Simboluri

GRĂDINA

Tot o proiecție a labirintului, grădina este un loc de inițiere, dar și o imagine tradițională a
paradisului de dincolo de moarte. Eliade vorbește adeseori despre simbolismul grădinilor de vară, ca
locuri ale desfășurarii lumești, în care oamenii se pregătesc fara sa stie pentru intelegerea secretului
capital.

HIEROFANIA

Termenul definește semnul purtător al sacrului, îndumnezeirea unui spațiu, unui lucru, săvârșirea
conștientă sau nu a unei acțiuni care permite imersiunea în misterele capitale. Bordeiul țigăncilor este
purtător al unui secret ce se păstreaza de la începutul lumii sau conține creația însăși.

In “Sacrul și profanul”, Eliade afirma :,,Pentru a reda manifestarea sacrului, am propus termenul
de hierofanie, care este comod, cu atât mai mult cu cât nu implică nicio precizare suplimentară: el nu
exprimă decât ceea ce este implicat în conținutul lui etimologic, anume că ceva sacru ni se arată”.
De asemenea, hierofania reunește contradicțiile lumii, căci orice manifestare a sacrului în lume oferă
șansa transcenderii, prin anularea și armonizarea contrariilor. Toate hierofaniile sunt și simboluri, pentru
că închid în ele secretul unui paradox.

IUBIREA

Gavrilescu poartă în subconștient o iubire ratată și pe care o va regăsi dincolo de moarte. Iubirea
ilustrează principiul lumii, este un mod de împăcare a contrariilor, anulează cele două elemente ale vieții
(femininul și masculinul) și conține promisiunea unei ființe noi. Prin iubire se reface androginia inițială a
universului, iar acest simbol al unității ascunde aspirația spre paradisul pierdut, spre vârsta de aur a
omenirii, spre timpul pur, de dinainte de începutul istoriei. La Eliade, iubirea este posibila doar în moarte,
căci moartea înseamnă întoarcere la origini, recuperare a ființei eterne. Iubirea profană este
nesemnificativă ,vremelnică.

JOCUL

Gavrilescu este prins într-un joc pe care nu-l cunoaște și pe care nu-l ia în serios. În acest caz,
jocul conține un mesaj pentru care eroul nu este pregătit. Personajul și-a trădat iubirea, ori jocul țigăncilor
încearcă să-i trezească acest sentiment refulat. Pentru el, moartea presupune refacerea unității primordiale
și prin ea reintegrarea în spatiul a eternitatii-pădurea verde.

LABIRINTUL

Simbol al vieții, labirintul este spațiul tenebros, dar regenerator din trupul marii zeițe, formă a
imaginarului născator de excese și proiecție a infinitului. Labirintul este creat din răspântii, oferă
posibilități de alegere, presupune probe, încercări și ispite, experiențe în care rațiunea este inutilă. O
parabola bine configurată apare în “La țigănci”, unde Gavrilescu devine prizonierul unui univers
labirintic. Intrarea lui în bordeiul cu multe cotloane este asociată cu o regăsire, dar sugerează și
sentimentul abandonului care naște revoltă. Părăsit de cele trei fete, personajul încearcă să găsească
drumul cel bun urmărind peretele unui paravan care pare nesfârșit, iar momentul în care apare dincolo de
acest paravan, sufocat de căldură se dezbracă. Nuditatea inseamna parasirea formei și a individualității,
condiție pe care Gavrilescu o acceptă greu, cu teamă și apoi cu resemnare.
Gavrilescu impins de frică, înaintând cu prudență, alergând din instinct, reușește să ajungă în ultimul
moment într-un coridor semiluminat, probabil aproape de poarta celeilalte vieți, și capătă șansa de a fi
1|Page
îmbrăcat din nou, aproape împotriva voinței sale, după cum îi spune baba. Instinctiv, pleacă și rătăcește în
lumea existenței istorice pentru a se putea întoarce și a regăsi paradisul sau nunta cu Hildegard.
Experiența lui Gavrilescu echivalează cu inițierea în moarte, căci « a ieși și a intra într-un labirint este un
ritual inițiatic prin excelență; și totuși, orice existență, chiar și ea mai liniștită, poate fi asimilată cu
înaintarea într-un labirint ». Rătăcirea în bordeiul țigăncilor conține un mesaj și un avertisment asupra
lumii profane, deoarece, întors în realitatea istorică, eroul află un alt labirint: în locurile cunoscute sunt
alți oameni și alte posibile drumuri.

