MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ȘTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ADMINISTRAȚIE, ORDINE ȘI SECURITATE

PUBLICĂ
CATEDRA DREPT PUBLIC, SECURITATE A FRONTIEREI, MIGRAȚIE
ȘI AZIL

REFERAT
Tema: „Răscoala lui Tudor Vladimirescu”

A elaborat: Studentul grupei A verificat: Asistent

academice DFT 235 a facultății universitar al Catedrei drept
drept, administrație, ordine și public, securitate a frintierei,
securitate publică, migrație și azil, inspector
XXXXXXXXXXXXXX superior,
XX Drd. Igor SOROCEANU

Chișinău, 2023
 Cuprins:

Introducere.......................................................................................................3
Scurt istoric al conducătorului revoluției de la 1821....................................3
Organizarea militară.......................................................................................5
Desfășurarea revoluției...................................................................................8
Revolta românilor..........................................................................................11
Eteria..............................................................................................................13
Concluzii.........................................................................................................14
Bibliografie.....................................................................................................15

2
 Introducere

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu petrecutã pe vremea aceasta, acum 200 de

ani, s-a concretizat pe baza nemulţumirii romanilor cu privire la domniile fanariote
şi la dominaţia otomană, ce nu mai corespundea deloc cu interesele populaţiei şi
nici cu valorile politico -sociale ale secolului XIX.
În același timp, revoluţia franceză propagase un set de principii care
rămăseseră extrem de populare şi în urma Tratatului de la Viena (1815), ce îşi
propusese trecerea în uitare a "incidentului" parizian petrecut la finele secolului
trecut. Liberalismul, drepturile fundamentale ale omului sau parlamentarismul
reprezentau ameninţări pentru marile monarhii europene, ce doreau restaurarea
vechii ordini şi asigurarea păcii pe continent, prin intermediul consolidării
echilibrului între puteri. Cu toate acestea, Balcanii rămâneau o regiune extrem de
neliniştită, în care dezideratul emancipării naţionale se regăsea profund ancorat n
accepţiunea tinerilor sârbi, greci, români sau bulgari. Pentru Ţările Române, epoca
fanariotă a fost caracterizatã de la început de politici fiscale excesive, dictate atât
de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor instalaţi. Conştienţi de statutul
lor fragil, aceştia încercau sã se îmbogăţească rapid şi să ofere în schimb pe cât
posibil Înaltei Porţi, exprimându-şi recunoştinţa şi loialitatea în fel şi chip, în
detrimentul poporului. Revendicările lui Tudor Vladimirescu nu au avut impactul
sperat de panduri, drept pentru care aceştia au luat în calcul recurgerea la arme şi
preluarea controlului prin forţă.
Cu toate astea, revolta propriu-zisă a pandurilor are ca punct de plecare
Proclamaţia de la Padeș, ce se adresa către tot „norodul omenesc" din Tara
Româneascã şi care cuprinde o serie de revendicări, printre care împărţirea
pământurilor marii boierimi şi mânăstirilor în folosul ţărănimii sau desfiinţarea
privilegiilor boiereşti.

Scurt istoric al conducătorului revoluției de la 1821

3
 Nu putem vorbi despre răscoala lui Tudor Vladimirescu fără a aminti,
recapitula și analiza viața lui Tudor Vladimirescu. Numit și Theodor, aşa cum s-a
semnat întotdeauna, s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, spunem asta
fără certitudine deoarece data naşterii încă este subiect de controversă istorică, într-
o familie de ţărani liberi cu o bună stare materială. A devenit unul dintre
reprezentanţii tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendaşul mai
multor moşii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinţi şi a practicat negustoria [2, p.
124].
A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de
panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la
gradul de locotenent. A călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat câteva limbi
străine şi a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr
devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările
unora dintre corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de
comandant şi organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de
panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei
de la 1821.
Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti la 21 martie, în fruntea unei armate
de trei mii de panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. La stânga lui mergea un preot
cu crucea în mână iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuţilor.
Tudor Vladimirescu a trecut peste voinţa boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea
lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui
Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuşi, împreună cu o mână de oameni, a
rămas la Bucureşti până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.
Grija lui Tudor Vladimirescu de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de
ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicaţie: el îşi dorea
să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul.
Dar nădejdile puse în boieri şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe rând. Ţarul

