Sunteți pe pagina 1din 9

Maitreyi, de Mircea Eliade

Conceptia despre arta romanului


Mircea Eliade nu este numai autor de roman, ci si un la fel de valoros teoretician al acestuia. In momentul
impunerii sale ca romancier de necontestata originalitate (odata cu publicarea romanului Maitreyi), Eliade
era deja „un eseist ascultat, un teoretician al autenticitatii si experientei” (Eugen Simion). Asadar, teoria
romanului secundeaza textul literar, tot astfel precum opera stiintifica isi pune amprenta asupra celei literare.
Conceptia despre roman a lui Mircea Eliade este vizibila in volumele Oceanografie si Fragmentarium, in
care acesta realizeaza o teorie a romanului extrem de inovatoare in cadrul literaturii romanesti interbelice.
Reprosul care i-a fost adus autorului il constituie nerespectarea integrala a teoriilor avansate, cu alte cuvinte,
faptul ca baza teoretica nu se aplica totdeauna in romanele sale. Important este insa meritul lui Eliade de a
realiza un demers in ordinea modernizarii structurii romanului romanesc, a cautarii de noi tehnici si noi
tipologii, a oferirii unei alte viziuni asupra romanului, diferite de cea traditionala.
In conceptia lui Mircea Eliade, „orice se intampla in viata poate constitui un roman. Si in viata nu se
intampla numai amoruri, casatorii sau adultere; se intampla si ratari, entuziasme, filosofii, morti sufletesti,
aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma in epic. Orice a fost trait sau ar putea fi trait.” Prozatorul
porneste de la ideea ca literatura autentica se bazeaza pe o experienta traita, prelucrand ideea lui André Gide,
conform careia „orice cunoastere pe care n-a precedat-o o senzatie e de prisos.”
Pledand pentru specia literara care valorifica experienta traita, Eliade refuza romanele sociale si
psihologice, propunand in locul acestora romanul existential sau metafizic bazat pe „cunoasterea
esentiala, reala, directa, care nu are nevoie de psihologie”, un roman al conditiei umane, in care drama
umana „se coboara pana la radacinile fiintei”.
Dominanta romanelor sale este problematica de tip existentialist, Eliade considerand ca romanul trebuie sa
se orienteze dinspre social si psihologic spre ontologic. (Ontologia = ramura a filosofiei care are ca obiect
existenta ca atare, trasaturile si principiile comune oricarei existente.)
Astfel:
 Isabel si apele diavolului (1930) – pune problema fluiditatii eului si a tineretii agresive a eroului care
nu vrea sa fie comun;
 Intoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935) – romane metafizice, ale conditiei umane, in care
moartea este vazuta ca un „act gratuit” (André Gide), dar si ca un grad suprem de cunoastere;
romanele proclama experienta huliganica: „Sa nu respecti nimic, sa nu crezi decat in tine, in
tineretea ta, in biologia ta, daca vrei... Cine nu debuteaza asa, fata de el insusi sau fata de lume, nu va
crea nimic, va ramane sterp, timorat, coplesit de adevaruri. Sa poti uita adevarurile, sa ai atata viata
incat adevarurile sa nu te poata patrunde nici intimida – iata vocatia de huligan.”
 Nunta in cer (1938) si Noaptea de sanziene (1955) – pun problema cuplului;
Romanele realiste ale lui Mircea Eliade au fost numite si romane „trairiste”, tocmai pentru ca aduc in
prim-plan viata, cu framantarile, cu dramele si bucuriile cotidiene. Ele nu ofera personaje remarcabile, nici
situatii exceptionale, ci creeaza impresia autenticitatii, impresia de viata traita. Mircea Eliade prefera
autenticitatea originalitatii romantice: „In fata originalitatii, eu propun autenticitatea (...) A trai tu insuti, a
cunoaste prin tine, a te exprima prin tine.” Autenticitatea deriva din concret, din experienta traita si, la
randul ei, tinde sa exprime concretul: „O experienta autentica, adica nealterata si neliteraturizata, poate
reprezenta intreaga constiinta umana a acelui ceas. In timp ce o carte <<facuta>>, oricat de vaste i-ar fi
bazele, nu izbuteste sa surprinda aceasta constiinta, dupa cum un muzeu nu surprinde viata, oricate animale
ar cuprinde impaiate.”
Romanul Maitreyi
Pornind de la ideea ca experienta preceda creatia literara, Mircea Eliade concepe romanul Maitreyi, in care
valorifica experienta traita in India, in perioada 1928-1932, timp in care era student bursier.
Substratul antropologic
Maitreyi porneste de la o istorie existentiala (biografica): pe cand se afla la Roma, intr-o calatorie de studii si
isi pregatea teza de licenta, Eliade citeste o Istorie a Filosofiei Indiene, opera profesorului Surendranath
Dasgupta. Are revelatia unei alte spiritualitati si decide, pe loc, sa plece in India. Scrie in acest sens
filosofului Dasgupta si, la interventia acestuia, primeste o bursa de studii. Tanarul de 21 de ani ajunge la
Calcutta si incepe sa studieze sanscrita. Cazat intr-o pensiune anglo-indiana, descrisa ulterior in jurnalele si
romanele sale, Eliade lucreaza la romanul Isabel si apele diavolului. In ianuarie 1930, tanarul se muta in
casa profesorului Dasgupta pe care, peste cateva luni (in luna septembrie a aceluiasi an), o paraseste in urma
conflictului cauzat de idila ce se infiripase intre el si Maitreyi, fiica profesorului. Alungat din familia
Dasgupta, Eliade se retrage in Himalaya, pentru a studia tehnicile yoghine, dedicandu-se meditatiei. Din
scrisorile trimise cunoscutilor, reiese faptul ca tanarul doreste sa se lepede de mentalitatile europene si sa
urmeze calea indiana a spiritului. Marturiseste ca vrea sa treaca la stilul hindus pentru a se putea casatori cu
o indianca. Scrie lui Dasgupta, insa acesta ii interzice orice contact cu familia sa. Obligatiile militare din tara
si greutatile financiare il determina pe tanarul Eliade sa renunte la doctoratul indian si, implicit, la planurile
sale. Scriitorul se intoarce in tara, unde valorifica experienta traita in India, in romanul Maitreyi, trimis sub
pesudonim la concursul soldat cu premiul „Techirghiol-Eforie”, din al carui juriu faceau parte George
Calinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihai Ralea, Serban Cioculescu. Juriul hotaraste premierea
romanului Maitreyi, acesta cunoscand imediat un real succes.
