Caracterizarea personajului principal din nuvela

fantastica ,,LA TICANGI’’ – de Mircea Eliade

Personajul principal al nuvelei fantastice La tiganci, de Mircea Eliade, este

Gavrilescu, un barbat de 49 de ani, profesor de pian, care traieste sentimentul
ratarii: considera ca ar fi putut ajunge un mare artist daca soarta i-ar fi fost
favorabila. El este un om obisnuit care poarta in suflet amintirea unei iubiri
adevarate pe care a ratat-o (fata de Hildegard) casatorindu-se intamplator cu Elsa.
Gavrilescu face lectii de pian particulare, calatoreste cu tramvaiul, purtand discutii
cu ceilalti calatori in legatura cu locul rau famat "la tiganci", constata ca si-a uitat
partiturile la eleva sa Otilia. Coborand din tramvai, datorita varstei, surescitarii,
caldurii de afara, el lesina.

In acest moment, actiunea nuvelei trece din planul realitatii intr-unui imaginar. De
fapt, urmarim avatarurile spiritului lui Gavrilescu. "La tiganci" este un sptiu
imaginar, acea zona crepusculara dintre viata si moarte, cand spiritul (sufletul) se
pregateste pentru intrarea in lumea eternitatii.

Pentru aceasta, el trebuie purificat de greselile din timpul vietii pamantene.

Proba ghicitului, a cunoasterii unei tiganci dintre cele trei femei (o grecoaica, o
tiganca, o evreica), este o ultima sansa care se acorda spiritului de a-si recunoaste
greselile (confundarea esentei cu aparentele). Trecerea prin labirint dupa ratarea
ghicirii esteispasirea, curatirea de pacate, prin intoarcerea in spatiu si timp pentru
a corecta marile greseli ale vietii sale (ratarea iubirii lui Hildegard).

Intoarcerea lui Gavrilescu in real este numai aparenta, este ointoarcere a

spiritului, nu a trupului. Purificarea pregatitoare a sufletului pentru a accede
la Sacrul etern (viata vesnica) se poate face doar prin recunoasterea greselilor si
prin iubire. De aceea, in episodul ultim, calatoria lui Gavrilescu impreuna cu
Hildegard este simbolica.

De fapt, este plecarea definitiva, nu numai a trupului, ci si a sufletului. Hildegard este

calauza din procesul intiatic(initierea in moarte), ultimul pas al integrarii in marele
cosmos.

1
Personajul central este Gavrilescu, un bărbat de 49 de ani, profesor de pian care
trăieşte sentimentul ratării: considera că ar fi putut ajunge un mare artist, dacă
soarta i-ar fi fost mai favorabilă. Pe parcursul nuvelei se autocaracterizează
repetând: „am o fire de artist”, „traiesc pentru suflet”, „idealul meu a fost, de
totdeauna, arta pură”.

Personajul anost, trăieşte o experienţă stranie; fără să realizeze, el săvârşeşte un

ritual de trecere, merge cu tramvaiul de trei ori pe săptămână, obsedat de numele
unui erou real, colonelul Lawrence, care a fost lovit „ca o sabie” de arşiţa din Arabia.
Gavrilescu spune aceasta povestire în tramvaiul cu care se întorcea de la Otilia, o
elevă de-a lui, într-o zi caniculară de vară. În tramvai se vorbeşte cu o oarecare
reţinere despre locul numit „la ţigănci” şi care s-ar părea ca nu este influenţat de
timp, dispunând de atemporalitate „Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci”.
Întorcându-se din drum pentru că îşi uitase partiturile la Otilia, personajul nuvelei
îşi trasează un nou destin. Înainte de a pătrunde în universul miraculos de „la
ţigănci”, el este „lovit de lumină”; despre întâlnirea cu Lumina, Eliade afirmă ca
produce „o ruptura în existenţa subiectului”. Experienţa lui Gavrilescu este un
ansamblu de realitate şi fantastic, el neînţelegând ce i se întâmplă. Lumea în care
intră din curiozitate este un loc dubios. Realitatea îi oferă nenumărate semne, dar el
nu este capabil să le descifreze, să recunoască semnele mitice, să „trăiască mitul” (M.
Eliade): merge de trei ori pe săptămână cu tramvaiul (3- număr al tuturor
ritualurilor), ţigăncile sunt în Bucureşti de „21 de ani”(adica de 3 ori 7, în Biblie cifra
21 este cifra perfecţiunii, semn al creaţiei perfecte). Toate întâmplările din casa
ţigăncilor sunt trăite de protagonist cu un acut sentiment de apartenenţă la
realitate; pentru el jocul celor trei („o grecoaică, o ţigancă şi o evreică”), care
reprezintă, în esenţă, jocul ielelor, este o glumă la care nu se pretează: „Cine m-a pus
să-mi pun mintea cu nişte copile? Pardon! Am spus copile din gentileţe, voi sunteţi
altceva. Ştiţi voi bine ce sunteţi. Sunteţi ţigănci. Fără nici o cultură. Analfabete”.

Prin acestă ieşire el este caracterizat direct de autor „izbucni deodată, cuprins brusc
de furie” şi indirect prin vorbele pline de dispres la adresa celor trei fete.
În aparenţa cotidiană, casa ţigăncilor este doar un loc rău famat, pentru Gavrilescu
devine un Univers al misterului, fiind inconştient de ceea ce i se întâmplă. El trăieşte
confuz între amintirile din tinereţe şi amintirile recente, este prins într-un joc pe
care nu-l ia în serios, un joc în care este cuprins un mesaj, pentru care protagonistul
nu e pregătit. Gavrilescu îşi trădase iubirea; jocul încercând tocmai trezirea acestui
sentiment refulat.