4
i-a autorizat pe turci să reprime revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci
Vladimirescu s-a proclamat domn [7].
În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă
ceva şi pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor.
Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe
de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că
mişcarea eteristă nu mai avea susţinerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc
de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii turceşti.
În dimineaţa zilei de 21 mai, ieşind în faţa lagărului, Tudor a fost imediat
înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieşi atunci în faţa taberei şi arătă
căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că vroia să-i dea pe
mâinile turcilor ca să-i omoare pe toţi. Aceştia au fost nemulţumiţi de atitudinea lui
Tudor şi nu l-au mai vrut căpitan. Atunci Iordache, i-a cerut armele şi l-a trimis pe
acesta la Mitropolia de la Târgovişte unde noaptea a fost omorât pe malul iazului
ce curge pe lângă oraş, iar trupul a fost aruncat într-un puţ de lângă grădina
Geartol.

Organizarea militară

Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din

rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar
mulţi dintre ei şi în activităţile militare care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona
din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul
de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de
origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor.
Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării
norodului” au fost panduri, aceştia fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii
liberi) ci şi din rândul clăcaşilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin
făgăduirea de „leafă şi slobozenie” iar în rândurile ţăranilor clăcaşi prin asigurarea
scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunţate în

5
Proclamaţia de la Padeş. Efectivele oastei pandurilor au crescut până la
aproximativ 20.000 de oameni. Această ceştere rapidă a fost sesizată de
reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Consulul austriac la
Istambul compara nucleul iniţial al oastei pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care
are aparenţa de a se transforma într-o lavină”. Noua organizare s-a făcut îmbinând
tradiţia cu inovaţiile în domeniu militar ale acelor timpuri [4, p. 69].
În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese
batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai
puternică şi mai flexibilă – regimentul. Infanteria a fost structurată pe sistemul
zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un
colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de
oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauş. Cavaleria, alcătuită în
principal din arnăuţi, erau organizate pe escadroane nunite tot căpitănii. În
subunităţile arnăuţeşti erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandureşti din câte 100
de luptători. Artileria dispunea la început de două tunuri, şi-a mărit putrea de foc
la şapte piese. S-a încercat fărăr succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar
în tabăra de la Cotroceni mai mulţi fierari au fost instruiţi să fabrice ţevi de tun din
clopotele bisericilor bucureştene.
Subunităţile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de
fortificare a taberelor de la Ţânţăreni şi de la Bucureşti, unde s-au aflat sub
îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum
să se întărească tabăra lui Tudor”. Tot în cadrul efortului de modernizare a oastei
au fost create şi servicii pentru aprovizionare. Printre ei s-au remarcat Ioniţă
Magheru, comandantul căpităniei Amaradia şi fratele său mai tânăr Gheorghe
Magheru, viitorul general.
Revoluţia de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroşi comandanţi
militari promovaţi exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de
oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga [4, p. 205].

