Tudor Arghezi – Flori de mucigai

 Repere ale universului liric arghezian

 Analiza literară a poeziei
 Statutul de artă poetică
 Încadrarea în modernism

Universul poetic
Tudor Arghezi ilustrează așa-zisul modernism eclectic, ce constă în combinarea inovațiilor de la nivelul
conținutului și limbajului poetic, cu respectarea convențiilor clasice de ordin prozodic. Ca și lirica lui Lucian
Blaga, poetica argheziană a fost revendicată atât de moderniști, cât și de tradiționaliști, în funcție de
segmentul liric avut în vedere. Astfel, T. Arghezi a scris poezie filosofico-religioasă – Psalmii – ce reflectă
coordonata ortodoxistă a literaturii (promovată de tradiționaliști), dar depășește simpla încadrare în această
orientare estetică prin influența baudelaireană, vizibilă la nivelul amestecului macabrului cu senzualitatea.
Segmentul erotic al poeziei argheziene se caracterizează prin atitudinea de amânare a clipei de iubire sau
prin tonul elegiac asociat rememorării unei experiențe încheiate.Tudor Arghezi a elaborat și poezie pentru
copii, ce surprinde dimensiunea ludică a existenței, dar și texte caracterizate prin oralitatea de tip folcloric,
ce reflectă o mentalitate populară.
Ceea ce îl individualizează însă pe autor în galeria poeților români interbelici este adoptarea unei noi
metode poetice, care poartă numele de estetica urâtului și care vizează câteva scrieri din volumul Cuvinte
potrivite (1927) și majoritatea textelor lirice din Flori de mucigai (1931).
Preluată din lirica lui Charles Baudelaire – volumul Florile răului – estetica urâtului constă în valorificarea
categoriilor negative în cadrul poeziei. Astfel, grotescul, trivialul, atrocele, monstruosul, tragicul, bizarul,
diformul, într-un cuvânt, anormalul sunt realități mai puțin obișnuite care, prin recuperare și revalorizare
semantică, devin obiecte poetice. Aceste inovații de ordin tematic se impune să fie traduse printr-un limbaj
pe măsură, astfel încât T. Arghezi își elaborează un limbaj artistic propriu, devenind al doilea poet, după
Mihai Eminescu, ce inovează lirica românescă sub acest aspect. Limbajul arghezian este șocant prin
asocierile surpinzătoare de cuvinte: termenii argotici sunt alăturați celor religioși, neologismele se îmbină cu
arhaismele, expresiile populare se regăsesc alături de termenii banali. Potrivit lui G. Călinescu, „Arghezi a
transformat expresia vulgară în expresie poetică.” Limbajul poeziei sale se apropie de cel cotidian, iar ceea
ce era considerat până la el cuvânt nonpoetic, dobândește acum valențe estetice.

Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Pe un părete de firidă goală, Şi mă durea mâna ca o ghiară
Pe întuneric, în singurătate, Neputincioasă să se strângă
Cu puterile neajutate Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Situată în deschiderea volumului omonim de poezii, apărut în 1931, Flori de mucigai este un text
programatic, o ars poetica prin care Tudor Arghezi își afirmă opțiunea pentru un alt tip de estetică.
Valorificând experiența carcerală trăită de poet după Primul Război Mondial – este învinuit de
colaboraționism și întemnițat la închisoarea Văcărești –, volumul ilustrează estetica urâtului prin evocarea
de un realism tulburător a imaginarului social al închisorii.
Sugestiv pentru acest nou tip de estetică este titlul, constituit dintr-un oximoron ce sintetizează concepția
poetului despre poezie: aceasta poate recupera și resemantiza urâtul, rezultatul celor două procedee
constituindu-l florile de mucigai – frumosul ca efect al revalorizării urâtului.
Incipitul poeziei configurează un cadru spațial închis, peretele simbolizând claustrarea și limitarea
universului. Epitetul goală sugereză vidul existențial și, alături de întunericul sugerat, constituie indicii ale
unei atmosfere de disconfort, reci. Versurile scrise cu unghia pe tencuială amintesc de scrijelirile
întemnițatului într-un spațiu ermetic, celula închisorii, sau fac trimitere la picturile rupestre. Actul de creație
respectă condiția esențială, și anume solitudinea (în singurătate).
Dimensiunea temporală este sugerată prin utilizarea verbelor la perfect compus și imperfect, ce atestă o
raportare prezentă a eului liric la un trecut evocat.
Versurile strofei întâi conțin aluzii la credință și creștinism. Sunt evocați cei trei evangheliști – Luca, Marcu
și Ioan –, dar și simbolurile inspirației acestora, reprezentate de figurile unor animale: taurul, leul, vulturul.
Starea de singurătate asociată actului creator este accentuată prin repetiția conjuncției nici.
Nu este întâmplătoare omiterea celui de-al patrulea scriitor biblic, Matei, căruia îi corespunde îngerul ca
simbol al inspirației creatoare. Această absență poate fi interpretată drept un refuz al eului liric-poet de a mai
reprezenta un simplu instrument al acțiunii divine. Literatura încetează a mai fi rodul exclusiv al inspirației
venite dintr-o transcendență absolută, în viziunea poetului modernist, rolul artistului depășindu-l pe acela de
mijlocitor obedient al acțiunii divine. Poetul își asumă în totalitate actul de creație, iar poezia de acum se
caracterizează prin imperfecțiunea, prin nedesăvârșirea proprie umanului: stihuri fără an,/Stihuri de
groapă,/De sete de apă/Și de foame de scrum.
Aceeași idee a refuzului inspirației de ordin divin este exprimată prin intermediul versurilor: Când mi s-a
tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu a mai crescut/Sau nu o mai am cunoscut. Unghia este
un simbol al harului, al inspirației poetice, iar evocarea acesteia și a ghiarei sugerează caracterul impetuos al
dorinței de a scrie. Mâna strânsă exprimă disperarea și verbul a se sili desemnează voința de a se supune
unei nevoi interioare de a crea mai puternice decât durerile fizice îndurate.
Schimbarea mâinii sugerează modificarea esențială a registrului liric. Poetul scrie acum în contra manierei
uzuale de a crea. Tematica abordată se schimbă, prin valorificarea aspectelor nefaste ale existenței. Se
produce o înnoire a mijloacelor artistice – renunțarea la limbajul poetic tradițional și adoptarea unuia
împrospătat prin infuzia de cuvinte vulgare sau argotice, cărora li se descoperă expresivitatea.
Cele două planuri poetice – interior și exterior – se află în corespondență, fapt sugerat prin versul: Era
întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Întunericului din spațiul închis îi corespund tenebrele exterioare, cele
două având în comun sugestia disconfortului ce își găsește o reflexie în stările experimentate de eul liric.

Asemenea poeziei Testament din volumul Cuvinte potrivite, Flori de mucigai are statutul de artă poetică –
text artistic ce defineşte într-o manieră expresivă, concepţia particulară a unui scriitor despre rolul artei,
despre felul în care aceasta ia naştere, despre dilemele şi neliniştile artistului implicate în procesul de creaţie.
Flori de mucigai dobândeşte acest statut prin faptul că transmite viziunea autorului cu privire la originea
poeziei – aceasta nu mai constituie rodul harului divin, ci rezultatul efortului creatorului –, exprimând
totodată opţiunea poetului pentru o anumită modalitate de a concepe textul liric, în conformitate cu reţeta
baudelairiană a valorificării categoriilor negative. De asemenea, prezenţa în poezie a termenilor care
compun câmpul lexico-semantic al creaţiei (am scris, stihuri, s-a tocit, mâna) şi a simbolurilor inspiraţiei
poetice – unghia, gheara – susţine ipoteza potrivit căreia Flori de mucigai ilustrează conceptul de artă
poetică.

Ca încadrare estetică, Flori de mucigai este un text modernist, fapt evident în primul rând la nivel formal:
poetul optează pentru renunţarea la încorsetările clasice de la nivelul structurii şi versificaţiei, poezia fiind o
compoziţie neomogenă, alcătuită din două unităţi strofice inegale – o strofă polimorfă şi un catren – ce
corespund ideilor poetice. În ceea ce priveşte prozodia, singura constrîngere valabilă este rima
(împerecheată), ritmul şi măsura variabile sugerând schimbarea stărilor sufleteşti ale eului liric.
Încadrarea în modernism este redată şi prin limbajul artistic original: poetul recurge la sintaxa arhaică – şi
nu o mai am cunoscut; neputincioasă să se strângă –, revigorând termeni vechi precum stihuri, părete, a se
sili şi utilizând cuvinte prozaice, din sfera cotidiană (unghia, tencuială, a se toci, sete, foame, firidă) care, în
context, au un efect artistic desăvârşit.
Nu în ultimul rând, modernismul poeziei argheziene constă în inovaţiile operate la nivel tematic: disocierea
de o întreagă tradiţie literară care postulează originea divină a creaţiei artistice, prin conceperea poeziei ca
rezultat al efortului artistului şi valorificarea urâtului ca materie primă a poeziei sunt particularităţi ale liricii
moderniste.