de Mircea Eliade

Simbolurile nuvelei
Prof: Trincă Ileana
Colegiul Naţional “Elena Cuza” Craiova
simbolurile

 În interiorul textului, simbolul acţionează “ca o

carceră” paradigmatică: “Simbolul este un limbaj
(sau face parte dintr-un limbaj) care prezintă
anumite caracteristici distinctive: simultaneitate a
semnificaţiilor care urmăresc solidarizarea omului
cu societatea şi, prin aceasta, cu cosmosul” (Ioan
Petru Culianu – Mircea Eliade)
Tramvaiul, simbol al lumii reale, al
timpului linear, trece pe lângă grădina
tigăncilor, despre care oamenii discută
într-un mod misterios, cu toate că nimeni
nu ştie nimic sigur.
Tramvaiul şi birja sunt mijloacele real
obiective de trecere dintr-un tãrâm într-
altul, sunt „luntrea lui Caron” în care
fie taxatorul, fie birjarul primesc ortul,
primesc, acceptã plata transgresãrii sau a
transcenderii.
Imagistica bordeiului din La ţigãnci aminteşte de
templul
Sibilei din Eneida pe care erau pictate „dragostea
spurcatã a Pasiphaei cu un taur cu care s-a împreunat
cu
vicleşug; apoi Minotaurul, corciturã, jumãtate om,
jumãtate taur, rodul unei patimi neîngãduite” (En. VI,
traducerea lui Eugen Lovinescu,Editura Tineretului,
1964). Este portalul trecerii, transgresãrii în lumea
subteranã, o lume labirinticã, plinã de probe iniţiatice,
o
lume a obstacolelor din care prea puţini pot ieşi (En.
VI).
Accesul lui Gavrilescu se face prin grãdinã,
grãdina sau livada Corei-Persephonei, locul
rãpirii
ei de Pluto, locul trecerii ei în Lumea de jos.
Nucii,
umbra, rãcoarea, toate opuse cãldurii şi arşiţei
apropierii Iadului sunt capcana,sunt ispita
cunoaşerii, a revenirii, a reîntregirii cu iubita
Hildegard-Euridice.
 Nucul
• În Dicţionarul de simboluri, al lui J Chevalier şi A
Gheerbrand, nucul e asociat demonismului erotic din
complexul Dionysos – Artemis Caryatis, aceasta din
urmă fiind iubită de Zeus şi transformată în nuc
datorită darului clarviziunii magice.
• Romulus Vulcănescu – în Mitologia românească –
vorbeşte de creanga de nuc în contextul magiei erotice:
în cadrul invocărilor şi farmecelor de dragoste.
• Sensurile sunt complementate prin simbolistica
hermafrodită a miezului de nucă, dual, gemelar, la care
se ajunge spărgându-se (aluzie la intruziunea erotică)
• Nu întâmplător, Gavrilescu, înainte de a
ajunge la grădina ţigăncilor, “se simte istovit,
obosit şi se lasă să cadă pe bancă”. Îşi
aminteşte episodul când o părăseşte pe
Hildegard pentru Elsa. Nu e deloc întâmplător,
în ordinea simbolurilor, că amintirea cu iz
erotic apare tocmai sub parfumul nucilor.
Cafeaua este rodia Corei-Persephonei şi
semnificã necesitatea revenirii, reîntoarcerii în
tãrîmul de jos, în tãrîmul sacrului latent.

Cea de-a doua grãdinã

neîngrijitã, plinã de buruieni
„bãlãrii”, este semnul sudorii şi
veninului Cerberului, este o
aluzie la legenda ieşirii, rãpirii
Cerberului de cãtre Hercule şi
a apariţiei plantelor veninoase
ca urmare.
În La tigănci, simbolistica culorilor este evidentă. Astfel,
cele trei femei asociate fiecare unui element primordial
din filosofia presocratică (Stefan Borbely, Proza
fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic,
Biblioteca Apostrof, 2003, p. 134-135) sunt caracterizate
printr-o anumită culoare: grecoaica apartine pământului,
fiind “foarte neagră, cu părul si ochii negri”, ovreica,
asociată apei, este acoperită cu “un verde-pal si are un
trup nefiresc de alb, ca sideful”, iar în picioare purta
“papuci aurii”, asociere de verde (culoare de apă,
feminină) si galben (culoare masculină), posibilă refacere
a mitului androginului; ţiganca este asociată focului,
având o fustă “de catifea vişinie si păr roşu aprins”.
Cele trei-patru fete, evreica, grecoaica, ţiganca şi nemţoaica,sunt
Menadele, care în urma neghicirii,nedescifrãrii probei iniţiatice
aparent eşuate, dãnţuiesc într-o horã ameţitoare. Acest dans şi
încercarea eşuatã de a-i îndepãrta gândul de la marea iubire,
Hildegard-Euridice, reprezintã sfâşierea, sfârtecarea Menadelor, a
Bacantelor lui Orfeu, mijlocul de a se reîntregi, de a reveni la
întregul Iubirii esenţiale. Prin dans, Gavrilescu-Orfeu moare, este
defiinţat, se des-fiinţeazã, devine; un semn al acestei deveniri
este
somnul, Hypnos-ul ce îl cuprinde şi transformarea îmbrãcãmintei
sale, adicã o devenire în formã, o devenire în aparenţã, o adaptare
la tãrâmul exotic şi la sacrul latent. Prin muzicã, Menadele
dispar, se îmblânzesc, devin controlabile,dar tãrâmul lui Dis
devine ceea ce Vergilius spunea „o peşterã mare cu o sutã de
uşi, spre care duc o sutã de drumuri largi şi de unde se rostogolesc
tot atâtea glasuri, rãspunsurile Sibilei” (En.VI); o lume a
obstacolelor, a piedicilor, a obiectelor nedeterminate, de nedefinit,
transformabile, o lume a Umbrelor, a paşilor, a şierãturilor, a
luptei şi a întunericului.
Personajele care apar în acest spaţiu misterios
“trag după ele umbre mitologice” (E.Simion”).
Cele trei fete, ţiganca, grecoaica şi ovreica pot
semnifica nu numai ispite ale erosului, ci şi
înţelesuri mai grave. Graţiile – charitele – în
calitate de zeiţe ale frumuseţii, personificau
splendoarea – Aglae , farmecul şi armonia –
Thalia, bucuria şi plăcerea de a trăi –
Euphrosyne. Ele încarnau atributele seducţiei
feminine, nelipsind de la ospeţele din Olimp, pe
Parcele – Moirele – erau, în schimb,
divinităţile infernale care decideau, la
naştere, durata vieţii şi destinul fiecăruia:
• Clotho – ţinea mâna pe fusul sorţii şi urzea
firul existenţei,
• Lachesis îl torcea hotărându-i lungimea;
• Atropos îl tăia.
Ele pot acoperi realitatea esenţială a celor trei gune
despre care vorbeşte Bhagavad-gitta:
• Tamas – tendinţa descensională care înlănţuie prin
necunoaştere şi somn,
• Rajas – tendinţa expansională, a cărei esenţă este
pasiunea şi fapta ,
• Sattwa – tendinţa ascensională care leagă prin
fericire, cunoaştere şi lumină.
• Dincolo de gune nu se mai află nimic decât spiritul
suprem din care se nasc toate fiinţele.
În folclorul românesc, fetele corespund ielelor –
Mărgălina, Rujalina şi Savatina – fetele lui Ler
Împărat, al căror dans e dansul morţii.
• Erotismul ideal face parte din reţeaua de
intrstiţii simbolice a nuvelei: rolul ţigăncilor
este acela de a-l reuni cu Hildegard, iubita
părăsită. Ele mijlocesc hirofanii thanatice: nunţi
sacre, “din cer”, menite să corecteze nunţile
terne, banale de pe pământ.
• Simbolic, prima fată aparţine pământului, cea
de-a doua apei şi cea de-a treia focului. Din cele
patru elemente presocratice lipseşte aerul.
Simbolic, aeastă carenţă face ca “ţigăncile” să-l
conducă înspre a patra ipostază feminină,
Hildegard, fiinţa spectrală a aerului,
decorporalizată.
Habitatul eterat al lui Hildegard (“casa cea mare” “strălucind
argintie sub lună”), simbolismul numeric prin care este “codificată”
(numerele sacre 7 şi 3) arată că Hildegard este de fapt autoritatea
spirituală a locului, superioară fetelor-gune, stăpâne ale bordeiului
iniţiatic. Surprinzător, Hildegard este peste tot. Ea este calea,
căutându-l ea însăşi pe călător spre a-l conduce în călătoria finală
a cărei ţintă este pădurea – Paradisul însuşi. Cu ochii îndreptaţi
spre cer, ţinându-i mîna stângă între mâinile ei, (ca într-o
rugăciune), ea îl învaţă pe Gavrilescu: “Toţi visăm,spuse. Aşa
începe. Ca într-un vis.”Hildegard este un simbol ascensional şi

luminos. Este o altă ipostază a Beatricei lui Dante (călăuză a

spiritului spre înalt) şi a eternului feminin care – după spusele lui
Goethe – ne înalţă în tării. Eliade o va numi Aceea care “nu
doarme niciodată”, nu alta decât raţiunea dumnezeiască, pururi
trează şi iubitoare, lucrând spre salvarea omului.
Ezitarea de limbaj