LIBERTATEA

În general, Eliade vorbește despre libertatea absolută, aceasta ține de condiția umană și trebuie
cucerită ca toate libertățile câștigate de om de-a lungul istoriei. Numai că sensul libertății eliadești se
întemeiază pe o cunoaștere ritualică. De aceea, personajele lui Eliade se pregătesc prin teatru ritualic
pentru a-și redobândi condiția firească de ființe libere la modul absolut.

LUMINA

Gavrilescu este lovit de lumină, înainte de a pătrunde în universul miraculos de la țigănci.

Întalnirea cu lumina este anticipată prin povestea despre colonelul Lawrence, pe care”arșita” Arabiei “l-a
lovit ca o sabie”. Obsedat de această frază auzită întâmplător, Gavrilescu își trăiește experiența morții ca
pe o lumină ,,albă, incandescentă, orbitoare” și care îi declanșează anamneza(reamintirea trăirilor pe care
sufletul le-ar fi trăit într-o existență anterioară). Sub imperiul luminii, Gavrilescu își aduce aminte de ziua
însorită din Charlottenburg, adică de momentul în care și-a abandonat adevăratul destin. Lumina zilei, cu
precădere a ceasului halucinant care este amiaza, proiectează ființa într-un univers magic. Și libertatea
individuală este reprezentată prin simbolul luminii.

MOARTEA

Gavrilescu, un muzician ratat, care a trăit cu sentimentul inutilității, considerându-se pedepsit

pentru păcatele lui , « își percepe și moartea ca pe o ratare ». Moartea sa înseamnă, în primul rând,
anularea acestui sentiment al mediocrității; el este condamnat să-și trăiască în labirintul întunecat toate
dorințele ratate, apoi i se deschide poarta morții. De aceea, pentru el moartea este mai întâi o atingere,
apoi un fior și în cele din urmă o constrângere. Pentru Gavrilescu, moartea nu înseamnă lumină; el își
găsește mireasa (pe Hildegard), dar pornesc spre pădure, adică spre un alt labirint, în care este condamnat
să-și trăiască iubirea ratată, să simta aripa, fiorul și necruțarea morții și abia după aceea să ajungă la
fereastra luminată, adică la împlinirea armoniei prin nunta mioritică. Povestea sa ilustrează frica normală
de moarte.

NUMERELE

La Eliade, apar o serie de numere simbolice, a căror semnificație se păstrează, de regulă, în sfera
mitului. In “La țigănci” aproape toată experiența lui Gavrilescu este subliniată prin numere semnificative;
el merge cu tramvaiul de trei ori pe săptămână, număr al tuturor ritualurilor și al hierofaniilor; totodată,
în tradiția folclorică, trei este și semnul echilibrului și al perfecțiunii. In aceeași nuvelă, șapte, cifră a
creației, anunță regenerarea personajului dincolo de moarte, căci mireasa se află în a șaptea cameră.
Țigăncile s-au stabilit în București de 21 ani, adică de trei ori șapte, semn al creației perfecte, căci lui
Gavrilescu i se dă șansa renașterii.