Desi romanul este elaborat si pe baza experientelor traite de autorul propriu-zis, acesta nu trebuie considerat
un roman autobiografic. In primul rand nu se respecta pactul autobiografic, ce consta in identitatea numelui
autorului cu al personajului-narator. In roman, Mircea Eliade poarta o masca onomastica; el devine Allan.
Textul paraseste astfel posibilitatea incardarii in categoria celor nonfictionale.
In al doilea rand, trebuie retinut faptul ca personajul si naratorul sunt „fiinte de hartie” (Rolland Barthes) si
ca, desi pot avea referenti umani, ei nu reprezinta decat o transfigurare, o tratare ideal-artistica si nu o
reflectare identica, caci arta este mimesis (imitare a realitatii), nu copiere exacta a acesteia.
Tehnici narative
Tehnica narativa folosita in Maitreyi este aceea a confesiunii.
Confesiune = scriere literara care cuprinde marturisirea unor ganduri si sentimente legate de viata intima a
autorului.
Maitreyi este insa un text nonfictional, in care s-a topit o parte din biografia autorului. Nu gandurile si
sentimentele autorului sunt prezentate prin confesiune, ci ale naratorului. La randul sau, naratorul este
scriitor (aspect recurent in romanele de tinerete ale lui Eliade). Nararea la persoana I si faptul ca in biografia
autorului propriu-zis se inregistreaza experiente similare celor prezentate in roman, creeaza iluzia
autenticitatii, diminuand sentimentul fictiunii. Cel ce rememoreaza episodul iubirii cu Maitreyi, facand
referire la jurnalul tinut in perioada respectiva si intercaland fragmente din acesta, este naratorul.
Maitreyi este un roman-jurnal.
Jurnal = scriere reflexiva si subiectiva care permite consemnarea, de obicei zilnica, a evenimentelor reale la
care autorul participa sau a trairilor pe care le are.
Jurnalul literar nu se rezuma insa numai la consemnarea zilnica, ci este o conventie ce urmareste
surprinderea vietii interioare a personajului.
Tehnica jurnalului, promovata in literatura universala de A. Gide si Marcel Proust, creeaza impresia de
autenticitate deplina a trairilor.
In Maitreyi, Eliade recurge la procedeul scrierii la persoana I, ce ia forma monologului interior.
„Monologul interior este un solilocviu (...), este o restiruire a constiintei inainte de a fi o analiza a ei. Este o
vorbire adresata de vorbitor siesi, niciodata altora; un „discurs” pentru sine. In monologul interior exista
concomitenta intre vorbire si diegeza, ca si cum evenimentul psihologic nu s-ar naste decat odata cu
verbalizarea lui.” (Nicolae Manolescu)
Monologul interior este „traire vorbita”, ce se opune discursului analitic, reprezentand, in conceptia lui N.
Manolescu „vorbire despre traire”.
Tipologii
Maitreyi este un roman al experientei/al trairii (Nicolae Manolescu), deci o creatie confesiva cultivand
verosimilul si documentul biografic, construit pe baza monologului interior, inteles drept un discurs pentru
sine.
Criticul Eugen Simion il incadreaza in tipologia romanului-jurnal.
Scrierii i s-a pus si eticheta de roman exotic, insa opiniile sunt impartite in ceea ce priveste aceasta
incadrare. George Calinescu vede in Maitreyi „intaiul roman exotic in adevaratul inteles al cuvantului”, in
timp ce Serban Cioculescu este de parere ca exoticul nu constituie un scop in sine.
Din punct de vedere tematic, Maitreyi este un roman de dragoste, in care perspectiva asupra iubirii este de
factura romantica, in sensul in care iubirea nu se poate implini din cauza incompatibilitatii celor doi
protagonisti, reprezentanti ai doua medii distincte.
O alta eticheta pusa textului eliadesc este aceea de „roman de atmosfera si de moravuri” (Eugen Simion).
In functie de clasificarea lui Nicolae Manolescu, Maitreyi este un roman ionic – cel care corespunde
„romanului de analiza”, caracterizat prin autenticitate, interioritate, intimitate si in care naratorul este
personaj.
Temporalitatea in romanul Maitreyi
Tehnica folosita de Mircea Eliade – aceea a jurnalului care, ulterior, este rescris sub forma de roman – este
inedita in contextul literar interbelic si, in acelasi timp, presupune existenta a trei niveluri temporale. Pe de
o parte, discutam despre un timp narat, al povestii de iubire si al consemnarii ei in paginile jurnalului, iar pe
de alta parte, avem de-a face cu doua timpuri ale nararii – unul al adnotarilor pe marginea jurnalului,
prin care se infirma sau se confirma primele impresii, si altul al redactarii amplei confesiuni, un timp al
meditatiei si al intelepciunii, cand criza a fost partial depasita.