6
 Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş
oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier şi cu lănci”
[5, p. 12]. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi
muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea armelor
predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.
Revoluţia de la 1821 semnifică un moment de ruptură istorică prin negarea
vechiului regim resimţit ca anacronic şi tentativa de înlocuire a sa cu un regim nou
adecvat creşterilor pe car societatea românească le acumulase în secolul precedent
şi care totodată să semnifice reînnodarea firului rupt cu propria tradiţie, cu modelul
pământean. Este extrem de important să accentuăm că revoluţia a fost rezultatul
unei îndelungate acumulări şi nu doar al conjuncturilor. O incompatibilitate majoră
pe care o pune în evidenţă criza sistemului fanariot a fost cea între structura socio-
economică retardată în comparaţie cu modernizarea produsă în domeniul politico-
statal în urma reformelor domnilor fanarioţi. Regimul fanariot devenise însă
incompatibil şi cu structurile sociale, naţionale, autohtone care îl respingeau nu
numai în numele principiilor iluministe dar şi al ideii naţionale moderne.
Boierimea pământeană este vehementă în această direcţie şi, reacţionând,
iniţiază un lung şir de memorii către marile puteri în care invocau vechile stări
dinaintea regimului fanariot. Criza regimului fanariot determină o accentuare a
stării de insecuritate şi de nemulţumire generală în societatea românească, de la
ţăranul clăcaş la marele boier pământean.
Fiscalitatea excesivă, traficul cu funcţii şi demnităţi inclusiv ecleziastice,
menţinerea monopolurilor feudale toate complicate de criza generală ce cuprinsese
Imperiul Otoman devin insuportabile şi solidarizează o opoziţie din care nu lipsea
boierimea. Obligaţiile fiscale faţă de domnie şi cele destinate Imperiului Otoman,
direct sau indirect, depăşeau cu mult obligaţiile feudale c decurgeau din relaţiile
funciare [6, p. 386].
Relaţiile internaţionale au şi ele o participare la starea de nemulţumire dar şi
la creşterea speranţei într-o schimbare majoră şi benefică. Modelul modern pe
7
care-l vehiculaseră pe întregul continent setul de idei promovate de Revoluţia
Franceză şi de Imperiul Napoleonian a fost luat în consideraţie şi în spaţiul
românesc stârnind reacţii. Rusia era marea putere care după înfrângerea lui
Napoleon se erija în protectoare a creştinătăţii orientale aflată sub autoritate
otoman, dar Europa de Sud-Est era în atenţia întregului ansamblu al puterilor
continentale, căci era înţeleasă ca parte a faimoasei „probleme orientale”. Aceasta,
la rândul său, era înţeleasă ca problema succesiunii otomane. Tocmai concurenţa
marilor puteri a menţinut în viaţa un organism anacronic cum era imperiul otoman.
Pe de altă parte revoluţiile balcanice – sârbă, greacă şi română – se vor declanşa în
numele ideii moderne de naţiune, ele invocă explicit sau implicit principiul de
naţionalitate atunci când declanşează războaiele de eliberare.

Desfășurarea revoluției

În conformitate cu cele expuse anterior, revoluția de la 1821 trebuie pusă în

legătură cu programul boierilor pământeni așa cum se poate reconstitui el din
memoriile înaintate Marilor Puteri în cursul veacului precedent și în primii ani ai
celui următor. Nouă era însă calea de rezolvare, o cale insurgentă și abandonarea
căii legale în care sperau boierii. Spiritul revoluționar va cuprinde societatea
românească și se manifestă inclusiv prin mandatarea lui Tudor de a ridica poporul
la arme. El va porni revolta la 15 ianuarie 1821 din însărcinarea unui Comitet de
Oblăduire alcătuit din mari boieri pământeni care conduceau treburile țării după
moartea domnitorului, ținând cont de planurile întocmite prealabil ce urmăreau
obținerea autonomiei și instaurarea domniilor pământene, dar și de acordurile cu
Eteria. Cele mai bune condiții pentru declanșarea insurecții le avea Oltenia. Aici
era ținutul bine cunoscut lui Tudor Vladimirescu și existau prin corpul pandurilor –
foști voluntari care acționaseră alături de ruși în ultimul război cu turcii – forțele
militare necesare. O întreagă rețea de unități și locuri fortificate (mai ales
mănăstiri) fuseseră pregătite dinainte astfel că atunci când Tudor a chemat poporul
să se adune înarmat la Padeș și să-l urmeze el a fost ascultat [1, p. 21].

