In nordul Europei ,a inflorit inca din Antichitate un complex de credinte ce pretuiau curajul

individual si victoria in lupta. Datorita povestirilor despre fapte de vitejie ,in care se amestecau
experientele oamenilor si ale zeilor ,mitologia nordica este atragatoare chiar si azi ,devenind
sursa de inspiratie pentru foarte multi artisti si ganditori precum compozitorul german Richard
Wagner ( Wotan ,in „Inelul Nibelungilor ” ,de Richard Wagner ,1910 ) care a dezvaluit calitatile
eterne ale personajelor portretizate in mituri .

Richard Wilhelm Wagner (n. 22 mai 1813, Leipzig - d. 13 februarie 1883, Veneția) a fost un
compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai
romantismului muzical.

Richard Wagner s-a născut la Lipsca (azi Leipzig) într-o familie de actori. A studiat la Dresda și la
Lipsca, luând lecții de compoziție cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 și 1839 Wagner a
lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg, Magdeburg, Königsberg și Riga, a compus primele
sale opere Die Feen („Zânele", 1834), Das Liebesverbot („Dragoste interzisă", 1836) și mai multe
piese orchestrale. În 1836 se căsătorește cu actrița Minna Planner. Călătorește mult, cunoscând
principalele centre muzicale europene. În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia
elaborează planul pentru opera „Olandezul zburător". După o scurtă ședere în Londra, pleacă la
Paris, unde este profund impresionat de muzica lui Hector Berlioz.

În continuare, geniul său muzical s-a format și s-a relevat sub influența muzicii lui Carl Maria von
Weber, Wolfgang Amadeus Mozart și în special a simfonismului lui Ludwig van Beethoven.
Primele sale opere de un răsunet deosebit, Rienzi (1840 - premieră la 20 octombrie 1842 la
Dresda), Der fliegende Holländer („Olandezul zburător" sau „Vasul fantomă", 1841 - prezentată în
premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), l-au impus în viața artistică. În 1843 se stabilește în
Dresda, unde devine Kapellmeister la curtea regelui din Sachsen. Următoarele sale opere
Tannhäuser (1845) și Lohengrin (1850) sunt mai greu acceptate de public, datorită elementelor
inovatoare în structura dramatică și muzicală. Cu sprijinul lui Franz Liszt, vor fi prezentate mai
târziu cu succes la Weimar.

Tetralogia Inelul Nibelungului (în limba germană Der Ring des Nibelungen) este principala dramă
muzicală a compozitorului Richard Wagner (care a scris și libretul), realizată (cu întreruperi) între
anii 1848-1874.

Cu o durată totală de 16 ore, cu o orchestră alcătuită din peste 100 muzicanți și cu 34 personaje,
ciclul reprezintă unul dintre cele mai complexe compoziții muzicale din istorie. Prezentarea
integrală a Inelului Nibelungilor (sub bagheta dirijorului Hans Richter) a avut loc în luna august a
anului 1876 la Bayreuth.

Trebuie remarcat că titlul din limba română este greșit. Traducerea corectă ar fi "Inelul
Nibelungului", deoarece titlul se referă la inelul executat de Nibelungul Alberich din aurul
Rinului. Confuzia este probabil datorită faptului că opera lui Wagner este bazată pe epopeea
medievală "Cântecul Nibelungilor".

Tetralogia este compusă din următoarele 4 opere:

Aurul Rinului (Das Rheingold). Das Rheingold este cea mai scurtă dintre cele 4 opere. Prezentată
fără pauze (cca 2 ½ ore). Premiera absolută la 22 septembrie 1869 la Königliches Hof- und
Nationaltheater din München, sub conducerea lui Franz Wüllner (fără acceptul compozitorului).

Walkiria (Die Walküre). Premiera absolută la 26 iulie 1870 la Königliches Hof- und
Nationaltheater din München, sub conducerea lui Franz Wüllner (3 acte, cca 4 ore).

Siegfried (Siegfried). Premiera absolută la 16 august 1876 la Festspielhaus din Bayreuth sub
conducerea lui Hans Richter (3 acte, cca 4 ore).

Amurgul zeilor (Götterdämmerung). Premiera absolută la 17 august 1876 la Festspielhaus din

Bayreuth sub conducerea lui Hans Richter (prolog și 3 acte, cca 5 ore).

