Vocaţia trădării la români: prinderea şi uciderea

„comandirului” Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu s-a retras din Bucureşti, la ştirea că Poarta

Otomană şi-a trimis trupele peste Dunăre să pedepsească mişcarea
sa şi a eteriştilor lui Alexandru Ipsilanti. Dacă până atunci a făcut
jocul conspiratorilor din Eterie, ce doreau pornirea unei mişcări
pan-creştine anti-otomane în Balcani, cu sprijinul Ţarului rus, odată
cu dezavuarea acţiunii sale şi a Eteriei de către împăraţii Sfintei
Alianţe, întruniţi la Laibach în martie 1821, Tudor a ales să joace
numai cartea „partidei naţionale”, în înţelegere cu turcii împotriva
eteriştilor. A trimis scrisori secrete către paşa din Silistra, asigurând
Poarta că acţiunea sa nu este împotriva suzeranităţii otomane, ci
pentru îndreptarea nedreptăţilor seculare făcute de greci şi
fanarioţi. Prin aceste scrisori Tudor o rupea cu Eteria abandonată
de Ţar, dar şi cu puterea protectoare a Rusiei, care în secret
finanţase şi sprijinise logistic revoluţia, pentru a se crea tensiuni în
Balcani şi a da prilej pentru o intervenţie armată în vederea
împlinirii Testamentului lui Petru cel Mare, ca ruşii să ajungă la
strâmtori şi a le controla. Scrisorile au căzut în mâna spionilor
Eteriei şi a ruşilor, fapt ce a însemnat condamnarea la moarte a lui
Tudor, care din 1812 fusese racolat ca agent de influenţă al puterii
răsăritene. În lumea conspiraţiilor şi serviciilor secrete orice trădare
se pedepseşte cu moartea. Tudor fusese în urma războiului ruso-
turc din 1807 – 1812 un luptător de partea Ţarului. Drept mulţumire
pentru faptele sale de sprijinire a armatei ruse în luptele din
Oltenia, Tudor a primit gradul de locotenent în armata ţaristă,
medalia Sf. Vladimir şi chiar un inel cu diamante, ajuns, prin curier
personal, chiar de la împăratul Alexandru I. Mai mult, Tudor a
primit statutul de sudit, adică de cetăţean rus, fiind protejat de
către consului rus Pini de la Bucureşti, care l-a şi fiinanţat, între
1817 şi 1821, cu suma de 136 mii ruble, fapt recunoscut de către
Tudor într-o scrisoare.

1
În retragere, Tudor s-a gândit să se baricadeze în mănăstirile
întărite din nordul Olteniei, Cozia şi Tismana, unde erau cazate
garnizoane de panduri, cu gândul de a-şi negocia pe picior de forţă
cu turcii poziţia politică. Poate a fost inspirat şi de mişcările
sârbilor în lupta de eliberare, conduşi de Miloş Obrenovici sau
Caragheorghe. Tudor s-a instalat mai întâi la Goleşti, în foişorul de
deasupra porţii caselor lui Dinicu Golescu, iar oastea sa a cantonat-
o în apropiere. Zilele următoare aveau să fie decisive pentru soarta
pandurului din Vladimiri. Greşeala principală a lui Tudor a fost că s-
a înconjurat de căpitani de arnăuţi, de origine alogenă: aromâni,
greci, bulgari, ca Iordache Olimpiotul, Dimitrie Macedonski, Hagi
Prodan sau Alexandru Nicolaevici. Aceştia erau dedicaţi luptei
Eteriei de eliberare a Balcanilor şi nu aveau nicio afinitate în
legătură cu soarta Ţării Româneşti, pe care o vedeau doar ca o bază
pentru eliberarea Eladei şi a popoarelor sud-dunărene. În secret,
Ipsilanti dorea ca Ţările Româneşti să fie predate Rusiei, ca şi
compensaţie la sprijinul eliberării Peloponesului.

2
Şi în marşul spre Bucureşti, Tudor se arătase de o severitate
excesivă faţă de pandurii ce se dedau la acte de indisciplină. După
plecarea din Bucureşti, purtarea sa în această privinţă a devenit şi
mai aspră. Abia începuse marşul că la Bolintinul din Vale doi tineri
panduri, care luaseră nişte pânză din casa unui ţăran, sunt omorâţi
de Tudor cu însuşi mâna lui. În zile ce au urmat, în drum spre Găeşti
a mai pus să fie spânzuraţi sau împuşcaţi, tot pentru pricini
asemănătoare, alţi panduri. Tudor nu vedea armata sa ca una
revoluţionară şi, deci, cu posibilităţi de manifestări anarhice de jaf
şi abuzuri, ci ca o armată regulată. Dar şi aşa măsurile sale erau
prea aspre. În nici o armată regulată nu sunt ucişi de către
comandant, căpitanii sau sldaţii că au furat mâncare sau bunuri de
la localnici. Eventual sunt pedepsiţi cu carceră şi alte corvoarde
militare, dar nu cu moartea. Mai mult, cât a fost Domn Tudor la
Bucureşti s-a îndepărtat de masele ţărăneşti prin înţelegerea cu
boierii şi refuzând ca ţăranii să prade conacele sau să pună mâna pe
moşii. Excesul sangvinar a lui Tudor a atras ura căpitanilor săi şi
chiar a trupei înlesnind complotul eterist de-al lichida şi scoate din