8
 La Padeș (mânăstirea Tismana – 23 ianuarie 1821), Tudor lansează o
faimoasă proclamație în care insistă asupra dreptului poporului la rezistență în fața
opresiunii ca o justificare a insurecției:
 Totalitatea poporului înarmat se va numi chiar Adunarea Poporului;
 Ridicarea la luptă decurge din dreptul suveranității naționale;
 Acțiunea era legitimata prin voința lui Dumnezeu și a preaputernicului
împărat (sultanul) ca supușii lui să trăiască bine;
 În partea finală cerea țăranilor să jertfească binele și averile rău agonisite
dar să cruțe bunurile toturor celorlalți, inclusiv al marilor boieri făgăduiți,
participanți la marea acțiune. Numai averile boierilor care nu au aderat la ridicarea
poporului trebuie luate în folosul acestuia, folosul de obște;
 Pentru eficacitatea luptei era nevoie de disciplină.
Chemarea lui Tudor fixează obiectivele generale ale mișcării și se străduiește
să trezească conștiința cetățenească, să transforme supusul apatic, medieval, într-un
factor activ al schimbării. Ecoul a fost major și țărănimea l-a interpretat ca o
chemare generală împotriva boierimii. Exista în acest moment pericolul dislocării
înțelegerii prealabile, conflictul social punea în cumpănă obiectivul național. Între
timp prin acțiunea corpului de panduri și țărănimii răsculate raliate Adunării
Poporului – de acum o instituție cu caracter reprezentativ inspirată din modelul
francez al Adunării Naționale – Oltenia fusese trecută sub controlul total al
insurgenților și transformată în bază a viitoarelor ofensive și chiar în teritoriu în
care se exersează o nouă administrație.
Tendința spre o răscoală generală împotriva boierilor este greu stăvilită de
Tudor, iar intervenția puterii suverane, dornică să intervină la orice tulburare, e
potolită printr-un arz trimis Porții din care se desprinde exclusiv o incriminare la
adresa boierilor greci și români.Din acest joc politic face parte și schimbul de
scrisori dintre Tudor și Comitetul de Oblăduire. Tudor le cere boierilor să fie ca
patrioți adevărați, nu ca vrăjmași ai patriei.