Tetralogia lui Richard Wagner urmărește aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor, care
luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor. În prima operă (Aurul Rinului -
Das Rheingold), nibelungul pitic Alberich renunță la iubire pentru a câștiga aurul Rinului, din care
își face un inel care îi conferă puteri magice. În acest timp, Wotan, stăpânul zeilor, regretă
promisiunea de a o da pe Freia, zeița tinereții și frumuseții, uriașilor, în schimbul ajutorului
acestora pentru reconstrucția Valhallei. Wotan îl înșală pe Alberich și fură inelul magic, dându-l
uriașilor în locul zeiței Freia. Dar, piticul Alberich blestemase inelul, iar oricine îl atingea atrăgea
asupra sa și a celor din jur nenorocirea.

La începutul celei de a doua opere (Walkiria - Die Walküre), Siegmund ajunge la coliba în care
Sieglinde așteaptă credincioasă întoarcerea lui Hunding, pe care a fost obligată să-l ia de soț. Cei
doi se îndrăgostesc, fără să știe că amândoi sunt de fapt copiii umani ai lui Wotan. Acesta o
trimite pe fiica sa favorită, Brunhilde, din rândul neînfricatelor Valkirii, pentru a-l apăra pe
Siegmund, dar soția sa, zeița Fricka, îi amintește că Siegmund a încălcat căsătoria lui Hunding și
ca atare trebuie să moară. Zdrobit de durere și aflat încă sub blestemul inelului, Wotan îi cere
Valkiriei Brunhilde să îl ajute pe Hunding. Deși Brunhilde se opune, Wotan intervine și provoacă
moartea fiului său. Pentru a o pedepsi pe Brunhilde, care nu îl ascultase, o adoarme pe
Brunhilde, înconjurată de un inel de foc, de care doar un erou adevărat va putea sa treacă. Dar,
înainte de a fi întemnițată, Brunhilde le spune zeilor că Sieglinde este ascunsă în pădure, unde va
da naștere lui Siegfried, care îi va ajuta mai târziu pe zei să-și înfrângă dușmanii. Siegfried
povestește apoi cum copilul a fost salvat de lângă mama sa moartă și crescut de Mime, un pitic
nibelung ce plănuiește ca în viitor Siegfried să-l ucidă pe uriașul Fafner și să recupereze astfel
inelul magic. Siegfried ajunge să lupte cu uriașul Fafner, folosind sabia ruptă a tatălui său și îl
învinge. Dar apoi, îl ucide și pe piticul Mime pentru trădarea lui, totul sub privirile satisfăcute ale
piticului Alberich. Între timp, Wotan, obosit, renunță să mai fie stăpânul zeilor, abandonând
lumea în sarcina iubirii omenești. O pasăre îl duce pe Siegfried la Valkiria Brunhilde adormită, pe
care o trezește. Brunhilde renunță la puterile ei și cei doi îndrăgostiți ajung împreună, fiind
reuniți de inelul magic.

Dar, răzbunarea zeilor îi așteaptă în cea de a patra operă (Amurgul Zeilor – Götterdämmerung).
Hagen, fiul maleficului Alberich, pune la cale un plan pentru a-l ucide pe Siegfried și a fura inelul
magic de pe degetul Brunhildei. O convinge pe sora sa vitregă, Gutrune, să-i dea lui Siegfried o
poțiune care o va șterge din amintirea eroului pe iubita sa Brunhilde. Astfel, Siegfried ajunge să
promită că o va răpi pe fosta sa iubire, pentru ca aceasta să se mărite cu Gunther, fratele lui
Gutrune. În timpul luptei dintre cei doi, Siegfried reușește să ia inelul magic de pe mâna
Brunhildei. Când aceasta îl acuză că a trădat-o, Siegfried nu își poate aminti nimic, așa că neagă
totul. După căsătorie, fecioarele Rinului, moștenitoarele de drept ale inelului magic, îi cer lui
Siegfried să-l returneze, dar acesta refuză, din cauza vrăjii. Dorindu-și inelul, Hagen îl înjunghie
pe la spate pe Siegfried. Dar, când încearcă să ia inelul prețios de pe degetul cadavrului, mâna
acestuia se ridică pentru a-l împiedica. În acest moment apare și Brunhilde, care ia inelul magic și
se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna.
Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii.

