Sunteți pe pagina 1din 6

Caracterizarea personajului principal-

NUVELA FANTASTICĂ „LA ŢIGĂNCI” de Mircea


Eliade

Pentru marele nostru artist, Mircea Eliade,


fantasticul are rădăcini mitice, fiind creat pe
simboluri esenţiale. Spaţiul prozei lui Eliade este, în
special, Bucureştiul, locul natal al scriitorului, oraş al
„melancoliilor”, sufocat de căldură, dominat de
banalitatea care camuflează misterele şi care pentru
Eliade constituie „o geografie sacră”. Pentru Eliade,
Bucureştiul nu este doar un loc natal, ci universul în
care cerul şi Pământul se unesc: „Bucureştiul este
pentru mine centrul unei mitologii inepuizabile”.
În nuvela fantastică „La ţigănci”, Eliade
construieşte o poveste fantastică situată în cadrul
real al Bucureştiului interbelic.
Personajul central este Gavrilescu, un bărbat
de 49 de ani, profesor de pian care trăieşte
sentimentul ratării: considera că ar fi putut ajunge
un mare artist, dacă soarta i-ar fi fost mai favorabilă.
Pe parcursul nuvelei se autocaracterizează
repetând: „am o fire de artist”, „traiesc pentru
suflet”, „idealul meu a fost, de totdeauna, arta
pură”.
Personajul anost, trăieşte o experienţă stranie;
fără să realizeze, el săvârşeşte un ritual de trecere,
merge cu tramvaiul de trei ori pe săptămână,
obsedat de numele unui erou real, colonelul
Lawrence, care a fost lovit „ca o sabie” de arşiţa din
Arabia. Gavrilescu spune aceasta povestire în
tramvaiul cu care se întorcea de la Otilia, o elevă de-
a lui, într-o zi caniculară de vară. În tramvai se
vorbeşte cu o oarecare reţinere despre locul numit
„la ţigănci” şi care s-ar părea ca nu este influenţat de
timp, dispunând de atemporalitate „Avem timp. Că
n-am ajuns încă la ţigănci”. Întorcându-se din drum
pentru că îşi uitase partiturile la Otilia, personajul
nuvelei îşi trasează un nou destin. Înainte de a
pătrunde în universul miraculos de „la ţigănci”, el
este „lovit de lumină”; despre întâlnirea cu Lumina,
Eliade afirmă ca produce „o ruptura în existenţa
subiectului”. Experienţa lui Gavrilescu este un
ansamblu de realitate şi fantastic, el neînţelegând ce
i se întâmplă. Lumea în care intră din curiozitate
este un loc dubios. Realitatea îi oferă nenumărate
semne, dar el nu este capabil să le descifreze, să
recunoască semnele mitice, să „trăiască mitul” (M.
Eliade): merge de trei ori pe săptămână cu tramvaiul
(3- număr al tuturor ritualurilor), ţigăncile sunt în
Bucureşti de „21 de ani”(adica de 3 ori 7, în Biblie
cifra 21 este cifra perfecţiunii, semn al creaţiei
perfecte). Toate întâmplările din casa ţigăncilor sunt
trăite de protagonist cu un acut sentiment de
apartenenţă la realitate; pentru el jocul celor trei
(„o grecoaică, o ţigancă şi o evreică”), care
reprezintă, în esenţă, jocul ielelor, este o glumă la
care nu se pretează: „Cine m-a pus să-mi pun mintea
cu nişte copile? Pardon! Am spus copile din
gentileţe, voi sunteţi altceva. Ştiţi voi bine ce
sunteţi. Sunteţi ţigănci. Fără nici o cultură.
Analfabete”.
Prin acestă ieşire el este caracterizat direct de
autor „izbucni deodată, cuprins brusc de furie” şi
indirect prin vorbele pline de dispres la adresa celor
trei fete.
În aparenţa cotidiană, casa ţigăncilor este doar
un loc rău famat, pentru Gavrilescu devine un
Univers al misterului, fiind inconştient de ceea ce i
se întâmplă. El trăieşte confuz între amintirile din
tinereţe şi amintirile recente, este prins într-un joc
pe care nu-l ia în serios, un joc în care este cuprins
un mesaj, pentru care protagonistul nu e pregătit.
Gavrilescu îşi trădase iubirea; jocul încercând tocmai
trezirea acestui sentiment refulat.
Gavrilescu devine prizonierul unui labirint,
după ce cunoaşte experienţa onirică prin care se va
schimba fizic „în clipa aceea îşi dadu seama că era
îmbrăcat ciudat”. El nu se recunoaşte. Acest moment
survine unei experienţe tragice: amintirea lui
Hildegard, care a fost iubirea vieţii lui, neîmplinirea