Exista, astfel, o dubla perspectiva temporala asupra evenimentelor: una contemporana evenimentelor si una
ulterioara. Aceasta dubla perspectiva se va afirma pe parcursul intregului roman, prin:
(a) elemente de paratextualitate
ex: „Maitreyi imi insinueaza o idila cu un tanar superb, un bengalez la studii in Anglia. Asadar,
urmeaza itinerariul tuturor mediocritatilor sentimentale...(Nota. Ea voia numai sa-mi marturiseasca
hotararea de a renunta la tot ceea ce se intamplase inainte de mine.)”
„Ma turbura orice conversatie care imi insinueaza primejdia, adica unirea mea cu Maitreyi, care
se pune la cale. Stiu ca sunt in primejdia aceasta. Am atatea probe zilnice. Doamna Sen, indeosebi,
ma covarseste cu simpatia-i materna. Inginerul ma numeste <<copilul>> sau. (Nota. Nu intelegeam
nimic, fireste!)”
(b) fara demarcare grafica semnificativa, diferentierea lor fiind facuta subtil la nivelul timpurilor verbale
ex: „ – Stii, Allan, ca m-am hotarat sa te invit sa locuiesti la mine, vorbi inginerul. [...]
Ce ciua mi-e acum ca n-am notat indata dupa plecarea lor foarte turburatoarea stare de suflet
pricinuita de cuvintele lui Narendra Sen.”
Inca din incipit sunt sugerate cele doua niveluri temporale:
„Am sovait atat in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu inca ziua precisa cand am intalnit-o pe
Maitreyi. In insemnarile mele din acel an n-am gasit nimic. Numele ei apare acolo mai tarziu (...). Daca
sufar oarecum incepand aceasta povestire, e tocmai pentru ca nu stiu cum sa evoc figura ei de atunci si nu
pot retrai aievea mirarea mea, nesiguranta si turburarea celor dintai intalniri.”
Fraza anterioara sugereaza neincrederea scriitorului asupra diaristului. Aceasta neincrederea marcheaza
imprecizia scriitorului, sovaiala acestuia ce „fac parte din scenariul eliadesc.” (Eugen Simion)
Cele doua modalitati de consemnare – sub forma „caietului” si a „insemnarilor” intime – trimit la dubla
perspectiva temporala asupra evenimentelor. Se poate vorbi despre o distantare pe axa temporala. Nu
exista o concordanta intre istoria propriu-zisa (momentul evenimentelor) si rememorare acesteia (momentul
povestirii acestora).
„Insemnarile” anterioare „caietului” constituie un pretext, un punct de plecare al construirii unei naratiuni
autentice, care transmite o senzatie puternica de lucru intamplat in realitate.
Exista doua voci narative: cea a personajului care isi consemneaza trairile chiar in momentul desfasurarii
evenimentelor si cea a personajului-scriitor ce, reactualizand prin povestire experientele trecute, are sansa
retrairii acestora. Cele doua voci corespund celor doua varste ale naratorului-personaj: o varsta naiva, in care
eroul se dovedeste a avea o intelegere limitata si superficiala asupra lumii indiene, si o varsta matura, in care
eroul, iesit initiat si purificat in urma experientei erotice, dovedeste o intelegere profunda a mentalitatii si a
spiritualitatii bengaleze.
Perspectiva narativa/focalizarea
Naratorul implicat ca personaj central in diegeza (intradiegetic), ce nareaza subiectiv (notand impresii si
trairi personale), la persoana I (homodiegetic) si a carui perspectiva este una limitata (nu detine o cunoastere
completa asupra evenimentelor), sustine focalizarea interna. Dovada stau verbele la persoana I – „am
sovait”, „n-am izbutit”, „am intalnit-o” etc. – , care demonstreaza ca naratorul corespunde personajului.
Discursul devine astfel actorial, iar naratorul, necreditabil.
Autenticitatea
Alaturi de Camil Petrescu, Mircea Eliade este un fervent sustinator al poeticii autenticitatii, din perioada
interbelica. Majoritatea romanelor sale (Romanul adolescentului miop, Isabel si apele diavolului,
Gaudeamus, Santier, Maitreyi) ilustreaza conceptul de autenticitate, prin care se intelege ilustrarea realitatii
prin propria constiinta. Aceasta tehnica moderna presupune primatul evenimentului trait, raportarea la
experienta traita si surprinderea cat mai fidela a acesteia, in absenta alterarii sale. In virtutea acestei
conceptii, protagonistii lui Eliade sunt alter egouri ale autorului concret, proiectii ale propriilor stari de
constiinta, intruchipari ale eurilor posibile, reduplicari ale propriilor avataruri spirituale.
In romanul Maitreyi, impresia de autenticitate se realizeaza prin:
-transfigurarea artistica a unor evenimente si experiente pe care autorul concret le-a trait in India (topirea, in
universul fictional, a unei secvente din biografia autorului);
-tehnicile utilizate: confesiunea, monologul interior, jurnalul;
-reproducerea directa in roman a unor fragmente din jurnalul personajului (cap. VI, VII);
-tehnica romanesca inedita – aceea a revenirii asupra evenimentelor din jurnalul propriu-zis, prin corectarea
unor impresii (in cadrul adnotarilor din paranteze) si prin viziunea ulterioara, de ansamblu, asupra
evenimentelor, surprinsa in romanul ce se scrie sub ochii cititorului; personajul-narator isi exprima
dezamagirea fata de insuficienta jurnalului, pe care il numeste „un prost psiholog”, „neadevarat”, „inexact”,
„exasperant”, „sec si nesemnificativ”.