Motivele pentru care, chiar în acel moment, poporul Viking a atins culmile dezvoltării sale nu
sunt clare, dar două raţionamente ne-ar putea ajuta să explicăm acest fapt:

Pe de-o parte, sunt un popor de navigatori pe nişte mări biciuite încontinuu de teribile furtuni.
Asta duce la o mai bună dezvoltare a artei navigaţiei faţă de cea a altor popoare şi astfel ajung să
construiască bărci superioare celorlalte popoare europene, ceea ce le va permite să deschidă
rute comerciale pe principalele râuri navigabile din Europa şi Rusia occidentală şi să colonizeze
ţinuturi neexplorate până atunci, cum ar fi: părţi din nord-vestul Rusiei, Islanda, Groenlanda-
unde au fondat oraşe- iar, „Erik cel Roşu” a ajuns, inclusiv, să atingă America (peninsula
Labrador), cu 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb.

Ca un exemplu al dragostei pentru mare şi aventură, redăm următorul poem Viking:

"Pot să cânt propria mea poveste,

să vorbesc despre călătoriile mele, şi cât de mult am suferit

vremuri grele de navigaţie şi zile de mare trudă;

Amare lipsuri adeseori în multe porturi

Şi deseori am învăţat ce cămin dificil

este o barcă prinsă în furtună când îmi venea rândul

în greaua noapte de pază la prora navei

vedeam stâncile trecând. Deseori, picioarele mele

erau încremenite de ger în pantofii îngheţaţi,

Chinuit de frig, încremenit de frică

Cu inima întristată, căutând un ajutor

Mintea mea obosită de marinar... Şi totuşi, încă o dată

Sângele din inima mea încă o dată

mă îndeamnă să încerc se joacă valurile sărate;

Marea pare un munte, şi îmi cere cu stăruinţă din nou.

Impulsul din inima mea de a vizita ţinuturi îndepărtate.

De a porni o nouă călătorie, pe mări îndepărtate...

De a cunoaşte altă lume "

(Poemul se citeşte cum are sens, adică, mai întâi rândul de pe coloana stângă şi apoi cel de pe
coloana dreaptă. Este scris în această formă pentru a respecta originalul, pentru că astfel se scria
în limbajul Nordic antic.)

Arbo-ValkiriaPe de altă parte, miturile şi legendele pe care se bazează cultura lor au un caracter
eroic, războinic şi de aventură atât de extraordinare, că la o lectură de formă „exoterică”
impulsionează, evident, spre aventură şi cucerire: ajung astfel să atace principalele oraşe din
Anglia, din nordul Germaniei, Parisul; există relatări despre un atac până şi asupra Sevillei, unde
au fost respinşi de zidurile prezente pe atunci în Spania (trebuie de asemenea să afirmăm că
mulţi istorici încep să creadă că în aceste relatări, care descriu atacurile lor, există mai multă
legendă decât realitate).

Nu încape nici o îndoială că miturile lor, de un atât de extraordinar caracter eroic şi războinic,
trebuiau să fie înţelese într-o formă ezoterică, ca şi drumul războinicului în lupta împotriva sa
însăşi. Dar cum se întâmplă în aceste vremuri atât de degenerate, doar puţini erau capabili să
citească mesajul ocult.

Cu toate acestea, de fiecare dată sunt tot mai mulţi istorici care sunt de acord cu faptul că
poporul Viking era un popor cult care cunoştea şi căruia îi plăcea să asculte aceste mituri, exista
în ei valoare, poezie şi ceva misterios...

Odin nu stă la îndoială, sacrifică unul din ochii săi pentru a putea bea din fântâna Înţelepciunii.
Cunoaşte lucruri inefabile şi obţine Înţelepciunea (Măiestria), dar are nevoie de mai mult, de
putere asupra vieţii şi a morţii (Cristificarea)...

Ştiu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,

m-am balansat de-a lungul a nouă nopţi lungi,

rănit de tăişul propriei mele spade,

vărsându-mi sângele pentru Odin,

eu însumi ofrandă mie însumi:

legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu ştie unde se afundă.

Nimeni nu mi-a dat să mănânc,

nimeni nu mi-a dat să beau.

Am contemplat profundul abisului

până când s-au ivit runele.

Cu un strigăt de mânie le-am prins,

şi apoi am căzut leşinat.

Nouă cântece teribile

ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învăţat

şi am luat o gură din gloriosul vin (*)

servit de Odrerir.

Obţinusem bunăstare

şi, de asemenea, înţelepciune.

