RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE (Maitreyi)

Romanul Maitreyi se inscrie in directia realista a prozei lui Mircea Eliade, alaturi de
Isabel si apele diavolului sau intoarcerea din rai, romane care promoveaza
estetica autenticitatii, a carei idee fundamentala este ca orice e viu se poate
transforma in epic, orice a fost trait sau ar putea fi trait, asa cum marturisea Eliade
in santier.
Eroii sai din aceste prime romane, in majoritate tineri, intelectuali lucizi, obsedati de
cunoasterea de sine, au o viata afectiva intensa, in care iubirea, nelinistea,
dezorientarea, timpul, singuratatea constituie tot atatea marci ale existentei si
incearca sa-si ordoneze epic experientele traite, consemnate intr-un jurnal.
Caracterizat de G. Calinescu drept cea mai integrala si servila intrupare a gidismului
in literatura noastra, romanul Maitreyi se afla intr-adevar sub semnul influentei lui
Andr Gide, dar este o reusita literara, in ciuda receptarii negative a criticului, caruia
nu i-a placut Mircea Eliade in general.
Aparut in 1933, romanul lui Mircea Eliade are ca tema o poveste de iubire trista si
impresionanta, petrecuta in spatiul misterios si exotic al Indiei si este alcatuit din 15
capitole (numerotate cu cifre romane, fara titluri). Formula estetica folosita este
moderna, romanul fiind alcatuit ca o lunga marturisire pe marginea jurnalului scris de
narator, cu ceva timp in urma, pe cand se afla in India. Maitreyi are prin urmare
caracter confesiv, cel care vorbeste fiind si protagonistul intamplarilor relatate
(narator-protagonist). Romanul este alcatuit ca un palimpsest, din doua jurnale unite
prin rescrire si rememorare.
Scris la persoana I, Maitreyi este o confesiune duioasa, lucida si amara in care
naratorul-protagonist apeleaza la fluxul memoriei pentru a raspunde marilor sale
intrebari.
Romanul poate fi privit si ca un poem de dragoste, cuprinzand doua timpuri: al iubirii
(timp magic si mitic, atat de plin, incat ar putea deveni necronologic) si al povestirii
(prezentul sarac, in interiorul caruia povestitorul priveste spre trecutul pierdut).
Allan (personajul principal, modern, ce traieste o experienta existentiala unica) este
un tanar inginer englez care vine la lucru in India, la o societate de canalizare a deltei
si se intalneste cu Maitreyi, (personajul central si eponim al romanului) fiica lui
Narendra Sen, superiorul ierarhic al lui Allan.
Invitat sa locuiasca in casa familiei Sen, dupa ce se imbolnavise de friguri, tanarul va
avea revelatia unei lumi misterioase si ciudate, axata pe alte valori morale decat cele
ale europenilor si suficienta siesi
in aceasta lume, Maitreyi constituie si ea o revelatie: este primitiva, dar si cultivata
(fiind cunoscuta in cercurile bengaleze de intelectuali, prin poemele filozofice pe care
le scria, apreciate chiar si de marele scriitor Tagore); tandra, dar si capricioasa ,
fiinta umana si aspiratie metafizica (Pompiliu Constantinescu), Maitreyi ii apare
oaspetelui cu o infatisare mereu noua, invaluita in mister: Daca ma gandeam adesea
la Maitreyi (), daca, mai ales ma tulbura si ma nelinistea, aceasta se datora

straniului si neintelesului din ochii, din raspunsurile, din rasul ei (). Nu stiu ce
farmec si ce chemare aveau pana si pasii ei.
Cei doi tineri se intalneau mereu: in biblioteca (unde lucreaza la clasificarea cartilor
familiei), la masa, pe terasa casei; uneori, ei se plimba cu masina sub cerul plin de
stele al Bengalului sau poarta lungi discutii (la care ia parte si sora mai mica a
Maitreyiei Chabu). Catva timp, Allan isi pastreaza luciditatea, fiind chiar deranjat de
atitudinea prea ingaduitoare a familiei Sen: Cand ni se incurajeaza si glumele
sentimentale, ma dezgusta. Mi se parea ca e un complot general la mijloc, ca sa ma
indragostesc de Maitreyi. Treptat, tanarul este prins in jocul iubirii, pe care o evoca
in acorduri inalte, poematice: Cand voi gasi linistea, omule, Dumnezeule, prietenul
meu?
Fiecare intalnire cu Maitreyi releva alta fateta a acestei fiinte misterioase si nefericite,
alcatuita din indrazneala si ingenuitate, vis magic si naivitate, imposibil de cunoscut
ca insasi Mama Pamant. Maitreyi i se daruieste intr-o noapte si Allan se simte usor
jenat ca aceasta se abandonase atat de decisiv trupului meu, incat avusei si o urma
de melancolie ca mi se daruise asa de repede. Cei doi se intalnesc dis-de- dimineata
in biblioteca familiei, iar Maitreyi, coplesita de vinovatie, ii povesteste despre iubirea
ce o avea de la 13 ani pentru guru-ul ei, Robi Takkur si despre scrisorile pe care
acesta i le trimitea din toate partile lumii. insa gesturile tandre continua, iar la un
moment dat, Maitreyi va oficia un ritual al logodnei, neasteptat si pur, in care
cuvintele se convertesc in incantatii inalte, tulburatoare ca muzica sferelor: Ma leg
de tine, pamantule ca eu voi fi a lui Allan si a nimanui altuia. Voi creste din el ca iarba
din tine. si cum astepti tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti sunt tie
razele , asa va fi trupul lui mie ().Tu ma auzi , mama pamant, tu nu ma minti, maica
mea . Episodul acesta contureaza poate cele mai frumoase pagini de iubire exotica
din literatura romana. Ea ii da lui Allan inelul de logodna din fier si aur, cu doi serpi
incolaciti, iar intalnirile lor nocurne devin tot mai dese. Allan era fericit ca pacatul no deprima, ca nu vine in ceasurile de dragoste cu teama ca face un rau, desi el trece
prin tot felul de indoieli in ceea ce priveste atat iubirea fetei, cat si propriile
sentimente. Tradati in mod involuntar de Chabu, cei doi indragostiti sunt despartiti in
mod brutal de Sen, care ii cere lui Allan sa plece si sa intrerupa orice legaturi cu fiica
sa. Allan se retrage in Himalaya pentru a se vindeca in singuratate deplina, iar
Maitreyi incearca zadarnic sa-si dezonoreze familia (crezand ca tatal ei o va alunga
de acasa, iar ea il va urma pe Allan). De aici povestea de dragoste capata o aura
tragica.