dragostei fiind categorisită drept „tragedia vieţii
mele”.
Rătăcind prin labirint el este cuprins de teamă,
deoarece este părăsit de cele 3 fete a căror etnie nu
a putut-o ghici. Pătrunzând dincolo de un paravan ,
el are o senzaţie de sufocare şi se dezbracă.
Nuditatea reprezintă părăsirea formei şi a
individualităţii. Labirintul este inofensiv, dar şi
ameninţător, seamănă cu locuri ştiute, acolo există
„cineva, ceva, o fiinţă, sau un obiect cu neputinţă de
precizat”. Trăirea sa seamănă cu sentimentul morţii,
însă legătura cu profanul nu a fost în totalitate
întreruptă „aude voci şi zgomote şi scaune trase pe
parchet”. Gavrilescu, cuprins de frică înaintează „cu
prudenţă”, alergând din instinct, reuşeşte să ajungă
în ultimul moment într-un coridor semiluminat,
căpătând şansa de „ a fi îmbrăcat” din nou.
Instinctiv el părăseşte acel loc mistic pentru a
se întoarce şi a regăsi paradisul său: nunta cu
Hildegard.
Experienţa lui Gavrilescu este echivalentă cu
iniţierea în moarte, căci „a ieşi şi a intra într-un
labirint este ritual iniţiatic prin excelenţă”.
Rătăcirea în bordeiul ţigăncilor devine un mesaj
şi un advertisment asupra a ceea ce-l aşteaptă în
lumea profană. Odată întors în realitate se va
confrunta cu un nou labirint: află cu stupoare că
biletul de tramvai s-a scumpit şi că banii pe care-i
avea s-au retras din circulaţie de trei ani; oamenii pe
care-i văzuse în urmă cu câteva ore nu mai există, în
casa lui locuiesc alte persoane, Elsa fiind plecată în
Germania.
În final realizaze că cele 6 ore petrecute la
ţigănci echivalează cu 12 ani în lumea reală. El nu
este recunoscut de cârciumar, ceea ce înseamnă că
aspectul fizic este diferit. Nu protestează, nu
disperă, ci se întoarce la ţigănci. În drumul spre locul
sacru, protagonistul este transportat de un fost
dricar cu trăsura. Dricarul reprezintă personajul mitic
Choran, cel care conform tradiţiei duce sufletele
dintr-o lume în alta.
Trece pe lângă o biserică, în cimitirul căreia a
fost înmormântat cineva de dimineaţă. Se simte
mirosul reginei nopţii. Aceste simboluri reprezintă o
avertizare, o pregătire a personajului deoarece
iniţierea presupune o cunoaştere.
Ajungând la ţigănci el primeste o nemţoaică,
cea pe care o refuzase iniţial. Îşi regăseşte iubirea
pierdută din cauza laşităţii- el nu a fost capabil să
aleagă, a fost ales de Elsa, din cauza situaţiei
financiare se simte obligat şi îşi trădează iubirea faţă
de Hildegard. Totuşi el primeşte o a doua şansă, fiinţa
neputând intra în eternitate decât prin nuntă.
Cei 12 ani reprezintă un ciclu cosmic, perioadă
în care a suferit transformări multiple, fiind supus
unor probe: alegerea ţigăncii, jocul ielelor,
întoarcerea în profan unde cârciumarul are impresia
că-l cunoaşte, dar nu-l identifică. El şi-a reconstituit
întreaga fiinţă, întorcându-se la momentul de graţie
când a cunoscut-o pe Hildegard.
Întâlnirea cu persoana iubită (care murise) nu
trezeşte personajul la realitate, Gavrilescu nu
realizează ca el trece într-un spaţiu sacru. Se leagă
de realitate: „dar n-am bani”, „pălăria”, „voi să se
întoarcă din drum”.
Cei doi se urcă în trăsura fostului dricar;
Hildegard îi spune acestuia să ia drumul prin pădure.
Pădurea verde este simbolul eternităţii, astfel ei
pătrund în mediul sacru, fără posibilitatea de a se
reîntoarce în profan.
În acel moment, protagonistul realizează că se
„întâmplă ceva”, „aş crede că visez”, afirmă el,
oarecum derutat de situaţia în care se afla.
Nuntă-moarte sugerează întregirea fiinţei,
întoarcerea la condiţia ei originară, aflată sub
semnele oniricului: „Aşa începe. Ca într-un vis...”.
Pentru Gavrilescu, plecarea cu Hildegard
reprezintă a doua şansă în împlinirea destinului sau
cosmicului.
În opera sa, Eliade conferă fantasticului o
dimensiune ontologică, având un caracter iniţiatic, şi
dăruind o viziune asupra ideilor sale care tinde către
mit.