-abundenta toponimelor (numelor de locuri), a antroponimelor (nume de persoane), a numelor de firme si ale
unor cartiere din Calcutta.
Toponime: Calcutta, Tamluk, Midnapur, Howrah, Madras, Bombay, Assam, Sadya, Barackpur, Hoogly,
Chandernagore, Almora, Ranikhet, Delhi, Simla etc;
Hidronime: Gange;
Oronime: Himalaya;
Hodonime: Wellesley Street, Clive Street, Park Street, Chowringhee Road, Dhurmtollah Street;
Nume de cartiere: Bhowanipore;
Nume de firme: „Army and Navy Stores”, „Noel and Noel”, „Burma Oil Company”;
Nume de localuri: „Y.M.C.A”, „China-Town”, „Calcutta Club”, „Rotary Club”;
Antroponime: Narendra Sen, Devi Indira, Maitreyi, Chabu, Khokha, Mantu, Lilu – vizand asiaticul;
Allan, Harold Carr, Lucien Metz, Clara, Geurtie, Norrine – vizand europeanul;
Vocabule specifice: asiaticului – „brahman”, „bara-sahib”, „mem-sahib”, „purdah”, „sari”, „ashram”;
europeanului – „breakfast”, „baby-car”, „old man”, „trench-coat”, „good-bye”, „oui”,
„c’est ça”etc.
Introspectia
Personajul isi rescrie, sub forma romanului, experientele trecute din dorinta de a le reordona, in virtutea
conceptiei potrivit careia prin confesiune are loc revelatia, anamneza. Confesiunea ia forma unui „jurnal
interior al descoperirii dragostei” (Gabriel Dimisianu).
Astfel, Allan, personalitate lucida, problematizanta, dilematica, supune evenimentele exterioare, dar si
propriile trairi, unei analize minutioase. Reflectia si interiorizarea experientelor iau locul simplei prezentari a
evenimentelor exteriorare, specifice romanului doric, traditional.
Autoobservarea vietii interioare a personajului-narator, analiza psihologica a constiintei personajului poarta
numele de introspectie.
Ex: „Ascultam toate acestea cu o nespusa desfatare (...) Dar e ciudat cat de mult imi place sa aud vorbindu-
se de rau pe cei pe care ii iubesc sau de care ma simt aproape, sau care imi sunt prieteni. Cand iubesc cu
adevarat pe cineva, imi place sa ascult lumea barfindu-l; asta imi verifica oarecum anumite procese obscure
ale constiintei mele, pe care nu le pricep si de care nu-mi place sa-mi aduc aminte. S-ar spune ca, paralel cu
pasiunea sau interesul meu sincer fata de cineva, creste si o pasiune vrasmasa, care cere suprimarea,
alterarea, detronarea celei dintai. Nu stiu.”
„E ciudat cat de incapabil sunt sa prevad evenimentele esentiale, sa ghicesc oamenii care schimba mai
tarziu firul vietii mele.”
„... mi-am dat seama ca se petrece ceva neobisnuit cu mine, ca am ramas singur si am sa mor singur.
Gandul acesta nu ma intrista; dimpotriva, eram linistit, senin, impacat cu toata campia din jurul meu, si daca
mi s-ar fi spus ca trebuie sa mor intr-un ceas, nu mi-ar fi parut rau.”
„Cateodata sunt indragostit ciudat, in sensul divin al cuvantului, socotind orice femeie mama. Niciodata
n-am simtit o mai devotata, mai curata si linistitoare dragoste filiala ca pentru doaman Sen. Simt ca sunt
„fiu”, ca nicaieri nu voi gasi o mai dezinteresata, mai curata si mai inalta pasiune materna ca in India.”
„De cate ori inteleg ca se vorbeste despre o eventuala casatorie a mea cu Maitreyi sau de cate ori banuiesc
aceasta, o emotie brusca si violenta ma strabate. Baza e sexuala: nervozitate excesiva, abstinenta prelungita,
neastampar pur genital, neliniste interna si groaza de destin.”
„Scriind, ma intrebam: o mai iubesc? Nu; mi se parea ca o iubesc, numai atat. Intelesei pentru a suta oara
ca ma atragea altceva la Maitreyi: irationalul ei, virginitatea ei barbara si, mai presus de toate, fascinul ei.
Imi lamurii perfect aceasta: ca eram vrajit, nu indragostit.”
„Imi repugna orice incercare de a patrunde in sufletul meu, de a-mi cunoaste prezentul, de a-mi ghici
viitorul.”
Numai un erou cu spiritul nelinistit, interogativ, insetat de cunoastere, dilematic, problematizant poate fi
capabil de asemenea sondari profunde ale propriului psihic. Un astfel de personaj este Allan, care se
revendica prin luciditate si spirit interogativ galeriei de eroi camilpetrescieni.
Allan, personaj problematizant
„Ma intrebam cateodata ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atat de
schimbatoare a fetei (caci erau zile cand se uratea si zile cand nu ma puteam satura privind-o). Ma intrebam,
mai ales, daca e stupida ca toare celelalte fete sau daca e, intr-adevar, simpla ca o primitiva, asa cum imi
inchipuiam eu ca sunt indienele.”
„N-o intelegeam. Mi se parea un copil, o primitiva. Ma atrageau vorbele ei, ma incanta gandirea ei
incoherenta, naivitatile ei si, multa vreme mai tarziu, mi-a placut sa ma consider om intreg alaturi de aceasta
barbara.”
