Sunteți pe pagina 1din 4

Moara cu noroc

Ioan Slavici
Caracterizarea personajelor

Ghiţă

Nuvela romantică de fină analiză psihologică, „Moara cu noroc”


aduce, pentru prima oară în literatura noastră, o poveste despre compromis şi
consecinţele lui.
Complexitatea personajului Ghiţă este conferită de caracterul său
labirintic, de zbaterea sa între două atitudini extreme, caracteristică oricărui
personaj romantic.
După ce i-a în arendă Moara cu noroc, Ghiţă descoperă bucuria
câstigului şi este conştient de starea prin care trece, ştie că a căpătat o
slăbiciune care atinge păcatul, dar nu-i place „să i-o spună alţii”. El încearcă
să reziste ispitei unui compromis făcut în numele slăbiciunii sale şi iniţial se
gândeşte sp renunţe la cârciumă şi să-l evite pe Lică Sămădăul. Nu găseşte
forţa necesară, pentru că Lică îi i-a o parte din bani, iar Ghiţă vrea să şi-i i-a
înapoi. De aici începe lupta personajului cu el însuşi.
Perfect conştient că a intrat într-un joc, el hotărăşte să adopte o
atitudine duplicitară, pe care o numeşte „cuminţenie” adică adoptă
principiul „să te faci frate cu dracul până treci puntea”, chiar face caz de
libertatea sa, îşi exercită întreaga forţă morală asupra sămădăului şi încearcă
să răspundă la teroare cu teroare. Dar toată energia pe care o desfăşoară ca să
obţină prietenia lui Lică şi să anihileze oriceîncercare a acestuia de a-l
transforma într-o slugă, se dovedeşte distructivă. Ghiţă devine taciturn, nu
mai este capabil să comunice cu familia, iar singurătatea accentuează
tensiunea psihică. Sămădăul îl uimeşte pentru că îi ghiceşte „păcatul”:
slăbiciunea şi iubirea pentru bani. Sentimentul de umilinţă se converteşte în
dorinţă acută de răzbunare. Aşteptând un moment potrivit, el îşi complică
legătura cu Lică şi din informator „cuminte”devine complice la crimele
acestuia. Primeşte banii sămădăului şi îl întreabă de la care dintre victimele
sale proveneau, ca apoi să se ruşineze de întrebarea sa. Deşi îl consideră o
fiinţă diabolică şi doreşte din tot sufletul să îl vadă prins, totuşi el este ispitit
de câştigurile băneşti ale lui Lică: „Se gândea la câştigul pe care l-ar putea
face în tovărăşie cu Lică, vedea banii gramadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună
pe un an, doi capul în primejdie”. Ghiţă nu alege în mod hotărât nici calea
răului nici pe cea a binelui, ci aşteaptă fără să-şi dea seama că dorinţa lui de
chivernisire se transformă în aviditate devoratoare. Chiar când hotărăşte să-l
trădeze pe Lică, el are de ales între Ana şi razbunare; alege cu un preţ
monstruos, trădarea sămădăului; purtând asupra sa aurul pe care acesta i-l
încredinţase ca să-l vândă pleacă să-l cheme pe Pintea, nu atât cu bucuria că
Lică va fi prins,cât cu gândul stimulativ că nu îi va înapoia nici aurul, nici
banii.
Când sămădăul îl anunţă că în cârciuma lui se vor comite crime,
explicându-i că aceasta este următoarea treaptă a relaţiei lor, mai întâi Ghiţă
protestează cu vehemenţă, apoi „hotărât şi rece” se oferă să-i fie sămădăului
„tovarăş în toate.”
Drama personajului descinde din neputinţa de a rezista ispitei banilor,
dar şi ispitei puterii, alături de Lică, concurate de procesele sale de
conştiinţă; Ghiţă ştie că greşeşte, îşi face reproşuri şi crede sincer că va
supravieţui compromisului făcut. Ba chiar se gândeşte la un moment dat să
renunţe la familie, să-şi ia agoniseala şi să trăiească neştiut de nimeni într-un
colţ de lume. Nu suportă gândul că păcatele lui sunt cunoscute de altcineva
şi o ucide pe Ana tocmai pentru că nu vrea să mai existe nici un martor al
nemerniciei sale.
Întors la moara cu noroc, după ce căpătase certitudinea că a ratat
prinderea lui Lică, deznadăjduit de ideea că toate eforturile sale au fost
zadarnice, Ghiţă îi mărturiseşte Anei că sămădăul este autorul tuturor
crimelor şi îi spune rece şi fără resentimente că o va uciede pentru că „nu
poate să o lase vie în urma lui”. Lucid, recunoscându-şi setea de răzbunare şi
dând vina pe Dumnezeu că nu l-a luminat, în ciuda tuturor rugăminţilor ei,
îşi înjunghie soţia, împlântând adânc cuţitul în inima ei; preocupat în aşa
măsură de fapta lui, întrucât nici măcar nu întoarce capul să afle cine îl
împuşcă. Crima este, aşa cum avertizase Lică, ultima dintre treptele
compromisului, iar Ghiţă a atins deja această etapă în momentul în care s-a
oferit să-i fie tovarăş sămădăului.
Moartea celor două personaje vine ăn apogeul evoluţiei lor, de la
acceptarea compromisului la păcaul capital: crima pentru Ghiţă şi adulterul
pentru Ana. Din perspectivă romantică, faptele lor sunt atât de cumplite,
încât nu merită să fie înregistrate în memoria publică; de aceea hanul arde
din temelii şi bătrâna gândeşte cu nevinovăţie că incendiul a fost provocat de
o întâmplare nefericită (au lăsat ferestrele deschise.). Intenţia scriitorului este
evidentă: finalul este în mod ostentativ justiţiar ca în toate scrierile lui
Slavici. De aceea şi moartea violentă a lui Lică devine o pedeaspsă.
Lică Sămădăul