Săream de la un cuvânt la altul

şi de la o faptă la alta... ( aici e legat de creatie)

(*) Am tradus prin vin, “mead”, o băutură alcoolică foarte apreciată de Vikingi.

În acestă povestire Odin este atârnat de arborele Yggdrasil, rănit de moarte; printr-un sacrificiu
voluntar reînvie, mai apoi, plin de putere şi înţelepciune. După această experienţă, spune
legenda, obţine putere asupra vieţii şi a morţii.

Această povestire a surprins cercetătorii datorită asemănărilor cu crucificarea Cristosului Iisus. În

plus, după cum ne spune V.M. Samael Aun Weor, viaţa lui Iisus exemplifică în mod simbolic
procesele Cristificării prin care orice Iniţiat trebuie să treacă, pentru a obţine Învierea Cristului în
inima sa.

Astfel că este normal să întâlnim o asemenea povestire într-o învăţătură a Căii directe, care
provine din Rasa Hiperboreeană, în care, în timpuri străvechi, erau încarnaţi marii Maeştri ai
acestei Maha-manvantara.

Această povestire face parte dintr-o alta mai amplă şi, cu siguranţă, de o mare valoare iniţiatică,
dar, din păcate, s-a pierdut de-a lungul secolelor.

După aceea, vor fi multe bătălii pe care va trebui să le ducă Odin, cu spada sa magică, împotriva
giganţilor de gheaţă. Mai mult, cunoscând destinul ce îi aşteaptă pe Zei, va reuni în Valhalla
sufletele eroilor morţi în luptă, pentru a forma o armată în aşteptarea bătăliei finale din
Ragnarok.

Această relatare denotă că Vikingii erau foarte viteji, pentru că aveau credinţa că dacă mureau
eroic în luptă vor merge în Valhalla (reşedinţa Zeilor), pentru a face parte din armata lui Odin.

Istoria cea mai completă a creației universului în mitologia nordică este transmisă de admirabilul
poem "Voluspa" ("Prezicerile vizionarei"), compus spre finalul epocii păgâne. Înainte, exista un
haos, "o genune uriașă" din care au apărut două lumi: Niflheim, tărâmul de gheață și
Muspelheim, tărâmul de foc, guvernat de gigantul Surtur. În urma întâlnirii celor două lumi în
prăpastia primordială (Ginnungagap), a rezultat o creatură uriașă cu chip de om, numită Ymir.
Acesta s-a hrănit cu laptele vacii Audumbla, vacă ce a eliberat și pe primul zeu, Buri sau Bor.
Acesta a avut cu Bestla, fiica unui uriaș, trei fii: Vili, Ve și Odin. Cei trei frați îl vor ucide pe Ymir,
după ce vor vor crește, și vor crea din trupul lui lumea. Cosmogonia întemeiată pe omorârea și
sfârtecarea unei ființe reamintește de miturile lui Tiamat, Pan ku sau Purușa. Creația lumii este
deci un sacrificiu sângeros. Mircea Eliade consideră că acest mit aduce în mitologia germanicilor
argumente în favoarea sacrificiului uman, care devine o repetiție și o reactualizare a actului divin
și are rolul de a regenera creația și de a asigura reîntinerirea universului și coeziunea societății.

Cei trei frați vor desăvârși procesul creației prin înălțarea arborelui cosmic Yggdrasil, cel ce face
conexiunea între cele 9 lumi ale mitologiei nordice. Yggdrasil este situat în centrul universului,
creștetul lui atinge cerul și rădăcinile lui îmbrățișează lumea. El face legătura între cele trei
niveluri cosmice: Cerul, Pământul și Infernul. Pământul este înfățișat ca un disc plat situat între
crengile copacului. Ideea existenței unui Arbore Cosmic se întâlnește și în multe alte mitologii, în
special în cele orientale și nord-asiatice. Universul nordicilor, Yggdrasil este însă de la început
amenințat cu distrugerea, deoarece un vultur îi devorează frunzișul, trunchiul său începe să
putrezească, iar șarpele (sau dragonul) Nidhogg îi roade rădăcinile. În ziua de Ragnarok arborele
se va prăbuși, dar va adăposti doi oameni.