„Aceasta m-a facut sa rad cu pofta, desi ma intrebam daca fata asta ascunde inocenta ori un perfect
rafinament, cultivand humorul si amuzandu-se pe spinarea noastra.”
„Ma gandesc: ce as deveni eu casatorit cu Maitreyi? E posibil sa-mi pierd intr-atat luciditatea, incat, prins in
cursa, sa accept? Fara indoiala, e cea mai talentata si mai enigmatica fata din cate am cunoscut, dar eu pur si
simplu nu pot fi casatorit. Ce s-ar face cu libertatea mea? Ma inchipuiam sotul Maitreyiei; as fi prea fericit.
Unde vor fi calatoriile mele pe unde nu-mi vine a crede si cartile pe care le cumpar in fiecare oras ca sa le
vand in orasul urmator?”
„Maitreyi e o fata rara; dar sotie nu va fi tot atat de mediocra ca oricare alta?”
„M-am intors in odaia mea, agitat, zeci de senimente strabatandu-ma, chinuit si de bucuria ca este a mea, si
de orgoliu, de remuscare, de teama. Ma intrebam daca voi avea curajul sa o privesc in timpul mesei, ma
intrebam, mai ales ce va crede despre mine, daca nu va spune ceva doamnei Sen sau lui Lilu. Nu stiam
nimic, nu credeam nimic.”
„Si totusi o iubeam, Doamne, o iubeam nebuneste! Atunci de ce nu puteam suferi alaturi de ea? De ce mi-
era foame, iar pe ea o podideau lacrimile?”
„M-au torturat, mai tarziu, multe intrebari: cum se dadea ea lui? Cum o infiorau pe carnea goala frunzele
acelea cu sapte degete? Ce cuvinte i-a spus cand s-a simtit pentru intaia oara posedata, robita numai lui?”
„Amanuntul l-am retinut; daca se intampla sa iubeasca pe Tagore, desi e indragostita acum de mine? Sau
daca, dupa mine, in timpul cat o iubesc eu, va veni altul?”
„La Maitreyi m-am gandit imbratisand acel trup balan si robust de evreica finlandeza, pe Maitreyi o cautam
in sarutare, de ea voiam sa ma dezbar, pe ea voiam s-o uit. O cautam si o izgoneam. (...) Voiam s-o uit cu
adevarat sau voiam sa-mi dovedesc ca numai pe ea am iubit-o si ca orice alta dragoste ar fi zadarnica? Nu
stiam daca este o simpla verificare sau cea dintai fuga, cea dintai halta in noroi. Nu-mi venea a crede ca s-ar
putea uita vreodata asemenea lucruri. Sa fie oare viata toata o asemenea farsa?...”
„Sunt ceasuri de cand ma gandesc. Si nu pot face nimic. Sa telegrafiez lui Sen? Sa scriu Maitreyiei?
Simt ca a facut-o asta pentru mine. Daca as fi citit scrisorile aduse de Khokha... Poate planuise ea ceva.
Sunt foarte turbure, acum, foarte turbure. Si vreau totusi sa scriu aici tot, tot.
... Si daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde sa stiu? As vrea sa privesc in
ochii Maitreyiei.” – finalul insusi sta sub semnul incertitudinii care domina personalitatea protagonistului.
Finalul este deschis, caracteristica a operei deschise (opera aperta – Umberto Eco). Deschiderea, specifica
textului modern, presupune o pluralitate de interpretari, in functie de fantezia si de viziunea fiecarui lector.
Maitreyi, roman erotic
Inainte de orice alta clasificare, Maitreyi este un roman de dragoste, „cartea de capatai a indragostitilor de
dragoste, poemul adolescentei” (Perpessicius). Viziunea asupra iubirii comporta, in romanul lui Eliade, o
natura duala: pe de o parte, erosul este vazut ca un mijloc specific de cunoastere, iar pe de alta parte, autorul
adopta viziunea romantica, potrivit careia iubirea nu se poate indeplini din cauza unor diferente
ireconciliabile dintre protagonistii cuplului erotic.
Statutul social, moral, psihologic al personajelor
Eroul masculin, Allan, este un tanar european de douazeci si cinci de ani, aflat in India, deci intr-o cu totul
alta civilizatie decat cea originara. Initial, este reprezentantul local al uzinelor „Noel and Noel”, ulterior este
angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, care il desemneaza apoi drept
responsabil pentru inceperea terasamentului si a podurilor de pe linia Lumding-Sadyia. In finalul romanului,
in urma consumarii tristelor evenimente, Allan spera „s-o termine cat mai repede cu India”. Este angajat la
Singapore, unde retraieste, prin rememorare si confesiune scrisa, povestea de iubire indica.
Allan ilustreaza tiplogia europeanului interesat de stapanirea si modificarea lumii in functie de propriile
nevoi. Adept al stiintelor exacte – matematica, fizica – , Allan constituie intruchiparea intelectualului
lucid, care are iluzia falsei superioritati, in raport cu civilizatia indigena: „Eu, dimpotriva, vorbeam prost si
fara accent, si asta le impunea, caci dovedea originea mea straina, superioritatea mea.” Personajul se declara
inca de la inceput „foarte mandru de cetatenia si descendenta mea continentala”, avand un evident complex
de superioritate: „am fost intotdeauna constient de spiritul meu constructiv, de energia mea de alb
civilizator, de folosul meu pentru India.”
La inceput, Allan este un tanar cu ambitii profesionale, superficial din punct de vedere sentimental, caci
refuza sa se implice si apreciaza libertatea. Treptat insa, protagonistul sufera o modificare de conceptie,
ajungand in final sa nu mai considere cariera definitorie pentru destin, descoperind suprematia pasiunii.
