Finalul operei “La Tiganci”

In planul imediat si ofertant al traumei nuvelei, cele doua ipostazieri ale iubirii, cea
autentica si cea pasionala a tineretii, respectiv, cea conjugala, incarcata de compasiune si
sentimente de culpabilitate sunt reprezentate de Hildegard si Elsa. In final, profesorul ratat,
nostalgic al iubirii de odinioara calatoreste cu tramvaiul, se opreste sa se odihneasca si dupa
esecuri, neintelegeri repetate se antreneaza pe calea intalnirii cu propriul destin: Hildegard,
iubita vesnic tanara, il asteapta pe pragul “lumii de dincolo” unde cuplul, scindat in existenta
profana, se regaseste ca un cuplu ideal, paradisiac. Hildegard este imaginea eroticii pure, a
perechii androgine, este muza, in absenta careia Gavrilescu cunoaste nu doar neimplinirea
sentimental, ci si ratarea artistic, adica moartea lenta a spiritului despartit de sufletul pereche.
Asa cum sugereaza si numele sau, Hildegard este cea care il intareste , care-I confera putere, iar
absenta ei il subrezeste pana la identifcarea totala cu un obscure professor de pian.

Personajul are posibilitatea de a se detasa de propria viata, privind-o de departe si

judecand-o. Salasul tigancilor, misterios pentru unii, doar “deochiat”, dubios pentru altii, se
dovedeste un loc al coborarii initiatice in infern, un labirint din tinuturile mortii. Avand prilejul
sa-si depaseasca umila conditie de ratat prin intrarea in lumea tigancilor, Gavrilescu rateaza din
nou in incercarea la care este supus de catre “maestrul initiator” -; “baba”. Eroul nu reuseste sa
ghiceasca tiganca in primul rand deoarece se lasa mereu inselat de aparente (in cazul Elsei, care
il indepartase de Hildegard, tot aparenta jucase un rol hotarator). Ori lumea tigancilor este
lumea esentelor, lumea in care voalurile aparentelor cad. Proba ghicirii adevaratei identitati a
celei alese este prezenta si in scenariul initiatic din basme, unde eroul trebuie sa o identifice pe
fiica de imparat ce-i va deveni sotie (“Harap-Alb”) sau pe sotia care s-a refugiat la curtea
imparatului pasarilor (“Povestea porcului”). Ceea ce il face pe Gavrilescu sa esueze este insa si
frica, frica a asumarii adevaratei existente (in povestea de iubire cu Hildegard), frica pe care o
incearca si la intrarea in lumea tigancilor, in dansul ritualic al ielelor dar si la intalnirea din final
cu Hildegard. Asadar, intalnirea finala a iubitei din tinerete incheie un parcurs existential. Cei
doi, cuplu ideal refacut, pornesc intr-o calatorie-vis, spre o padure care este lumea de dincolo,
in mirosul coplesitor al florilor, care ii amintesc birjarului-dricar de florile de la o inmormantare.
Simbolismul calatoriei, extreme de bogat, se rezuma totusi la cautarea adevarului, a pacii, la
descoperirea unui centru spiritual. Gavrilescu urmeaza drumul spre habitatul eterat al lui
Hildegard( “casa cea mare”), simbolismul numeric prin care este codificat ( numerele sacre 7 si
3) arata ca aceasta este autoritatea spiritual a locului, superioara oricaror fete care apartineau
bordeiului. Ea pune in lumina calea, cautandu-l ea insusi pe calator spre a-l conduce in calatoria
finala, cu tinta padurea paradisiaca. Cu ochii indreptati spre cer, tinandu-I mana in mainile sale,
il invata pe Gavrilescu: “Toti visam, spuse. Asa incepe, ca intr-un vis.”. Deci Hildegard devine un
simbol ascensional si luminos, o calauza a spiritului spre inalt.
 Astfel, moartea se transforma in intalnirea cu femeia iubita, cu regasirea tineretii -; este o
moarte-renastere, care urmeaza initierilor si mortilor temporare succesive. Eliberat de frica, de
ezitari, artistul Gavrilescu isi regaseste adevarata identitate intr-o lume de dincolo, care este
aceea a tineretii fara batranete, o lume paradisiaca, aflata dincolo de lumea aparentelor. Este o
tara a mortii vazute ca o eterna renastere, reintoarcerea la izvorul tineretii eterne. Astfel,
alaturi de mitul orfic, de mitul cuplului paradisiac si de imaginea mortii ca nunta, este introdus,
in nuvela “La tiganci”, si mitul eternei reintoarceri.