9
 În scrisoarea din 11 februarie 1821 este formulată celebra definiție a Patriei,
drept replică la acuzația că ar fi răzvrătit țara, spune Dar cum nu socotiți
dumneavoastră că Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor? Ridicarea
țărănească care a afectat părți întinse din Muntenia și chiar din sudul Moldovei a
translat obiectivul inițial spre cel social depășindu-se nivelul înțelegerii cu boierii,
autonomizându-se în raport cu Eteria. În timp ce mișcarea românească primește un
conținut și un gir popular, Eteria rămâne o mișcare elitistă. Răscoalele populare se
manifestă la nivel local asemeni răscoalelor medievale, ele se află sau nu în
legătură cu Adunarea Poporului, au caracter dispersat și autonom. În schimb,
Adunarea Poporului are o componentă militară clară potrivit modelului european
de revoluției pe care îl urmează. Era condusă de panduri, boiernași, târgoveți etc. și
se împărțea pe unități și subunități, pe genuri de arme – cavalerie, infanterie,
artilerie – avea un caracter organizat reușind să-și subordoneze manifestările
populare. Când acestea au căpătat un caracter anarhic, dezordonat, Tudor n-a ezitat
să le reprime în numele obiectivului major.
Înțelegerea încheiată de Tudor cu Eteria prevedea colaborarea cu scopul de a
ne elibera de jugul apăsător al barbarilor. De asemenea, înțelegerea sa cu membrii
ai Comitetului de Oblăduire îl însărcina să ridice norodul la arme. Tudor, care se
angajase să faciliteze trecerea Dunării de către trupele eteriste și să atragă sprijinul
Rusiei, urmărea cu ajutorul armatei proprii să afirme obiectivele specifice ale unei
mișcări naționale românești. La 18 ianuarie Tudor părăsește Bucureștiul, iar în 23
ianuarie la Padeș face cunoscută Proclamația. În drum spre Craiova, Tudor trece pe
la Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia unde i se alătură numeroși țărani. Își
stabilește tabăra la Țânțăreni, unde a rămas luna februarie, păstrând legătura cu
boierii Partidei Naționale și a luat măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia.
Acțiunile eteriste din Moldova schimbă planul inițial. Alexandru Ipsilanti trece
Prutul și intră în Iași la 22 februarie 1921. În 28 februarie, el prezintă în
Proclamația adresată locuitorilor Moldovei obiectivele revoluției grecești, și
garantează moldovenilor pacea și securitatea anunțând că în cazul unei intervenții
10
otomane o forță teribilă le va pedepsi îndrăzneala. Aceste declarații compromit
mișcarea eteristă [7].
Revolta grecilor din Peloponez și situația încordată din Italia, unde se anunța
intervenția austriacă, au determinat Rusia – garantă a stării de restaurație
europeană – să dezavueze atât Eteria cât și revoluția lui Tudor, mai întâi prin
ambasadorul Stroganof la Constantinopol, apoi de țar, aflat la Congresul Sfintei
Alianțe de la Laybach. Înțelegerile anterioare sunt modificate de refuzul Rusiei de
a urma Eteria. Consulul rus la București care avusese un rol important în
acreditarea ideii de intervenție rusească împotriva turcilor a părăsit Bucureștiul,
răscoalele sârbilor și bulgarilor pe care mizaseră eteriștii nu s-au produs. Sub
presiunea evenimentelor, căpeteniile Partidei Naționale au luat drumul Brașovului
(28 februarie 1821).

Revolta românilor

Inițiativa unei revolte armate a românilor a venit din partea lui Tudor
Vladimirescu. Acesta avea sarcina de a a-i înarma pe olteni şi de a-l ajuta pe
Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La 15 ianuarie s-a
constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor să-l ajute pe Ipsilanti.
Astfel, acesta a pornit cu însărcinarea comitetului, scopul acestei acţiuni fiind
răsturnarea stăpânirii otomane şi cucerirea independenţei ţării. Dar programul lui
nu se limita doar la cucerirea independenţei, ci mergea până la revendicări sociale,
cum ar fi egalitatea tuturor în faţa legii şi abolirea privilegiilor boiereşti.
În ciuda cooperării sale strânse cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a devenit
membru al acestei societăți. Nici nu a urmărit să-și subordoneze propriile sale
obiective țelurilor lor. El a servit doar interesele naționale românești. În momentul
în care și-a dat seama că Eteria nu beneficiază de sprijinul țarului așa cum susținea
Ipsilanti,Tudor Vladimirescu a căutat să rupă orice legătură cu această mișcare.
Din această cauză și pentru că urmărea înfăptuirea țelurilor națonale și sociale