Tot într-o manieră romantică, Lică Sămădăul este şi el caracterizat


printr-un amalgam de însuşiri. În ciuda faptelor sale oribile, el nu apare ca o
fiinţă diabolică fără putinţa evoluţiei, ci este prezentat în contexte de
profundă umanitate. Confesânsu-i-se lui Ghiţă, mărturiseşte că viaţa aspră de
porcar l-a înrăit. El a ucis iniţial pentru a se apăra de cei care îl furau, apoi ca
să exercite teroare, dar treptat a început să simtă plăcerea sângelui.
Dezermant de cinică, confesiunea rămâne totuşi omenească atât prin
obiectivitatea viciului, cât şi prin notele biografice. Chiar portretul său indică
latura pozitivă a personalităţii sale: „Lică era un om cam de vreo treizeci şi
şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi
verzi şi cu cămaşă subţire şi albă cu floricele...” portretul indică o fiinţă cu
respect faţă de sine şi gata să facă faţă oricăre încercări. De altfel ştie să
manipuleze oamenii, căci e ager în răutate, după cum îl caracterizează însăşi
instanţa narativă; pe Ghiţă îl supune speculându-i slăbiciunile, iar episodul
în care este arestat deturnează atenţia opiniei publice în direcţia care îi era
favorabilă.
Semeţia, spiritul activ şi mobil sunt dirijate între prinderi malefice şi
criminale. El crede singur în figura de om primejdios pe care şi-a făcut-o,
atât încât nu acceptă ideea de a ierta pe cineva. Se crede dator s-o ucidă pe
femeia care îi încălcase ordinele, mai cu seamă o socoteşte vinovată de
moartea soţului ei. Cruzimea lui vine din caracterul dur şi sufletul împietrit
de faptele rele. Uciderea unui copil nu îi declanşează nici o remuşcare, dar
Lică are vag conştiinţa păcatului. În final, ascuns într-un loc sfânt, resimte
germenii căinţei; urmărit de poteră, Lică se refugiază într-o biserică, ceea ce
îi declanşează o teamă nelămurită: „Fulgerele luminau într-una chipurile
sfinţilor, ce priveau ţintă cu ochii lor nemişcaţi la omul abătut din cale, care
venise să tulbure liniştea sfântului lăcaş”. Lică nu vedea şi nu auzea nimic.
Profanarea bisericii (sămădăul rupe perdeaua altarului) îi dă un sentiment de
vinovăţie: „înspăimântat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi, [..]. îi
venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul de zid, ca
să rămâie sfărmat la treptele altarului.”
Şi sinuciderea crâncenă a personajului îi subliniază caracterul aprig şi
orgoliul izvorât dintr-un dezechilibru psihologic profund: Lică îşi zdrobeşte
capul de un copac, pentru că nu acceptă să cadă în mâinile jandarmului care
îl încolţise.
Ana

Portretul fizic al personajului este creionat în mai multe rânduri,


autorul insistând în mai multe rânduri pe fragilitatea ei; când Lică face o
primă vizită la Moara cu noroc, naratorul îşi surpinde personajul într-o
atitudine romantică, de profundă feminitate: „Dacă Lică ar fi fost altfel de
om, el n-ar fi stat aşa cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de
vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de
bărbăţia înfăţişării lui.”. Fragmentul subliniază trăsăturile unei fiinţe
sensibile, care mai trăieşte încă visul de iubire.
După ce începe să-l suspecteze pe Ghiţă în legătură cu crimele
comise, portretul Anei este proiectat în secvenţe tensionate, care ilustrează
teama, ambiguitatea în sentimente şi chiar isteric; îndrăgostită în mod vag de
Lică, însingurată, copleşită de sentimentul părăsirii, ea se revoltă; pierzând
cu totul din vedere evenimentele dramatice din jurul ei; când Ghiţă se
întoarce din arestul poliţiei, răscolit de vederea cadavrului unui copil, deşi
Ana are cunoştiinţă de toate cele întâmplate, se supără că Ghiţă i-a adus o
slujnică în casă şi izbucneşte în plâns. În fond, şi ea, ca şi cârciumarul,
trăieşte o dramă morală în chip nelămurit, frământată de bănuiala că Ghiţă
este amestecat în lucruri necurate, gata să ierte şi să se răzbune în acelaşi
timp.
În timp, personajul este prezentat în scena dramatică a morţii –
deznădăjduită din cauza vinovăţiei, nedumerită de pedeapsa morţii şi găsind
încă puterea să se razbune. După ce-l imploră pe Ghiţă să-i lase viaţa şi cere
ajutorul oricui s-ar fi nimerit să intre pe uşă, când Lică se apropie de ea, cu
ultimele puteri încearcă să-l rănească, recunoscând în acesta adevăratul
vinovat pentru toate nenorocirile întâmplate.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten