictorii – viață și moarte, lumină și întuneric, sacru și
profan, vizibil si invizibil, materie și spirit, teluric și celest, început și sfarșit, finit și
infinit. Este expresia tuturor latențelor, tainic, imprevizibil, cu o extraordinară capacitate de
metamorfoză. Raportat la condiția umană, șarpele condensează, ca simbol, zona obscură a
ființei, în care își află rădăcinile, susțin psihanaliștii, și sufletul și libidoul.În mitologia
românească, șarpele este, de cele mai multe ori, un simbol malefic, ca urmare a greșelii
«originare», în astfel de ipostaze apărând în basme, balade, colinde sau descântece.

Textul literar „Șarpele” are un pronunțat simbolism, impunându-l pe Andronic ca un

centru metafizic al nuvelei. Personajul este un om total care trăiește în același timp în ambele
lumi.
El își recuperează condiția naturală, deși continuă să trăiască în lumea considerată
civilizată, acționând în concordanță cu omologia psiho-cosmică și transformând cotidianul în
mister. Andronic are rolul de a activa conștiințele adormite ale vilegiaturiștilor, pentru a-i face
părtașii unei întâmplări prin care sacrul se relevă lumii profane.
La un prim nivel al lecturii sau, altfel spus, la nivel profan, ,,Şarpele” poate fi considerată
o povestire a cãutãrii iubirii, o cãutare de ordin divin, prin mitul androginului, este o
reinterpretare a mai multor mituri sau, mai degrabã, a unor teme mitologice importante,
într-un sincretism erudit de simboluri și semnificații, este o camuflare a sacrului și o
reinvestire a sacrului în profan prin trecerea în atemporalitate și prin posibila divinizare a omului
dupã multe încercãri inițiatice. Un grup de vilegiaturişti iau parte la o petrecere organizata intr-un
conac boieresc, undeva la tara. Grupul se deplaseaza la o mânăstire din apropiere pentru a
continua petrecerea. Întâlnirea cu Andronic va schimba cursul firesc al lucrurilor, el
implicându-i pe eroii povestirii într-o practică magică. În această structură de suprafaţă se
inserează discret procedee specifice epicii fantastice, ceea ce impune un alt nivel al
interpretării, o interpretare după alt cod. La acest al doilea nivel se intersecteaza trasee mitice,
cum sunt cel al labirintului, al cuplului primordial. Este prima scriere eliadescă în care
ambiguitatea dintre semnificaţia magică şi aceea profană prevalează asupra clasicei
ambiguităţiraţional-fantastic, cultivate în proza fantastică. Efortul de revelare a structurii magico-
mitice din subtext, de descifrare a sensurilor ei, este cel care amplifică valoarea estetică a acestei
scrieri.
Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui,
care prin plurisemantismul său mitic impune o căutare a sensurilor celor mai profunde. În
concepţia si creaţia lui Mircea Eliade, şarpele este un semn al renaşterii, al infinitului şi al
dedublării. Aşezat la originea oricărei cosmogonii, şarpele este considerat un animal lunar,
fertilizator şi regenerator. Fiind epifanie a lunii, şarpele controlează ritmul vieţiişi devenirea
feminină. Spirit al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al
secretelor, izvor de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare
(Şarpele cu pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada
sugerează veşnica prefacere a morţii în viaţăşi a vieţii în moarte, infinitul. Prototip al roţii
zodiacale, emblema transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea
imaginii cercului el este, de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.
După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi
al vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o
tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se
transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism este
întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de IdaşiPingala, cei doi şerpiînchişi în centrul
coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare.
Vorbind aici despre o naraţiune a devenirii erotice, nu putem să nu amintim că, din punct de
vedere psihologic, şerpii reprezintă inconştientul sau elemente reprimate care invadează
conştientul uman. Psihanalistul Sigmund Freud l-a considerat un simbol sexual(4).
În ,,Tratatul de istoria religiilor”(5), Mircea Eliade acordă un spaţiu important
polisimbolismuluişarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. ,,Astfel întâlnim - scrie
M.Eliade - ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar,
uneori avem de-a face numai cu ansamblurile parţialeŞarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-
Ploaie-Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în
nuvela ,,Şarpele”. Toate aceste semnificaţii, şi multe altele, au fost cunoscute şi interpretate în
profunzime de către M.Eliade.
Există în opera fantastică a lui Eliade un substrat livresc sau chiar scientist al fantasticului. În
,,Şarpele”, acest substrat este permanent prezent, el constituind schema povestirii sau cheia
interpretării, pe care ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic:
,,Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor[...]” (6). Este
aceasta o provocare, o trimitere spre studiile de istorie a religiilor, spre un continuu efort vizând
decodarea hermeneuticii eliadeşti.
Într-un studiu aparţinând lui Sorin Alexandrescu, s-a remarcat modul subtil în care se face
trecerea spre sacru în scrierile lui M.Eliade. În ,,Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a
seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi
cel ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă (7) reprezintă ipostaze ale seducţiei,
dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un ,,spaţiu de
excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca
locus paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi
Dorina”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).