“- Sunt nuci bătrâni de cel puţin cincizeci de

ani – începu el. De aceea e atâta umbră. Pe
o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei.
- De ele – spuse vecinul fără să-şi ridice ochii. Sunt
ţigănci...
- Aşa am auzit şi eu – continuă Gavrilescu...”
Fragmentul reprezintă singurul loc al ezitării de
limbaj, în care se sugerează cu criptografia
jucăuşă a mitografului, atent la nunaţă – că
ţigăncile ar putea fi, simbolic vorbind,
bisexuate, şi că, deci experienţa lui Gavrilescu
ar putea fi “una de regresie hermafrodită,
înspre androginia esenţială a naşterii şi morţii”
(Stefan Borbely – idem)
 oglinda

Nuvela are menirea, prin naraţiune de a scăpa omul

de sub teroarea istoriei. Astfel Gavrilescu, ca orice
căutător de absolut, are şansa găsirii oglinzii, unde
îşi vede imaginea dezumanizată. Spaţiul oglinzii
reprezită un mijloc de ieşire din ruptura
realităţii:”se vede gol, deformat”. Profunda
iluminare trece sub semnul ratării, asemenea vieţii
şi iubirii lui. Un Orfeu decăzut, Gavrilescu, banalul
profesor de pian trăieşte pe portativul unei alte
realităţi, paralelă nouă.
 Baba
Baba-Sibila îi dã o şansã de a reveni în realul obiectiv, de a
redeveni Gavrilescu, de a ajunge în temporal prin camera cu
numãrul şapte. Şapte este la pythagoreici, printre altele, viaţã,
reprezintã şi redã ciclurile vieţii, alegerea acestei camere ar fi
însemnat o revenire la profan, la viaţa temporalã, la banal.
Însã Gavrilescu-Orfeu nu ia în seamã, uitã, cautã şi gãseşte
Iubirea, Iubirea veritabilã, autenticã, esenţialã, „marea lui
iubire”, iubirea purã orficã, Hildegard-Euridice.
• Cerberul care cere vama ( in tradiţia românească morţii îşi
plătesc vama).
 labirintul
• Labirintul permite accesul la centru printr-un fel de
călătorie initiatică si îl interzice celor neinitiati. Eroul
trebuie să înfrunte niste probe înainte de a ajunge la
centrul pe care labirintul îl ascunde. O dată ajuns la
centru eroul este consacrat. Labirintul este o combinatie
dintre două motive: al spiralei si al împletirii exprimând
devenirea perpetuă si respectiv eterna reîntoarcere; cu
cât călătoria este mai dificilă, cu cât obstacolele sunt
mai numeroase, cu atât adeptul se transformă si, în
cursul acestei initieri, dobândeste un nou sine [1].
Asadar, găsirea centrului echivalează cu o consacrare,
cu o initiere; după o existentă profană si iluzorie
urmează acum o nouă existentă reală, durabilă.
[1] cf. Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dictionnaire
des symboles, Robert Laffont / Jupiter, 1982.
 Simbolul dublului