11
românești l-au pus într-un grav, și în cele din urmă tragic conflict cu grecii și marii
boieri.
Tudor a intrat în Bucureşti la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de
panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. La stânga lui mergea un preot cu crucea în
mână iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuţilor. Tudor a trecut
peste voinţa boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a
doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni.
El însuşi, împreună cu o mână de oameni, a rămas la Bucureşti până la 31 martie/
12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.
Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le
nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicaţie: el îşi dorea să ajungă
domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar
nădejdile puse în boieri şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe rând. Ţarul i-a
autorizat pe turci să reprime revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci Tudor s-a
proclamat domn.
În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă
ceva şi pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor.
Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe
de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că
mişcarea eteristă nu mai avea susţinerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc
de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii turceşti [2, p.205].
Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu
toată oştirea în amurgul aceleiaşi zilei. Când a ajuns la Goleşti, şi-a aşezat armata
în poziţie de luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să
cadă la pace, dar Tudor a promis să rămână credincios Eteriei şi să-i atace pe turci.
Planul a fost dat peste cap când un curier trimis de Tudor, de la Goleşti, i-a dovedit
lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenţia lui de a face cauză comună cu
turcii pentru ai alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară. Planul concentrat
între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să cadă fără de veste
12
peste corpul puţin numeros al lui Nicolae Ipsilanti şi apoi să taie retragerea
eteriştilor spre munţi. În acelaşi timp, corpul principal al lui Alexandru Ipsilanti
avea să fie atacat din faţă de turci. Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma
şeful în politica în care acesta se angajase a dus la ruptura dintre oştire şi
comandantul ei.
În dimineaţa zilei de 21 mai, ieşind în faţa lagărului, Tudor a fost imediat
înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieşi atunci în faţa taberei şi arătă
căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că vroia să-i dea pe
mâinile turcilor ca să-i omoare pe toţi. Aceştia au fost nemulţumiţi de atitudinea lui
Tudor şi nu l-au mai vrut căpitan. Atunci Iordache, i-a cerut armele şi l-a trimis pe
acesta la Mitropolia de la Târgovişte unde noaptea a fost omorât pe malul iazului
de pe râul ce curge pe lângă oraş, iar trupul a fost aruncat într-un puţ de lângă
grădina Geartol.
Cu toate că mișcarea lui Tudor Vladimirescu n-a avut viață lungă, țelurile pe
care a încercat să le realizeze s-au înrădăcinat adânc în conștiința românilor.
Proclamarea de către el a dreptului la autodeterminare întruchipa voința generală
de eliberare de sub dominația turcească și fanariotă. El a apărat depturile românilor
nefăcând nici un compromis, asumându-și întreaga responsabiltate cu riscul asumat
se a-și pierde viața. Înfrângerea lui nu a descurajat în nici un caz mișcarea de
independență și nu a înăbușit nici curentele de reformă politică și economică.

Eteria

În aceeași ordine de idei, Tudor Vladimirescu împreună cu boierii și țăranii au

fost animați să pornească o revoltă generală împotriva dominației otomane
dinEuropa de Sud-Est, de o organizație secretă înființată de greci, Philike Heteria
(Eteria).Aceasta a fost înființată pe teritoriul Rusiei la Odesa cu sprijinul tacit al
autorităților rusești în 1814. La început țarul Alexandru a sprijinit această mișcare
dar apoi pentru că a înființat o coaliție împreună cu Imperiul Austriac și Prusia a
trebuit să se dezică de această organizație.

13
 Cu alt cuvinte, primele ramuri ale Eteriei din Țările Române au fost înființate
la Galați, București și Iași dar membrii lor erau în majoritate greci, doar câțiva
boieri români alăturându-se lor. Eteria a luat ințiativa organizării revoltei în Țările
Române în 1821 dar la început i-a conferit doar un rol secundar în timp ce
confruntarea principală trebuia să aibă loc între greci și turci la Peloponez. Cu toate
acestea, pe tot parcusul anului 1820, societatea s-a pregătit pentru o eventuală
acțiune militară atât în Moldova cât și în Țara Românească iar, în toamna aceluiași
an, conducătorii militari angajați în cauza Eteriei, Iordachie Olimpiotul împreună
cu asociații săi Ioan Farmache și Sava Fochianos, erau gata să pornească la
semnalul potrivit. Conducătorii Eteriei, care s-au întâlnit la Ismail, pe Dunărea de
Jos, în octombrie pentru a plănui o revoltă a popoarelor balcanice în sprijinul
cauzei grecești, au hotărât să intre în conflict doar dacă forțele otomane ar fi trecut
Dunărea. Acest lucru fiind improbabil deaoarece ar fi încălcat tratatele existente cu
Rusia și ar fi oferit un pretext pentru o intervenție rusă [8].
Conducătorul mișcării eteriste Alexandru Ipsilanti se considera un agent al
țarului Alexandu al II-lea. El spera că țarul va inerveni cu trupe în sprijinul Eteriei
atunci când va fi nevoie. Mihai Suțu, domnitorul Moldovei, își pusese resursele
țării sale însprijinul Eteriei sperând să ajungă domn al Moldovei și al Țării
Românești îndată ce trupele rusești ar fi intrat în Moldova.
Altfel spus, ipsilanti și confrații săi au făcut pregătrile finale pentru răscoală
în noiembrie 1820 având motive întemeiate să creadă că boierii moldoveni și
munteni îi vor sprijini întrucât mulți dintre aceștia erau dornici să pună capăt
dominației politice și economice otomane. Așa cum aveau să arate evenimentele,
Eteria a suprestimat simpatia de care se bucura cauza sa în rândurile claselor
românești. Cu toate că un mare număr de boieri și de capi ai bisericii din ambele
Țări Române salutau insurecția ca mijloc de a pune capăt dominației otomane o
dată pentru todeauna aceștia intenționau să abolească regimul fanariot și să elimine
concurența grecească în dobândirea unor funcții politice și a unor avantaje