POARTA

Simbol al ambiguității, loc al plecărilor și al sosirilor, legătura între lumi și între stări ale ființei.
Ușa pe care o deschide Gavrilescu are sens mioritic; prin regăsirea perechii destinate, dincolo de ușa
închisă, el capătă dreptul de a ieși din labirintul morții, spre pădurea verde, adică spre eternitate.
2|Page
RAIUL

In gândirea arhaică, raiul nu este doar un spațiu al perfecțiunii, ci o stare, « singura importantă
care precede actuala condiție a omului »Pădurea verde devine o proiecție a raiului în nuvela ,,La țigănci’’,
care se încheie cu plecarea perechii reunite spre pădurea paradisului.

SETEA

Expresie a condiției umane, setea dublează tendința naturală a devenirii: « cu cât omul suferă mai
mult, cu atât e mai însetat de Dumnezeu, de adevăr, de liniște, de iubire ». Setea topește ființa, o aduce la
starea impersonală, nediferențiată, de sămânță. Gavrilescu, deși avertizat să nu bea prea multă cafea, el
cere și apă, și își potolește setea bând direct din cană, satisfăcându-și setea, intrând în starea de disoluție
și în moarte.

IELELE

Ielele sunt făpturi feminine supranaturale întâlnite în mitologia româneasca, foarte răspândite în
superstiții, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza marii diversități a variantelor
folclorice. Totuși, cel mai frecvent, Ielele sunt descrise ca niște fecioare zănatice, cu o mare putere de
seducție și cu puteri magice, având aceleași atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau chiar și ca
Sirenele. Ielele locuiesc în văzduh, în păduri sau în peșteri, în munți, pe stânci sau pe maluri de ape, în
bălării sau la răspântii, scăldându-se adesea în izvoare. Se crede despre ele că apar în special noaptea la
lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre
părăsite sau chiar în văzduh, dansând goale, numai cu sânii goi, cu părul despletit, mai rar cu vestmânt de
zale sau înfășurate în valuri transparente și cu clopoței la picioare); dansul lor specific este hora; locul pe
care au dansat rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând crește pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din
jur fiind pârlite; mai târziu, când iarba răsare din nou, culoarea acesteia este verde-întunecată, nu e
păscuta de vite, iar terenul devine prielnic înmulțirii ciupercilor din specia "lingura zânei". Ielele apar
uneori cu trup, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei,
folclorul le reprezintă tinere și frumoase, voluptuoase și seducatoare, nemuritoare, zburdalnice pâna la
delir, vindicative și rele, fără a fi totuși structural malefice.

NUCUL

Arbore demonic în folclorul și credințele vechi și noi, ale multor popoare. După Talmud, fiecare
cracă de nuc are nouă frunze și în fiecare frunză se ascunde un demon. În aria noastră culturală, nucul nu
se plantează în curte, deoarece sub nuc nu crește nimic altceva. Mai există credință că acela care va planta
un nuc va muri în momentul în care grosimea tulpinii sale atinge pe cea a grumazului omului.

CAFEAUA poate fi :

AHERON

Fluviu infernal în mitologia greacă, ale cărui ape fac pe oricine le traverseaza să-și uite trecutul.
Numele fluviului repetă numele zeiței uitării. Ea străbate câmpiile Elizee, iar umbrele morții lor, ajunse
acolo sunt obligate să bea din apa fluviului spre a-și anihila orice amintire.

STYX

Fluviu infernal în mitologia greacă. Grecii credeau că apa otrăvită a Styxului e în stare să dizolve
orice navă din orice material. Zeii greci jurau pe Styx, iar divinitatea care-și calcă jurământul era privată
un an de dreptul la viață, iar alți nouă ani de orice relație cu ceilalți zei.

3|Page
Baba poate fi:

CERBERUL

Câine monstruos din mitologia greacă care avea misiunea eternă de a veghea intrarea în Infern a
umbrelor celor morți și de a nu permite nimănui ieșirea în lumea umană; îngăduind numai intrarea
umbrelor, nu și a oamenilor vii; ca orice bun câine de pază, care îi lasă pe străini să pătrunda pe teritoriul
său, controla mai cu seamă ieșirea, nelăsându-i să plece. El era imaginat cu trei, rareori, cu o sută de
capete.

4|Page