3
luptă.

Pe semne îngrijorat de extinderea acestor abateri, pe care le

considera de o mare gravitate, Tudor a cerut căpitanilor săi, încă
înainte de Goleşti, să-i dea în scris că vor răspunde cu propria lor
viaţă pentru călcarea rânduielilor din subunităţile lor. Patru dintre
căpitani n-au vrut însă să semneze un asemenea act. Tudor a socotit
acest refuz ca o înfrângere a autorităţii sale şi a căutat să se
răzbune.

Răzbunarea aceasta, după alte izvoare, pornea însă dintr-o altă

pricină. Prinzând de veste că Hagi Prodan, D. Macedonschi şi
Alexandru Nicolaevici (acesta din urmă comandant al bulgarilor din
oastea pandurească) vor să-l predea lui Iordache Olimpiotul, pentru
a fi dus în faţa lui Ipsilanti. Tudor a căutat să şi-i apropie pe cei mai
credincioşi dintre căpitanii săi, cerându-le şi un legământ scris că se
vor opune oricărei asemenea încercări. Peste măsură de furios pe
cei patru căpitani care au refuzat legământul, Tudor a pus să fie
spânzurat Ioniţă Urdăreanu, iar altul Enescu, să fie legat, pentru a
fi bătut a doua zi şi trimis la ocnă. Aşteptându-se pe semne la
represiuni, ceilalţi doi se ascunseseră şi nu i-a putut găsi.

Luată fără nici o judecată, măsura aceasta groaznică împotriva

unuia dintre cei mai tineri şi mai iubiţi căpitani ai săi, al cărui trup
neînsufleţit atârna acum sub sălcii, luminat sinistru de focurile la
care pandurii îşi fierbeau mămăliga de seară, a stârnit mâhnirea
întregii tabere. Abia a doua zi, din porunca lui Tudor, Ioniţă
Urdăreanu a fost coborât din ştreang şi înmormântat. A fost măsura
care a umplut paharul nemulţumirilor. Urdăreanu era un căpitan
frumos, tânăr şi bălai, iubit de trupă. În aceea noapte fatidică
căpitanul eterist Dimitrie Macedonschi cere căpitanilor lui Tudor să
i se jure credinţă şi legământ scris. Mihai Cioranu, aghiotantul lui
Tudor a auzit de trădare, dar nu a avut curajul să-l anunţe pe Tudor
care dormea la etaj în foişor, deoarece santinelele trecuse de
partea conspiratorilor şi ar fi ucis pe oricine s-ar fi apropiat de
camera Comandantului.

4
Dimineaţa, 21 mai 1821, însoţit de un grup de arnăuţi şi de câţiva
căpitani ai săi, Iordache Olimpiotul sosit în tabăra pandurilor, şi
urcând în foişorul unde se afla Tudor, i-a cerut explicaţii despre
uciderea lui Urdăreanu şi a căpitanilor. Mândru şi demn, Tudor i-a
răspuns înţepat că se află ,,cu sabia în ţara sa” şi că răspunde de
faptele sale în faţa celor care sunt în drept să-i ceară socoteală.
Aici, Tudor şi-a afirmat crezul românesc al mişcării şi dorinţa de a o
rupe cu Eteria, dezavuată de Ţar, fapt ce-l elibera de jurământul
dat acestora, în casa grecului C. Samurcaş. Tudor a bănuit că a fost
părăsit de proprii căpitani şi s-a predat în faţa unui miting
„spontan” făcut de panduri şi căpitani: Iordache Olimpiotul îi
întreabă pe căpitanii şi pandurii întorşi de la biserică – unde Tudor,
după o noapte de chibzuiţă, a hotărât să-l înmormânteze
creştineşte şi cu onoruri militare pe Ioniţă Urdăreanu: „- Pe cine
vreţi comandir, tot pe slugerul Tudor sau pe gospodarii Macedonski
şi Hagi Prodan: Căpitanii şi pandurii, proşti şi supăraţi pe
nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toţi într-o
glăsuire: Ba pe Macedonski şi pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe

5
slugerul Tudor nu-l mai voim.”. Soarta lui Tudor era pecetluită de
pandurii săi. Sabia i-a predat-o căpitanului Cacaleţeanu. A primit
alt cal şi a fost dus apoi, după ce a fost scos din lagăr, cu o trăsură
de poştă, păzit de arnăuţi, la Târgovişte la sediul cartierului general
al lui Al. Ipsilanti. Nu se poate explica cum Tudor a crezut senin că
poate să se înţeleagă cu Alexandru Ipsilanti după ce Iordache
Olimpiotul i-a arătat scrisorile de înţelegere cu turcii şi pe care el
şi-a recunoscut semnătura. Pe de altă parte, e de neînţeles
trădarea pandurilor şi a căpitanilor de a accepta ca liderul lor să fie
luat prizonier, umilit pe un cal de împrumut, din mijlocul taberei.
Numai explicaţia că Tudor era excesiv de sever şi au acceptat să fie
ridicat de Eterie cade. Mai degrabă pandurii îl vedeau pe Tudor ca
un mandatar al Eteriei, ca un supus Rusiei, pe care organele
acestora au dreptul de-al judeca pentru că şi-a trădat jurământul
de a lupta până la moarte împotriva turcilor, ba, mai mult,
înţelegându-se cu aceştia. Ei nu au înţeles poziţia politică a lui
Tudor după martie 1821, când acesta reprezenta numai interesele
românilor şi ale Ţării Româneşti, acelea de a se înţelege cu turcii
pentru asigurarea unei stabilităţi politice, care nu mai avea nimic
de a face cu aventurierii greci părăsiţi de Rusia. Tudor dorea domn
pământean pentru patria sa, nu fanariot grec. Tudor era deja „în
ţara sa cu sabia sa” şi acum reprezenta lupta de eliberare a
poporului său care nu mai avea nimic în comun cu eşuata bătăliei a
Eteriei pentru eliberarea Eladei. Mai târziu, pandurii lui Tudor şi-au
dat seama de greşeală, dar au fost minţiţi de eterişti că Tudor a
fost trimis în Rusia spre judecată. În fapt, Tudor a fost judecat la
Mitropolia Târgoviştei de către Al. Ipsilanti şi Eterie şi condamnat la
moarte. Tudor le-a spus că nu se teme de moarte. Mihai Cioranu,
aghiotantul lui Vladimirescu, trimis la Piteşti după arestarea lui
Tudor, pretinde că l-ar fi văzut şi l-ar fi auzit spunând: ,,Şi ce vreţi
de la un om pe care, după vicleniile ce aţi urmat şi aţi întors chiar
oştirea lui de l-au dat în mâinile voastre (…) Vreţi să mă omorâţi ?
Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe
rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei
mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Ipsilanti şi-a dat seama că public nu poate pune sentinţa în aplicare,

el fiind străin de legile pământului. Lăsat „liber” în curtea
Mitropoliei lui PS Ilarion bulgarul, jurat Eteriei, Tudor este dus de

6
Vasile Caravia într-o încăpere şi torturat pentru a se afla unde a
ascuns comorile. Halucinant, apoi iar e lăsat „liber”, pentru a se
justifica asasinatul şi e dus de Caravia şi câţiva arnăuţi la grădinile
din spatele Mitropoliei şi ucis cu lăncile, iar apoi îi este tăiat capul.
Trupul îi este aruncat într-un puţ. După unele documente trupul i-a
fost aruncat într-o „umblătoare” din spatele Mitropoliei, de fapt o
latrină. Tragic sfîrşit. Pandurii rămaşi la oaste, au fost conduşi de
căpitanul Ion Solomon, şi au repurtat o strălucită victorie împotriva
turciile pe dealurile cu vii de la Drăgăşani. Când pandurii au aflat
adevăratul sfârşit al „comandirului” Tudor s-au împrăştiat. Oastea
eteristă, condusă de fanfaroni şi tineri mavrofori, a suferit, pe
malul Oltului la Drăgăşani, o înfrângere catastrofală. Ipsilanti a
fugit ruşinos în Transilvania, urmărit de proprii soldaţi ce doreau să-
l ucidă că nu le-a plătit lefurile. În perioada contemporană, an de
an, autocare cu turişti greci vin la Drăgăşani să depună flori la un
monument ridicat de comunişti în memoria mavroforilor eterişti.

Trădarea lui Tudor Vladimirescu de către proprii căpitani şi panduri

este şi acum un mister greu de dezlegat de către istorici. Trădarea
urmează marile noastre personalităţi în istorie, ca un blestem care
pare că nu se mai sfârşeşte.
Ionuţ Ţene