Pe schema cercurilor concentrice se bazează tehnica arhitecturii narative a lui Mircea
Eliade. Acumulările şi reinterpretările, sau chiar reluările, sunt elemente specifice naraţiunii
fantastice eliadeşti, ce culminează cu o concentrare finală a simbolurilor.
Revenind la jocul ce anticipează seducţia fantastică, este important de remarcat cadrul natural în
care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce
sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: ,,Parcă întreaga pădure respira acum
omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate
boschetele respirau perechi înlănţuite”(8). Acesta este momentul în care se face prima aluzie la
şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în
încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice.
Seducătorul Andronic joacă rolul iniţiatului; el pregăteşte ,,punerea în scenă” a împlinirii erotice a
Dorinei, fiind în acelaşi timp regizor şi actor. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla
participare a lor într-un timp real şi unul fantastic.
Din momentul începerii jocului de gajuri, mai multe serii simbolice se vor întrepătrunde în
naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită magnetismul
asupra tuturor personajelor, aceşti indivizi rupţi parcă de realitatea socială, apţi pentru a
transcende în universuri paralele. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra
participanţilorpresimţirineliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire pare a fi un antract în cadrul
spectacolului aflat în derulare. Coborârea lui Andronic în beciul mânăstirii, chiar înainte de servirea
mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, ,,frumoasa din lapte”, ca şi mărturisirea că are
sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Motivul beciului, prezent şi
în ,,DomnişoaraChristina”, constituie o transfigurare spaţială, dar şi una magică.
Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi
vorbeşteşarpeluişi află că ,,dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei,
logodnica lui Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca
să ceară un suflet. Şarpeleîşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea
Arghirei, ca şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui,
plecarea şarpelui pe insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este
momentul în care Dorina ,,se vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa,
fascinată fiind de ,,jocul obraznic, bărbătesc al şarpelui”, acest lucru constituind pentru Dorina o
provocare.
După plecarea lui Andronic-înecatul-şarpele-mirele Arghirei-seducătorul, visul îi relevează Dorinei
că ea este mireasa moartă a şarpeluişi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul lacului,
unde Andronic o aşteaptă. La fel ca insula lui Euthanasios din povestirea eminesciană
,,Cezara”, insula, această axis mundi, devine loc al celebrării erosului. ,,Dorina simte
chemarea originilor ei şiînţelege că prototipul său este cel de mireasă a Şarpelui.”(9) Puterea
ritualului o sustrage pe Dorina destinului său şi o apropie de condiţia primordială. Se reface astfel
unitatea
cuplului primordial, cei doi păşesc pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi. Apariţia
,,ochiului sângeriu al soarelui”(10) simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului asupra
materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm goi, somnul lor simbolizând trecerea de la
profan la sacru.
Mircea Eliade, în lucrarea sa ,,Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale”(11)explică: ,,Sacralitatea vieţii
sexuale nu putea fi înlăturată radical nici în iudaism, şi nici în creştinism. Pentru că nuditatea
rituală şirelaţia sexuală liberă nu erau numai puternice forţemagico-religioase; ele exprimă
totodată nostalgia pentru o existenţă umană cuprinsă de beatitudine, ce corespunde în acest
context iudeo-creştin stării paradiziace de dinaintea Căderii.”
În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela ,,Şarpele”, ar fi de remarcat denumirea
localităţii ,,Fierbinţi” în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul
dorinţei, al unei dorinţe îndelung refulate şi cel al lui Andronic, ducând desigur cu gândul la
,,androginizarea” omului prin dragoste, despre care vorbeşteşi Mircea Eliade într-unul din
capitolele ,,Tratatului de istoria religiilor”.
Încercând să desluşim tainicele înţelesuri ale prozei fantastice eliadeşti, ne trezim în mod
ireversibil prinşi în jocul aparenţelor, fiecare lasâdu-se pradă mirajului propriei insule de fericire.
Fără a nega simbolismul scrierii sale, Mircea Eliade a susținut că „Șarpele” nu este o lucrare
științifică sau un eseu filozofic, ci o operă literară scrisă de plăcere. Autorul dispunea de un bogat
material folcloric și etnografic referitor la simbolismul șarpelui, pe care, potrivit propriilor afirmații,
nu l-ar fi consultat în procesul de scriere a nuvelei. Imaginația sa de scriitor a prevalat asupra
cercetării erudite a istoricului religiilor, evidențiindu-i dorința de a scrie literatură pentru plăcerea de
a visa, a inventa și a se exprima în mod liber fără constrângerile impuse de gândirea sistematică
și de rigoarea științifică.
Fantasticul în proza lui Eliade este unul de tip erudit, autorul făcând apel la istorie,
psihanaliză, filosofie, mitologie, perfecta împletire dintre straniu şi miraculos producând un
fantastic pur, a cărui temă principală este relaţia dintre sacru şi profan. În ,,Şarpele”, ca şi în
alte opere ale lui Mircea Eliade din perioada interbelica, fantasticul apare ca o ,,ruptură în ordinea
firească a lucrurilor’’, ca o pendulare permanentă între banal şi miraculos, între aparenţăşi
profunzime, între vis şi realitate, între sacru şi profan.