Medicul – egalul dumneavoastră

by Vlad Stroescu

În medicina „clasică”, doctorul este o figură

superioară. Uneori, paternă, binevoitoare, alteori cu trăsături de demiurg, sau
aurită de mantia nobilă a științei, dar mereu plasată deasupra bolnavului. Tot în
medicina clasică, medicul era învățat de la bun început să nu se implice
emoțional în suferința bolnavului. Din primul an de facultate, studentul la
medicină e pus în prezența unui cadavru, pe care trebuie să-l studieze în detalii ce
umplu tratate groase. Acest lucru nu are doar rolul de a învăța anatomia, ci și
unul inițiatic, de ritual al trecerii: așa cum studiezi un cadavru fără să fii
impresionat de autoritatea morții, la fel, mai târziu, vei îngrijii un bolnav fără să
îți pese de suferința lui. Unul dintre părinții medicinei moderne, William Osler,
într-un eseu numit „Aequanimitas” profesa o distanțare egală față de pacient. El
spunea că cel mai important lucru la un medic este să-și păstreze calmul. Altfel, e
pierdut. Și că nu poți să-ți păstrezi calmul dacă te implici tu însuți în suferința
pacientului, dacă îți pasă. Pare ciudat, dar decenii întregi teoria lui Osler a fost
cardinală în prototipul imaginii medicului.
Cei ce se ocupă de psihologia medicală vorbeau despre o „regresie” a pacientului,

1
adică: un om, atunci când e bolnav, e ca un copil, se comportă ca unul, iar
doctorul trebuie să profite de lucrul ăsta pentru a-l îngriji mai bine.

Însă, în ultimele două decenii, a devenit din ce în ce mai limpede că în acest

model medical erau niște erori fundamentale. O serie întreagă de studii a arătat
că pacienții sunt mai mulțumiți de un medic care arată că e interesat și de viața
lor personală, și de felul în care suferința le-o afectează. De un medic care arată
vizibil că îi pasă. Reciproc, rezultatele terapeutice sunt mai bune atunci când
pacientul își asumă și el responsabilitatea propriei situații, și participă activ la
fiecare decizie medicală. Până recent, în relația medic – pacient era folosit
termenul „complianță”, care se refera la măsura în care un pacient e cuminte și
urmează tratamentele. „Complianță” este un cuvânt sinonim cu „supunere”. Un
termen mult mai bun, și care tinde să îl înlocuiască pe primul în publicații, e
„aderență la tratament”, pentru că el nu mai implică inegalitatea de poziții.

Inegalitate care însă este încă prezentă peste tot. În spitalele publice, cu o
organizare ce aduce aminte de feudalism, pacienții sunt adesea în poziția
iobagilor. Alteori e mai discretă: halatul medical insipră mai curând autoritate
decât speranță și compasiune. În cabinete, scaunul medicului e adesea unul din
acelea rotative, cu mai multe grade de libertate decât scaunul simplu, fix, al
pacientului. Simbolurile puterii sunt încă la vedere.

Însă ele sunt anacronisme. Relația noastră, a medicilor, cu dumneavoastră,

pacienții, trebuie să fie una de egalitate. Nu simetrică, ci, dacă vreți,
„democratică”. Civilizată. Asta înseamnă că dumneavoastră aveți dreptul să vă
aștepțați, din partea noastră, la tot respectul și politețea datorată oricărei ființe
umane. Aveți dreptul să fiți informați mereu cu privire la propria sănătate, să vi
se ceară acordul și să fiți sfătuiți în privința fiecărei manevre medicale, să simțiți
încurajare și compasiune, și nu intimidare și răceală, atunci când mergeți la
medic.
Și înseamnă, desigur, și că viața dumneavoastră vă aparține în exclusivitate. Că
nu sunteți copii aflați sub tutelă, ci adulți responsabili. Că, odată ce primiți toate
informațiile pe care putem să vi le dăm, inclusiv despre soluțiile pe care putem să
le oferim, hotărârile le luați dumneavoastră. Medicul, în cazul ideal, e un bun
profesionist, nu un părinte, nici un zeu, nici o mașină indiferentă. Și, în secret,
medicii sunt oameni, care, în spatele infailibiltății lor arhetipale, sunt și ei

2
impresionabili, intimidabili, au griji și temeri, și chiar scăpări, nu profesionale, că
ar fi grav, ci temperamentale.
Chiar și Osler, în eseul său, zice așa: „De aici nevoia unei răbdări infinite și a unei
carități mereu binevoitoare față de acești semeni ai noștri [pacienții, n.n.]. Oare
nu sunt și ei nevoiți să dea dovadă de ele, față de noi?” (William Osler,
Aequanimitas, 1889)