 păcatul cel mai mare, pentru care au fost alungaţi din

Paradis atât Arhanghelul Satana, cât şi Omul – este
NEIUBIREA!!! Şi, adiacent, TRUFIA...(Tradusă, în
nuvela lui Eliade, prin pretenţia lui Gavrilescu de a fi
considerat ARTIST... – adică, substitut al Unicului
Autentic Artist – Dumnezeu...Demonism-luciferismul
Arhanghelului căzut prin obstinaţia Neiubirii, deci
decăzut din funcţia de cooperant al lui Dumnezeu la
Opera de Artă-Lumea . Astfel, existenţa sa e dominată
de logica dublului, bovarismul existenţei
artistice<<pure>>”.
 Neiubirea de Dumnezeu – care se face simţită, în
cosmosul sacral eliadesc, prin Neiubirea de Principiu
Creator-Demiurgic – FEMEIA. Nu degeaba Hildegard-
Iubirea Autentică-Eros Agapé stă sub semnul cifrelor
complementare 7-14: 7=Numărul Proto-Creaţiei, iar 14 –
este numărul ivit din 7, prin păcatul adamic: dublarea
lumii, dar şi păstrarea unităţii mistice a
Lumii:”Gavrilescule, şopti, atenţie, că iar ai făcut o
încurcătură. Nu 13, nu 14, ci 7[n.n.: adică, nu de-
dublare, prin păcatul originar, şi, în consecinţă, nici
situarea sub semnul Demonului/Demonismului şi al
Morţii...]”. Aşa a spus baba, să numeri şapte uşi”... –
Gavrilescu „nu greşeşte din nou drumul”, ci-l
conştientizează, în dubla sa valenţă: ante-păcat şi post-
păcat...). Trădarea lui Dumnezeu este figurată prin
trădarea faţă de Femeie – Femeia Marianică, Femeia
Divinei Stabilităţi-Fidelităţi, Femeia-Singura Constantă a
Lumii acesteia...
 onomastica
 numele lui Gavrilescu trimite la Arhanghelului
Gabriel/Gavriil, : „Numele protagonistului sugerează, de
aesemenea, o dedublare, prin analogia cu Arhanghelul
Luminii, Gabriel(Gavriil), al cărui nume semnifică – după
N.Moldoveanu: Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte
rare, 1995, p. 141) – <<Puternicul(eroul) lui Dumnezeu sau
eroul (meu) este Dumnezeu. Dumnezeu este tare. Viteazul lui
Dumnezeu>>.” Gavrilescu-ex-Arhanghelul pededepsit,
trebuie, din păcate, să efectueze drumul reiniţierii, printr-un
infern-labirint foarte real... - deci, succesiv, în raport cu fosta
lui condiţie arhanghelică... - iar reabilitarea arhanghelică va fi,
un act succesiv, iar nu de concomitenţă/simultaneitate, faţă de
ipostaza infernalizată, trecută prin treptele reiniţierii/pelerinaj
Arhanghelui - ipostază numită, derizoriu, Gavrilescu
 lumina
Putem spune că iesirea din labirint a eroilor lui Eliade,
“verticalismul ascensional”, ca să preluăm sintagma lui
Gilbert Durand, trebuie puse în legătură cu luminosul,
solarul, albul pe care le găsim cu precădere în proza sa. În
“Dictionar de simboluri în opera lui Mircea Eliade”, Doina
Rusti interpretează simbolul luminii si afirmă că, pentru
Eliade, “lumina este matrice a lumii si legătura între individ
si sinele său astral”, exemplificând printr-o legendă tibetană
-expusă de Eliade- despre faptul că la început oamenii se
perpetuau prin lumină, căci aveau în ei lumina pe care au
pierdut-o când s-a trezit în ei instinctul sexual; atunci
Lumina din ei s-a stins, iar Soarele si Luna au apărut pe cer;
în filozofia indiană, lumina reprezintă o cale mistică, un
mod de anulare si de depăsire a lumii profane si de aceea
este percepută ca o luminozitate orbitoare, care distruge
individul istoric
Kathodos-ul lui Gavrilescu este unul
reinterpretat, este un mixaj de simboluri,
imagini, sensuri mitice, este o variantã, o
interpretare a mitului reîntoarcerii, reîntregirii,
este suma coborârilor în Infern şi a
modificãrilor ontologice inerente.
 Bibliografie

 Ştefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade – complexul

gnostic, Apostrof, Cluj-Napoca, 2003. Ştefan Borbély, Proza
fantastică a lui Mircea Eliade – complexul gnostic , Apostrof,
Cluj-Napoca, 2003.
 Eugen Simion, Scriitori români de azi, Cartea Românească, Buc.,
1976
 Mircea Eliade, Simbolismul ascensiunii si “visele treze”, în Eseuri,
Editura Stiintifică, Bucuresti, 1991 Gheorghe Glodeanu,
Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul, Baia Mare,
1993 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului,
Editura Univers, Bucuresri, 1977
 Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles,
Robert Laffont / Jupiter, 1982.
 Gaston Bachelard, Aerul si visele, apud Gilbert Durand, Structurile
antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1977