De altfel, Allan parcurge un drum al „labirintului”, al „initierii”, in care modalitatea de realizare este erosul
si la capatul caruia eroului i se reveleaza cunoasterea.
Personajul feminin eponim este o adolescenta de saisprezece ani, fiica cea mare a inginerului Narendra
Sen. Este o tanara talentata, care scrie poeme filosofice (volumul Udditta este primit extrem de favorabil de
presa bengaleza) si conferentiaza pe tema esentei frumosului. Iubitoare de muzica si literatura, Maitreyi
poseda o sensibilitate tipic indiana, atenta la ritmurile sacre ale naturii. Maitreyi este reprezentanta tipului
asiatic, indian, a carui principala trasatura este interesul pentru universul interior, pentru microcosmosul
uman, pentru intoarcerea catre sine.
Asupra Maitreyiei, lectorul are o singura perspectiva, asa cum se intampla, de altfel, cu toate evenimentele –
perspectiva lui Allan, ca narator-personaj. Portretele fizice pe care personajul masculin i le contureaza
Maitreyiei sunt diferite, chiar contradictorii, fapt ce denota superficialitateaa initiala a eroului, incapacitatea
sa de a aprecia frumusetea bengaleza, insa si fascinatia pe care exotica Maitreyi o exercita asupra
europeanului.
Portretul I (Allan o cunoaste pe Maitreyi in timp ce aceasta astepta in masina, in fata lui „Oxford Book
Stationary”, iar Allan si Sen alegeau carti pentru vacanta de Craciun):
„mi se parea urata – cu ochii prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de
fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt.” →reactia lui Allan: „am avut o ciudata
tresarire, urmata de un foarte surprinzator dispret.”
Pe Allan in surprinde aspectul pielii: „mata, bruna, de un brun nemaiintalnit pana atunci, s-ar fi spus de lut si
de ceara.” Acest brat, tanarul il descrie lui Harold, desi „mai mult pentru lamurirea mea decat a lui”. La
descrierea lui Allan – „bratul gol al Maitreyiei si straniul acelui galben intunecat atat de turburator, atat de
putin feminin, de parca ar fi fost mai mult al unei zeite sau al unei cadre decat al unei indiene” – , Harold
reactioneaza intr-o maniera specifica eurasiaticului, caruia civiliatia autohtona ii repugna: „Nu zau, Allan,
cum de-ti poate placea tie o bengaleza? Sunt dezgustatoare. M-am nascut aici, in India, si le cunosc mai bine
decat tine. Sunt murdare, crede-ma.” Harold este incapabil de a intelege lumea indiana, tradand o atitudine
eronata de superioritate.
Portretul II (cu ocazia vizitei acasa la Sen, realizate de Allan, impreuna cu Lucien Metz):
„Maitreyi mi s-a parut, atunci, mult mai frumoasa, in sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuti in
argint, cu salul asemenea cireselor galbene, si buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele si prea rosii
creau parca o viata mai putin umana in acest trup infasurat si totusi transparent, care traia, s-ar fi spus, prin
miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, caci nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde
faptura aceasta in miscarile ei moi, de matase, in zambetul ei timid, preliminar de panica, si mai ales in
glasul ei atat de schimbat in fiecare clipa, un glas care parca ar fi descoperit atunci anumite sunete.”
Portretul III (proiectie interioara, introspectiva):
„Imaginea Maitryiei, de care ma despartisem de mult, imi aparu iarasi in fata ochilor, de asta data mai calda,
mai umana, aproape zeflemitoare, cu zambetul ei fardat (caci, ceea ce e curios, fata ei si fata doamnei Sen se
implineau una pe alta in memoria mea, si gura inrosita de pan a mamei trecea alaturi de ochii mari si parul
negru adunat pe ceafa al fetei). Ramasei cateva clipe contempland-o, cu o mirare si o dulce suferinta
ispititdu-mi sufletul (sa fi fost absenta ei, sa fi fost teama ca in curand va trebui s-o vad si poate sa-i
vorbesc?) (...); nu era in niciun caz dragoste, si nici respect nu era, pentru ca Maitreyi mi se paruse pana
atunci o bengaleza ingamfata si stranie, care dispretuieste albii si e atrasa torusi de ei.”
Alte portrete:
-imediat dupa mutarea in casa lui Sen: „Maitreyi mi se parea mandra si dispretuitoare. Adesea, la masa, ii
surprindeam un zambet distant si putin rautacios.”
-„din jurnalul acelei luni”: „Nu are o frumuste regulata, ci dincolo de canoane, expresiva pana la razvratire,
fermecatoare in sensul magic al cuvantului (...) Si parul...Persanii aveau dreptate, in poeme, asemanandu-l
serpilor.”
„Stiu ca e neinchipuit de senzuala, desi pura ca o sfanta. De fapt, acesta e
miracolul femeii indiene: o fecioara care ajunge amanta perfecta in cea dintai noapte.”
-cu ocazia logodnei: „Ma trezii cu o Maitreyi din iarna, cu acea fata inocenta si sperioasa, vorbind
discontinuu si paradoxal. Se sterse parca intreaga ei experienta, care o maturizase, o adunase, o apropiase de
femeie.”
Evolutia cuplului
„As vrea sa marturisesc de la inceput si raspicat ca niciodata nu m-am gandit la dragoste in cele dintai luni
petrecute in tovarasia Maitreyiei. Ma ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat si fascinant in viata ei. (...)
Este adevarat ca spre fata aceasta ma simteam atras. Nu stiu ce farmec si ce chemare aveau pana si pasii ei.