2
Gavrilescu devine prizonierul unui labirint, după ce cunoaşte experienţa onirică prin
care se va schimba fizic „în clipa aceea îşi dadu seama că era îmbrăcat ciudat”. El nu
se recunoaşte. Acest moment survine unei experienţe tragice: amintirea lui
Hildegard, care a fost iubirea vieţii lui, neîmplinirea dragostei fiind categorisită
drept „tragedia vieţii mele”.

Rătăcind prin labirint el este cuprins de teamă, deoarece este părăsit de cele 3 fete a
căror etnie nu a putut-o ghici. Pătrunzând dincolo de un paravan , el are o senzaţie
de sufocare şi se dezbracă.

Nuditatea reprezintă părăsirea formei şi a individualităţii. Labirintul este inofensiv,

dar şi ameninţător, seamănă cu locuri ştiute, acolo există „cineva, ceva, o fiinţă, sau
un obiect cu neputinţă de precizat”. Trăirea sa seamănă cu sentimentul morţii, însă
legătura cu profanul nu a fost în totalitate întreruptă „aude voci şi zgomote şi scaune
trase pe parchet”. Gavrilescu, cuprins de frică înaintează „cu prudenţă”, alergând
din instinct, reuşeşte să ajungă în ultimul moment într-un coridor semiluminat,
căpătând şansa de „ a fi îmbrăcat” din nou.

Instinctiv el părăseşte acel loc mistic pentru a se întoarce şi a regăsi paradisul său:
nunta cu Hildegard. Experienţa lui Gavrilescu este echivalentă cu iniţierea în
moarte, căci „a ieşi şi a intra într-un labirint este ritual iniţiatic prin excelenţă”.

Rătăcirea în bordeiul ţigăncilor devine un mesaj şi un advertisment asupra a ceea

ce-l aşteaptă în lumea profană. Odată întors în realitate se va confrunta cu un nou
labirint: află cu stupoare că biletul de tramvai s-a scumpit şi că banii pe care-i avea
s-au retras din circulaţie de trei ani; oamenii pe care-i văzuse în urmă cu câteva ore
nu mai există, în casa lui locuiesc alte persoane, Elsa fiind plecată în Germania.

În final realizaze că cele 6 ore petrecute la ţigănci echivalează cu 12 ani în lumea

reală. El nu este recunoscut de cârciumar, ceea ce înseamnă că aspectul fizic este
diferit. Nu protestează, nu disperă, ci se întoarce la ţigănci. În drumul spre locul
sacru, protagonistul este transportat de un fost dricar cu trăsura. Dricarul
reprezintă personajul mitic Choran, cel care conform tradiţiei duce sufletele dintr-o
lume în alta.

Trece pe lângă o biserică, în cimitirul căreia a fost înmormântat cineva de dimineaţă.

Se simte mirosul reginei nopţii. Aceste simboluri reprezintă o avertizare, o pregătire
a personajului deoarece iniţierea presupune o cunoaştere.

Ajungând la ţigănci el primeste o nemţoaică, cea pe care o refuzase iniţial. Îşi

regăseşte iubirea pierdută din cauza laşităţii- el nu a fost capabil să aleagă, a fost
ales de Elsa, din cauza situaţiei financiare se simte obligat şi îşi trădează iubirea faţă

3
de Hildegard. Totuşi el primeşte o a doua şansă, fiinţa neputând intra în eternitate
decât prin nuntă.

Cei 12 ani reprezintă un ciclu cosmic, perioadă în care a suferit transformări

multiple, fiind supus unor probe: alegerea ţigăncii, jocul ielelor, întoarcerea în
profan unde cârciumarul are impresia că-l cunoaşte, dar nu-l identifică. El şi-a
reconstituit întreaga fiinţă, întorcându-se la momentul de graţie când a cunoscut-o
pe Hildegard.

Întâlnirea cu persoana iubită (care murise) nu trezeşte personajul la realitate,

Gavrilescu nu realizează ca el trece într-un spaţiu sacru. Se leagă de realitate: „dar
n-am bani”, „pălăria”, „voi să se întoarcă din drum”.

Cei doi se urcă în trăsura fostului dricar; Hildegard îi spune acestuia să ia drumul
prin pădure. Pădurea verde este simbolul eternităţii, astfel ei pătrund în mediul
sacru, fără posibilitatea de a se reîntoarce în profan.

În acel moment, protagonistul realizează că se „întâmplă ceva”, „aş crede că visez”,

afirmă el, oarecum derutat de situaţia în care se afla. Nuntă-moarte sugerează
întregirea fiinţei, întoarcerea la condiţia ei originară, aflată sub semnele oniricului:
„Aşa începe. Ca într-un vis...”.

Pentru Gavrilescu, plecarea cu Hildegard reprezintă a doua şansă în împlinirea

destinului sau cosmicului. În opera sa, Eliade conferă fantasticului o dimensiune
ontologică, având un caracter iniţiatic, şi dăruind o viziune asupra ideilor sale care
tinde către mit.

Pentru marele nostru artist, Mircea Eliade, fantasticul are rădăcini mitice, fiind creat
pe simboluri esenţiale. Spaţiul prozei lui Eliade este, în special, Bucureştiul, locul
natal al scriitorului, oraş al „melancoliilor”, sufocat de căldură, dominat de
banalitatea care camuflează misterele şi care pentru Eliade constituie „o geografie
sacră”. Pentru Eliade, Bucureştiul nu este doar un loc natal, ci universul în care cerul
şi Pământul se unesc: „Bucureştiul este pentru mine centrul unei mitologii
inepuizabile”.

În nuvela fantastică „La ţigănci”, Eliade construieşte o poveste fantastică situată în

cadrul real al Bucureştiului interbelic.