Tema la limba și literatura română

Dan și Dionis în ipostazele omului romantic

Prin prisma apariției romantismului în perioada revoluțiilor burghez-democratice, vedem fiinţa romantică
manifestându-se exploziv,militând pentru libertate, în special pentru cea naţională, dar şi pentru descătuşarea
propriei fiinţe de sub canoanele societăţii. Această dorinţă de distrugere a limitelor de tot felul constituie şi
sentimentul dominat al artei. Pornit dintr-un spirit de revoltă şi din dorinţa generală de înnoire a lumii, romantismul
se manifestă între două extreme: exaltare şi atitudine lirică excesivă. Personajul romantic este selenar, îndrăgostit,
dilematic, dionisiac, predispus la visare, nebun, dar mai ales inegal în comportare. El evoluează de-a lungul operei,
îşi modifică traseul moral şi trăieşte cu pasiune fiecare transformare. “Sărmanul Dionis” este prima nuvelă fantastică
aparținând literaturii române. Publicată pentru prima dată în anul 1872 în revista „Convorbiri literare”, ea datează
încă din vremea desfășurării studiilor lui Mihai Eminescu la Viena și marchează o inovație în cadrul literaturii
române.

Dionis este un personaj metafizic, însingurat, având o ascendența aristocrată și trăiește din speculații și carți.
Carțile pe care le citește și intrebarile profunde pe care și le pune releva un „spirit insetat de cunoaștere”. Portretul
lui Dionis este comun cu cel al geniului: „Fața-i era de acea dulceața vanata-alba ca și Marmora in umbra” fruntea
boltita, ochii negri ș migdalați, parul negru, toate acestea amintindu-ne de chipul Luceafarului, sau chiar al poetului
insuși. Originea misterioasa a lui Dionis este un motiv romantic. Dionis este un nume cu inspirație de la divinitați.
Sarmanul Dionis este un „batut de ganduri”.. Meseria de copist arata aceeași idee a repetiției și desavarșirii, pana la
maniera, baroc și saturație. Astfel se simte prezența metempsihozei(=trecerea sufletului dintr-un trup in altul).
Dionis este un personaj, singur pe lume, indragostit fara speranta de o tanara din clasa de sus a societatii (“Si cum ar
vorbi el! Cate numiri ar inventa el, care de cele mai indragite, mai fara de inteles, mai nepomenite, pentru un suras
de pe buzele ei, un suras in trecere, umbra unei fericite cugetari; cata gratitudine pentru o privire; cata recunostinta
pentru ca ar lasa un moment degetelele ei dulci in mana lui…”) . Este un visator innascut, care cauta mereu o iesire
din conditia umana care ii fusese data, fiind ajutat de magie. Traieste intr-o camera cu peretii negri de ploaie si de
mucegai. Dionis traieste intre vis si retaliate, ceea ce ii permite sa caute o schimbare a conditiei date, prin pendularea
inainte si inapoi pe axa timpului. Lumea fiind insa „ visul sufletului nostru”, saltul in timp nu-1 poate duce pe Dionis
decat intr-un avatar al sau medieval - calugarul Dan. Si acesta incearca sa evadeze din real, pentru a se contopi cu
Absolutul. Dan este un demiurg, un creator, care transforma spatiul selenar si pamantul in ce doreste el.

În plan filozofic şi în spirit romantic, Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă copleşit de imaginaţie, prin
treceri bruşte de la realitate la vis şi invers. Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în
aventura cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul lui
Zoroastru” (Zarathustra - 660-583 î.Hr. - personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice), care „făcea ca
stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui”. În plan filozofic, Dan întoarce şapte
foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi mai întoarce încă şapte şi „umbra se desprinse încet” şi „sări
jos de pe părete”. Regăsindu-şi esenţa eternă în propria sa umbră - „Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte
eternă şi una trecătoare”, călugărul se dedublează şi îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp,
primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: „Eu, zise umbra-ncet, simt întunecându-se şi prind
conştiinţa eternităţii mele [...]. Dan era o umbră luminoasă”. În vis, Dan întreprinde, împreună cu Maria, o călătorie
cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul devine un
pandantiv, pe care el îl prinde în salba iubitei. Ideea filozofică a iubirii ca singură cale spre cunoaştere se manifestă
în esenţa acestei secvenţe narative, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi are loc în vis, cuplul împlinindu-
se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această călătorie în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care
transcende şi Eminescu însuşi.