Dar as minti daca as spune ca intreaga mea viata din Bhowanipore – nu numai fata – mi se parea
miraculoasa si ireala. (...) Ceva se schimbase, desigur. Nu ma mai interesa aproape nimic din vechea mea
lume, nu mai vedeam pe nimeni in afara de musafirii familiei Sen si incepusem aproape sa-mi schimb chiar
lecturile. Incetul cu incetul, interesul pentru fizica, matematica, a scăzut, am inceput sa citesc romane si
politica, apoi tot mai multa istorie.” → experienta erotica se integreaza celei cognitive (erosul ca
modalitate de cunoastere)
„N-as fi suportat pentru nimic in lume sa-si bata joc de mine o fata de saisprezece ani, pentru care nu
simteam niciun fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale.”
„Urmaream jocul Maitreyiei cu multa luciditate. Pentru ca, intr-adevar, de cand ii pierise timiditatea initiala
si incepuse sa vorbeasca deschis cu mine, Maitreyi imi facea impresia ca se joaca.”→personajul feminin il
provoaca pe erou la un joc erotic subtil
In momentul in care fata ii prezita rogojina pe care dormea, Allan este puternic impresionat de simplitatea
ei: „Eram emotionat; parca m-as fi aflat dintr-odata in fata unei sfinte. Am adorat-o aproape in acea clipa.”
Primele semne ale geloziei – in momentul in care Maitreyi ii marturiseste lui Allan ca de la conferinta la
care ea vorbise despre esenta frumosului, lipsise Robi Thakkur – „Marturisirea aceasta m-a facut sa sufar.
As fi vrut sa spun ceva care s-o jigneasca, sa-i spun ca se insala daca ma considera prieten, ca e ridicola si
indragostita.”
„Din jurnalul lunii urmatoare:” „Patima creste, delicios si firesc amestec de idila, sexualitate, prietenie,
devotie.”; „Sunt sigur ca Maitreyi ma iubeste. Scrie poeme pentru mine si-mi recita ziua intreaga versuri. Eu
nu o iubesc. O admir enorm si ma excita: totul, carnea, ca si sufletul.”; „Intimitatea aceasta cu o indianca e
ceva nemaipomenit. Nici eu nu stiu cum s-o sfarsi. Ma turbura, ma fascineaza, dar nu sunt indragostit. Ma
amuz numai.”
Initial, Allan considera dragostea pentru Maitreyi „imposibila, minora, fantezista”
In scena privirilor si atinsului mainilor – „...i-am dovedit, caci credeam si eu, ca experienta noastra nu-si are
radacini sexuale, ci e dragoste, desi manifestata in sinceritati carnale.”
Ca reactie la marturisirea de iubire a lui Allan, Maitreyi declara: „Vad ca n-ai inteles iubirea mea. Te iubesc
ca pe un prieten, foarte scumpt prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...”
Iubirea presupune acomodarea cuplului, interese de oridin spiritual/intelectual comune. Maitreyi e singurul
roman interbelic, in care personajul masculin se pliaza pe interesele celui feminin, si nu invers: „Ajunsesem
sa-mi placa numai ceea ce-i placea si ei: muzica, poezia, literatura bengaleza. Ma straduiam sa descifrez in
original poeziile vashinave, citeam emotionat traduceresa Shakuntalei si nimic din cele ce ma interesau
odinioara nu imi mai retineau acum atentia. Priveam rafturile cu cartile de fizica fara niciun fior.”; „(...)
patima noua, care ma facea sa ma mulez dupa sufletul si vrerile Maitreyiei.”
Pentru a elimina orice piedica din calea unirii sale cu Maitreyi, Allan doreste sa se converteasca la hinduism.
Allan traieste dragostea cu o atitudine tipic masculina: „Strangand-o in barte, am simtit pentru intaia data
teama ca dragostea Maitreyiei ar putea candva sa ma oboseasca. As fi vrut sa raman si eu singur, macar un
ceas dupa plecrea lui Harold. Iar Maitreyi de-abia astepta sa plece musafirul, pentru ca sa-mi cada in brate.
Simteam ca mi se rapeste ceva al meu, mi se calca un petec de loc rezervat numai mie. Ma daruisem cu
desavarsire Maitreyiei si nu mai ramaneam o clipa singur; chiar in preajma somnului, imaginea ei ma
urmarea. Cand aveam nevoie de singuratate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu
poate ghici dorinta celuilalt?”
Maitreyi considera ca este nevoie sa se logodeasca , vadind „jungla superstitiilor” ce-i stapanea sufletul:
„Trebuie sa intarim unirea noastra, sa nu fim blestemati, sa nu suparam ritmul.” Juramantul de logodna rostit
de Maitreyi exprima ideea ca dragostea este circumscrisa unui mister cosmic.
Din iubire disperata, Allan se gandeste chiar la viabilitatea solutiei gasite de Maitreyi pentru a-i forta pe
parinti sa accepte casatoria lor – solutia violului.
Dupa despartire, „ea isi crease acum un alt Allan, o intreaga mitologie, superba si inaccesibila, pe care o
nutrea necontenit, ca s-o ridice cat mai sus, in plin ireal.”
„Hotarat, o iubeam atat de nebuneste pe Maitreyi si amintirea ei imi anula atat de decisiv orice prezenta
straina, incat ma intrebam daca trairea aceasta intr-un trecut viu nu era degradanta.”
„Si mai era ceva: poate nu o mai merit. Nu stiu nimic, nimic. As vrea sa ma uite, sa nu mai sufere. Dragostea
noastra s-a oprit aici.”