14
economice. Toți boierii conservatori și liberali, erau puternic influențați de noul
patriotism care respingea dominația străină ca de nesuportat.

Concluzii

Răscoala lui Tudor Vladimirescu este privită unneori ca o mică revoluție

romanească deoarece a existat la baza un program scris. Deși se afirma că nu era
îndreptată contra turcilor, Tudor se gândea și la înlăturarea dominației turcesti, dar
că el nu avea multă armată. Era schițată ca o revoltă contra boierimii autohtone și
alogene care storcea de averi poporul român. Mișcarea revoluționară a demonstrat
că romanii nu erau slabi. A demonstrat că romanii sunt o forță militară și că se pot
înfrunta cu orice inamic. Deși terminată tragic pentru Tudor Vladimirescu și
pandurii lui, urmările revoluției s-au dovedit a fi benefice pentru Țara
Românească.
Domniile fanariote vor fi înlăturate și astfel, domnitorii vor fi aleși din rândul
claselor bogate românești. Răscoala lui Tudor Vladimirescu a redus atacurile
bandelor turcești la nord de Dunare.
Cauzele răscoalei lui Tudor Vladimirescu au fost naţionale, economice şi
sociale. Printre acestea putem menționa: Dominaţia străină şi regimul fanariot;
Războaiele ruso-austro-turce care s-au desfăşurat în Ţările Române şi care au
provocat numeroase pierderi; Corupţia şi fiscalitatea excesivă.
Consecinţele acestei răscoale sunt evidente și le-am specificat în conținutul
acestui referat. Deşi înfrântă prin intervenţia trupelor otomane, revoluţia de la 1821
a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor
pământene, aspect care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă
statutului de autonomie a celor două Ţări Române.

Bibliografie

1. Bodin Dorian. Tudor Valdimirescu în București, București, 1943. p.21

15
 2. Cioranu Mihai. Revoluția lui Tudor Vladimirescu, în N. Iorga, Izvoarele
contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, București, 1921, p. 230
3. Constantiniu Florin. În numele acelorași idealuri. De la Simon Bolivar la
Tudor Vladimirescu, în Magazin istoric, nr. 4/1981, p. 12-16
4. Iorga Nicolae. Istoria armatei roești, vol. II, (De la 1599 până în zilele
noastre), București, 1919, p. 205
5. Nistor Ion. Vladimirescu ș Sfânta Alianță, București, 1940, p.12-13
6. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 –
1962, p. 386-387 (https://biblioteca-digitala.ro/?pub=3618-documente-privind-
istoria-romaniei-rascoala-din-1821 )
7. Tudor Vladimirescu: Mișcarea revoluționară de la 1821 și drama
conducătorului ei, Marin Mihalache, Editura Militară, 1971
(https://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/04-revolutia-de-la-1821.html)
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821

16