Despre Yggdrasil se spune că ar fi un frasin uriaș, care adăpostește cele 9 lumi:

Asgard, cetatea zeilor Aesir, care au creat lumea

Vanaheim, tărâmul zeilor Vanir, zeii naturii si ai fertilității

Alfheim sau Ljustalfheim, lumea elfilor

Svartalfheim, lumea piticilor

Jotunheim, lumea giganților

Muspelheim, lumea focului etern si a giganților de foc

Helheim, lumea morților condusă de zeița Hel, fiica lui Loki

Niflheim, lumea de gheața. Conform Eddei în proză Niflheim este locul de odihnă veșnică pentru
majoritatea morților, deci preia astfel atribuțiile tărâmului Helheim.

Midgard, lumea oamenilor

Fiecare din cele 9 lumi are în componența numelui său terminația "-heim" ("casă", "tărâm",
"lume") sau "-gard" ("curte", "pământ", "moșie"). Câteva cercetări au dovedit că înainte toate
cele 9 lumi erau numite "heimr", Midgard-ul se numea la început "Mannheim", iar Asgard-ul
"Godheim".
Cosmologia mitologiei nordice implică de asemenea o puternică trăsătură dualistă: de exemplu
ziua și noaptea au propriul lor corespondent mitologic prin zeii Dagr și Nott și caii acestora
Skinfaxi și respectiv Hrimfaxi. Alt exemplu este cel al zeiței soarelui, Sunna împreună cu lupul
Skoll care o urmărește și al zeului lunii Mani împreună cu lupul Hati. Niflheim și Muspelheim,
două tărâmuri total opuse sunt considerate originea lumii și a vieții. De fapt, în afară de Midgard,
lumea noastră, celelalte opt tărâmuri formează perechi contrastante.

Tărâm Tărâm opus Contrast

Muspelheim Niflheim foc și căldură - gheață și frig

Asgard Helheim Rai și izbăvire - Iad și damnație

Vanaheim Jotunheim Creație - Haos și Distrugere

Alfheim Nidavellir Lumină - Întuneric

De obicei aceste lumi se împărțeau în 3 trepte principale:

Prima treaptă, cea mai înaltă, alcătuită din Alfheim, tărâmul elfilor luminii, Vanaheim, tărâmul
zeilor Vanir și Asgard (Godheim), cel al zeilor Aesir. Tot aici se afla și Valhalla, lăcașul războinicilor
care au murit eroic pe câmpul de luptă.

Cea de-a doua treaptă, cea de mijloc, formată din Jotunheim, tărâmul giganților (tărâm care
include și zonele Gastropnir, Utgard și Thrymheim), Midgard, tărâmul oamenilor și Nidavellir
(Svartalfheim), tărâmul piticilor.

Cea de-a treia treaptă, cea mai joasă conține tărâmurile Muspelheim, Niflheim, Helheim, precum
și un spațiu gol, Ginnungagap, între Muspelheim și Niflheim, din care se spune că a țâșnit viața.

Alfheim (cu denumirile alternative Lichtelfenheim, Lichtalbenheim sau Liusalfheim) este, în

mitologia nordică, un oraș ce se găsește în cer și în care locuiesc geniile luminoase (spirite bune)
Elfi, care-i așteaptă acolo pe cei drepți. Acolo se află palatul unuia din cei mai importanți zei
nordici, Freyr.

Opus cosmosului mitologic nordic Yggdrasil se găsește Svartalfheim, în care sălășluiesc ființe
telurice (pitici și gnomi), strâns legate de pământ și de materie.

Cu toate acestea, după lupta finală, numită Ragnarok, vor mai fi câțiva supraviețuitori, atât
oameni cât și zei, care vor popula noua lume și vor începe un nou ciclu de existență. Referitor la
acest mit, părerile savanților sunt împărțite: unii cred că apariția unei noi lumi după Raganrok
este doar un element care trădează influența creștină și care a fost adăugat ulterior mitologiei
nordice. Dacă această ipoteză este falsă, eshatologia descrisă în Voluspa ar putea reflecta o mai
veche tradiție indo-europeană aflată în legătură cu ideologia zoroastrismului.

Zoroastrismul este o religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran și Azerbaidjan,
caracterizată prin dualismul dintre bine și rău. A fost fondată la începutul mileniului II îdc de
profetul persan Zarathustra (Zoroastru). Cartea sfântă a zoroastrismului este Avesta.

Zoroastrismul sau mazdeismul este numele religiei și filozofiei bazate pe învățăturile lui Zoroastru
(Zarathustra), care recunoșteau ca divinitate pe Ahura Mazda, considerat de Zoroastru ca fiind
unic creator.