„Doamne, de ce nu pot sa uit? De ce nu se stinge odata jarul asta fara sens si fara rod? As vrea sa fac ceva
care s-o dezguste pe Maitreyi de mine, s-o sileasca sa ma uite.”
Povestea de dragoste a lui Allan si Maitreyi nu se poate implini din cauza unor diferente ireconciliabile:
„Cat de complicat ii era sufletul! Intelegeam inca o data ca simpli, naivi si clari suntem numai noi,
civilizatii. Ca oamenii acestia, pe care ii iubeam atat de mult, incat as fi voit sa ajung unul din ei, ascund
fiecare o istorie si o mitologie peste putinta de strabatut, ca ei sunt stufosi si adanci, complicati si neintelesi.”
„Judecam si sufeream ca un civilizat, ca unul care prefera intotdeauna sa uite si sa acopere cu cenusa, sa
ignore sau sa tolereze, numai linistea si confortul lui sa nu fie stingherite. Maitreyi nu cunoaste niciuna din
aceste suprstitii albe si mi se oferea continuu, intreaga, cu tot ce trecuse si fecundase sufletul ei pana atunci.”
„...ramasita de luciditate pe care o mai aveam se razvratea impotriva acestui ceremonial incert si mistificat.
Mi se parea ca e un viol savarsit asupra dragostei noastre orice tendinta de legalizare si de exteriorizare
simbolica. Ceea ce iubeam eu mai insetat in dragostea noastra erau tocmai spontaneitatea si autonomia ei.”
„Inceputul acesta solemn ma irita putin. Nu puteam scapa de luciditate. (Si o iubeam, Dumnezeule, cat o
iubeam!) Ma stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam ca ma pot dispensa de civilizatie, o pot
dezradacina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvant responsabil, fiecare fagaduinta.”
„M-am gandit atunci cat de ciudata este retragerea aceasta a ei in mitologie, cat de dureroasa pentru mine
aceasta abstractizare continua a mea, facut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis in
care intalneam pe aceeasi Maitreyi din Bhowanipore si o strangeam tot atat de barbateste in brate. Visul
meu, cat de fantastic ar fi fost, continua aceeasi viata dusa impreuna si aceeasi dragoste, desavarsind-o,
implinind-o. Dar mitologia ei ma transformase de mult in imaginatie, in idee, si nu ma regaseam, asa cum as
fi vrut, cu scaderile si patimile mele, in <<soarele>> ei, in <<florile>> ei.”
„De ce se departea Maitreyi de mine? De ce ma implora s-o uit, ca s-o intalnesc intr-o viata viitoare? Ce-mi
pasa mie de viata viitoare si de toti zeii ei?...Eram atat de insetat de concret, de viata nemijlocita, de
prezenta. Pe mine ma chinuiau tocmai amintirea ei carnala, tocmai ceea ce era viu si imediat si neinlocuibil
in faptura ei, si pe aceasta Maitreyi de suflet si carne o doream, pe ea o intalneam in filmul meu de toate
zilele. Nu voiam cu niciun pret sa dispar in dragostea ei, inlocuit fiind de o idee, de un mit. Nu voiam sa ma
consolez cu o dragoste eterna si cereasca; dragostea mea cerea implinire, vietuire pe pamant, nu perechea
ingereasca...”
Dar Maitreyi, in afara de trista poveste de iubire, surprinde si alte aspecte, precum eterogenitaeta etnica din
Calcutta anului 1929. Sunt infatisate cele trei comunitati locuitoare in capitala indiana de la data respectiva:
cea autohtona, cea europeana si una hibrida – eurasiatica. Astfel, in interiorul romanului erotic se afla inserat
un alt roman, „de atmosfera si de moravuri”, dupa cum observa Eugen Simion.
Comunitatea autohtona, bengaleza, ii are ca reprezentanti pe membrii familiei Sen. Aceasta comunitate
este foarte conservatoare, ghidandu-se dupa litera traditiei, implicit, a familiei. Familia este celula
conducatoare intr-o asemenea colectivitate, in care multe aspecte sunt tabu, iar indivizii urmeaza ritmurile
sacre ale naturii.
Cea de-a doua comunitate, cea europeana, preponderent engleza, il are ca reprezentant pe Allan. Aceasta
cultiva un complex de superioritate fata de colectivitatea autohtona, in virtutea unicului criteriu al culorii
pielii.
Colectivitatea euro-asiatica ii are ca exponenti pe Harold, prietenul lui Allan, pe care acesta il numeste
„prost si fanatic ca orice eurasian”, pe Geurtie. Acestia dispretuiesc profund comunitatea autohtona: „Am sa
te vad curand ducandu-te sa te scalzi in Gange, Allan!” (Geurtie), „Cum de poti avea relatii cu o familie de
negri?” (Harold). Ei manifesta o admiratie obedienta fata de civilizatia europeana, pe care o imita, visand sa
ajung odata in Europa.
Concluzii
Maitreyi este un roman modern, subiectiv al perioadei interbelice . Tehnicile narative – confesiunea,
jurnalul, monologul interior, introspectia, autenticitatea –, tipologia intelectualului lucid, insetat de
experiente noi, valorificarea stilului indirect liber (in momentul in care Geurtie face lista invitatilor la
petrecerea data in cinstea insanatosirii lui Allan), prezenta elementelor eseistice (a comentariilor succinte pe
diferite teme), insertia documentului in text, ineditul determinat de ilustrarea culturii si a civilizatiei indiene,
intr-o perioada in care interesul era orientat in directie occidentala, toate acestea sustin modernitatea textului
eliadesc.